Războiul Civil American

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Jump to navigationJump to search
„Războiul Civil”, în original, „The Civil War”, este numele cel mai comun dat acestui conflict
militar petrecut în Statele Unite ale Americii

Războiul Civil American

American Civil War

(în sens orar din colțul din dreapta sus) Prizonieri confederați
după bătălia de la Gettysburg; Bătălia de la Fort
Hindman, Arkansas; Rosecrans⁠(d) la bătălia de la Stones
River, Tennessee

Informații generale

Perioadă 12 aprilie 1861 – 9

aprilie 1865 (ultima bătălie s-a
terminat pe 13 mai 1865)

Loc Mai ales în Statele din Sud

Rezultat Victoria Uniunii; Reconstrucția;

abolirea sclaviei; întărirea
guvernului național; sărăcirea
Sudului

Casus belli Atacul Confederației asupra

Fort Sumter

Beligeranți
 Statele Unite ale Americii
Statele Confederate ale
(Uniunea sau SUA)
Americii
(Confederația sau SCA)

Conducători

Abraham Lincoln
Jefferson Davis,

Edwin M. Stanton⁠(d) Judah P. Benjamin⁠(d)

Ulysses S. Grant
Robert E. Lee
William T. Sherman
Joseph E. Johnston⁠(d)

David Farragut
Raphael Semmes⁠(d)

David Dixon Porter⁠(d) Josiah Tattnall⁠(d)

Efective

2 100 000 1 064 000

Pierderi

140,414 uciși în acțiune, 72,524 uciși în acțiune,

365,000 decedați ca urmare 260,000 decedați ca urmare a
a rănilor, rănilor,
275 200 răniți peste 137,000 de răniți

Modifică date / text

Războiul Civil American, deseori denumit Războiul de secesiune (în engleză War of
Secession), Războiul dintre state (în engleză War Between the States), sau Războiul dintre
Nord și Sud a fost un conflict politic și militar de patru ani (1861–1865)
dintre Uniunea sau Statele din Nord ale Statelor Unite ale Americii (care și-a păstrat
neschimbată denumirea sa oficială adoptată cu ocazia scrierii Constituției SUA, Statele Unite ale
Americii) și Statele din Sud ale acesteia, și anume șapte, mai apoi unsprezece state, care au
părăsit pe rând Uniunea în 1860–1861, alcătuind entitatea statală federală denumită Statele
Confederate ale Americii (în engleză Confederate States of America).
În timpul alegerilor prezidențiale din anul 1860, Partidul Republican, în frunte cu Abraham
Lincoln, a purtat o campanie politică împotriva expansiunii sclaviei în afara statelor în care
aceasta exista deja. Victoria republicană în alegeri a avut ca rezultat declarația de secesiune din
partea a șapte state din Sud, chiar înainte de învestitura lui Lincoln, care a avut loc la 4
martie 1861. Atât administrația aflată la finalul mandatului, cea a președintelui James Buchanan,
cât și cea nouă, a președintelui ales, Abraham Lincoln, au respins secesiunea, privind-o ca pe
un act de rebeliune.
 Ostilitățile au început la 12 aprilie 1861, când forțele confederate au atacat postul militar
federal de la Fort Sumter, din Carolina de Sud. Lincoln a răspuns chemând o armată de
voluntari din fiecare stat și ordonând mobilizarea generală, ceea ce a condus la declararea
secesiunii a încă patru state sclavagiste din Sud. Ambele părți și-au constituit armate de război,
iar Uniunea a preluat controlul statelor de graniță încă din prima perioadă a războiului și a
efectuat o severă și eficientă blocadă navală de-a lungul întregului conflict.
În septembrie 1862, Proclamația de emancipare a lui Lincoln a transformat desființarea sclaviei
din Sud într-un scop al războiului și i-a determinat pe britanici să nu intervină. Comandantul
confederat Robert E. Lee a repurtat câteva victorii pe frontul estic, dar în 1863 înaintarea sa
spre nord a fost oprită la Gettysburg, iar pe frontul vestic Uniunea a preluat controlul râului
Mississippi după Bătălia de la Vicksburg, separând Confederația în două. Avantajele materiale
și numerice ale Nordului s-au concretizat în 1864 când Ulysses S. Grant a măcinat armata lui
Lee în mai multe bătălii de uzură, iar generalul unionist William Sherman a ocupat
orașul Atlanta, capitala statului Georgia, pentru ca apoi să se deplaseze spre Oceanul Atlantic.
Rezistența Confederației s-a prăbușit după ce Lee s-a predat lui Grant la Appomattox pe 9
aprilie 1865.
Războiul, care este conflagrația cu cele mai multe victime din istoria Statelor Unite, s-a soldat cu
moartea a peste 620.000 de soldați, a unui număr de peste 325.000 de combatanți dați dispăruți
și al unui număr nedeterminat de civili, a pus capăt sclaviei în Statele Unite, a restaurat Uniunea
și a întărit rolul guvernului federal în cadrul acesteia. Aspectele sociale, politice, economice și
rasiale ale războiului au marcat perioada de reconstrucție care a durat până în 1877 și au
continuat să se manifeste și de-a lungul secolului al XX-lea.

Cuprins

 1Cauzele războiului
o 1.1Sclavia
 2Secesiunea statelor din Sud
o 2.1Secesiunea Carolinei de Sud
o 2.2Iarna secesiunii
o 2.3Confederația
o 2.4Statele Uniunii
o 2.5Statele de graniță
 3Desfășurarea
o 3.1Începutul războiului
o 3.2Planul Anaconda și blocada, 1861
o 3.3Teatrul estic de operațiuni, 1861–1863
o 3.4Teatrul vestic de război, 1861–1863
o 3.5Teatrul trans-Mississippi, 1861–1865
o 3.6Sfârșitul războiului, 1864–1865
 4Sclavia în timpul războiului
 5Pericolul intervenției internaționale
 6Victoria Uniunii și urmările războiului
o 6.1Reconstrucția
o 6.2Consecințe
 7Note
 8Bibliografie
 9Legături externe
Cauzele războiului[modificare | modificare sursă]

Statele Unite la 1856, cu puțin timp înaintea izbucnirii războiului civil.

Statele libere

Statele sclavagiste

Teritoriile organizate

Coexistența unui Sud sclavagist cu un Nord din ce în ce mai puternic aboliționist a mărit
posibilitatea conflictului. Lincoln nu a propus legi federale împotriva sclaviei acolo unde ea exista
deja, dar, în 1858, prin discursul „Casa dezbinată”, și-a exprimat dorința de a „limita răspândirea
sa, și a o pune acolo unde conștiința publică va putea păstra credința că este pe calea spre
dispariția totală”.[1] Mare parte din lupta politică a anilor 1850 s-a concentrat pe extinderea
sclaviei în teritoriile nou create.[2][3][4] Toate teritoriile organizate aveau mari șanse să devină
state libere, ceea ce a crescut mișcarea secesionistă din Sud. Atât Nordul cât și Sudul
presupuneau că, dacă sclavia nu se putea extinde, ea va dispărea treptat.[5][6][7]
Temerile Sudului de a pierde controlul guvernului federal în fața forțelor antisclavie, și temerile
Nordului că forțele sclavagiste controlau guvernul, a adus criza la culme spre sfârșitul anilor
1850. Unele dispute privind moralitatea sclaviei, dimensiunea democrației și meritele economice
ale muncii libere în raport cu plantațiile de sclavi au determinat prăbușirea partidului Whig și a
mișcării Know Nothing, și apariția unor partide noi, regionale (Partidul Free Soil în 1848, cel
Republican în 1854, Uniunea Constituțională în 1860). În 1860, ultimul partid național
rămas, Partidul Democrat, s-a rupt pe linii teritoriale.
Atât Nordul, cât și Sudul erau influențate de ideile politice ale lui Thomas Jefferson. Sudiștii
puneau accent, în ce privește cu sclavia, pe drepturile statelor în raport cu guvernul
federal,[8][9][10] idei menționate în Rezoluțiile Kentucky și Virginia ale lui Jefferson. Nordiștii, de la
aboliționistul William Lloyd Garrison până la liderul republican moderat Abraham
Lincoln[11] puneau accent pe declarația lui Jefferson că toți oamenii sunt creați egali. Lincoln a
menționat această propoziție în Discursul de la Gettysburg.
Vicepreședintele confederat Alexander Stephens a spus că sclavia este „piatra de hotar a
Confederației” după secesiunea statelor din Sud. După înfrângerea Sudului, Stephens a spus că
războiul nu a pornit din subiectul sclaviei, ci din drepturile statelor, și a devenit unul din cei mai
acerbi apărători ai Cauzei Pierdute.[12] Președintele confederat Jefferson Davis și-a schimbat și
el părerile, de la a spune că războiul a fost cauzat de sclavie la a spune că drepturile statelor au
reprezentat cauza. În vreme ce sudiștii foloseau adesea argumentele bazate pe drepturile
statelor în apărarea sclaviei, uneori rolurile erau inverse, atunci când sudiști cereau legi
naționale de apărare a intereselor lor în raport cu Interdicția Discuției și cu Legea Sclavilor
Fugari din 1850. În aceste chestiuni, nordiștii erau cei care voiau să apere drepturile statelor
lor.[13]

Coperta romanului aboliționist Coliba unchiului Tom, de Harriet Beecher Stowe, carte care a influențat
puternic curentul aboliționist din Nord.

Aproape în întregime, criza interregională a implicat sclavia, începând cu dezbaterile privind

clauza celor trei cincimi și extinderea pe douăzeci de ani a comerțului cu sclavi africani în
Convenția Constituțională din 1787. Controversele privind admiterea statului
sclavagist Missouri în Uniune au condus la Compromisul Missouri din 1820, Criza
Anulării privind Taxa din 1828 (deși taxa era scăzută după 1846,[14] chiar problema taxei era
legată de sclavie[15]), Interdicția Discuției care a interzis discutarea în Congres a petițiilor pentru
desființarea sclaviei în perioada 1835–1844, acceptarea Texasului ca stat sclavagist în 1845 și
Manifestul Destiny ca argument pentru achiziționarea de noi teritorii în care sclavia avea să
devină o problemă, în urma războiului mexicano-american (1846–1848), care a avut ca
rezultat Compromisul din 1850.[16] Proviziunea Wilmot a fost o tentativă a politicienilor din Nord
de a exclude sclavia din teritoriile cucerite de la Mexic. Extrem de popularul roman
aboliționist Coliba unchiului Tom (1852) de Harriet Beecher Stowe a crescut masiv opoziția în
rândul Nordului față de Legea Sclavilor Fugari din 1850.[17][18]
În 1854, Manifestul Ostend a fost o tentativă nereușită a Sudului de a anexa Cuba ca stat
sclavagist. Planurile rivale ale nordului și sudului pentru traseul căii ferate transcontinentale s-au
împletit cu controversa Bleeding Kansas privind sclavia. Sistemul Bipartit s-a prăbușit după
adoptarea Legii Kansas-Nebraska din 1854, care a înlocuit Compromisul Missouri cu
suveranitatea populară, permițând locuitorilor unui teritoriu să voteze pentru sau împotriva
sclaviei. În 1856 discuțiile în cadrul Congresului, privind sclavia, au devenit violente când
reprezentantul Preston Brooks din Carolina de Sud l-a atacat și l-a rănit grav pe senatorul
republican Charles Sumner în Senat după discursul lui Sumner intitulat "Crime against Kansas"
(„Crimă împotriva Kansasului”).[19] Decizia Curții Supreme de Justiție din 1857 în cazul Dred
Scott v. Sandford a permis sclavia în teritorii chiar și dacă majoritatea se opusese sclaviei în
referendum, inclusiv în Kansas. Constituția Lecompton din 1857 a fost o tentativă controversată
de a admite statul Kansas în Uniune ca stat sclavagist. Dezbaterile Lincoln-Douglas din 1858 au
privit și Doctrina Freeport a liderului democrat din nord Stephen Douglas. Această doctrină a
reprezentat un argument pentru a ocoli decizia Dred Scott care, combinată cu înfrângerea
Constituției Lecompton a lui Douglas, a divizat Partidul Democrat între Nord și Sud. Raidul
aboliționistului din nord John Brown la Harpers Ferry Armory a fost o tentativă de a incita sclavii
la revoltă în 1859.[20] Ruptura Nord-Sud din 1860 din sânul Partidului Democrat datorată
cerințelor Sudului pentru un cod al sclavilor în teritorii a fost emblematică pentru polarizarea
națiunii între Nord și Sud.
Printre alte cauze ale războiului se numără secționalismul (cauzat de creșterea sclaviei în Sud,
în timp ce ea a dispărut încet în Nord) și diferențele economice între Nord și Sud, deși
majoritatea istoricilor moderni sunt în dezacord cu determinismul economic extrem al istoricului
Charles Beard și afirmă că economiile Nordului și Sudului erau în mare parte
complementare.[21] Efectul polarizant al sclaviei și controversele cauzate de cruzimile sclaviei
(biciuiri, mutilări și despărțirea familiilor) au împărțit și marile culte religioase (bisericile
metodistă, baptistă și prezbiteriană).[22] Faptul că șapte din opt imigranți se stabileau în Nord,
plus faptul că de două ori mai mulți albi plecau din Sud în Nord decât invers, au contribuit la
comportamentul politic defensiv-agresiv al Sudului.[23]
Alegerea lui Lincoln în 1860 a fost declanșatorul final al secesiunii.[24] Eforturile pentru
compromis, inclusiv Amendamentul Corwin și Compromisul Crittenden, au eșuat. Liderii din Sud
se temeau că Lincoln va opri expansiunea sclaviei și că o va duce la dispariție. Statele
sclavagiste, care deveniseră minoritare în Camera Reprezentanților, aveau în față minoritarismul
perpetuu în Senat și în Colegiul Electoral în fața unui Nord din ce în ce mai puternic.
Sclavia[modificare | modificare sursă]
Există o corelație puternică între gradul de susținere a secesiunii și numărul de plantații din
regiune; statele din Sudul îndepărtat, cu cea mai mare concentrație de plantații au fost primele
care s-au separat. Statele sclavagiste dinspre nord, Virginia, Carolina de Nord, Arkansas,
și Tennessee aveau puține plantații și au respins secesiunea până când criza Fort Sumter i-a
forțat să aleagă o parte. Statele de graniță aveau mai puține plantații și nu s-au
separat.[25][26] Procentul de albi din Sud care trăiau în familii proprietare de sclavi era de 36,7%
în Sudul extrem, 25,3% în zonele mai nordice și 15,9% în statele de graniță care au luptat de
partea Uniunii.[27][28] 95% din negri trăiau în Sud, reprezentând o treime din populația de acolo,
în Nord ei constituind doar 1% din populație. În consecință, temerile de emancipare a negrilor
erau mai mari în Sud decât în Nord.[29]
Abraham Lincoln, al 16-lea Președinte al Statelor Unite (1861–1865)

Decizia Curții Supreme din 1857 în cazul Dred Scott v. Sandford a amplificat controversele.
Decizia Președintelui Curții Supreme Roger B. Taney însemna că sclavi sunt „atât de inferiori
încât nu au drepturi pe care albii să fie obligați să le respecte”,[30] și că sclavia se putea răspândi
în teritorii. Lincoln a avertizat că „următoarea decizie de tip Dred Scott”[31] ar putea amenința
statele din Nord cu sclavia.
Politicianul din Nord Abraham Lincoln a spus: „această chestiune a sclaviei era mai importantă
decât oricare alta; într-atât încât s-a ajuns ca nici o altă chestiune națională să nu obțină
audieri."[32] Problema sclaviei era legată de competiția pentru controlul asupra teritoriilor,[33] și
cerințele Sudului pentru un cod al sclavilor în teritorii a reprezentat chestiunea utilizată de
aceștia pentru a rupe Partidul Democrat în două, ceea ce aproape a garantat alegerea lui
Lincoln și secesiunea. Când secesiunea a devenit o problemă, deținătorul de plantații din
Carolina de Sud și senatorul John Townsend a spus că „dușmanii noștri sunt pe cale să preia
frâiele Guvernului, și intenționează să ne conducă după capriciile teoriilor lor fanatice, și conform
scopului declarat de abolire a sclaviei."[34] Opinii similare au fost exprimate în tot Sudul în
editoriale, în discursuri politice și în declarații privind motivele secesiunii. Deși Lincoln nu avea
planuri de a interzice sclavia acolo unde ea exista deja, oameni din tot Sudul și-au exprimat
temeri pentru viitorul sclaviei.

Sclavi pe o plantație de cartofi

Printre îngrijorările Sudului se numărau nu doar pierderile economice, ci și temerile de egalitate

rasială.[35][36][37][38] Declarația privind Cauzele Secesiunii statului Texas[39][40] specifica faptul că
statele nesclavagiste „proclamă înjositoarea doctrină a egalității tuturor oamenilor, indiferent de
rasă sau culoare”, și că rasa africană era „pe drept privită ca rasă inferioară și dependentă”.
Secesionistul E. S. Dargan din Alabama a spus că emanciparea i-ar face pe sudiști să se simtă
„demoralizați și degradați”.[41]
Începând din anii 1830, conducerea Poștei Federale a refuzat să mai transporte pamflete
aboliționiste către statele din Sud.[42] Profesorii proveniți din Nord și suspectați de înclinații
aboliționiste erau expulzați din Sud, iar literatura aboliționistă era interzisă. Când republicanii au
declarat că nu sunt aboliționiști, sudiștii au respins această apărare.[43] Și Nordul se simțea
amenințat, după cum constată Eric Foner, „nordiștii ajunseseră să vadă sclavia ca pe antiteza
unei societăți bune, și ca pe o amenințare la adresa valorilor și intereselor lor fundamentale”.[44]

Secesiunea statelor din Sud[modificare | modificare sursă]

Secesiunea Carolinei de Sud[modificare | modificare sursă]
Carolina de Sud a adoptat Declarația Cauzelor Imediate Care Produc și Justifică Secesiunea
Carolinei de Sud de la Uniunea Federală la 24 decembrie 1860. Declarația apăra, pe baza
drepturilor statelor, interesele proprietarilor de sclavi din Sud, dar conținea și o plângere cu
referire la drepturile statelor din Nord sub forma opoziției față de Legea Sclavilor Fugari din
1850, susținând că statele din Nord nu-și îndeplineau obligațiile federale în raport cu Constituția.
Toate încălcările drepturilor lor acuzate de statele din Sud erau legate de sclavie.
Iarna secesiunii[modificare | modificare sursă]
Înainte ca Lincoln să fie învestit în funcție, șapte state își declaraseră secesiunea față de
Uniune. Ele au înființat un guvern al Sudului, sub numele de Statele Confederate ale Americii la
9 februarie 1861. SCA a preluat controlul asupra forturilor federale și asupra altor proprietăți din
cadrul granițelor lor fără prea multă opoziție din partea Președintelui James Buchanan, al cărui
mandat se încheia la 4 martie 1861. Buchanan a afirmat că „Sudul nu are nici un drept să se
separe, dar eu nu am nici o putere de a-l opri.”[45] Un sfert din armata americană—întreaga
garnizoană din Texas—a fost predată forțelor statelor secesioniste de către generalul David E.
Twiggs, care a trecut de partea Confederației.
Întrucât sudiștii au renunțat la locurile lor din Senat și din Camera Reprezentanților, secesiunea
a permis republicanilor să adopte legi care fuseseră blocate de senatorii sudiști înainte de
război, inclusiv Taxa Morill, Legea Morill care dădea unor instituții de învățământ pământ
federal, Legea Căminului, legea căii ferate transcontinentale, legea națională a băncilor și Legea
Monedei din 1862. Legea Veniturilor din 1861 a introdus impozitul pe venit pentru a finanța
războiul.
Confederația[modificare | modificare sursă]

Statutul statelor, la 1861.

State separate înainte de 15 aprilie 1861

State separate după 15 aprilie 1861

State unioniste care permiteau sclavia

 State unioniste care interziceau sclavia

Teritorii

Articol principal: Statele Confederate ale Americii.

Șapte state din Sudul îndepărtat s-au separat până în februarie 1861, începând cu Carolina de
Sud, Mississippi, Florida, Alabama, Georgia, Louisiana și Texas. Aceste șapte state au
format Statele Confederate ale Americii, la 4 februarie 1861, cu Jefferson Davis ca președinte, și
o structură guvernamentală bazată pe Constituția SUA. În urma atacului asupra Fort Sumter,
Președintele Lincoln a cerut înființarea unei armate de voluntari din fiecare stat. În două luni, alte
patru state sclavagiste din Sud și-au declarat separarea de SUA și au aderat la
Confederație: Virginia, Arkansas, Carolina de Nord și Tennessee. Districtele din zona de nord-
vest a Virginiei s-au separat și ele de statul Virginia, aderând din nou la Uniune sub forma noului
stat Virginia de Vest la 20 iunie 1863. Până spre sfârșitul lui 1861,
statele Missouri și Kentucky erau divizate—fiecare cu câte două guverne, unul pro-Sud și altul
pro-Nord.
Statele Uniunii[modificare | modificare sursă]

Granițele statelor și teritoriilor, 1864–1865.

Statele Uniunii

Teritoriile Uniunii

Kansas, intrat în Uniune ca stat liber

State de graniță ale Uniunii care permiteau sclavia

Confederația

Teritorii ale Uniunii care permiteau sclavia

Douăzeci și trei de state au rămas loiale

Uniunii: California, Connecticut, Delaware, Illinois, Indiana, Iowa, Kansas, Kentucky, Maine, Mar
yland, Massachusetts, Michigan, Minnesota, Missouri, New Hampshire, New Jersey, New
York, Ohio, Oregon, Pennsylvania, Rhode Island, Vermont, și Wisconsin. Pe parcursul
războiului, Nevada și Virginia de Vest s-au alăturat Uniunii ca state
noi. Tennessee și Louisiana au revenit sub controlul militar al Uniunii în prima parte a războiului.
Teritoriile Colorado, Dakota, Nebraska, Nevada, New Mexico, Utah, și Washington au luptat de
partea Uniunii. Câteva triburi de băștinași care practicau sclavagismul au susținut Confederația,
în Teritoriul Indian (astăzi Oklahoma) având loc un mic război civil sângeros.
Statele de graniță[modificare | modificare sursă]
Statele de graniță ale Uniunii au fost Virginia de Vest (stat format prin separarea unei părți din
Virginia), și patru dintre cele mai nordice state sclavagiste
(Maryland, Delaware, Missouri și Kentucky).
Maryland avea numeroși oficiali pro-Confederație care au tolerat revoltele antiunioniste din
Baltimore și arderea podurilor. Lincoln a răspuns declarând lege marțială și a chemat în ajutor
armata. Milițiile care se formaseră în Nord s-au grăbit spre
orașele Washington și Baltimore.[46] Înainte ca guvernul Confederat să realizeze ce se întâmplă,
Lincoln preluase ferm controlul asupra statului Maryland (și a Districtului Federal Columbia),
arestând toți membrii guvernului din Maryland și închizându-i fără proces.

Generalul Nathaniel Lyon, a cărui armată a asigurat controlul unionist asupra statului Missouri

În Missouri, un grup de reprezentanți aleși special pentru această decizie, au votat să rămână în
cadrul Uniunii. Când guvernatorul pro-Confederație Claiborne Fox Jackson a chemat armata
statului, ea a fost atacată de forțele federale sub comanda generalului Nathaniel Lyon.
După Afacerea Camp Jackson, Lyon a urmărit pe guvernator și pe restul armatei loiale acestuia
spre colțul sud-vestic al statului. În vidul de putere rezultat, reprezentanții care votaseră
rămânerea în uniune s-au reorganizat și au preluat puterea sub forma unui guvern unionist
provizoriu al statului Missouri.[47]
Kentucky nu s-a separat; o vreme, s-a declarat stat neutru. Când forțele confederate au pătruns
pe teritoriul statului în septembrie 1861, s-a renunțat la neutralitate și Kentucky și-a reafirmat
statutul de membru al Uniunii, încercând să păstreze și sclavia. În timpul unei scurte invazii a
forțelor confederate, simpatizanții Confederației au organizat o convenție secesionistă, numind
un guvernator, și obținând recunoașterea din partea Confederației. Guvernul rebel a fugit
imediat în exil și nu a deținut niciodată controlul asupra statului Kentucky.[48]
După votul secesionist al Virginiei, susținătorii Uniunii, majoritari în cincizeci de districte ale
zonei de nord-vest a Virginiei au votat, la 24 octombrie 1861 înființarea noului stat Virginia de
Vest. Majoritatea votanților din ceea ce este astăzi statul Virginia de Vest votaseră anterior
împotriva secesiunii statului Virginia.[49] Noul stat a fost admis în cadrul Uniunii la 20 iunie 1863.
Secesiuni unioniste similare cu cea din Virginia au fost încercate și în estul statului Tennessee,
dar acestea au fost suprimate de Confederație. Jefferson Davis a arestat peste 3000 de oameni
suspecți de loialitate față de Uniune și i-a închis fără proces.[50]

Desfășurarea[modificare | modificare sursă]

Începutul războiului[modificare | modificare sursă]

Prima Casă Albă a Confederației, din Montgomery, Alabama. Fotografie de la 1906

Victoria lui Lincoln în alegerile prezidențiale din 1860 a declanșat declarația de secesiune a
Carolinei de Sud. Până în februarie 1861, șase alte state sudice au făcut declarații similare. La 7
februarie, cele șapte state au adoptat o constituție provizorie a Statelor Confederate ale
Americii stabilind și capitala temporară a acestei Confederații în Montgomery, Alabama. O
conferință de pace s-a ținut la Washington într-o tentativă nereușită de a rezolva criza. Restul de
opt state sclavagiste au refuzat ofertele de intrare în Confederație. Forțele confederate au
ocupat majoritatea forturilor din granițele lor. Președintele Buchanan a protestat dar nu a dat
niciun răspuns militar, în afara unei tentative eșuate de aprovizionare a Fort Sumter cu
nava Star of the West, asupra căreia cadeții de la The Citadel au tras înainte de a ajunge la
fort.[51] Totuși, guvernatorii statelor Massachusetts, New York, și Pennsylvania au început să
cumpere arme și să pregătească trupe paramilitare.

Prima ceremonie de inaugurare a Președintelui Lincoln, la 4 martie 1861

La 4 martie 1861, Abraham Lincoln a depus jurământul ca Președinte. În discursul de

învestitură, el a spus că Constituția era o uniune mai perfectă decât Articolele de Confederație și
Veșnică Unire, că era un contract obligatoriu, și a denunțat orice secesiune ca „nulă și
neavenită”.[52] El a afirmat că nu avea intenția de a invada statele din Sud, și nici pe cea de a
interzice sclavia acolo unde ea exista deja, dar că va face uz de forță pentru a păstra
proprietatea federală. Discursul său s-a încheiat cu un apel la restaurarea uniunii.[53]
Sudul a trimis delegați la Washington și s-a oferit să plătească pentru proprietatea federală și a
propus un tratat de pace cu Statele Unite. Lincoln a respins orice negocieri cu agenții
confederați pe motiv că Confederația nu este un guvern legitim, și că orice tratat semnat cu
acesta ar echivala cu recunoașterea sa ca guvern suveran.[54] Totuși, Secretarul de Stat William
Seward a demarat negocieri neautorizate și indirecte, care nu au avut însă niciun succes.[54]
 Fort Sumter, vedere din avion. Imagine din 1991.

Fort Sumter din Charleston, Carolina de Sud, Fort Monroe, Fort Pickens și Fort Taylor
rămăseseră ultimele forturi păstrate de Statele Unite pe teritoriul Confederației, iar Lincoln era
hotărât să păstreze controlul asupra Fort Sumter. Din ordinele Președintelui
Confederației, Jefferson Davis, trupele controlate de guvernul confederat, sub comanda lui P. G.
T. Beauregard au bombardat fortul cu artilerie în ziua de 12 aprilie, forțând capitularea
garnizoanei dinăuntru. Nordiștii s-au solidarizat cu apelul lui Lincoln către toate statele de a
trimite trupe pentru recapturarea forturilor și păstrarea Uniunii. Scara rebeliunii fiind încă
restrânsă, Lincoln a cerut 75.000 de voluntari pentru o perioadă de 90 de zile.[55] În lunile
precedente, mai mulți guvernatori din Nord își pregătiseră discret armatele statelor lor; a doua zi,
forțele acestea s-au pus în mișcare.[56]
Patru state de la nord de Confederație (Tennessee, Arkansas, Carolina de Nord, și Virginia),
care respinseseră repetat până atunci propunerile confederate, au refuzat să trimită forțe
împotriva vecinilor, declarând și ele secesiunea, și aderând la Confederație. Pentru a răsplăti
Virginia, capitala Confederației a fost mutată la Richmond.[57] Orașul a devenit un simbol al
Confederației. Richmond era într-o poziție foarte vulnerabilă, la capătul unui drum de
aprovizionare confederat foarte lung. Deși Richmond era puternic fortificat, proviziile orașului
aveau să fie reduse prin capturarea de către Sherman a orașului Atlanta și blocat aproape
complet în momentul când Grant a asediat orașul Petersburg și căile ferate care aprovizionau
capitala Confederației.
Planul Anaconda și blocada, 1861[modificare | modificare sursă]

Caricatură din 1861 a planului Anaconda al lui Scott

Winfield Scott, comandantul armatei Statelor Unite, a gândit Planul Anaconda,[58] un plan de a
câștiga războiul cu cât mai puțină vărsare de sânge. Ideea sa era aceea că o blocadă a
principalelor porturi ar slăbi economia Confederației; apoi capturarea Râului Mississippi avea să
împartă Sudul în două. Lincoln a adoptat planul, dar a ignorat avertismentele lui Scott privind un
atac imediat asupra Richmondului.
În mai 1861, Lincoln a aplicat blocada tuturor porturilor din Sud, oprind orice transport
internațional destinat Confederației. Navele și încărcăturile celor ce încercau să treacă puteau fi
confiscate și, de cele mai multe ori, nu erau acoperite de asigurări. Până spre sfârșitul lui 1861,
blocada dusese la încetarea unei mari părți din traficul local între porturi. Blocada a oprit
exporturile de bumbac, ruinând economia sudului. Investitorii britanici au construit nave ușoare
și rapide care transportau arme și obiecte de lux din Insulele Bermude, Cuba și Bahamas la
schimb cu tutun și bumbac.[59] Când erau capturate, navele și încărcătura erau vândute și banii
erau dați marinarilor unioniști, dar echipajele britanice erau eliberate. Penuriile de hrană și alte
bunuri, declanșate de blocadă, atacurile armatei uniunii și rechizițiile recoltelor de către armatele
confederate s-au combinat cauzând hiperinflație și revolte în Sud.[60]
La 8 martie 1862, Marina Confederației a dat o luptă împotriva Marinei
Uniunii când cuirasatul CSS Virginia⁠(d) a atacat blocada; acesta părea de neoprit, dar a doua zi a
trebuit să lupte cu noua navă de război a uniunii USS Monitor în Bătălia de la Hampton
Roads⁠(d).[61] Bătălia s-a încheiat nedecis, ceea ce a însemnat o victorie strategică a Uniunii prin
aceea că blocada s-a păstrat. Confederația a pierdut CSS Virginia⁠(d), nava fiind scufundată
pentru a evita capturarea, iar Uniunea a construit mai multe copii ale navei USS Monitor. În lipsa
tehnologiei de construcție a navelor de război eficiente, Confederația a încercat să obțină nave
de război britanice. Victoria Uniunii în a doua bătălie de la Fort Fisher în ianuarie 1865 a dus la
închiderea ultimului port util din Sud.
Teatrul estic de operațiuni, 1861–1863[modificare | modificare sursă]

Operațiuni pe teatrul de est în 1862

Din cauza rezistenței puternice a unor forțe confederate inițiale la Manassas, Virginia, în iulie
1861, un marș al trupelor unioniste sub comanda generalului-maior Irvin McDowell spre forțele
confederate de acolo a fost blocat în prima bătălie de la Bull Run,[62] în urma căreia trupele
unioniste au fost forțate să se retragă la Washington, D.C., de armata confederată condusă de
generalii Joseph E. Johnston și P. G. T. Beauregard. În această bătălie, generalul
confederat Thomas Jackson a primit porecla de Stonewall (Zid de piatră) datorită rezistenței
opuse unioniștilor.[63] Alarmați de înfrângere, și într-o tentativă de a preveni secesiunea altor
state sclavagiste, Congresul SUA a adoptat Rezoluția Crittenden-Johnson la 25 iulie, în care se
spunea că războiul este luptat pentru păstrarea Uniunii și nu pentru desființarea sclaviei.
Operațiuni pe teatrul de est în 1863

Generalul-maior George B. McClellan a preluat comanda armatei unioniste a Potomacului la 26

iulie (a fost, pentru scurt timp, comandant al tuturor forțelor armate ale Uniunii, dar acest post a
fost ocupat apoi de general-maior Henry W. Halleck), iar războiul a fost reluat cu mai mare
intensitate în 1862. În urma apelului ferm al Președintelui Lincoln de a începe operațiunile
ofensive, McClellan a atacat Virginia în primăvara lui 1862 prin peninsula dintre Râul York și
Râul James, la sud-est de Richmond. Deși armata lui McClellan a ajuns la porțile Richmondului
în Campania din peninsulă,[64][65][66] avansul i-a fost oprit în Bătălia de la Seven Pines de Joseph
Johnston, și apoi generalul Robert E. Lee și subordonații săi James Longstreet și Stonewall
Jackson[67] l-au învins pe McClellan în Bătăliile de șapte zile și l-au forțat să se
retragă. Campania din Virginia de Nord, în care a avut loc a doua bătălie de la Bull Run, s-a
încheiat cu o altă victorie pentru Sud.[68] McClellan rezistat ordinelor generalului Halleck de a
trimite întăriri armatei unioniste a Virginiei a lui John Pope, ceea ce a ușurat misiunea
confederaților lui Lee de a învinge.
Încurajați de a doua bătălie de la Bull Run, Confederații au întreprins prima invazie a Nordului,
cu generalul Lee conducând a 45.000 de oameni, Armata Virginiei de Nord, peste Râul
Potomac în Maryland la 5 septembrie. Lincoln apoi a transferat trupele lui Pope sub comanda lui
McClellan. McClellan și Lee s-au luptat în bătălia de la Antietam[67] lângă Sharpsburg, Maryland,
la 17 septembrie 1862, cea mai sângeroasă zi din istoria militară a Statelor Unite.[69] Armata lui
Lee, blocată în cele din urmă, s-a retras în Virginia înainte ca McClellan să o distrugă. Lupta de
la Antietam este considerată o victorie a Uniunii, deoarece a blocat invazia lui Lee în Nord și a
dat ocazia lui Lincoln să-și anunțe Proclamația de emancipare.[70]

Generalul confederat Robert E. Lee (dreapta), a cărui pricepere a păstrat echilibrul în teatrul de
operațiuni din est. El a fost învins la Gettysburg de generalul unionist George Meade (stânga).

Când prudentul McClellan nu a capitalizat victoria de la Antietam, el a fost înlocuit de general-

maior Ambrose Burnside. Burnside a fost învins în curând la bătălia de la Fredericksburg[71] la
13 decembrie 1862, când alți 12.000 de soldați unioniști au fost omorâți sau răniți în timpul
repetatelor și inutilelor atacuri frontale de la Marye's Heights. După bătălie, Burnside a fost și el
înlocuit cu general-maior Joseph Hooker. Nici Hooker nu s-a dovedit capabil să învingă armata
lui Lee; deși confederații erau de două ori mai puțini, el a fost umilit în bătălia de la
Chancellorsville[72] în mai 1863. El a fost înlocuit de general-maior George Meade în timpul celei
de-a doua invazii a lui Lee în Nord, în iunie. Meade l-a învins pe Lee în bătălia de la
Gettysburg[73] (1-3 iulie 1863), cea mai sângeroasă bătălie a războiului, considerată uneori ca
fiind punctul de cotitură al războiului. Șarja lui Pickett din cadrul acestei bătălii, la 3 iulie este
punctul maxim de pătrundere a trupelor confederate pe teritoriul Uniunii, reprezentând semnalul
sfârșitului planurilor lui Lee de a pune presiune pe Washington dinspre Nord, dar și pentru că
Vicksburg, Mississippi, fortăreața-cheie care asitura controlul asupra râului Mississippi, a căzut a
doua zi. Armata lui Lee a suferit 28.000 de pierderi (față de 23.000 în tabăra lui
Meade).[74] Totuși, Lincoln s-a supărat pe Meade pentru că nu a interceptat retragerea lui Lee, și
după neconcludenta campanie din toamnă a lui Meade, Lincoln a decis să caute pe Teatrul
Vestic o nouă conducere.
Teatrul vestic de război, 1861–1863[modificare | modificare sursă]

Hartă a fluviului Mississippi, cu punctele unde s-au dus bătălii în timpul războiului civil

În vreme ce forțele confederate repurtau numeroase victorii pe frontul de est, ele au fost învinse
de multe ori în vest. Au fost forțate să plece din Missouri încă de la începutul războiului, în urma
bătăliei de la Pea Ridge.[75] Invazia lui Leonidas Polk⁠(d) a orașului Columbus, Kentucky a pus
capăt politicii de neutralitate a statului Kentucky și a întors acest stat împotriva Confederației.
Nashville, Tennessee, a căzut în mâinile Uniunii la începutul lui 1862. Mare parte din râul
Mississippi era deschisă în urma bătăliei de la Insula numărul 10 și cele de la New
Madrid, Missouri, și apoi Memphis, Tennessee. Marina Uniunii a capturat portul New
Orleans[76] fără lupte majore în mai 1862, permițând forțelor Uniunii să se deplaseze și pe râul
Mississippi. Doar orașul fortificat Vicksburg, Mississippi, se mai opunea controlului neîngrădit al
Uniunii asupra întregului râu.
 Generalul Grant, principalul comandant militar unionist din Vest, și momentele principale ale carierei
sale

A doua invazie confederată a statului Kentucky, sub comanda generalului Braxton Bragg s-a
încheiat cu o victorie nesemnificativă în fața generalului-maior Don Carlos Buell în bătălia de la
Perryville,[77] deși Bragg a fost obligat să își încheie tentativa de a ocupa statul Kentucky și de a
se retrage din cauza lipsei de suport pentru Confederație în acel stat. Bragg a fost învins greu
de general-maior William Rosecrans în bătălia de la Stones River[78] în Tennessee.
Singura victorie clară a Confederației în vest a reprezentat-o bătălia de la Chickamauga. Bragg,
cu ajutorul trupelor conduse de general-locotenent James Longstreet (din armata lui Lee din
est), l-a învins pe Rosecrans, în ciuda apărării eroice a generalului-maior George Henry
Thomas. Rosecrans s-a retras în Chattanooga, oraș pe care Bragg l-a asediat apoi.
Principalul strateg și tactician unionist din vest a fost Ulysses S. Grant, care a repurtat victorii la
forturile Henry și Donelson (prin care Uniunea a preluat controlul asupra
râurilor Tennessee și Cumberland); bătălia de la Shiloh;[79] și bătălia de la Vicksburg,[80] care a
cimentat controlul unionist al râului Mississippi, moment considerat unul din punctele de cotitură
ale războiului. Grant a venit apoi în ajutorul lui Rosecrans și l-a învins pe Bragg în a treia bătălie
de la Chattanooga,[81] gonind forțele confederate din Tennessee și deschizând o cale către
Atlanta și către inima Confederației.
Teatrul trans-Mississippi, 1861–1865[modificare | modificare sursă]
Activitățile de gherilă au transformat mare parte din statul Missouri într-un câmp de luptă.
Missouri este pe locul trei în clasamentul numărului de bătălii duse pe teritoriul
statelor.[82] Celelalte state din vest, deși izolate geografic de luptele din est, au fost scena multor
acțiuni militare pe scară restrânsă. Bătăliile din regiune au servit la păstrarea statului Missouri, și
a teritoriilor Indian, New Mexico și Arizona sub controlul Uniunii. Incursiunile confederate în
teritoriile Arizona și New Mexico au fost respinse în 1862 și o campanie unionistă pentru
controlul Teritoriului Indian s-a terminat cu succes în 1863. Spre sfârșitul războiului, Campania
Red River a Uniunii a eșuat, lăsând statul Texas sub controlul Confederației pe toată durata
războiului, dar izolat de restul Confederației în urma capturării Vicksburgului în 1863, prin care
Uniunea a preluat controlul întregului râu Mississippi.
Sfârșitul războiului, 1864–1865[modificare | modificare sursă]
Jefferson Davis, primul și singurul Președinte al Statelor Confederate ale Americii

La începutul lui 1864, Lincoln l-a numit pe Grant comandant al tuturor armatelor Uniunii. Grant
și-a stabilit cartierul general împreună cu Armata Potomacului, și l-a pus pe general-
maior William Tecumseh Sherman la comanda armatelor din vest. Grant înțelegea conceptul
de război total și credea, ca și Lincoln și Sherman, că doar înfrângerea totală a forțelor
confederate și preluarea controlului întregii lor baze economice ar aduce adevăratul sfârșit al
războiului.[83] Aceasta însemna război total nu în termenii de ucidere a civililor, ci în sensul
distrugerii caselor, fermelor și căilor ferate. Grant a gândit o strategie coordonată prin care avea
să lovească întreaga Confederație din mai multe direcții: generalii George Meade și Benjamin
Butler au primit ordinul de a îl ataca pe Lee lângă Richmond; generalul Franz Sigel (și apoi
Philip Sheridan) urma să atace valea Shenandoah; generalul Sherman urma să ocupe Atlanta și
să avanseze până la Atlantic; generalii George Crook și William W. Averell urmau să opereze
împotriva liniilor de aprovizionare din Virginia de Vest; și general-maior Nathaniel P. Banks avea
să ocupe orașul Mobile, Alabama.

Soldat mort la Petersburg, Virginia, 1865, fotografie de Thomas C. Roche.

Forțele unioniste din est au încercat să îl ocolească pe Lee și au dus câteva bătălii în această
fază a campaniei din est. Bătăliile de uzură ale lui Grant de la Wilderness, Spotsylvania, și Cold
Harbor[84] au avut ca rezultat pierderi mari în rândurile unioniștilor, dar i-au forțat pe confederații
lui Lee să se retragă din ce în ce mai mult. O tentativă de a lui Butler a-l depăși pe Lee pe
flancuri a eșuat. Grant, în ciuda pierderilor uriașe (peste 65.000 de morți în șapte
săptămâni),[85] a continuat să forțeze armata lui Lee a Virginiei de Nord înapoi înspre Richmond.
El a blocat armata confederată în asediul Petersburgului, care a durat nouă luni.
Cale ferată distrusă prin procedeul cravata lui Sherman: calea ferată era arsă până când șinele se
deformau într-atât încât trebuia să fie înlocuite.

Grant a găsit în cele din urmă un comandant, generalul Philip Sheridan, suficient de agresiv
încât să izbândească în Campaniile din vale din 1864. Sheridan l-a învins pe generalul Jubal A.
Early într-o serie de bătălii, inclusiv o înfrângere decisivă în bătălia de la Cedar Creek. Sheridan
a distrus apoi baza agricolă a văii Shenandoah,[86] o strategie similară cu tactica folosită apoi de
Sherman în Georgia.
Între timp, Sherman a avansat dinspre Chattanooga spre Atlanta, învingând pe generalii
confederați Joseph E. Johnston și John Bell Hood pe drum. Căderea Atlantei,[87] la 2 septembrie
1864, a fost un factor semnificativ în realegerea lui Lincoln ca președinte.[88] Hood a plecat din
zona Atlanta pentru a amenința liniile de aprovizionare ale lui Sherman și a invada statul
Tennessee în Campania Franklin-Nashville.[89] Generalul unionist John M. Schofield l-a învins
pe Hood în bătălia de la Franklin, iar George H. Thomas i-a cauzat o înfrângere grea lui Hood
în bătălia de la Nashville, distrugând practic armata lui Hood.
Plecând din Atlanta, baza sa de provizii, armata lui Sherman a mers spre o destinație
necunoscută, distrugând în drum 20% din fermele din Georgia în marșul său spre mare. El a
ajuns pe coasta Atlanticului în Savannah, Georgia în decembrie 1864. Armata lui Sherman a
fost urmată de mii de sclavi eliberați; în cadrul marșului nu s-au dus bătălii majore. Sherman s-a
îndreptat apoi spre nord, prin Carolina de Sud și Carolina de Nord, apropiindu-se de liniile
confederate din Virginia dinspre sud,[90] crescând presiunea asupra armatei lui Lee.

Prima pagină a documentului de capitulare a armatei lui Lee

Armata lui Lee, slăbită de dezertări și morți, era acum mult mai mică decât a lui Grant. Forțele
unioniste au obținut o victorie decisivă în bătălia de la Five Forks la 1 aprilie, forțându-l pe Lee
să evacueze Petersburg și Richmond. Capitala Confederației a căzut[91] în mâinile Corpului de
Armată XXV, compus din soldați negri. Restul unităților confederate s-a retras spre vest și, după
o înfrângere la Sayler's Creek, lui Robert E. Lee i-a devenit clar că a continua lupta cu Statele
Unite este imposibil din punct de vedere tactic și logistic.
Lee s-a predat împreună cu Armata Virginiei de Nord la 9 aprilie 1865, la Tribunalul
Appomattox.[92] Într-un gest neobișnuit, și ca semn de respect și de anticipare a revenirii
Confederației înapoi în cadrul Uniunii în demnitate și pace, Grant l-a lăsat pe Lee să-și păstreze
sabia de ofițer și calul, pe nume Traveller. La 14 aprilie 1865, Lincoln a fost împușcat. Andrew
Johnson a devenit Președinte, după ce Lincoln a murit a doua zi. Johnston s-a predat cu trupele
sale lui Sherman la 26 aprilie 1865, în Durham, Carolina de Nord. La 23 iunie 1865, la Fort
Towson în regiunea națiunilor Choctaw din Teritoriul Oklahoma, Stand Watie a semnat un acord
de încetare a focului cu reprezentanții Uniunii, devenind ultimul general confederat care s-a
predat. Ultimele forțe navale confederate care au capitulat au fost CSS ''Shenandoah''⁠(d) la 6
noiembrie 1865, în Liverpool, Anglia.

Sclavia în timpul războiului[modificare | modificare sursă]

La începutul războiului, unii comandanți unioniști credeau că datoria lor este să returneze sclavii
evadați stăpânilor lor. Până în 1862, când a devenit clar că războiul avea să fie unul de durată,
chestiunea tratării sclaviei a devenit mai generală. Economia Sudului și efortul militar sudist
depindeau de munca sclavilor. A început să devină nerezonabil să se protejeze sclavia și în
același timp să se încerce blocarea comerțului Confederației și distrugerea producției. După
cum a spus un congresman, sclavii „...nu pot fi neutri. Ca lucrători, dacă nu ca soldați, ei vor fi fie
aliații rebelilor, fie ai Uniunii.”[93] Același congresman—și alți colegi republicani radicali ai săi—l-
au presat pe Lincoln să emancipeze rapid sclavii, în timp ce republicanii moderați au ajuns să
accepte emanciparea și colonizarea treptată, cu despăgubire.[94] Copperheads, statele de
graniță și democrații unioniști se opuneau emancipării, deși statele de graniță și democrații au
ajuns să o accepte în cele din urmă ca parte din războiul total necesar pentru salvarea Uniunii.
În 1861, Lincoln și-a exprimat temerile că tentativele premature de emancipare ar putea
însemna pierderea statelor de graniță și că „a pierde Kentucky este aproape același lucru cu a
pierde totul”.[95] La început, Lincoln a frânat tentativele de emancipare ale secretarului de război
Simon Cameron și ale generalilor John C. Fremont (în Missouri) și David Hunter (în Carolina de
Sud, Georgia și Florida) pentru a-și asigura loialitatea statelor de graniță și a democraților
unioniști.

Proclamația de emancipare
Lincoln a avertizat statele de graniță că o emancipare mai radicală avea să aibă loc în condițiile
în care planul său de emancipare gradată și cu despăgubire și colonizare voluntară ar fi fost
respins.[96] Doar Districtul Columbia a acceptat planul treptat al lui Lincoln, iar acesta a
menționat proclamația de emancipare membrilor cabinetului său la 21 iulie 1862. Secretarul de
stat William H. Seward i-a spus lui Lincoln să aștepte o victorie înainte de a face publică
proclamația, căci altfel acesta ar putea părea „ultimul nostru țipăt în retragere”.[97] Această
ocazie s-a ivit în septembrie 1862, după bătălia de la Antietam, și conferința guvernatorilor de
război a adăugat suport pentru proclamație.[98] Lincoln publicase deja o scrisoare[99] în care
încuraja mai ales statele de graniță să accepte emanciparea ca necesară pentru salvarea
Uniunii. Lincoln a spus mai târziu că sclavia a fost „întrucâtva cauza războiului”.[100] Lincoln a
publicat proclamația de emancipare preliminară la 22 septembrie 1862, și pe cea finală la 1
ianuarie 1863. În scrisoarea către Hodges, Lincoln și-a exprimat credința că „dacă sclavia nu
este ceva greșit, atunci nimic nu este greșit ... și totuși eu nu am înțeles niciodată că Președinția
mi-a conferit mie un drept nerestricționat de a acționa oficial pe baza acestei judecăți și a
acestor sentimente ... eu nu susțin că am controlat evenimentele, ci mărturisesc fățiș că
evenimentele m-au controlat pe mine.”[101]
Întrucât proclamația de emancipare se baza pe puterile Președintelui în caz de război, ea se
referea doar la teritoriile deținute la acea vreme de Confederație. Totuși, proclamația a devenit
un simbol al angajamentului crescând al Uniunii de a adăuga emanciparea la definiția
americană a libertății.[102] Lincoln a jucat și un rol principal în convingerea Congresului să voteze
în favoarea Amendamentului 13,[103] care a făcut emanciparea universală și permanentă.

Harriet Tubman (stânga), sclavă care a evadat din Sud. După evadare, ea a ajutat mulți alți sclavi să
fugă în Nord. Aici, împreună cu șase sclavi pe care i-a salvat.

Sclavii negri nu au așteptat acțiunile lui Lincoln pentru a evada și a căuta libertatea în spatele
liniilor nordiste. Încă din primii ani ai războiului, sute de mii de negri au fugit în Nord, mai ales în
regiunile neocupate, ca Norfolk și regiunea Hampton Roads în 1862, Tennessee după 1862,
linia marșului lui Sherman, etc. Atâția negri au fugit în spatele liniilor unioniste încât comandanții
au înființat tabere și școli pentru aceștia, unde atât adulții cât și copiii puteau învăța să scrie și
să citească. The American Missionary Association s-a implicat în efortul de război trimițând
profesori în astfel de tabere, de exemplu înființând școli în Norfolk și pe plantațiile din apropiere.
În plus, aproape 200.000 de afroamericani au luptat în armata și în marina Uniunii. Majoritatea
lor erau sclavi evadați.
Soldați din Compania de infanterie E, a IV-a de Culoare din armata Uniunii.

Confederația transforma soldații unioniști negri capturați în sclavi, și soldații negri au fost
împușcați când încercau să se predea în masacrul de la Fort Pillow.[104] Aceasta a condus la
prăbușirea programului de schimb de prizonieri, și creșterea taberelor de prizonieri, ca cea de la
închisoarea Andersonville din Georgia unde au murit de foame și de boli 13.000 de prizonieri de
război unioniști.[105]
În pofida lipsei de resurse umane a Sudului, până în 1865, majoritatea liderilor sudiști s-au opus
încorporării sclavilor în armată. Aceștia au fost folosiți la munci de suport ale efortului de
război. Howell Cobb⁠(d) a spus: „dacă sclavii pot fi buni soldați, atunci toată teoria noastră privind
sclavia este greșită”. Generalii confederați Patrick Cleburne și Robert E. Lee au fost de acord cu
încorporarea negrilor spre sfârșitul războiului, și Jefferson Davis a fost în cele din urmă convins
să susțină planurile de înarmare a sclavilor pentru a evita înfrângerea. Confederația a capitulat
însă la Appomattox⁠(d) înainte ca acest plan să fie implementat.[106]
Proclamația de emancipare[107] a redus mult speranțele Confederației de a primi vreun ajutor din
partea Regatului Unit sau a Franței. Abordarea moderată a lui Lincoln a reușit să păstreze de
aceeași parte a baricadei statelor de graniță, democrații unioniști și sclavii emancipați. Statele
unioniste de graniță (Kentucky, Missouri, Maryland, Delaware și Virginia de Vest) nu au intrat
sub incidența proclamației de emancipare. Toate au abolit sclavia singure, în afară de Kentucky
și Delaware.[108] Marea majoritate a celor 4 milioane de sclavi au fost eliberați prin proclamația
de emancipare, pe măsură ce armatele unioniste avansau spre sud. Amendamentul al 13-
lea,[109] ratificat la 6 decembrie 1865, a eliberat și restul de sclavi din Kentucky, Delaware, și
New Jersey, care numărau 225.000 de oameni în Kentucky, 1.800 în Delaware, și 18 în New
Jersey la nivelul anului 1860.[110]

Pericolul intervenției internaționale[modificare | modificare sursă]

Charles Francis Adams, ambasadorul Statelor Unite la Londra

Intrarea în război a Regatului Unit sau a Franței de partea Confederației ar fi mărit șansele
Sudului de a-și dobândi independența față de SUA.[111] Uniunea însă, sub conducerea lui
Lincoln și a Secretarului de Stat William Henry Seward au depus eforturi pentru a evita aceasta,
și a amenințat cu războiul orice țară ar fi recunoscut oficial existența Statelor Confederate ale
Americii (nicio țară nu a recunoscut-o). În 1861, sudiștii au pus embargo pe exporturile de
bumbac, sperând să împingă Europa într-o criză economică ce ar fi forțat Regatul Unit să intre
în război pentru bumbac. Această tactică s-a dovedit falimentară, deoarece Europa avea un
surplus de bumbac, iar recoltele europene slabe de cereale din 1860–1862 au mărit importanța
exporturilor de cereale ale Nordului. S-a spus că „Regele Porumb a fost mai puternic decât
Regele Bumbac”, cerealele americane crescând de la un sfert din importul britanic la aproape
jumătate.[112]
Când Regatul Unit s-a confruntat cu o penurie de bumbac, aceasta a fost temporară, și
bumbacul american a fost înlocuit prin creșterea culturilor de bumbac în Egipt și în India. Între
timp, războiul a creat o piață a forței de muncă în industriile de armament și metalurgie și o piață
pentru navele britanice pentru transportul armamentului.[113]
 Lordul Palmerston, Primul Ministru al Regatului Unit, nu a implicat puternicul imperiu britanic în
conflictul nord-american

Charles Francis Adams s-a dovedit a fi un priceput ambasador al Uniunii în Regatul Unit,
britanicii nedorind să pună probleme blocadei unioniste. Confederația a cumpărat câteva nave
de război de la șantierele navale comerciale britanice. Cea mai celebră, CSS ''Alabama''⁠(d), a
cauzat daune considerabile și a condus la dispute după război. Totuși, opoziția opiniei publice
față de sclavie a transformat Confederația într-un partener politic spinos pentru politicienii
europeni, mai ales pentru cei britanici. A existat un pericol de război între SUA și Regatul Unit
spre sfârșitul lui 1861 din cauza Afacerii Trent, care a implicat abordajul unui vapor poștal
britanic de către Uniune, pentru a aresta doi diplomați confederați. Totuși, Londra și
Washingtonul au reușit să rezolve problema după eliberarea celor doi de către Lincoln.
În 1862, britanicii au luat în calcul posibilitatea medierii—deși simpla ofertă ar fi crescut pericolul
de război cu SUA. Se spune că Primul Ministru Lord Palmerston ar fi citit Coliba unchiului
Tom de trei ori[114] înainte de a lua o decizie în această privință. Victoria Uniunii în bătălia de la
Antietam a cauzat întârzierea unei decizii. Proclamația de emancipare a crescut riscurile politice
ale susținerii Confederației. În ciuda simpatiei față de Confederație, ocuparea Mexicului de către
Franța a oprit-o pe aceasta din urmă să intre în război cu Uniunea. Ofertele Confederației de a
aboli sclavia în schimbul recunoașterii diplomatice, oferte emise spre sfârșitul războiului, nu au
fost luate în serios nici de Londra, nici de Paris.

Victoria Uniunii și urmările războiului[modificare | modificare sursă]

Poster electoral republican pentru alegerile din 1864. Victoria zdrobitoare a lui Lincoln (Președinte, stânga)
și Johnson (Vicepreședinte, dreapta) a arătat sprijinul social puternic în Nord pentru cauza războiului.

Dacă ar fi putut Confederația să câștige războiul a fost o întrebare intens discutată între istorici.
Cei mai mulți arată că Uniunea avea un avantaj insurmontabil pe termen lung în fața
Confederației în termeni de populație și forță industrială. Acțiunile confederate, spun ei, doar au
amânat înfrângerea. Istoricul sudic Shelby Foote⁠(d) a exprimat acest punct de vedere pe scurt:
„Eu cred că Nordul a dus războiul cu o mână la spate...Dacă ar fi fost mai multe, mult mai multe
victorii ale Sudului, Nordul ar fi adus și cealaltă mână. Nu cred că Sudul a avut vreo șansă să
câștige acel război.”[115] Confederația a căutat să câștige independența prin a rezista până la
încheierea mandatului lui Lincoln; dar, după căderea Atlantei și victoria lui Lincoln în fața lui
McClellan la alegerile din 1864, orice speranță pentru o victorie politică a Sudului a dispărut. În
acel moment, Lincoln reușise să obțină suportul statelor de graniță, al democraților unioniști, al
sclavilor emancipați și al Regatului Unit și Franței. Învingându-l pe democratul McClellan, el i-a
învins și pe Copperhead⁠(d) și platforma lor de pace.[116] Lincoln găsise și lideri militari ca Grant și
Sherman care s-au folosit în lupte de avantajul numeric al Uniunii față de armatele confederate.
Acești generali nu se fereau de vărsarea de sânge, iar de la sfârșitul lui 1864 nu a mai rămas
nicio speranță pentru Sud.
Pe de altă parte, James McPherson⁠(d) a afirmat că avantajul Nordului din punctul de vedere al
populației și resurselor făcea victoria Nordului probabilă, dar nu inevitabilă. Confederația nu
trebuia să invadeze și să preia controlul asupra teritoriului inamic pentru a câștiga, ci doar să
ducă un război defensiv pentru a convinge Nordul că victoria are costuri prea mari. Nordul
trebuia să cucerească și să controleze porțiuni vaste din teritoriul inamic și să învingă armatele
confederate pentru a câștiga.[117]
Importantă a fost și elocvența lui Lincoln în explicarea scopului național și priceperea sa în a
păstra statele de graniță de partea Uniunii. Deși abordarea emancipării de către Lincoln a fost
lentă, Proclamația de
emancipare a fost un exemplu
de utilizare eficace a puterilor
Președintelui pe timp de Comparație între Uniune și SCA[119]
război.[118] Uniunea Confederația

Economia industrializată a Populație totală 22.000.000 (71%) 9.000.000 (29%)

Nordului a susținut producția Populație liberă 21.567.414 5.500.000
de arme, muniții și provizii,
Sclavi în 1860 432.586 3.500.000
precum și finanțele și
transportul. Tabelul din dreapta Soldați 2.200.000 (67%) 1.064.000 (33%)
prezintă avantajul relativ al Mile de cale ferată 21.788 (71%) 8.838 (29%)
Uniunii față de Confederație la
începutul războiului. Ecartul s-a Producție industrială 90% 10%
mărit în timpul războiului, Producție de arme de foc 97% 3%
economia Nordului crescând,
iar teritoriul confederat scăzând Baloți de bumbac în 1860 Neglijabil 4.500.000
și economia sa slăbind. Baloți de bumbac în 1864 Neglijabil 300.000
Populația Uniunii era de
22 milioane, iar a Sudului de Exporturi înainte de război 30% 70%
9 milioane în 1861; din
populația Sudului, peste
3,5 milioane erau sclavi și aproximativ 5,5 milioane albi, populația Sudului fiind practic depășită
numeric de patru ori de cea a Nordului.[120] Diferența a crescut pe măsură ce Uniunea a preluat
controlul asupra teritoriului Confederației, cu tot cu garnizoane, și mai ales după ce partea
Confederației de pe malul drept al fluviului Mississippi a fost izolată de restul. Uniunea controla
la început peste 80% din șantierele navale, vapoare, ambarcațiunile fluviale, și Marină. Acest
avantaj a fost accentuat de un program masiv de construcții de nave. Aceasta a permis Uniunii
să controleze râurile și să blocheze întreaga coastă oceanică a Sudului.[121] Legăturile feroviare
excelente dintre orașele Uniunii au permis mișcarea rapidă și ieftină a trupelor și proviziilor.
Transporturile erau mult mai lente și dificile în Sud, care nu și-a putut dezvolta rapid mult mai
restrânsul sistem de căi ferate, nu și-a putut repara ușor daunele, și nici măcar efectua lucrări de
mentenanță.[122] Eșecul lui Davis în a păstra relații pozitive și productive cu guvernatorii statelor
(mai ales cu guvernatorul Joseph E. Brown⁠(d) al Georgiei și cu guvernatorul Zebulon Vance al
Carolinei de Nord) i-a periclitat puterea de a capitaliza resursele regionale.[123] Percepția
confederată greșită a „Regelui Bumbac” asupra economiei mondiale a condus la erori
diplomatice, cum ar fi refuzul de a livra bumbac înainte de începerea blocadei.[124] Proclamația
de emancipare a permis afroamericanilor, atât negri liberi cât și sclavi evadați, să se înroleze în
armata unionistă. Aproximativ 190.000 s-au oferit voluntari,[125] mărind și mai mult avantajul
numeric al armatelor unioniste față de cea confederată, care nu a îndrăznit să folosească
aceleași resurse umane din teama de a nu submina legitimitatea sclaviei. Sclavii eliberați au
întreținut garnizoanele și au luptat în numeroase bătălii în anii 1864-1865.[126] Emigranții
europeni s-au înrolat în armata unionistă în număr mare, inclusiv 177.000 născuți în Germania și
144.000 născuți în Irlanda.[127]
Reconstrucția[modificare | modificare sursă]

Al treisprezecelea amendament al Constituției SUA, prin care era abolită sclavia

Articol principal: Epoca de reconstrucție a Statelor Unite.

Liderii nordiști au fost de acord că victoria finală reprezintă mai mult decât doar încetarea
luptelor. Ea trebuia să cuprindă cele două scopuri ale războiului: secesiunea trebuia repudiată
total, și toate formele de sclavie trebuia să fie eliminate. Ei nu au căzut de acord asupra
criteriilor pentru aceste scopuri, asupra gradului de control federal ce avea să fie impus Sudului,
și asupra procesului prin care statele din Sud aveau să fie reintegrate în Uniune.
Reconstrucția, care a început încă din timpul războiului și s-a terminat în 1877, a implicat o serie
complexă și în rapidă schimbare de politici la nivel federal și de stat. Rezultatul pe termen lung a
venit sub forma a trei amendamente ale Constituției, denumite amendamentele războiului civil:
Amendamentul al 13-lea, care a abolit sclavia; Amendamentul al 14-lea, care a extins protecțiile
legale federale în mod egal asupra tuturor cetățenilor indiferent de rasă; și Amendamentul al 15-
lea, care a abolit restricțiile rasiale asupra dreptului de vot.
Reconstrucția a luat sfârșit în state diferite la momente diferite, ultimele trei încheindu-și
perioada de Reconstrucție prin Compromisul din 1877.
Consecințe[modificare | modificare sursă]

Monument în cinstea Marii Armate a Republicii, organizată după război.

Sclavia a luat sfârșit în SUA în primăvara lui 1865 când armatele confederate au capitulat. Toți
sclavii din Confederație au fost eliberați prin Proclamația de emancipare, care stipula că toți
sclavii din zonele confederate erau declarați liberi. Sclavii din statele de graniță și din regiunile
Sudului controlate de Uniune au fost eliberați prin acțiunea statelor sau prin Amendamentul al
13-lea la Constituția SUA (la 6 decembrie 1865). Restaurarea totală a Uniunii a fost urmarea
eforturilor unei perioade controversate, denumită Reconstrucția. Războiul s-a soldat cu
aproximativ 1.030.000 de morți (3% din populație), inclusiv 620.000 de soldați omorâți de
boli.[128] Războiul civil a produs mai mulți morți decât toate celelalte războaie ale Statelor Unite la
un loc.[129] Cauzele războiului, motivele rezultatului său, și chiar numele conflictului sunt încă
subiect de controversă între istorici. Aproximativ 4 milioane de sclavi negri au fost eliberați în
perioada 1861-1865. Pe baza rezultatelor recensământului din 1860, 8% din toți bărbații albi
între 13 și 43 de ani au murit în război, cifra defalcată pe cele două tabere fiind de 6% din cei din
Nord și 18% din cei din Sud.[130]
O cauză pentru numărul uriaș de morți din timpul războiului a fost utilizarea tacticilor
napoleoniene, cum ar fi șarjele. Cu adaosul puștilor mai precise și (spre sfârșitul războiului, în
armata unionistă) armelor de foc cu repetiție, cum ar fi carabina cu repetiție Spencer și câteva
arme Gatling (predecesoare ale mitralierelor), soldații erau decimați în câmp deschis. Astfel s-a
recurs la tranșee, tactică ce avea să fie folosită intensiv în Primul Război Mondial.

Note[modificare | modificare sursă]

1. ^ Abraham Lincoln, House Divided Speech, Springfield, Illinois, 16 iunie 1858
2. ^ Shelby Foote, The Civil War: Fort Sumter to Perryville, p. 34
3. ^ Glenn M. Linden (2001). Voices from the Gathering Storm: The Coming of the American Civil
War. United States: Rowman & Littlefield. p. 236. ISBN 0842029990. Prevent, as far as possible,
any of our friends from demoralizing themselves, and our cause, by entertaining propositions for
compromise of any sort, on slavery extension. There is no possible compromise upon it, but
which puts us under again, and leaves all our work to do over again. Whether it be a Mo. Line, or
Eli Thayer's Pop. Sov. It is all the same. Let either be done, & immediately filibustering and
extending slavery recommences. On that point hold firm, as with a chain of steel. - Abraham
Lincoln to Elihu B. Washburne, December 13, 1860
4. ^ Let there be no compromise on the question of extending slavery. If there be, all our labor is
lost, and, ere long, must be done again. The dangerous ground—that into which some of our
friends have a hankering to run—is Pop. Sov. Have none of it. Stand firm. The tug has to come, &
better now, than any time hereafter. („Să nu existe compromis în chestiunea extinderii sclaviei.
Dacă ar exista, toată munca noastră este pierdută, și de-acum încolo trebuie luată de la început.
Terenul periculos-pe care unii dintre prietenii noștri au o dorință spre a alerga-este Pop. Suv. Nu
acceptați. Fiți ferm. Înfruntarea trebuie să vină, și mai bine acum decât mai târziu.”)- Abraham
Lincoln către Lyman Trumbull, 10 decembrie 1860
5. ^ James McPherson, Battle Cry of Freedom, pp. 241, 253
6. ^ Declarațiile de Cauză pentru: Georgia, adoptată la 29 ianuarie 1861; Mississippi, adoptată în
1861 (nu se știe data exactă); Carolina de Sud, adoptată la 24 decembrie 1860; Texas, adoptată
la 2 februarie 1861
7. ^ The New Heresy, Southern Punch, editor John Wilford Overall, 19 septembrie 1864 este una
din numeroasele surse care indică faptul că speranța republicanilor de a interzice treptat sclavia
era teama Sudului. Se spune acolo, în parte, "doctrina noastră este: NOI LUPTĂM PENTRU
INDEPENDENȚA DE A PĂSTRA MĂREAȚA ȘI NECESARA INSTITUȚIE INTERNĂ A
SCLAVIEI."
8. ^ David Potter, The Impending Crisis, pp. 33-50. Potter susține că teoria cauzei drepturilor
statelor (pagina 33) și diferite „cauze” culturale și economice nu pot fi separate de problema
sclaviei.
9. ^ Jefferson Davis' Resolutions on the Relations of States, Senate Chamber, U.S. Capitol, 2
februarie 1860, din The Papers of Jefferson Davis, Volumul 6, pp. 273-276. - argumentul
drepturilor statelor invocat de Davis în apărarea sclaviei în teritorii este următorul: Resolved, That
 the union of these States rests on the equality of rights and privileges among its members, and
that it is especially the duty of the Senate, which represents the States in their sovereign capacity,
to resist all attempts to discriminate either in relation to person or property, so as, in
the Territories -- which are the common possession of the United States -- to give advantages to
the citizens of one State which are not equally secured to those of every other State. (Uniunea
acestor State se sprijină pe egalitatea în drepturi și privilegii între membrii săi, și este mai ales
datoria Senatului, care reprezintă Statele în capacitatea lor suverană, să reziste tuturor
tentativelor de discriminare fie în raport cu individul, fie în raport cu proprietatea în Teritorii—care
sunt posesiuni comune ale Statelor Unite—și de acordare de avantaje cetățenilor pe baza
apartenenței lor la un Stat sau la altul)
10. ^ J.L.M. Curry: The Perils and Duty of the South - discurs în Talladega, Alabama, 26 noiembrie
1860 - Acesta a fost unul din numeroasele argumente sudiste în apărarea sclaviei pe baza
drepturilor statelor.
11. ^ Discursul lui Lincoln în Chicago, 10 decembrie 1856 în care spune, "We shall again be able not
to declare, that 'all States as States, are equal,' nor yet that 'all citizens as citizens are equal,' but
to renew the broader, better declaration, including both these and much more, that 'all men are
created equal.'" (Vom putea din nou nu să declarăm că «toate statele, ca state, sunt egale», nici
că «toți cetățenii, ca cetățeni, sunt egali», ci să reînnoim declarația mai largă, mai bună, care le
include pe acestea două și pe multe altele, aceea că «toți oamenii sunt creați egali»); De
asemenea, scrisoarea lui Lincoln către Henry L. Pierce, din 6 aprilie 1859
12. ^ Stampp, The Causes of the Civil War, pp. 63–65 (A Constitutional View of the Late War
Between the States) și pp. 152-153 (Cornerstone Speech⁠(d)). Stampp pune în opoziție discursul
Cauzei Pierdute cu Discursul Pietrei de Hotar ale lui Stephens pentru a arăta că Stephens și-a
schimbat părerea asupra cauzelor războiului.
13. ^ James McPherson, This Mighty Scourge, pp. 3-9
14. ^ Allan Nevins, Ordeal of the Union: A House Dividing - 1852-1857, pp. 267–269
15. ^ Încă din 1830, în mijlocul Crizei Anulării, Calhoun a identificat dreptul de a deține sclavi ca fiind
principalul drept minoritar al sudiștilor care era amenințat: "I consider the tariff act as the
occasion, rather than the real cause of the present unhappy state of things. The truth can no
longer be disguised, that the peculiar domestick [sic] institution of the Southern States and the
consequent direction which that and her soil have given to her industry, has placed them in
regard to taxation and appropriations in opposite relation to the majority of the Union, against the
danger of which, if there be no protective power in the reserved rights of the states they must in
the end be forced to rebel, or, submit to have their paramount interests sacrificed, their domestic
institutions subordinated by Colonization and other schemes, and themselves and children
reduced to wretchedness." („Consider actul taxei ca fiind ocazia, și nu cauza reală a actualei
situații nefericite. Adevărul nu mai poate fi deghizat, și ciudata instituție domestică a Statelor
Sudului și direcția în care se îndreaptă astfel industria sclaviei, le-a pus pe aceste state în raport
cu taxarea în relație de opoziție cu majoritatea Uniunii, împotriva pericolului ca, dacă nu există o
putere protectoare în drepturile rezervate ale statelor, în cele din urmă, acestea să fie forțate să
se revolte sau să-și sacrifice interesele, și să-și subordoneze instituțiile prin colonizare sau prin
alte metode, și să se aducă pe ei înșiși și pe copiii lor la mizerie”)- Ellis, Richard E. The Union at
Risk: Jacksonian Democracy, States' Rights, and the Nullification Crisis (1987), p. 193; Freehling,
William W. Prelude to Civil War: The Nullification Crisis in South Carolina 1816-1836. (1965), p.
257; Ellis p. 193. Ellis notează și că „Calhoun și anulatorii nu erau primii sudiști care legau sclavia
de drepturile statelor. În diverse momente ale carierei lor, John Taylor⁠(d), John Randolph⁠(d),
și Nathaniel Macon⁠(d) avertizaseră că dând prea multă putere guvernului federal, mai ales asupra
unor probleme atât de spinoase cum este dezvoltarea economică internă, ar putea să îi dea
acestuia puterea de a emancipa sclavi împotriva dorinței proprietarilor acestora."
16. ^ William E. Gienapp, "The Crisis of American Democracy: The Political System and the Coming
of the Civil War." in Boritt ed. Why the Civil War Came 79–123
17. ^ McPherson, Battle Cry pp. 88–91
18. ^ Majoritate deținătorilor de sclavi sunt „oameni decenți, onorabili, ei înșiși victime” ale acestei
instituții. Mare parte din descrieri se bazează pe observații personale, și pe descrieri ale
sudiștilor; ea însăși îi denumește pe ei și pe Legree reprezentanți ai diferitelor tipuri de
stăpâni.;Gerson, Harriet Beecher Stowe, p.68; Stowe, Key to Uncle Tom's Cabin (1953) p. 39
19. ^ Fox Butterfield; All God's Children p. 17
20. ^ David Potter, The Impending Crisis, pp. 356–384
21. ^ Kenneth M. Stampp, The Imperiled Union: Essays on the Background of the Civil War (1981) p
198; Woodworth, ed. The American Civil War: A Handbook of Literature and Research (1996),
145 151 505 512 554 557 684; Richard Hofstadter, The Progressive Historians: Turner, Beard,
Parrington (1969)
22. ^ James McPherson, Drawn With the Sword, p. 11
23. ^ James McPherson, "Antebellum Southern Exceptionalism: A New Look at an Old
Question," Civil War History 29 (septembrie 1983)
24. ^ David Potter, The Impending Crisis, p. 485
25. ^ James M. McPherson, Battle Cry of Freedom 1988 p 242, 255, 282-83. Hărțile de la pagina 101
(The Southern Economy) și pagina 236 (The Progress of Secession) sunt și ele relevante
26. ^ David Potter, The Impending Crisis, pp. 503–505
27. ^ „Selected Statistics on Slavery in the United States”. Arhivat din originalla 3 decembrie 1998.
Accesat în 14 octombrie 2007.
28. ^ Otto H. Olsen (2004). „Historians and the extent of slave ownership in the Southern United
States”. Civil War History. Southernhistory.net. Accesat în 23 noiembrie 2007.
29. ^ James McPherson, Drawn with the Sword, p. 15
30. ^ David Potter, The Impending Crisis, p. 275
31. ^ First Lincoln Douglas Debate at Ottawa, Illinois 21 august 1858
32. ^ Abraham Lincoln, Discursul din New Haven, Connecticut, 6 martie 1860
33. ^ McPherson, Battle Cry, p. 195
34. ^ John Townsend, The Doom of Slavery in the Union, its Safety out of it, 29 octombrie 1860
35. ^ McPherson, Battle Cry, p. 243
36. ^ David Potter, The Impending Crisis, p. 461
37. ^ William C. Davis, Look Away, pp. 130–140
38. ^ William W. Freehling, The Road to Disunion, p. 42
39. ^ Winkler, E. „A Declaration of the Causes which Impel the State of Texas to Secede from the
Federal Union”. Journal of the Secession Convention of Texas. Arhivat din original la 25
septembrie 2000. Accesat în 16 octombrie 2007.
40. ^ Winkler, E. „A Declaration of the Causes which Impel the State of Texas to Secede from the
Federal Union”. Journal of the Secession Convention of Texas. Accesat în 16 octombrie 2007.
41. ^ Speech of E.S. Dargan, in the Convention of Alabama, January 11, 1861
42. ^ Schlesinger Age of Jackson, p. 190
43. ^ David Brion Davis, Inhuman Bondage (2006) p 197, 409; Stanley Harrold, The Abolitionists and
the South, 1831–1861 (1995) p. 62; Jane H. and William H. Pease, "Confrontation and Abolition
in the 1850s" Journal of American History (1972) 58(4): 923–937.
44. ^ Eric Foner. Free Soil, Free Labor, Free Men: The Ideology of the Republican Party Before the
Civil War (1970), p. 9
45. ^ Președintele James Buchanan, Mesajul din 8 decembrie 1860
46. ^ McPherson, Battle Cry, pp. 284–287
47. ^ McPherson, Battle Cry, pp. 290–293
48. ^ McPherson, Battle Cry, pp. 293–297
49. ^ Crofts p. 341.
50. ^ Mark Neely, Confederate Bastille: Jefferson Davis and Civil Liberties 1993 p. 10–11
51. ^ McPherson, Battle Cry, pp. 234–266
52. ^ Abraham Lincoln, First Inaugural Address, luni 4 martie 1861
53. ^ Lincoln, First Inaugural Address, March 4, 1861
54. ^ a b David Potter, The Impending Crisis, pp. 572–573
55. ^ James McPherson, Battle Cry of Freedom, p. 274
56. ^ Vezi relatarea de la
57. ^ McPherson, Battle Cry, pp. 276–307
58. ^ McPherson, Battle Cry, pp. 333–335
59. ^ McPherson, Battle Cry, pp. 378–380
60. ^ Heidler, 1651–53
61. ^ McPherson, Battle Cry, pp. 373–377
62. ^ McPherson, Battle Cry, pp. 339–345
63. ^ James McPherson, Battle Cry of Freedom, p. 342
64. ^ Shelby Foote, The Civil War: Fort Sumter to Perryville, pp. 464-519
65. ^ Bruce Catton, Terrible Swift Sword, pp. 263-296
66. ^ McPherson, Battle Cry, pp. 424–427
67. ^ a b McPherson, Battle Cry, pp. 538-544
68. ^ McPherson, Battle Cry, pages 528–533
69. ^ McPherson, Battle Cry, pp. 543–545
70. ^ McPherson, Battle Cry, pp. 557–558
71. ^ McPherson, Battle Cry, pp. 571–574
72. ^ McPherson, Battle Cry, pp. 639–645
73. ^ McPherson, Battle Cry, pp. 653–663
74. ^ James McPherson, Battle Cry of Freedom, p. 664
75. ^ McPherson, Battle Cry, pp. 404–405
76. ^ McPherson, Battle Cry, pp. 418–420
77. ^ McPherson, Battle Cry, pp. 419–420
78. ^ McPherson, Battle Cry, pp. 480–483
79. ^ McPherson, Battle Cry, pp. 405–413
80. ^ McPherson, Battle Cry, pp. 637–638
81. ^ McPherson, Battle Cry, pp. 677–680
82. ^ „Civil War in Missouri Facts”. 1998. Accesat în 16 octombrie 2007.
83. ^ Mark E. Neely Jr.; "Was the Civil War a Total War?" Civil War History, Vol. 50, 2004 pp 434+
84. ^ McPherson, Battle Cry, p. 724–735
85. ^ James McPherson, Battle Cry of Freedom, pp. 741-742
86. ^ McPherson, Battle Cry, p. 778–779
87. ^ McPherson, Battle Cry, pp. 773–775
88. ^ James McPherson, Battle Cry of Freedom, pp. 774–776
89. ^ McPherson, Battle Cry, pp. 812–815
90. ^ McPherson, Battle Cry, pp. 825–830
91. ^ McPherson, Battle Cry, pp. 846–847
92. ^ McPherson, Battle Cry, pp. 848–850
93. ^ McPherson, Battle Cry of Freedom p. 495
94. ^ McPherson, Battle Cry pp. 355, 494–6, citat din George Julian⁠(d) la pagina 495.
95. ^ Scrisoarea lui Lincoln către O. H. Browning, 22 septembrie 1861
96. ^ Lincoln, the War President: The Gettysburg Lectures (Gettysburg Civil War Institute Books) de
Gabor S. Boritt (Editor), pp. 52-54. Articol de James McPherson
97. ^ Stephen B. Oates, Abraham Lincoln: The Man Behind the Myths, p. 106
98. ^ Images of America: Altoona, de Sr. Anne Francis Pulling, 2001, 10.
99. ^ Scrisoare către Greeley, 22 august 1862
100. ^ Abraham Lincoln, Second Inaugural Address, 4 martie 1865
101. ^ Scrisoare alui Lincoln către A. G. Hodges, 4 aprilie 1864
102. ^ James McPherson, The War that Never Goes Away
103. ^ James McPherson, Drawn With the Sword, din articolul Who Freed the Slaves?
104. ^ Bruce Catton, Never Call Retreat, p. 335
105. ^ James McPherson, Battle Cry of Freedom, pp. 791–798
106. ^ James McPherson, Battle Cry of Freedom, pp. 831-837
107. ^ McPherson, Battle Cry, pp. 557–558 și 563
108. ^ Harper, Douglas (2003). „SLAVERY in DELAWARE”. Accesat în 16 octombrie 2007.
109. ^ McPherson, Battle Cry, pp. 840–842
110. ^ U. S. Census of 1860
111. ^ James McPherson, Battle Cry of Freedom, pp. 546–557
112. ^ McPherson, Battle Cry p. 386
113. ^ Allen Nevins, War for the Union 1862–1863, pp. 263–264
 114. ^ Stephen B. Oates, The Approaching Fury: Voices of the Storm 1820–1861, p. 125
115. ^ Ward 1990 p 272
116. ^ McPherson, Battle Cry, pp. 771–772
117. ^ James McPherson, Why did the Confederacy Lose?
118. ^ Fehrenbacher, Don (2004). „Lincoln's Wartime Leadership: The First Hundred Days”.
Universitatea Illinois. Arhivat din original la 13 mai 2006. Accesat în 16 octombrie 2007.
119. ^ Lungimile căilor ferate din: Chauncey Depew⁠(d) (ed.), One Hundred Years of American
Commerce 1795–1895, p. 111; Pentru date suplimentare, vezi: Recensământul din 1860 din
SUA și Carter, Susan B., ed. The Historical Statistics of the United States: Millennial Edition (5
volume), 2006.
120. ^ Crocker III, H. W. (2006). Don't Tread on Me. New York: Crown Forum.
p. 162. ISBN 9781400053636.
121. ^ McPherson 313–16, 392–3
122. ^ Heidler, David Stephen, ed. Encyclopedia of the American Civil War: A Political, Social, and
Military History (2002), 1591–98
123. ^ McPherson 432–444
124. ^ Heidler, David Stephen, ed. Encyclopedia of the American Civil War: A Political, Social, and
Military History (2002), 598–603
125. ^ „Black Regiments”. Accesat în 16 octombrie 2007.
126. ^ Ira Berlin et al, eds. Freedom's Soldiers: The Black Military Experience in the Civil
War (1998)
127. ^ Albert Bernhardt Faust, The German Element in the United States (1909) p. 523 online
128. ^ Nofi, Al (13 iunie 2001). „Statistics on the War's Costs”. Louisiana State University. Accesat
în 14 octombrie 2007.
129. ^ James McPherson, Battle Cry of Freedom, page xix (din introducerea lui C. Vann
Woodward scrisă în 1988)
130. ^ Lambert, Craig (2001). „The Deadliest War”. Harvard Magazine. Accesat în 14 octombrie
2007.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

Generalități

 Beringer, Richard E., Archer Jones, and Herman Hattaway, Why the South Lost the Civil War (1986) analiză a factorilor; The
Elements of Confederate Defeat: Nationalism, War Aims, and Religion (1988), versiune prescurtată
 Catton, Bruce⁠(d), The Civil War, American Heritage, 1960, ISBN 0-8281-0305-4, relatare ilustrată
 Davis, William C. The Imperiled Union, 1861–1865 3v (1983)
 Donald, David et al. The Civil War and Reconstruction (latest edition 2001); studiu de 700 pagini
 Eicher, David J., The Longest Night: A Military History of the Civil War, (2001), ISBN 0-684-84944-5.
 Fellman, Michael et al. This Terrible War: The Civil War and its Aftermath (2nd ed. 2007), studiu de 544 pagini
 Foote, Shelby⁠(d). The Civil War: A Narrative⁠(d) (3 volumes), (1974), ISBN 0-394-74913-8. Descrieri detaliate ale operațiunilor militar
de pe toate fronturile
 McPherson, James M.⁠(d) Battle Cry of Freedom: The Civil War Era (1988), studiu de 900 pagini ale tuturor aspectelor războiului;
câștigător al premiului Pulitzer
 James M. McPherson⁠(d). Ordeal By Fire: The Civil War and Reconstruction (2nd ed 1992), manual
 Nevins, Allan⁠(d). Ordeal of the Union⁠(d), an 8-volume set (1947–1971). Cea mai detaliată relatare politică, economică și militară;
autorul este laureat al premiului Pulitzer
o 1. Fruits of Manifest Destiny, 1847–1852; 2. A House Dividing, 1852–1857; 3. Douglas, Buchanan, and Party Chaos, 1857–
1859; 4. Prologue to Civil War, 1859–1861; 5. The Improvised War, 1861–1862; 6. War Becomes Revolution, 1862–1863; 7.
The Organized War, 1863–1864; 8. The Organized War to Victory, 1864–1865
 Rhodes, James Ford. History of the Civil War, 1861–1865 (1918), laureat al premiului Pulitzer; o versiune scurtă a istoriei sale în 5
volume
 Ward, Geoffrey C. The Civil War (1990), pe baza serialului PBS de Ken Burns⁠(d)
 Weigley, Russell Frank. A Great Civil War: A Military and Political History, 1861–1865 (2004); în primul rând aspecte militare
Bibliografii

 Blair, Jayne E. The Essential Civil War: A Handbook to the Battles, Armies, Navies And Commanders (2006)
 Carter, Alice E. and Richard Jensen. The Civil War on the Web: A Guide to the Very Best Sites- 2nd ed. (2003)
 Current, Richard N., et al. eds. Encyclopedia of the Confederacy (1993) (4 volume; 1 vol versiunea prescurtată) (ISBN 0-13-275991
8)
 Faust, Patricia L. (ed.) Historical Times Illustrated Encyclopedia of the Civil War (1986) (ISBN 0-06-181261-7) 2000 articole scurte
 Esposito, Vincent J., West Point Atlas of American Wars ediție online 1995
 Heidler, David Stephen, ed. Encyclopedia of the American Civil War: A Political, Social, and Military History (2002), 1600 articole
în 2700 pagini în 5 volume sau în ediție comasată
 Resch, John P. et al., Americans at War: Society, Culture and the Homefront vol 2: 1816–1900 (2005)
 Tulloch, Hugh. The Debate on the American Civil War Era (1999), istoriografie
 Wagner, Margaret E. Gary W. Gallagher, and Paul Finkelman, eds. The Library of Congress Civil War Desk Reference (2002)
 Woodworth, Steven E. ed. American Civil War: A Handbook of Literature and Research (1996) (ISBN 0-313-29019-9), 750 pagini
de istoriografie și bibliografie online edition