Sunteți pe pagina 1din 34

ACȚIUNEA METALELOR GRELE

ASUPRA
ORGANISMELOR VII
Obiectivul nostru in realizarea acestui referat este prezentarea
principalelor metale grele cu care intram in contact zilnic
axandu-ne pe aplicatiile acestora si mai ales impactul pe care il
au asupra organismelor vii. De asemenea referatul este un
avertisment asupra pericolelor la care ne expunem zilnic
datorita neglijentei si dezinformarii
Introducere

Relaţia om-mediu reprezintă o preocupare majoră a lumii de azi. Revoluţia industrială


a avut efecte pozitive semnificative în viaţa oamenilor dar, în acelaşi timp, aceasta poate fi
considerată ca fiind cauza principală a perturbării echilibrelor specifice care se manifestă în
natură.
Metale grele" sunt elemente chimice, cu o greutate specifică care este de cel puţin 5 ori mai
mare decât greutatea specifică a apei. Dintre cele mai cunoscute cu o greutate specifică care
este de 5 sau mai multe ori cea a apei enumeram arsenic, 5.7; cadmiu, 8.65, fier, 7.9, plumb,
11.34, şi mercur, 13.546. Deși cele mai multe metale apar în natură în roci, minereuri, sol, apă
și aer, nivelurile sunt de obicei scăzute și dispersate.
Poluarea aerului, solului şi a apelor cu metale cum ar fi mercurul, arseniul, cadmiul şi
plumbul, contribuie la apariţia unor efecte nocive asupra elementelor mediului înconjurător
(floră şi faună). Poluarea componentelor ecosistemului cu aceste metale toxice rezultă din
creşterea industrială rapidă, progresele obţinute în industria chimică sau din diferite activităţi
umane. Toţi aceşti factori au dus la răspândirea metalelor toxice în mediu şi în consecinţă la
afectarea stării de sănătate a populaţiei prin ingestia de alimente contaminate cu elemente
nocive. Metalele îşi pot schimba forma chimică, dar nu pot fi îndepărtate sau distruse, ceea ce
înseamnă că sunt persistente în mediu şi pot fi bioacumulate în organismul plantelor şi
animalelor. Din acest motiv, evaluarea riscurilor ce rezultă în urma expunerii la metale toxice
reprezintă o problemă importantă pentru protejarea sănătăţii publice.
In contextul actual peste 35 de metale cu care intram in contact ambiental sau profesional
prezinta un risc ridicat de toxicitate, 23 din acestea sunt elemente grele sau "metale grele":
antimoniu, arsenic, bismut, cadmiu, ceriu, crom, cobalt, cupru, galiu, aur, fier, plumb, mercur
mangan, nichel, platina, argint, telur, taliu, staniu, uraniu, vanadiu, zinc.
Proprietatea metalelor grele de a se acumula în organismele vegetale şi animale,
inclusiv în cel uman, ca şi patologia pe care o determină justifică interesul care se acordă
acestor poluanţi.Dacă nu sunt atent monitorizate, plumbul şi alte metale grele din soluri, aer şi
apa pot pune în real pericol mediul ambiant şi mai ales sănătatea umană. Interesant este ca in
cantităţi mici de aceste elemente sunt comune in mediul nostru şi a dietei şi sunt de fapt
necesare pentru o sanatate buna, in cantităţi mari oricare dintre ele poate cauza toxicitate acută
sau cronică (intoxicaţii).
Metalele in cantitati foarte mici sunt necesare tuturor formelor vitale. Ele patrund in
celula vie sub forma de cationi, dar inglobarea lor este strict reglata, deoarece in cantitati mari
practic toate metalele sunt toxice. Omul, asemeni celorlalte vertebrate, are nevoie de cationi de
metale, care asigura derularea multor procese de importanta vitala. Din ele mentionam:
a) metale grele - cobalt, cupru, fier, mangan, molibden, zinc si in cantitati mici crom, vanadiu,
plumb;
b) metalele usoare care de obicei se intalnesc in cantitati mari - calciu, magneziu, potasiu si
sodiu.
Divizarea metalelor in necesare, neutre si toxice poate fi inexacta si deseori induce in eroare,
deoarece toate elementele necesare in doze mici devin toxice si foarte toxice in doze mari.
Diferenta intre concentratiile in care ele sunt folositoare si in care sunt daunatoare poate fi
uneori foarte mica.

În prezent, în conditiile impactului antropogen intens asupra naturii, este foarte important de
a controla nivelul continutului metalelor in produsele alimentare, in mediul ambiant, deoarece
sunt cunoscute cazuri de intoxicare a oamenilor cu compusii metalelor grele.
Prin ce sunt periculoase metalele grele?
In primul rand, in procesul de preparare a hranei, metalele nu se descompun, mai mult
concentratia lor pe unitatea de masa creste.
In al doilea rand, metalele poseda proprietatea de a se acumula in organismul uman, astfel ele
franeaza sau chiar blocheaza procesele biochimice intracelulare.
In al treilea rand, majoritatea metalelor poseda proprietati mutagene si cancerigene.
In acest referat am prezentat proprietatile, aplicatiile si impactul pe care il are unele metale
grele precum plumbul, mercurul, arsenicul, cadmiul, zincul, cuprul asupra organismelor vii.
Ecotoxicologia plumbului

Plumbul (Pb) este unul dintre cele mai vechi metale cunoscute, fiind exploatat de cel
puțin 8000 de ani, fapt confirmat de artefacte, istorii vechi și alte scrieri, inclusiv cartea biblică
a Exodului. Mărgele de plumb au fost găsite în Turcia de azi, fiind datate acum aproximativ
6500 de ani fiind unul din cele șapte metale utilizate în lumea antică (celelalte sunt argintul,
aurul, cuprul, fierul, staniul și mercurul).
În natură, plumbul se găseşte răspândit sub formă de compuşi: galena, sulfura de plumb,
din care se prepară plumbul; ceruzita, carbonatul de plumb, crocoita, cromatul de plumb,
anglezitul si sulfatul de plumb. Plumbul este un metal care în tăietură proaspătă are luciul
cenuşiu-albastrui, care dispare în aer curat când metalul se acoperă cu un strat subţire cenuşiu
de oxid de plumb şi în aer umed când se acoperă cu un strat alb de carbonat bazic de plumb.
Plumbul este un metal moale care poate fi zgâriat cu unghia, tăiat cu cuţitul, iar pe hârtie lasă o
urmă.

Sursele de plumb

Sursele de plumb pot fi naturale (rocile naturale: ceruzită, galenă; solul, praful,
aerosolii de săruri marine, incendierea pădurilor) sau antropogene (arderea combustibililor
fosili, combustia benzinei cu Pb, arderea deseurilor solide, arderea lemnului, minele de Pb,
industria primară de metale neferoase, industria secundară de metale neferoase, industria
vopselelor, industria cauciucului, industria maselor plastice colorate, industria fierului şi
oţelului, fabricile de reciclare a bateriilor, fabricile de radiatoare, fabricile de ceramică
colorată, fertilizanţii fosfatici. Sursele naturale sunt mai puţin importante în timp ce sursele
antropogene sunt majoritare.
Pentru atmosferă sursele de plumb sunt reprezentate de produşii rezultaţi din combustia
benzinei cu Pb (tetraetil de plumb), combustia carbunelui, petrolului, emisiile industriei
contaminante sunt de 10–20 ori mai mari decât sursele naturale, reprezentate în special de
praful dispersat în atmosferă (roci, vulcani).
În sol se acumulează plumb mai ales ca urmare a activităţilor antropogene (reziduuri
ale idustriei miniere: ape de mină; steril, Pb din atmosferă, aplicarea nămolurilor de la
canalizare pentru terenurile agricole, dejecţii, rampele de deşeuri menajere, gloanţele utilizate
la vânătoare, deşeuri , depozite de cenuşă etc.).
Pentru mediul acvatic sursele de plumb sunt de origine antropogenă fiind şi acestea de
aproximativ 10 ori mai multe decât sursele naturale. Principalele surse sunt apele reziduale
provenite de la industriile contaminante, apele uzate menajere, nămolurile de la staţiile de
epurare, infiltraţii din solul contaminat cu plumb, lixivierea cenuşii rezultate din arderea
combustibililor.

Utilizarea plumbului

Plumbul se utilizează pentru confecţionarea acumulatorilor auto, a conductelor şi


ţevilor, pentru obţinerea aliajelor de staniu, a tetraetil-plumbului din benzină, ca material
pentru căptuşirea tancurilor şi a conductelor şi pentru protecţia personalului împotriva
radiaţiilor atomice şi X. De asemenea, tetraoxidul de plumb este folosit pentru fabricarea
vopselelor rezistente la coroziune (“plumbul roşu”), monoxidul de plumb este aditiv în sticla
fină (“sticla plumbuită”), iar hidroxicarbonatul şi sulfatul de plumb au fost principalii pigmenţi
albi până când au fost înlocuiţi, în ultimii ani de către bioxidul de titan. În primele patru
decenii ale secolului XX au fost aplicate ca insecticid cantităţi mari de arseniat de plumb care
au contaminat suprafeţe întinse agricole ce au fost transformate ulterior în suprafeţe
intravilane. Ţinând cont de aceste date putem afirma că suntem înconjuraţi de plumb şi expuşi
riscului contaminării cu acesta.

Plumbul în ecosistemul acvatic

Plumbul este preluat de plante în forma ionică. În ceea ce priveşte toxicitatea plumbului, la
plantele acvatice apar diferenţe mari inter şi intraspecifice care depind de următorii factori:
- factorii de mediu ce permit disponibilitatea Pb;
- mecanismul preluării (din sediment se preiau cantităţi mai mici);
- mecanismul translocării şi depozitării (sunt plante care depozitează Pb insolubil).
La plante, intoxicatia cu plumb provoaca afectarea membranei celulare, perturbarea
mitozei, inhibarea ATP, inhibarea sintezei proteice, inhibarea creşterii, inhibarea respiraţiei,
inhibarea fotosintezei.
Plumbul este preluat de animalele acvatice prin apă si hrană. Nivelul
acumulării depinde de concentraţia în mediul acvatic (corelaţie directă), de pH-ul mediului
(corelaţie inversă), de duritatea apei (prezenţa calciului scade nivelul acumulării) şi de nivelul
suspensiilor organice (corelaţie inversă). Compuşii organici se acumulează în lipide.
Nevertebratele sunt mari acumulatoare de Pb (de exemplu, la dafnii se acumulează în
exoschelet). La vertebrate, concentraţiile uzuale în organe sunt de 30 µg/100 ml sânge, 10 ppm
SU în ficat, 20 ppm SU în rinichi. În zonele poluate concentraţiile în organe sunt mai crescute.
Toxicitatea plumbului la animalele acvatice este influenţată în primul rând de prezenţa în
mediu a altor contaminanţi, care pot acţiona sinergic sau antagonic. Formele tinere sunt mai
sensibile. La animalele acvatice plumbul duce la: inhibarea dehidratazei acidului
aminolevulinic (ALAD) care intervine în sinteza hemului (refacerea durează 3–11,7
saptămâni), inhibarea hem–sintetazei responsabilă de încorporarea Fe2+ în protoporfirină
pentru producerea hemului, anemie. De asemenea este inhibată şi ALAD din creier, splină,
ficat, rinichi, maduva osoasă.
La pesti actionează asupra SN, afectează funcţia de reproducere, perturbarea creşterii,-
modificarea comportamentului, incapacitatea de a înota, slăbire, mortalitate, în special la puiet
- reducerea numerică a populaţiei, asfixie.
La amfibieni scade numarul eritrocitelor,a tonusului muscular, pierderea poziţiei
semierecte, excitaţie, întârzierea metamorfozei.

Plumbul în ecosistemul terestru

Plantele terestre preiau plumbul din sol (mai puţin) şi din atmosferă (mai mult), prin
stomate. Cantitatea acumulată depinde de concentraţia în atmosferă, de mărimea particulelor şi
de condiţiile climatice (iarna mai puţin , vara mai mult). Plumbul nu se acumulează în organele
de fructificare ale plantei, în schimb se acumulează în frunze şi radacină (la suprafaţă). La
peste 300 ppm, plumb în sol, în plantă se realizează concentraţii cu risc pentru consumator.
Lichenii acumulează concentraţii crescute de plumb şi sunt consideraţi indicatori ai poluării
atmosferice. Zonele considerate necontaminate au concentraţii în plumb sub 1 ppm, în timp ce
zonele contaminate au concentraţii până şi de 300 ppm. Nevertebratele din sol (râmele)
acumulează concentraţii crescute. Sunt bioindicatori. La vertebrate (păsări, mamifere),
acumularea depinde de distanţa de sursă, specificul hrănirii şi de durata expunerii. Acumularea
depinde de tipul expunerii (expunerea acută în ţesuturi moi, expunerea cronică în os), forma
chimică (Pb anorganic în oase, Pb organic în creier, ficat, muschi, rinichi).
Efecte asupra sanatatii omului

După ce este inhalat sau ingerat, plumbul ajunge în sânge şi în organe. De aici mare
parte din cantitatea absorbită este depozitată în oase, iar surplusul părăseşte organismul în
câteva săptămâni.
Absorbţia plumbului depinde de vârsta individului, de timpul trecut de la ultima masă,
de alimentele consumate şi de starea de sănătate a sistemului digestiv. De ex.: în cazul adulţilor
doar 6% din cantitatea ingerata ajunge în sânge în timp ce copiii absorb aproximativ 50%.
Un studiu efectuat pe un lot format din 90 de bărbaţi expuşi la plumb arată că nivelul de
expunere cauzează un anumit nivel al plumbului în sânge care generează, la rândul său, o
creştere subclinică a hormonilor. La un nivel mai mare de 47 μg Pb/ml în sânge acest efect nu a
fost detectat. Asupra omului, plumbul exercită toxicitate acută, anorexie, vomă şi indispoziţie
datorită presiunii intracraniene ridicate produse, fenomen întâlnit mai frecvent la copii mici.
Copiii intoxicaţi cronic prezintă pierdere în greutate şi anemie, iar la adulţi, contaminarea cu
săruri organice de plumb produce simptome ale sistemului nervos central, efecte gastro-
intestinale şi cardiovasculare, respectiv leziuni renale şi hepatice.
O mortalitate ridicată din cauza neoplasmului malign s-a înregistrat în cazul
furnaliştilor, la artilerişti nu s-au sesizat asocieri între expunerea la plumb şi cancer. În schimb,
aberaţii cromozomiale s-au înregistrat în cazul muncitorilor expuşi la plumb pe o perioadă mai
lungă (zeci de ani). Astfel, mortalitatea din cauza cancerului pulmonar s-a urmărit în cazul a
4393 muncitori siderurgici şi s-a dovedit că doar cei care au o vechime mai mare de 20 ani
prezintă riscuri majore. Unii cercetători susţin că mortalitatea din cauza cancerului pulmonar
este asociată cu expunerea cumulativă la arseniu şi plumb.
Un studiu de caz a arătat că există un risc crescut pentru muncitorii din fabricile de sticlă
de a muri de cancer la stomac, plămâni şi de boli cardiovasculare din cauza contaminării cu
plumb. În Suedia s-a demonstrat că muncitorii din acelaşi domeniu sunt expuşi la riscul
apariţiei cancerului de colon.
Relaţia dintre concentraţia plumbului din sânge şi tensiunea arterială s-a examinat într-
un studiu efectuat asupra a 7371 bărbaţi cu vârste cuprinse între 40 şi 59 de ani. După 6 ani,
316 bărbaţi au prezentat apariţia cardiopatiei ischemice, iar 66 au făcut infarct miocardic, ceea
ce demonstrează existenţa unei relaţii între plumbul din sânge şi tensiunea arterială.
Saturnismul este o intoxicație cronică cu plumb, aceasta boala apare, de regulă, la
persoane care lucrează în mediu cu plumb: extracția de minereuri, industria acumulatorilor,
industria poligrafică, industria chimică, prepararea și manipularea benzinei etilate etc.
În afara saturnismului profesional, care aproape că a dispărut aproape în ziua de azi, aceasta
boală se poate căpăta și prin ingestie de plumb. Poate fi vorba de legume preparate intr-un
recipient ce contine plumb sau de apa de la robinet din clădirile vechi, ale căror țevi pentru apă
sunt făcute din plumb. Unele vopsele cu plumb, dacă sunt vechi și se cojesc de pe pereți, pot fi
ingerate de copii.
Plumbul inhibă sinteza hemului, blocând enzimele care catalizeaza trecerea de la
coproporfirină la protoporfirină. Prin acest mecanism, intoxicația cu plumb realizează anemia
hipocromă hipersideremică, numita acrestică.
Semnele de început mai caracteristice sunt: „lizereul de plumb", care apare ca o dunga
albastră-cenușie pe marginea gingiei, în dreptul dinților din față; colorația palid-cenușie a
pielii; usoare tremurături ale mâinilor.
Printre simptomele precoce se numără: apatia sau iritabilitatea, astenia fizică, anorexia, greața,
constipatia,dureri abdominale intermitente, diaree, mialgii.
Ecotoxicologia mercurului şi a compuşilor organomercurici

Mercurul, numit si argint viu sau hidrargir, este un element chimic cu simbolul Hg și
număr atomic 80. Metal al blocului d, mercurul este singurul metal lichid in conditii normale
de temperatura si presiune. Mercurul are culoarea argintie-albicioasa, usor intunecata in aer
liber, ingheata sub forma unui solid moale si poate forma produsi cu majoritatea metalelor .
Mercurul este un element extrem de rar în scoarța pământului, crusta având o medie a
abundentei masice de numai 0,08 părți per milion. Cu toate acestea, pentru că nu are un
amestec geochimic cu acele elemente care constituie majoritatea masica a crustei, minereurile
de mercur pot fi extrem de concentrate. Cele mai bogate minereuri conțin mercur până la 2,5%.
Este întâlnit fie ca metal nativ (rar) sau în cinabru, corderoit, livingstonit și alte
minerale, cinabrul (HgS) fiind minereul cel mai comun. Minereurile de mercur apar deobicei în
centuri orogenice unde rocile cu densitate mare sunt forțate spre crusta terestră, fiind de obicei
în apropierea izvoarelor fierbinți sau a altor regiuni vulcanice. Mercurul este extras prin
încălzirea cinabrului prin intermediul unui curent de aer și condensarea vaporilor. Ecuația
chimică este :
HgS + O2→ Hg + SO2

Proprietati fizice

Mercurul este alb stralucitor ca argintul. In stare solida, are o structura hexagonala
compacta, puternic distorsata ( fiecare atom este inconjurat de sase atomi la 0.300nm si de alti
sase atomi la 0.347 nm). Mercurul este singurul metal lichid la temperatura obisnuita.
Coeficientul de dilatare termica a mecurului este foarte mare. Avand tensiune superficiala
foarte mare (480 dyn * cm-1), mercurul in stare pura se rostogoleste pe hartia alba fara sa lase
urme. El este foarte greu. Conductibilitatea termica a mercurului este redusa. Mercurul emite
vapori monoatomici in spatii bineventilate. Prin actiunea descarcarilor electrice in vapori de
mercur rezulta o lumina bogata in radiatii ultraviolete.

Proprietati chimice
Mercurul are tensiunea de polarizare putin mai mare decat a argintului; deci poate fi
considerat ca facand parte dintre metalele pretioase. Nu se oxideaza in aer la temperatura
obisnuita; in aer umed se oxideaza lent, acoperindu-se cu o pelicula subtire de oxid de mercur,
Hg2O, care se dizolva in parte in metal, facand-ul sa adere la peretii sticlei. Incalzit la 350 oC, el
el se oxideaza repede, formand HgO, de o culoare rosie, care insa, peste 400 0C, se descompune
in componente.
La temperatura obisnuita, mercurul este atacat puternic de halogeni cu care formeaza
halogenuri, mai intai de tipul Hg2X2 si apoi de tipul HgX2. De asemenea reactioneaza cu sulful,
cand acesta este in pulbere fina, formand HgS. Nu se combina cu azotul, fosforul, carbonul,
siliciul, si borul. Mercurul nu reactioneaza cu acidul clorhidric sau acidul sulfuric diluat.
Acidul sulfuric concentrat ataca mercurul la cald, similar se comporta si acidul azotic diluat
sau concentrat.

Proprietati biochimice

Mercurul lichid este otravitor, insa in mai mica masura decat sarurile sale, solubile,
deoarece el se absoarbe greu in organism. Sarurile de mercur, in schimb, sunt foarte otravitoate
si provoaca repede moartea. Vaporii de mercur dau loc otraviri cornice, care se manifesta la
inceput printr-o durere de cap, salivatie abundenta, atacarea gingiilor si mucoasa gurii, gust
metalic in gura si tremuraturi nervoase.
Cele mai importante săruri de mercur sunt următoarele:
 Clorura de mercur(I) (calomel), folosit încă în medicină, în filtre acusto-optice și în
electrochimie;
 Clorura de mercur (II), substanță foarte corozivă, ce poate sublima; este o otravă
puternică
 Fulminat de mercur, utilizat în detonarea explozivelor;
 Oxid de mercur (II), principalul oxid de mercur;
 Sulfura de mercur (găsit în cinabru, folosit în medicina orientală ca pigment de înaltă
calitate;
 Selenat de mercur (II), semiconductor;
 Telurit de mercur (II), semiconductor
Dintre sărurile sale, cea mai toxică este clorura mercurică (HgCl2) care este corozivă şi
sublimabilă. Doza letală este de 0,5 g. Foarte toxică este şi cianura de mercur Hg(CN)2.
Mercurul este folosit la : prepararea medicamentelor, a ingrasamintelor chimice,
producerea pe cale electrolitica a sodei caustice si a altor substante folosite pe scara industriala,
construirea unui mare numar de aparate ca: barometre, manometre, termometre, densimetre,
areometre, pompe de vid; fabricarea fulminatului de mercur, utilizat in lucrarile miniere, ca
exploziv, conductibilitatea termica buna face ca mercurul sa fie folosit ca invelis si “racitor” al
reactoarelor nucleare.

Mercurul în ecosistemul acvatic

Contaminarea ecosistemelor acvatice este o problemă globală. Mercurul se poate


bioacumula şi bioamplifica. La toate formele de mercur, bioacumularea depinde de
concentraţia sa în hrană, de rata de metilare (sau demetilare ), de pH-ul mediului (pH-ul scăzut
determină concentraţii mai crescute), de duritatea apei (în apele moi mai crescută).
Bioacumularea în organismul peştilor este corelată pozitiv cu adiţia de fosfor, glucoză, materie
organică, acizi graşi esenţiali. Bioamplificarea este dependentă de structurile trofice. De
exemplu, la nivelul superior al lanţului trofic acvatic este mai pronunţată (consumatorii de
peşte: omul, păsările acvatice, mamiferele acvatice: focile, vidrele, nurcile).
Afectarea plantelor acvatice începe de la 1 mg Hg anorganic/l (la concentraţii mai mici
în cazul Hg organic) Algele sunt mai tolerante. Bacteriile din sediment, crustaceele, moluştele,
organismele bentice (musculiţe ierbivore şi carnivore) sunt mai rezistente.
Efectele patogene ale mercurului la plantele acvatice sunt: scaderea sintezei de
clorofilă; scaderea sintezei de proteină; scaderea activitatii peroxidazei; creşterea raportului
fosfatază acidă /alcalină; inhiba creşterea şi înmulţirea algelor; afectează diversitatea algelor;
Atiunea mercurului asupra peştilor este o problemă mult discutată datorită rezistenţei
acestora la Hg. Sensibilitate crescută prezintă stadiile timpurii de dezvoltare. Mercurul poate
determina:
• afectarea creşterii, dezvoltării, statusului hormonal;
• pericol de expunere indirectă prin dietă (transfer maternal);
• expunerea directă a embrionilor determină mortalitate crescută la doze foarte mici (ex.
la păstrăv 1% din DT pentru adult );
• reduce capacitatea de înot (la nivel muscular de 0,232 ppm);
• afectează sănătatea la nivele musculare de 9 – 20 ppm;
• efectele cronice sunt mai puţin studiate, dar: - afectează creşterea - împiedică funcţia
de reproducere - provoacă malformaţii.
Mercurul în ecosistemul terestru

Spre deosebire de ecosistemul acvatic bioacumularea este mai scăzută. Aceasta se


datorează transferului limitat în lanţul sol-plantă-animal ierbivor. În plante căile de pătrundere
sunt reprezentate de rădăcinile şi stomatele plantelor. Mercurul provoaca la plantele terestre:
aberaţii cromozomiale; defecte anatomice; afectarea, chiar blocarea fotosintezei; germinare
anormală.
Efectele patogene ale merecurului asupra mamiferelor sunt: efecte nefrotoxice ( mai
pronunţate la Hg anorganic); efecte neurotoxice (mai pronuntate la Hg organic); tulburări de
reproducere; tulburări ale spermatogenezei şi ovogenezei; afectarea sistemului nervos al
fetuşilor; mortalitate (Hg organic este mai toxic decât Hg anorganic); afectarea creşterii;
scăderea fecundatiei.
Ecotoxicologia cadmiului

Un element chimic extrem de periculos pentru sănătatea umană este prezent în jurul
nostru, la serviciu, acasă şi nu de puţine ori, chiar în farfuriile noastre. Cadmiul este metalul cu
care se dă culoare somonului, se colorează în roşu aprins cutiile de răcoritoare, se lipesc
bijuteriile şi se fac acumulatorii de la gadget-urile noastre de zi cu zi. Toate acestea în
condiţiile în care cadmiul este unanim asociat cu cancerul, iar un tratament pentru tratarea
intoxicaţiei cu cadmiu este deocamdată necunoscut.
Cadmiul a fost descoperit de chimistul de naţionalitate germană Friedrich Stromeyer în
oraşul Göttingen, Germania, în anul 1817, în timp ce acesta studia compuşii zincului pentru a
obţine carbonat de zinc farmaceutic. El a observat că în loc să rezulte, ca de obicei soluţii
incolore, soluţiile obţinute aveau o culoare galbenă. La început a crezut că acestea sunt
impurificate cu fier sau arsen, dar mai târziu, a constatat că se afla în faţa unui element nou.
Acest metal, descoperit de Friedrich Stromeyer în vaporii unui amestec de funingine şi de oxid
de zinc, a fost un amestec „preparat“ într-un cuptor. El a numit elementul cadmiu după
„kadmeia“, numele grecesc de calamină sau carbonat de zinc.
Cadmiul este un component al scoarţei terestre. De obicei se găseşte în concentraţii mai
mici de 10 ppm. Este un metal greu foarte toxic.

Proprietăţile chimice şi fizice ale cadmiului

Cadmiul este un element chimic din grupa metalelor de tranziţie, are numărul atomic 48
şi unitatea atomică de masă 112.41. Cadmiul funcţionează în combinaţii în stare de valenţă 2,
face mulţi compuşi bivalenţi, iar în cea mai mare parte aceştia sunt anorganici. Cadmiul are un
aspect argintiu metalic, este un metal moale, ductil, electropozitiv, structura cristalină este
hexagonală, starea de agregare este solidă şi este foarte rezistent faţă de agenţii de coroziune.
Cadmiul nu apare în mod natural, principalele minerale de cadmiu sunt greenochitul (sulfura
de cadmiu CdS), având 77% cadmiu, otavitul (carbonat de cadmiu CdCO3) şi monteponitul
(oxidul de cadmiu CdO). Greenochitul este singurul mineral care este aproape întotdeauna
asociat cu sfaleritul (ZnS). Această asociere este cauzată de similitudinile geochimice dintre
zinc şi cadmiu, ceea ce face ca separarea geologică să fie foarte greu de realizat. Cadmiul este
un produs rezidual în urma prelucrării zincului. Acesta se găseşte în natură numai sub formă de
combinaţii chimice (zinc, cupru şi plumb).
Principalii compuşi ai cadmiului sunt: carbonatul de cadmiu, clorura de cadmiu (CdC1 2),
fluorul de cadmiu (CdF2), iodura de cadmiu (CdI2), oxidul de cadmiu (CdO), selenatul de
cadmiu (CdSeO4), sulfuratul de cadmiu (CdS).

Sursele de cadmiu

Sursele de cadmiu pot fi naturale şi artificiale (antropogene). Cele naturale cuprind:


roci naturale (0,02-02 ppm), roci sedimentare (0,1-25 ppm), minereurile de Zn (200-14000
ppm), minereurile de Pb, Cu (500 ppm), materii prime ale industriei cimentului (2 ppm),
vulcani (820 tone/an), oceanul planetar (5-100 ng/l), padurile incendiate (1-70 tone/an).
Sursele artificiale cuprind: minele de metale neferoase; topitoriile de Cd, Cu, Ni; industriile
producatoare de Cu, Ni, Fe, otel, ciment; arderea combustibililor fosili; fertilizanti minerali
(fosfati, superfosfatii); incinerarea deşeurilor urbane; dejectiile animalelor utilizate la
fertilizarea organică. În apă cadmiul pătrunde prin eroziunea solului, precipitatii, depunere de
aerosoli proveniti de la industrii În sol cadmiu ajunge din industriile contaminante, fertilizantii
chimici superficiali, dejectiile de animale utilizate pentru fertilizare, combustibilii fosili
rezultaţi prin incinerare, vegetatia Emisiile de cadmiu ajung în sol în proporţie de 80– 90%,
rezultând compusi stabili cu argile, Mn, oxizii de Fe. Din cantitatea ajunsa în sol, 84–96%
ramâne în sol, iar restul se întoarce în aer sau apă. În general cadmiul nu are o mobilitate mare.
În atmosferă cadmiul ajunge de la emanatiile industriei de metale neferoase (în special Cu, Ni),
de prelucrare a fierului şi otelului, din arderile de deseuri solide şi din incendiile forestiere.

Utilizări ale cadmiului

Principala utilizare a cadmiului, aproximativ 50%, este în procesul de galvanizare a


altor metale, în principal, este vorba despre oţel, fier şi cupru. Cadmiul este folosit la: obţinerea
aliajelor (nichel, cupru, aur, argint, bismut şi aluminiu), fabricarea de baterii din nichel şi
cadmiu, baterii reîncarcabile care se găsesc în telefoanele mobile şi în echipamentele fără fir.
Compuşii cadmiului sunt utilizaţi în fabricarea pigmenţilor şi coloranţilor (sulfura de
cadmiu şi sulfoselenida de cadmiu), ca stabilizatori în materialele din plastic, electrozii
bateriilor alcaline cu nichel şi cadmiu. sunt utilizaţi în imprimare, în industria textilă, în
fotografie, lasere, semiconductori, pirotehnie, în celulele solare, în contoare cu scintilaţie, ca
neutroni absorbanţi în reactoarele nucleare, în amalgamele dentare, fabricarea lămpilor
fluorescente, bijuterii, gravură, industria de automobile şi avioane, ca pesticide, catalizatori de
polimerizare.
Principala poartă de intrare a cadmiului în mediu este prin aer. În aer cadmiul ajunge
sub forma de particule în urma emisiilor de la incinerarea deşeurilor, a emisiilor din metalurgie.
Particulele de cadmiu pot fi transportate pe distanţe lungi, astfel că aria poluată se extinde
foarte mult. Expunerea la acest metal se poate realiza în trei moduri, şi anume expunerea
ocupaţională, expunerea datorită ingerării şi expunerea „ambientală“. Expunerea la cadmiu
apare mai ales în locurile de muncă unde sunt fabricate produsele din cadmiu. Expunerea
ocupaţională apare în combinatele de metalurgie neferoasă, în fabricile de baterii, în timpul
sudurii. Persoanele care lucrează în topitorii, minerit, industria textilă, fabricarea aliajului din
cadmiu, fabricarea bijuteriilor, fabricarea vitraliilor, industria recuperării deşeurilor, fabricarea
bateriilor, prezintă un risc ridicat de expunere la cadmiu. Expunerea datorată ingerării apare în
cazul consumului de alimente sau de apă contaminate cu cadmiu. Expunerea „ambientală“
apare în cazul în care aerul ambiental este poluat cu cadmiu, dar acest lucru este foarte puţin
probabil. O altă sursă de expunere la cadmiu sunt ţigările. Fumul de tutun transportă cadmiul în
plămâni.
Emisiile crescute de cadmiu, din producţia, folosirea şi depozitarea deşeurilor,
persistenţa de lungă durată în mediul înconjurător, absorbţia relativ rapidă a cadmiului şi
acumularea acestuia în recoltele ulterior consumate, contribuie la potenţialul său periculos.
Pe o perioadă scurtă de timp, aerul care conţine niveluri ridicate de cadmiu, provoacă
stări asemănătoare gripei, frisoane, febră şi dureri musculare, apoi mai târziu, poate provoca
afecţiuni pulmonare, dificultăţi de respiraţie, dureri în piept şi tuse, care pot duce la deces, în
cazuri severe. Inhalarea aerului cu niveluri mai scăzute de cadmiu pe o perioadă mai lungă de
timp poate duce la boli de rinichi si de oase.
În urma unor studii efectuate, organismul unui adult din UE absoarbe între 1,4-8 µg
cadmiu pe zi. Se pare că absorbţia de cadmiu în organism tinde să fie mai mare la femei decât
la bărbaţi. De asemenea, ţigările au o contribuţie considerabilă la consumul de cadmiu (2-4 µg
de cadmiu dintr-un pachet de ţigări).
Alte efecte asupra sănătăţii provocate de prezenţa cadmiului în organism sunt: dificultăţi în
procesul de reproducere şi chiar infertilitate, vătămarea sistemului imunitar, afecţiuni psihice şi
posibila vătămare a ADN-ului sau dezvoltarea cancerului. În cazul intoxicaţiei acute cu cadmiu
trebuie îndepărtat cât mai repede pacientul din zona contaminată sau inducerea de vărsături. Nu
există tratament eficient dovedit pentru intoxicaţia cu cadmiu.

Cadmiul în ecosistemul acvatic

Cadmiul se gaseste în cantitati mai mari în apele dulci decât în cele marine; în apele
marine realizeaza concentratii mai mari în apele de coasta. În apele de suprafaţă se întâlnesc
fenomenele de bioacumulare si bioconcentrare.
Macrofitele şi fitoplanctonul acumuleaza cadmiu în cantităţi mari (factorul de
bioacumulare este de ordinul de magnitudine 4), dar cantităţi apreciabile (60%) pot fi
adsorbite. Gradul de acumulare în plante depinde de specie şi de ţesutul organelor interne. De
exemplu, la algele filamentoase 1,4–3,9 µg/g, la macrofite 0,1–16 µg/g SU. În plantele
acvatice marine cadmiul se acumulează mai mult în radacini şi mai putin în tulpină.
La peşti, cadmiul este preluat prin branhii din planctonul contaminat. El se acumulează
preferential în viscere, dar si în musculatură, în cazul contaminării puternice a habitatului.
Printre efectele toxice cele mai importante sunt: afectarea supravieţuirii (diminuarea
populationala si disparitia speciilor sensibile); perturbarea cresterii; alterarea metabolismului
glucidic, al clorurilor plasmatice si a potasiului tisular; leziuni vertebrale care duc la
diminuarea capacităţii de inot; tulburări nervoase; scăderea procentului de ecloziune.
Cadmiul se bioconcentrează diferit în organismele animale. La plantele macrofite se
poate ajunge la valori de aproape 50 de ori mai mari, la peşti aproape 100 de ori, la moluşte de
2000-4000 de ori. În ceea ce priveşte bioamplificarea se pare că fenomenul este prezent dar nu
foarte pronunţat, părerile specialiştilor fiind contradictorii.

Cadmiul în ecosistemul terestru

În sol, cadmiul este mai puţin mobil decât în aer şi apă. Mobilitatea lui creşte la pH acid
şi scade când contine substante organice, oxizi metalici sau argilă. La plante cadmiul se
acumulează preferential în rădacini, mai putin în frunze si seminţe. Totusi, speciile cu frunze
voluminoase acumuleaza cantitati mari. Cadmiul nu este toxic pentru plante.
Expunerea la cadmiu a pasarilor se realizează prin consumul de nevertebrate, în special
râme. Acesta se acumuleaza în ficat, rinichi şi musculatură. Toxicitatea depinde în primul rând
de vârsta, păsările tinere fiind mai sensibile. De asemenea, raţiile bogate în Zn, Fe, Cu,
piridoxina, vitaminele D şi C, scad toxicitatea. Efectele toxice apar la nivele de 100–200
µg/Kg. Ele se manifestă prin necroze ale tubilor renali proximali;
La mamiferele sălbatice, ratonul este important pentru indicarea contaminarii mediului.
Concentraţia de 1 µg/g rinichi este un indicator de contaminare, 200 µg/g ficat sau rinichi
prezinta pericol pentru viata indivizilor.

Studii medicale

În anul 1985 a fost realizat un studiu cu privire la incidenţa cancerului în rândul


muncitorilor care lucrau cu cadmiu la o fabrică de baterii cu conţinut de nichel-cadmiu din
Suedia. Grupul ţintă a fost de 522 de lucrători suedezi care au fost expuşi la cadmiu cel puţin
un an de zile.
În urma studiilor realizate într-o perioadă de peste zece ani s-a ajuns la următoarele
concluzii: din cei 522 de lucrători, 162 s-au îmbolnăvit de cancer de prostată, iar 195 de cancer
pulmonar. Analizele au arătat că pe termen lung expunerea la cadmiu este asociată cu cancerul.
Boala „Itai-Itai“ a fost prima dată înregistrată în anul 1912, în Toyama, Japonia şi a făcut
peste 200 de victime. Această boală este una dintre cele mai cunoscute afecţiuni din Japonia
generată de poluare. Boala a fost numită astfel de către localnici, deoarece toxicitatea osoasă
indusă de cadmiu cauzează fracturi osoase dureroase. Cadmiul fusese revărsat în râuri de către
companiile miniere din munţi.
Datorită contaminării cu cadmiu, peştii din râuri au început să moară, iar plantaţiile cu
orez au fost afectate din cauza faptului că acestea au fost irigate cu apa din râurile contaminate
cu cadmiu. Orezul absoarbe metalele grele, în special cadmiul şi astfel acesta ajunge în
organismul uman. Boala este caracterizată în primul rând prin dureri insuportabile la coloana
vertebrală şi la picioare şi în timp mersul devine din ce în ce mai legănat din cauza oaselor
deformate. Aceste simptome persistă şi avansează în câţiva ani, până când pacientul ajunge în
imposibilitatea de a se mai deplasa şi astfel rămâne ţintuit la pat.
Ecotoxicologia arsenicului

Cuvantul arsenic a devenit aproape sinonim cu cuvantul otrava. Unul din primele cazuri
de otravire cu arsenic a fost otravirea lui Nero de catre Britannicus pentru a-si asigura tronul in
55 i.H. Utilizarea pe scara larga a arsenicului ca otrava a rezultat din disponibilitatea sa, pretul
scazut,si datorita faptului ca As2O3 este inodor si fara gust.
Arsenicul este un semimetal prezent în numeroase locuri din natură, de exemplu în
scoarţa pământului şi în organismul vieţuitoarelor. Şi în metalurgie se lucrează des cu compuşi
de arsenic. Numeroşi compuşi organici şi anorganici - produse fito-sanitare, erbicide, pesticide,
otravă pentru şobolani, muşte - conţin arsenic. Arsenicul se utilizează şi la impregnarea
blănurilor, conservarea animalelor împăiate. Intoxicaţia cu arsenic face parte din rândul
intoxicaţiilor frecvente, deoarece omul intră frecvent în contact cu compuşii arsenicului.
Arsenicul este toxic deja într-o cantitate de 0,01 -0,05 g, iar într-o cantitate de 0,1-0,3 g este
letal.
Aproximativ 90% din arsenicul utilizat in Statele Unite este folosit ca conservant
pentru lemn.cantitati mai mici sunt utilizate pentru productia de produse chimice agricole
(insecticide, erbicide, algicide, și stimulente de creștere pentru plante și animale) producția de
sticlă și aliaje neferoase, precum și în industria electronică. Arsenicul de inalta puritate
(99.999%) este folosit pentru a face arseniura de galiu sau indiu care sunt folosite în fabricarea
de semiconductori. Arseniura de galiu este folosita în diode, emițătoare de lumină (LED-uri) și
de celule solare.Arseniura de indiu este folosita pentru a produce dispozitive infraroșu și lasere.
Înainte de introducerea de DDT în anii 1940, cele mai multe pesticide au fost făcute din
compuși anorganici care conțineau arsen.
Arsenicul apare in mod natural in sol, roci, apa, plante si animale. Mineralele care
contin arsenic includ: arsenopirita(FeAsS), realgar (AsS), orpiment (As2S3), si
arsenolite(As2O3).Desi arsenicul are mai multe forme alotropice-gri, galben si negru-numai
arsenicul gri este de obicei stabil
Aproximativ 100.000 t de arsenic este produs la nivel mondial,cea mai mare parte este
obtinut ca produs secundar al topirii cuprului, plumbului, cobaltului si minereurilor de aur.
Cantitatea de arsenic asociat cu minereurile de plumb si cupru pot varia de la 2-3 % in timp ce
minereurile de aur pot contine pana la 11% arsenic.Trioxidul de arsen As2O3 este componentul
comercial care conduce.Arsenicul elementar este produs prin reducerea trioxidului de arsen cu
carbon.
Exista doua tipuri de arsenic:
- anorganic: se gaseste in sol, roci, steril si apa si este cea mai periculoasa forma;
- organic: se gaseste in animale si plante si este mai putin daunator decat cel anorganic.
Arsenicul ajunge in organismul uman prin intermediul apei si alimentelor. Acesta mai
poate patrunde in organism si datorita ingerarii de sol sau nisip, inhalarii prafului fin si prin
piele. Prin piele se absoarebe o cantitate foarte mica de arsenic si nu este considerata o cale de
acces importanta. De obicei, arsenicul nu se acumuleaza in organism si este eliminat prin urina,
fecale, unghii si par.

Efecte benefice

Mecanismul prin care arsenicul este folosit de organismul uman nu este foarte bine inteles.
Exista totusi cateva teste facute pe animale ce au aratat ca acest element chimic poate contribui
la metabolizarea metioninei. Eliminarea arsenicului din alimentatia animalelor a dus la
afectiuni ale aparatului reproducator si la limitarea cresterii acestora. Se considera ca arsenicul
este implicat si in exprimarea informatiei genetice. Cercetarile continua si probabil in
urmatorul deceniu vom afla care sunt rolurile arsenicului in organism.

Otravirea cu arsenic

Ingerarea unei cantitati mari de arsenic are efecte foarte grave asupra sanatatii si poate
provoca decesul persoanei otravite. Cantitati mari de arsenic pot afecta mucoasele stomacului
si intestinelor, pot distruge muschiul cardiac, nervii si sangele. O persoana otravita cu arsenic
poate avea urmatoarele simptome:
- dureri abdominale, greata, senzatie de voma, diaree;
- oboseala excesiva;
- ritm cardiac anormal;
- intepaturi/furnicaturi la nivelul mainilor si picioarelor;
- amortirea extremitatilor;
- hemoragie interna si coma.
Consumul de arsenic a fost asociat cu cresterea riscului de cancer de vezica urinara, plamani si
piele.

Concentratia arsencului in tesuturi si organe


Tesut sau organ Arsenic concentration
(mg/kg)

suprarenale 0.03

sânge integral 0.04

creier 0.01

par 0.46

rinichi 0.03

unghie 0.28

ovare 0.05

pancreas 0.05

piele 0.08

splina 0.02

dinti 0.05

stomac 0.02
CUPRUL

Cuprul a fost printre primele metale extrase şi utilizate de oameni, ceea ce a făcut ca
acesta să prezinte o contribuţie majoră la dezvoltarea societăţii încă din cele mai vechi timpuri.
Cuprul poate forma aliaje (amestecuri cu alte metale), cele mai întâlnite şi utilizate fiind
bronzul (aliaj cupru-staniu) sau alama (aliaj cupru-zinc). Era folosit ca material pentru monede,
ornamente şi unelte iar obţinerea aliajului cupru-staniu a marcat începutul Epocii Bronzului.
Denumirea cuprului este de origine latină şi vine de la numele insulei Cipru (Cyprium), insula
care reprezenta principala sursă de cupru pentru Imperiul Roman.
Cuprul este un metal tranziţional care se găseşte în sol, roci, rîuri şi în mare. Se prezintă
atât în stare nativă (metal cărămiziu), dar şi sub formă de combinaţii. Cele mai cunoscute
combinaţii sunt sulfurile – calcozina (Cu2S), calcopirita (CuFeS2), covellit (CuS), stanit
(Cu2FeSnS4), sulfurile complexe cu alte elemente – enargit (Cu3AsS4), burnonit (PbCuSbS3),
famatinit (Cu3SbS4), dar şi carbonaţii bazici precum malachit (CuCO3. Cu(OH)2), azurit
(2CuCO3. Cu(OH)2). În apa mării se găseşte în cantităţi mici, de la 0,001 la 0,09 mg/L.

Proprietatile si aplicatiile cuprului

Cuprul metalic este maleabil, ductil şi este un bun conducător de căldură şi


electricitate. Utilizările acestuia se bazează tocmai pe versatilitatea lui din acest punct de
vedere. Astfel, este folosit la confecţionarea cablurilor electrice, a ţevilor, materialelor de
construcţii, a ustensilelor casnice, monedelor.
Aliajele cuprului cu diverse metale prezintă proprietăţi îmbunătăţite, precum duritate
mai mare, rezistenţă ridicată la coroziune şi la frecare, proprietăţi elastice superioare.
Compuşii cuprului sunt utilizaţi ca pesticide (sulfat de cupru pentahidratat – piatra vânătă,
acetoarseniat de cupru – verde de Paris, etc), pigmenţi (Egyptian blue, albastru de Voroneţ), în
litografie şi pirotehnică (colorează flăcările artificiilor în verde sau verde-albastru). Utilizările
acestora se extind şi în industria alimentară – agenţi de colorare. Compuşii cuprului şi-au găsit
utilitatea în agricultură în anul 1761 când s-a descoperit că seminţele de cereale umectate cu o
soluţie diluată de sulfat de cupru prezintă rezistenţă la atacul unor fungi. În anul 1880,
cercetătorul Millardet încercând să găsească un tratament contra manei viţei de vie din zona
Bordeaux, Franţa a descoperit că amestecul de sulfat de cupru şi hidroxid de calciu în mediu
apos dă rezultate foarte bune. Dizolvat în apa potabilă, cuprul poate da o tentă albastră sau
verde-albastră şi imprimă acesteia un gust metalic, amar.
Cuprul nu reacţionează cu apa, dar în contact cu aerul atmosferic şi în timp, se acoperă
cu un strat verzui cunoscut sub denumirea de cocleală (carbonat bazic de cupru). Acest
fenomen poate fi observat la statuile din cupru şi la clădirile acoperite cu tablă din cupru.
Exemple în acest sens sunt statuia Libertăţii la a cărei construcţie au fost folosite 61 tone de
cupru.
În ultima vreme, combinaţiile complexe ale cuprului prezintă un interes crescut
deoarece pot fi utilizate în medicină la tratamentul cancerului, tratamentul artritei reumatoide,
ca agenţi antimicrobieni sau ca adjuvanţi în terapia bolii Alzeheimer .

Cuprul în organismul animal

Deşi cuprul era cunoscut ca un constituent al ţesuturilor animale de foarte multă vreme,
rolul său de element esenţial la nivelul organismului animal a fost recunoscut abia în anul 1928
când s-a descoperit că şoarecii sănătoşi au nevoie atât de cupru cât şi de fier pentru sinteza
hemoglobinei [15].
Cuprul este un mineral dinamic, antiinfecţios, antiviral, antiinflamator. Organismul îl
mobilizează în cazuri de agresiuni microbiene în infecţii .
Organismul uman adult conţine aproximativ 75 mg de cupru [32]. Concentraţiile cele
mai mari se găsesc în ficat, creier, inimă, rinichi şi păr iar cele mai mici în oase, muşchi, glande
endocrine. Principalul depozit de cupru din organism se găseşte în ficat.
Surse alimentare de cupru sunt reprezentate de moluşte, crustacee, nuci, cereale, ficat, rinichi.
În general, alimentaţia obişnuită asigură nevoile biologice ale organismului. Necesarul zilnic
de cupru al unui adult este de 2 mg iar al unui sugar de 5 mg.
Deficitul de cupru nu apare decât extrem de rar şi nu a fost semnalat la persoane care au o dietă
echilibrată din punct de vedere nutriţional. Apare cu precădere la prematuri şi sugari.
Consumul de alcool poate amplifica deficitul de cupru.
Carenţa se manifestă prin anemie, decolorarea părului şi a pielii, demineralizare osoasă,
fracturi spontane, degenerare cerebrală.
Toxicitatea cuprului determinată prin aport alimentar, este considerată imposibilă, dar
ea apare în urma consumului de apă cu concentraţii crescute de cupru sau la cei cu expunere
profesională.
Boala Wilson este o afecţiune ereditară care cauzează acumularea excesivă de cupru în
organism (ficat, rinichi, creier, ochi) şi se manifestă prin tremurături, contracturi musculare,
afectarea raţionamentului şi a memoriei, semne oculare (inel pigmentar brun-verzui la
marginea corneei – inel Kayser-Fleischer), disfuncţie renală, ciroză hepatică. Boala afectează
aproximativ 1 din 30.000 persoane şi în jur de 1 din 90 persoane este purtătoare a genei bolii
Wilson. Dacă nu este descoperită la timp, boala este fatală.

Zincul

Zincul este un element chimic care are simbolul Zn și numărul atomic 30. Zincul este
un metal de culoare albăstruie spre alb, care devine maleabil în jurul a 100°-150 °C. Se obține
din minereuri și din compuși, fiind folosit în aliaje cu alte metale pentru protejarea acestora
împotriva oxidării (ruginirii). În antichitate, înainte de a fi identificat ca element chimic, zincul
era folosit pentru obținerea alamei. Un aliaj conținând aproximativ 87% zinc s-a găsit în unele
ruine preistorice din Transilvania. Zincul se gaseste numai sub forma de combinatii chimice,
clarkul. Mineralele zincului sunt sulfuroase (cele mai importante) si oxidice. De obicei, pe
langa zinc mai contin si alte elemente (in special plumb, dar si fier, cupru etc.). Cele mai
uzuale minerale utilizate pentru extragerea zincului sunt urmatoarele: blenda sau sfaleritul
(sulfura de zinc – ZnS), contine 67,1% zinc; smithsonit (carbonat de zinc – ZnCO3) contine
64,8% zinc; calamina (silicat de zinc – 2ZnO*SiO2*H2O) cu continutul de 67,50 % ZnO si
zincit (oxid de zinc – ZnO) care contine 80,3% zinc.

Proprietati fizice

Zincul este un metal alb-albastrui, stralucitor al carui luciu metalic dispare repede in
contact cu aerul, datorita formarii unui strat superficial de oxid care impiedica oxidarea lui in
continuare. Cristalizeaza in sistem hexagonal compact si nu mai prezinta alte forme alotropice.
Se poate aprecia ca poseda o buna conductivitate termica (61-64% fata de argint) si electrica
(28% fata de argint). La temperatura obisnuita zincul este fragil si nu se poate prelucra prin
laminare. Intre 100 si 150 grade celsius devine plastic putand fi forjat sau laminat in table
subtiri pana la 0,05 mm grosime.
Datorita temperaturii de recristalizate destul de scazute, incalzit la circa 250 grade, zincul
ajunge sa fie atat de casant incat poate fi sfaramat, pana in stare de pulbere metalica.
Zincul poseda caracteristici mecanice reduse datorita, indeosebi, structurii sale formata
din graunti grosolani, dar care poate fi imbunatatit dupa laminare. Astfel rezistenta de rupere la
tractiune creste de la 2-7 daN/mm2 (in stare turnata) la 11-15 daN/mm2 (dupa laminare), iar
alungirea de la 0,3-0,5 % (in stare turnata) la 30-40% (dupa laminare).

Utilizari

Zn R1 de puritate 99,99% se foloseste la: fabricarea tablelor benzilor barelor, sarmelor


etc. cu destinatii speciale; elemente galvanice, anozi pentru electroliza, aliaje cu baza de zinc
pentru electroliza, aliaje cu baza de zinc pentru turnare sub presiune, si oxid de zinc cu
destinatie speciala. Zincul R2 de puritate 98,6% este folosit pentru: zincari la cald, fabricatrea
ZnO calitatea I, fabricarea aliajelor. Zn D1 de puritate 98,5% este folosit pentru diferite
produse laminate obisnuite, pentru aliaje Cu-Zn obisnuite, pentru fabricarea Zn praf si pentru
zincari la cald. Zincul D2 de puritate 97,5% este folosit pentru aliaje Cu-Zn cu Pb, pentru
fabricarea ZnO calitatea a II-a si a III-a, precum si in metalurgie la dezargintarea plumbului.
Oxidandu-se cu usurinta in aer, in prezenta Co2 si a umiditatii, stratul subtire de oxid
format este aderent si compact, impiedicand corodarea in continuare a metalului. Pe baza
acestei proprietati Zn este utilizat pe scara larga la acoperirea tablei, tevilor si a sarmelor din
otel prin procedeul cunoscut sub numele de zincare. Tot o acoperire de protectie se realizeaza
si prin metalizare, metoda cu ajutorul careia Zn topit este pulverizat pe suprafata materialelor
metalice.
O importanta cantitate de Zn este folosita in metalurgie, la extragerea Pb, Au si Ag,
precum si la elaborarea unor aliaje, in special alama. Dintre aliajele cu baza de Zn se
mentioneaza aliajele: Zn-Al (cu 4% Al) sau Zn-Al-Cu (cu 4% Al si 1-2,76% Cu) utilizate la
obtinerea pieselor turnate sub presiune (capace de ceasornice, aparate de ras, piese pentru
masini de scris etc.) asigurand o mare stabilitate dimensionala.
Cantitati insemnate de Zn sunt folosite la fabricarea ZnO, cel mai uzual pigment
anorganic alb. In afara de industria colorantilor ZnO este utilizat in industria cauciucului, in
industria ceramica, in medicina etc.

Efecte asupra organismului

Zincul îndeplineşte în organism rolul unui agent de circulaţiei dirijând şi supraveghind


buna desfăşurare a proceselor fiziologice şa întreţinerea sistemelor enzimatice şi celulare. Este
esenţial pentru sinteza proteinelor. Controlează contractibilitatea musculaturii. Ajută la
formarea insulinei. Important pentru stabilitatea chimică a sângelui şi în menţinerea
echilibrului acido-bazic al organismului. Exercită un efect de normalizare a activităţii prostatei;
deţine un rol important în dezvoltarea tuturor organelor de reproducere. Studii recente au
demonstrat efectul deosebit al zincului asupra funcţiilor cerebrale şi în tratamentul
schizofreniei. Este necesar în sinteza acidului dezoxiribonucleic (ADN).
Doza zilnica recomandata de zinc (DZR) este de 15 mg pe zi pentru un adult. Cu
toate acestea, aceasta contributie trebuie sa fie ajustate in functie de varsta ta si de activitatea
desfasurata. Atentie in caz de exces de zinc, urmarile pot fi toxice pentru organism.

Tabelul cu DZR de zinc:

Varsta/ stare DZR de zinc

Sugari pana la 1 1 5 mg
an

Copii 1-3 ani 10 mg

Adolescenti 13 mg

Femei 12 mg

Barbati 15 mg

Femei insarcinate 15 mg

Femei care 19 mg
alapteaza

Sportivi 40 mg

Varstnici 11 mg

Zincul nu e considerat toxic, totuși dacă se inhalează oxid de zinc (ZnO) apare o
tulburare cunoscută sub numele de "tremurat de zinc", iar sarurile de Zn introduse in organism
pe cale interna sunt toxice, iar asupra pielii au o actiune astringenta si iritanta; aerosoli de ZnO
pot provoca asa numita febra de Zn. Excesul de zinc
Zincul poate deveni toxic la 150-450 mg / zi. In caz de exces de zinc, simptomele sunt:
- Dificultate la mers;
- Vorbire neinteligibila;
- Tremuraturi;
- Greata, varsaturi.
De retinut ca acesta concureaza cu cuprul: astfel, la doze mari inhiba absorbtia cuprului
in organism, si invers, un tratament de lunga durata cu cupru impiedica in mod semnificativ
absorbtia de zinc si provoaca o carenta zinc.

Surse alimentare de zinc

Multe alimente sunt bogate in zinc, si astfel carentele sunt rare in tarile occidentale.
Alimentele cele mai bogate (cu exceptia stridiilor) sunt organele, carnea rosie, painea si ouale.
Zincul se gaseste in crustacee, moluste, cochilii (stridii), carne (in special rosie, dar, de
asemenea, si in carnea de pasare), oua, produse lactate, legume (fasole verde, macris, soia,
ciuperci, cartofi ), cereale integrale (ovaz, secara, mei, orez brun, paine integrala), legume
(linte, fasole, fasole, mazare), fructe uscate (nuci, alune), germeni de grau, seminte de quinoa,
drojdie de bere, citrice.
Stridiile sunt cele mai bogate alimente in zinc si, zincul din acestea este foarte asimilabil. Dar
in alimentatia occidentala, zincul este luat, in principal, din carnea rosie si carnea de pasare.

Aluminiul

Aluminiul este un metal care se gaseste din belsug pe Terra, il intilnim in pamint, in
apa, in aer. In stare naturală este întâlnit sub forma mineralelor, dintre care amintim silicații,
silicoaluminații (feldspat, mică, argile), criolitul (fluoaluminat de sodiu), bauxita, corindonul.
Aluminiul a fost remarcat pentru faptul că este un metal ușor, cu o densitate de 2.7 g-
cm3. Aceasta calitate îl face să fie utilizat în cantități mari în industria navală și aeronautică.
Capacitatea mare de reflexie este folosită în construirea oglinzilor metalice. Este un bun
conducător electric și termic, fiind folosit în industria electrochimică sub formă de sârmă,
înlocuind conductoarele electrice din cupru, care sunt mai scumpe. Este un metal ductil și
maleabil, fiind posibilă obținerea unei foițe subțiri de 0.005 mm grosime. Totodată, această
proprietate este utilizată în industria alimentară, aluminiul fiind folosit la ambalarea produselor
alimentare sau în industria farmaceutică.
O altă proprietate importantă a acestui metal este rezistența la coroziune, care se
datorează formării unui strat protector de oxid. Rezistă la acțiunea chimică a acidului azotic
diluat sau concentrat, iar acest lucru se reflectă în fabricarea canistrelor transportoare de acid
azotic din aluminiu.
Proprietatile lui chimice si fizice ii confera numeroase utilitati. In acest sens putem mentiona
folosirea lui si a compusilor sai in produsele alimentare (ca si aditiv), in medicamente
(antiacizii), in produsele de larg consum si in tratarea apei potabile. Din cauza abundentei sale
in mediul inconjurator, el este practic inevitabil, iar cercetatorii au inceput sa studieze inca de
mai mult timp efectele lui asupra fiintei umane.
Aluminiul din deodorante
Antiperspirantele conţin aluminiu (de obicei sub forma unui compus numit aluminiu-
zirconiu-triclorohidrat-glicină). Rolul acestui compus este de a bloca porii glandelor sudoripare
care se deschid la nivelul pielii, şi, totodată, de a absorbi o parte din apă. Dar, unele studii au
arătat că aluminiul se absoarbe în piele. În studiile efectuate pe animale, aluminiul s-a
demonstrat a fi cancerigen. Studiile pe oameni nu sunt încă definitive sau conclusive.

Riscurile de sanatate legate de aluminiu

S-a considerat inca de acum mult timp aluminiul ca fiind putin toxic, persoane sanatoase
putind tolera doze orale de pina la 7 grame pe zi, fara sa apara efecte nocive. Pe de alta parte,
multe date indica astazi ca aluminiul poate provoca consecinte nefavorabile sistemului nervos
uman si al animalelor.
Pacientii care sufera de maladii renale si primesc tratamente de dializa regulat si care, in
consecinta, pot fi expuse la niveluri crescute de aluminiu in lichidele pentru dializa si
medicamente pot sa manifeste encefalopatie, o forma de dementa caracterizata de tremurari,
convulsii, psihoza si alte schimbari la nivelul vorbirii si al comportamentului. Cea mai mare
parte a expertilor sint de parere ca nivelurile ridicate de aluminiu ale lichidelor pentru dializa si
medicamentele sint cauzele dementei, iar controlul nivelurilor diminueaza considerabil
incidentele acestei boli.
S-a indicat ca expunerea la aluminiu este o cauza posibila a maladiei Alzheimer,
deoarece celulele creierului pacientilor suferinzi de aceasta boala pot contine de 10 pina la 30
de ori mai mult aluminiu decit media. Totusi, nu a fost stabilit daca acumularea de aluminiu
este cauza sau rezultatul bolii.
Absorbtia mare de aluminiu poate provoca anemie, osteomalacie (oasele moi sau
sfarimicioase, din cauza tulburarilor profunde in metabolismul fosforului si al calciului din
masa osoasa), infarcturi.
Poloniu

Poloniu-210 este unul dintre cele mai rare elemente, descoperit în 1898 de către oamenii
de ştiinţă Marie şi Pierre Curie şi denumit în cinstea ţării lor de origine, Polonia. Din punct de
vedere chimic, Po 210 aparţine categoriei de metale grele, radioactive, fiind un izotop cu un
neutron în plus, are o radioactivitate foarte mare.
Toxicitatea crescută a poloniului se datorează chimismului în interiorul organismului
uman, fiind un metal greu, precum şi faptului că este a radioactiv. După ingerare, 10-50% din
cantitate trece în sânge şi se fixează cu precădere în ficat, rinichi, splină, măduvă osoasă,
ganglioni limfatici şi ţesuturi moi. O doză relativ mică, de ordinul nanogramelor, produce
cancer mai repede sau mai încet, în funcţie de organele interne afectate, iar doza mărită –
"forte" – de ordinul microgramelor, produce efectele rapide ale bolii de iradiaţie: oboseală
intensă, căderea părului, dispariţia limfocitelor, degradarea măduvei osoase, accidente
vasculare. Dacă ar fi să facem o comparaţie, Po 210 este de un milion de ori mai toxic decât
cianura. Din fericire, Po 210 este foarte rar, fiind un subprodus al dezintegrării uraniului
(câteva picograme la tona de uraniu). Se mai poate produce şi artificial, prin bombardarea cu
neutroni a bismutului 209, producţia anuală fiind estimată la o sutime de gram, însă acesta este
un secret bine păstrat de puterile nucleare deoarece este utilizat, în amestec cu beriliu, la
detonatoarele bombelor nucleare. De asemenea, mai este utilizat în industrie (cantităţi de
ordinul picogramelor) pentru eliminarea acumulării încărcăturii electrostatice la aparatele de
rulare a hârtiei, a firelor sau foiţelor metalice.

Ecotoxicologia seleniului

Seleniul reprezinta un oligoelement ce, in cantitati reduse exercita un efect benefic asupra
sanatatii. Rolurile seleniului in organism sunt descoperiri de data recenta si se pare ca el
exercita un important efect hepatoprotector (formand, alaturi de vitamina E si tiaminoacizi,
factorul hepatic 30).
Functiile sale sunt foarte variate: este antioxidant biologic (previne lezarea si distrugerea
celulelor); o serie de date coreleaza seleniul cu scaderea mortalitatii prin cancer (avand un rol
protector). Relatia seleniului cu bolile cardiovasculare nu a fost inca pe deplin clarificata,
rezultatele necesitand inca noi confirmari, se pare insa ca ar ameliora cardiomiopatiile,
ischemiile, sindroamele anemice.
Unele studii au demonstrat ca seleniul stimuleaza productia de anticorpi proprii
organismului consecutiv imunizarilor si ca are capacitatea de a reduce din toxicitatea unor
metale precum plumbul, cadmiul, mercurul.
Exista evidente clinice cum ca seleniul ar stimula fertilitatea, mai ales in cazul barbatilor,
deoarece creste rata spermatogenezei si imbunatateste locomotia spermatozoizilor.
Seleniul a fost cunoscut, încă de la descoperirea sa de către Berzelius, în anul 1817, ca
fiind un element toxic. Cercetările ulterioare au demonstrat că acesta este de fapt, un nutrient
esenţial pentru organismul uman, cu rol fiziologic împortant în prevenirea şi chiar vindecarea
unorafecţiuni. Din punct de vedere biochimic, seleniul este un component al enzimei glutation-
peroxidaza care, alături de alte enzime cum sunt superoxid-dismutaza, catalaza şi de vitamina
E, protejează componentele celulare de efectele negative produse de acumularea de peroxizi în
ţesuturi.
Seleniul este un important antioxidant biologic, acţiune la care participă în diferite moduri; este
constituent al glutation-SH-peroxidazei, seleno-enzimă care catalizează reducerea peroxizilor
lipidici şi a peroxidului de hidrogen, şi în acest mod previne efectele nocive ale peroxidării
lipidelor cu un conţinut ridicat în acizi graşi nesaturaţi şi protejează eritrocitele de hemoliză.În
plus, seleniul protejează celulele şi membranele celulare de procesele oxidative, facilitând
reacţia dintre oxygen şi hidrogen şi transferul ionilor la nivel membranar; în concentraţii mici
areacţiune antinecrotică.
Alături de vitamina E şi de tioaminoacizi, seleniul reprezintă un factor hepatoprotector, numit
curent factorul 3-hepatoprotector. De asemenea, este binecunoscută acţiuna detoxifiantă a
seleniului; în concentraţii mici reduce acţiunea nocivă a unor ioni metalici toxicogeni: Hg2+,
Cd2+, Pb2+, Cu2+, As3+.
Din punct de vedere ecotoxicologic , este important să intelegem caracteristicile chimice ale
seleniului , sursele de apariție și efectele pe care le are asupra organismului. Aceste aspecte
legate de chimia seleniului pot ajuta la definirea zonelor geografice și de mediu în care seleniul
poate fi un produs chimic cu impact asupra medului.
Surse de seleniu
Cele mai bune surse de seleniu sunt fructele de mare, viscerele (ficatul, rinichiul), carnea rosie,
cerealele integrale, germenii de grau, drojdia de bere, usturoiul, semintele de susan si de
floarea soarelui, fructele oleaginoase (nuci, alune, arahide), ciupercile, legumele si fructele.
Din pacate, bogatia in seleniu a produselor amintite depinde de nivelul de seleniu din regiunea
geografica din care provin. In unele tari, nivelurile seleniului din sol sunt extrem de scazute
(China, Finlanda, Noua Zeelanda, unele arii din SUA si Europa, ca si zonele centrale si estice
ale Canadei). In tara noastra, determinarile nivelului de seleniu din sol sunt inca destul de
putine, dar cele efectuate pana acum indica faptul ca in sudul si estul tarii seleniul este in
general deficitar. Oricum, studii care au masurat nivelul seleniului plasmatic la populatii din
centrul si estul Europei (1970-1990) au evidentiat niveluri scazute sau foarte scazute, ceea ce
indica un aport insuficient.

Carenţa de seleniu

Carenţa de seleniu este destul de rară. În general aceasta este prezentă în tările slab dezvoltate
şi în ţările ce au soluri cu concentraţii mici de seleniu. Lipsa acestui mineral duce la
dezvoltarea bolilor de inimă, hipertiroidismului, retardului psihic şi la slabirea sistemului
imunitar.

Afecţiunile grave ale sistemului digestiv pot să scadă absorbţia seleniului. În general, aceste
afecţiuni împiedică şi absorbţia altor nutrienţi şi este nevoie de monitorizare atentă şi
tratament. În cazul carenţei de iod, lipsa seleniului poate agrava situaţia pacientului prin
afectarea funcţiilor tiroidei. În acest caz, un aport ridicat de seleniu poate proteja organismul de
anumite efecte ale carenţei de iod.
În urma unui studiu efectuat în Franţa s-a ajuns la concluzia că un consum normal de seleniu
poate să scadă riscul apariţiei afecţiunilor tiroidiene. Pentru tratarea afecţiunilor prezentate mai
sus este recomandat consumul de suplimente alimentare, dar în cazul copiilor şi adulţilor
sănătoşi nu există o recomandare în acest sens.
Excesul de seleniu
Concentraţii mari de seleniu (>100 μg/dL) pot duce la afecţiunea numită selenoză. Simptomele
acestei boli sunt: probleme ale sistemului digestiv, căderea părului, oboseală, iritabilitate şi
afecţiuni ale sistemului nervos. Intoxicarea cu seleniu este foarte rară şi de obicei este produsă
de accidente industriale.
Concluzii

Pericolul metalelor grele nu trebuie subestimat , iar intr-o lume in care poluarea este “la
ea acasa”, trebuie sa facem tot ce ne sta in putinta sa ne protejam. Este important sa consumam
cat mai multe alimente in stare cruda pentru a beneficia de astfel de proprietatile magice ale
acestora care ne curata si ne protejeaza.
Metalele grele din corpul omului contribuie la multe probleme serioase de sanatate.
Metalele grele toxice precum : mercur, cadmium, plumb, uraniu, si aluminiu pot intra in corpul
nostru prin apa, mancare, aer, sau se pot absoarbe prin piele.
Toxinele din metalele grele pot creea distrugeri enorme in corpul nostru daca nu avem grija.
Astfel expunerea prelungita la metalele grele poate duce la o degenerare fizica, neurologica si a
musculaturii. In multe cazuri acestea pot duce si la cancer. Si desi aluminiul nu este un metal
greu, acesta este rapid ingerat din aditivii din mancare sau din antacizi, aspirine tamponate,
agenti de copt, spray-uri nazale, vaccinuri, folii de aluminiu si tavi de gatit.
Corpul nostru dispune de anumite procese proprii naturale de chelare. Procesele naturale
de chelare din organism sunt responsabile de o serie de operatiuni importante precum :
digestia, transportul de nutrienti, formarea de enzime si hormoni si detoxifierea de chimicale
toxice si de metale grele.
In lumea de azi este foarte greu sa eviti expunerea la astfel de metale. Insa este de ajutor
sa ne amintim ca pe langa aceste procese naturale de chelare mai exista si o serie de alimentele
care ajuta la inlaturarea metalelor grele din corp.
Exista o serie de alimente care contribuie la eliminarea metalelor grele din organism:
pectina, coriandrul, patrunjelul, acidul alfa lipoic si lamaile.
Pectina, gasita in diferite fructe si legume este o fibra solubila nedigerabila despre care
s-a descoperit ca poate chela atat metalele grele din organism cat si alti poluanti din fluxul
sanguin. Acesti poluanti sunt scosi apoi afara din sistem prin urina. Surse bune de pectina sunt
merele in special cele verzi, varza, bananele, sfecla, strugurii, morcovii si perele.
Coriandrul este un aliment excelent care indeparteaza metalele grele din organism.
Acest este extrem de eficace pentru metale precum mercur, aluminiu sau plumb. Despre
aceasta planta se crede ca poate trece bariera sange-creier si ca poate indeparta metalele grele
din creier. Doctorul Robert C. Atkins afirma ca daca folosima o doza de 400 mg de coriandru
pe zi , ne putem curata corpul de metalele grele in numai doua saptamani.
Patrunjelul este extrem de eficace cand vine vorba de scos metalele grele din corp , in
special mercurul. Patrunjelul si cruciferele precum broccoli, kale sau varza contin un
antioxidant care creste productia de enzime detoxifiante din corp. Alimentele bogate in sulf,
precum usturoiul, ceapa, ajuta corpul sa elimine metalele grel precum plumbul.
Acidul alfa lipoic este produs de catre corp si se regaseste in cantitati mai mici si in
alimente precum : spanac, broccoli, linte. Un alt specialist in acest domeniu Dr. Lyn Patrick,
afirma despre acidul alfa lipoic faptul ca ar trece si acesta de bariera sange –creier si ca ar fi
capabil sa “prinda” metalele grele in miscare , prevenind astfel degenerarea celulelor.
Lamaile prezinta o capacitate impresionanta de a chela metalele grele din corp.
Doctorul Xandria Williams, explica faptul ca aceste citrice contin nivele ridicate de acid citric
care reactioneaza cu metalele grele . Ficatul reuseste apoi sa indeparteze aceasta chelare mult
mai usor usurand munca facuta de corp. Portocalele de exemplu nu ofera aceleasi capacitati,
continand o cantitate mult mai mica de acid citric.

Bibliografie

1. Ernest Hodgson, (2004), A text book of modern Toxicology Third Edition


2. http://www.dermnetnz.org/
3. faculty.virginia.ed
4. http://www.healthy.net/