Gafițanu Cristian,

XII-C

Testament, Tudor Arghezi

Prima jumătate a secolului al XX-lea a adus schimbări majore, atât în

planul poeziei universale, cât și – ca un necesar ecou – în spațiul liricii
autohtone. Istoria literaturii consemnează o criză de identitate a poeziei
românești, după dispariția lui Eminescu, precum și încercările urmașilor de a
umple cu o nouă poezie acest gol.

Grație eforturilor lui Eugen Lovinescu se începe un dialog între literatura

română și modelele consacrate din spațiul european în care se produseseră deja
transformări majore. Astfel, Lovinescu poate fi considerat criticul care, în spațiul
interbelic, a contribuit major la modernizarea liricii nu în mod direct, ci prin
contextul ideologic creat. Lui îi aparține Teoria sincronismului care valorifică
acel "spirit al veacului" teoretizat de sociologul francez Tarde în descendența
unui concept străvechi care apare la Tacit sub formă de "saeculum".

Lovinescu, prin mișcarea construită în jurul revistei Sburătorul, propune

așadar o ardere a etapelor absolut necesară pentru dialogul culturii române cu
cele europene, în condițiile existenței unui decalaj cultural major. Acest proces
de recuperare a întârzierii literaturii române presupune două etape: simulare și
stimulare.

Tudor Arghezi (1880-1967), un inovator al limbajului poetic, care a

dezvoltat estetica urâtului și a explorat zonele nefrecventate în literatură, a
publicat numeroase volume de versuri (printre care se numără Cuvinte potrivite,
Flori de mucigai) și este considerat prin tradiție un poet interbelic. Lirica
argheziană evoluează pe mai multe direcții tematice: lirica filosofică (Psalm, De-
a v-ați ascuns), artele poetice (Flori de mucigai, Testament), poezia ludică,
numită "poezia universului mărunt, a jocului, a boabei și a fărâmei" și lirica de
dragoste prin care, pe de o parte, se arată un continuator al romanticului
Eminescu (Creion), dar pe de altă parte adoptă și un stil propriu evidențiat prin
iubirea domestică, în cadrul căsniciei (Logodnă).

Arghezi, cu volumul Cuvinte potrivite (1927) pare să facă trecerea între

cele două direcții ale liricii interbelice – tradiționalismul și modernismul –
pentru că, deși ideile sale estetice sunt inovatoare și îndrăznețe, vocabularul,
instrumentele de creație în general și imaginarul poetic aparțin vechii poezii.

1
Gafițanu Cristian,
XII-C

Poezia Testament deschide volumul de debut al lui Arghezi, reprezentând,

fără îndoială, o artă poetică insolită în care autorul își exprimă concepția despre
creație la mai multe niveluri: relația cu tradiția trecutului ("străbunii") și cu
viitorul ("fiul"), raportul poet-limbaj, dialogul cu cititorul.

În ceea ce privește organizarea textului, acesta este un monolog adresat

unui fiu simbolic , devenit un urmaș în ordinea creației. Textul e totodată și un
monolog reflexiv în care autorul problematizează în mod metaforic mai multe
teme ale artei printre care se numără estetica urâtului, nașterea limbajului poetic,
raportul dintre artă și societate și rolul scriitorului în lume.

Titlul e unul sintetic, foarte simplu și bine ancorat în dinamica operei care
îi justifică toate conotațiile. În mod evident, cuvântul nu e folosit cu sens
propriu, însă acesta, prin devierile lui semantice, e semnificativ pentru viziunea
eului creator. Astfel, testamentul arghezian reprezintă, în fond, o zestre
spirituală, simbolizată de substantivul "carte", un "meșteșug" ce va fi lăsat
moștenire urmașilor pentru a fi valorificat.

Structura textului e formată din șase strofe inegale ca număr de versuri cu

rimă împerecheată, ritm parțial iambic și o măsură neunitară cuprinsă între șase
și unsprezece silabe. Păstrarea canoanelor prozodice e în sine un argument
pentru asumarea de către autor a rolului de "mediator" între cele două epoci de
creație. Planurile poeziei au ca nucleu substantivul "carte" de la care pornind, se
creează secvențe poetice orientate înspre unul dintre sensurile acestui laitmotiv.

La început, în versul "Decât un nume adunat pe-o carte" atrage atenția

adverbul "decât" care ar sugera, pe de o parte, modestia celui care și-a pus
amprenta asupra dezvoltării liricii românești, iar, pe de altă parte, ironia la
adresa sensibilității comune pentru care o simplă carte nu poate constitui o
moștenire veritabilă. O altă structură metaforică ce dezvoltă simbolistica acestui
cuvânt e "Cartea mea-i, fiule, o treaptă" care are în subsidiar convingerea lui
Arghezi că există o legătură între generații și că opera sa își are sămânța în
suferința strămoșilor ("De la străbunii mei până la tine"), respectiv în limbajul
lor crud, primar, practic: "Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite/Eu am ivit
cuvinte potrivite".

În finalul poeziei, substantivul "carte" apare în două contexte expresive

foarte bogate în semnificații. De exemplu, la nivelul versurilor "Întinsă leneșă pe
canapea,/Domnița suferă în cartea mea" Arghezi vorbește despre relația
conflictuală cu poezia "grațioasă", gratuită, superficială, lipsită de substanță,
2
Gafițanu Cristian,
XII-C

care, sub influența limbajului crud, "suferă", simțind parcă o agresiune din
partea poetului inovator. Distihul "Slova de foc și slova făurită/Împerecheate în
carte se mărită" e evocator pentru momentul creator străbătut de Arghezi odată
cu volumul Cuvinte potrivite. Cele două metafore devin jumătăți ale unui
necesar întreg, sugerând, pe de o parte, inspirația, talentul, exprimarea spontană
și necenzurată ("slova de foc") iar, pe de altă parte, truda, meșteșugul, șlefuirea
cuvântului poetic ("slova făurită").

Un alt filon ideatic important pentru viziunea argheziană expusă în această

artă poetică îl reprezintă relația creatorului cu limbajul. În acest sens reținem
hiperbola "Mii de săptămâni" ce exprimă efortul prelungit al poetului care caută,
armonizează, resemantizează cuvintele pentru a obține, finalmente, nu doar
versuri coerente, ci și imagini puternice declanșate de acestea în mintea
lectorului ("le-am prefăcut în versuri și icoane"). Se desprind din acest punct
serii de antonime care traduc poetic distanța de la "materia primă a limbii" ca
simplu mijloc de comunicare la limbajul artistic ("zdrențe" - "muguri și icoane",
"venin" - "miere").

Textul își dezvoltă subiectivitatea atât prin mărcile persoanei I singular

("nu-ți voi lăsa", "cartea mea", "am preschimbat"), cât și prin persoana I plural
("durerea noastră") grație căreia Arghezi se integrează într-un eu colectiv al
cărui exponent devine. În acest sens semnificative sunt versurile "al robilor cu
saricile pline/De osemintele vărsate în mine" care conturează imaginea poetului
ca un "imens osuar" (G. Călinescu).

Problematica esteticii urâtului moștenită de la Baudelaire și asimilată

contextului modern este "dezbătută" în poezia Testament într-o manieră foarte
originală. Există, pe de o parte, o declarație poetică explicită în versurile "Din
bube, mucegaiuri și noroi/Iscat-am frumuseți și prețuri noi" iar, pe de altă parte,
o deviere metaforică având același mesaj. Astfel, structura "un ciorchin de negi"
semnifică "fructul poetic" al unei existențe amare, întunecate ("ramura
obscură").

Finalul poeziei îi este adresat în mod transparent cititorului imaginat de

Arghezi ca fiind "domnul", în vreme ce poetul este robul. Sacrificiul acestuia și
al întregului său neam se topește în actul lecturii ca o reinterpretare sublimă a
mitului manolin.

3
Gafițanu Cristian,
XII-C

În concluzie, multitudinea imaginilor artistice și a figurilor de stil

specifice poeziei tradiționaliste ce au la bază devierile semantice ale
substantivului "carte", simbol al unei moșteniri lăsate unor descendenți în
ordinea creației, precum și dezvoltarea esteticii urâtului ca manieră de a întregi
înțelesurile poeziei sunt particularități esențiale ale artei poetice Testament cu
ajutorul cărora se definește rolul de mediator între direcțiile de dezvoltare ale
liricii interbelice, asumat de către Tudor Arghezi.