Curs Kinetoterapie

Educaţie pentru sănătate şi prim ajutor – note de curs
Gabriela-Monica Moacă
EDUCAŢIE PENTRU SĂNĂTATE ŞI

PRIM AJUTOR
cu aplicații în kinetoterapie
- note de curs -
Editura Bibliotheca
Târgovişte, 2015
1
2
3
CUPRINS
Capitolul I. Igiena individuală şi a echipamentului sportiv .......... 5

Capitolul II. Călirea organismului ......................................... 14
Capitolul III. Importanţa alimentaţiei raţionale în activitatea
sportivului .............................................................................. 21
Capitolul IV. Regimul de viaţă al sportivului ........................ 43
Capitolul V. Metode şi mijloace de refacere după efort ........ 50
Capitolul VI. Plăgile .............................................................. 58
Capitolul VII. Primul ajutor în fracturi .................................. 66
Capitolul VIII. Luxaţiile ........................................................ 73
Capitolul IX. Entorsele .......................................................... 77
Capitolul X. Hemoragia. Hemostaza ..................................... 84
Capitolul XI. Primul ajutor în stopul cardio-respirator. Manevre
de resuscitare cardio-respiratorie ............................ 92
Bibliografie ............................................................................ 98
4
5
CAPITOLUL I. IGIENA INDIVIDUALĂ ŞI A

ECHIPAMENTULUI SPORTIV
Igiena este ştiinţa responsabilă de păstrarea şi

promovarea sănătăţii oamenilor şi a colectivităţilor umane, de
aceea este disciplina de bază a medicinei preventive.
Igiena sportivă, componenta de bază a igienei generale,
incearcă să creeze cele mai bune condiţii de participare a
sportivilor la procesul de instruire în cadrul antrenamentelor şi
al competiţiilor. Pentru a realiza performanţe cât mai bune şi a
le menţine o perioadă de timp cât mai îndelungată, pe lângă
pregătirea la un nivel cât mai înalt, sportivul trebuie să-şi
ordoneze viaţa şi activitatea după un regim igienic, în cadrul
căruia igiena individuală, a echipamentului, a alimetaţiei şi a
efortului, au o importanţă deosebită
Igiena individuală este chemată să rezolve o serie de
reguli care trebuie respectate, pentru ca sportivul să-şi poată
păstra starea de sănătate. Sportivului îi revine sarcina de a-şi
însuşi o serie de deprinderi igienice, pe care, apicându-le în mod
sistematic, să ofere organismului cele mai bune condiţii de
pregătire, contribuind prin aceasta la întărirea stării de sănătate
şi la creşterea randamentului sportiv. Orice neglijenţă sub
aspectul igienei individuale, îl poate scoate pe sportiv din
activitatea competiţională.
Prin sănătate se înţelege o stare bună fizică, psihică şi
socio-economică a individului sau a colectivităţii în care acesta
activează. Condiţionarea reciprocă a acestor atribute este atât de
strânsă încât o dezvoltare fizică şi neuropsihică nu se poate
concepe fără asigurarea condiţiilor sociale corespunzătoare.
Sănătatea costituie unitatea multidimensională a
componentelor fizice, psihice, spirituale şi sociale, care
reprezintă efectul interacţiunii permanente om-mediu, al
interacţiunii factorilor ereditari, de mediu şi comportamentali.
Prin sănătate înţelegem şi capacitatea dinamică de adaptare a
6
omului la mediul înconjurator în continuă modificare, adaptare

care să-i permită o capacitate optimă de muncă şi desfăşurare a
activităţii.
I. IGIENA INDIVIDUALĂ CORPORALĂ A SPORTIVULUI

Reprezintă complexul de reguli igienice a căror
respectare asigură menţinerea şi întărirea sănătăţii sportivului.
Sportivului îi revine sarcina de a-şi însuşi o serie de
deprinderi igienice, pe care aplicându-le în mod sistematic, oferă
organismului cele mai corecte condiţii de pregătire contribuind
prin aceasta la întărirea stării sale de sănătate şi la creşterea
randamentului sportiv. Unele neglijenţe sub aspectul igienei
individuale, pe sportivul de performanţă îl poate scoate din
antrenament sau concurs.
Principalele reguli de igienă individuală se referă în special la
igiena pielii şi a anexelor sale (părul, unghiile), a gurii, nasului,
ochilor, etc.
1. Rolurile pielii
Pielea este ţesutul în suprafaţă de 1,5-2 m.p. cu o grosime
de 1 mm, care acoperă în întregime corpul la exterior şi care face
legătura între mediul înconjurator şi organism.
La om pielea îndeplineşte următoarele roluri:
Rol de protecţie. Prin stratul cornos al epidermei, organismul
este apărat împotriva unor agenţi fizici, chimici, infecţioşi;
Rol în termoreglare. Prin stratul de grăsime subcutanată şi prin
vasoconstricţia periferică pielea apără organismul de pierderea
unei mari cantităţi de căldură, iar prin evaporarea transpiraţiei şi
vasodilataţie periferică, apără organismul de supraîncălzire.
Rol în recepţie. Prin funcţia de recepţie a terminaţiilor nervoase
tactile, termice şi dureroase, pielea pune în legătură organismul
cu mediul extern asigurându-i funcţia de relaţie. Contactul pielii
cu condiţiile variabile ale mediului asigură o rezistenţă crescută
a acesteia, prin procedeele de călire şi prin practicarea
exerciţiilor fizice.
7
Rol antiinfecţios. Pielea constituie o barieră împotriva

factorilor infecţioşi. În afară de apărarea mecanică faţă de agenţii
patogeni, care nu pot pătrunde prin epiderm când ea este intactă,
pielea mai beneficiază şi de o apărare chimică, datorită reacţiei
acide a transpiraţiei, distrugând în felul acesta microbii.
Rol în excreţie. În timpul efortului fizic se acumulează în
organism o serie de substanţe de uzură (uree, acid lactic, acid
uric, creatinină), care în cantitate mare devin nocive. Prin
glandele sudoripare pielea elimină substanţele de uzură în exces,
apă, săruri minerale, sub formă de transpiraţie.
Rol în reactivitatea generală. Pielea participă la
activitatea organelor interne, exteriorizând unele modificări în
funcţia acestora şi informându-le asupra situaţiilor din mediul
înconjurator, prin intermediul SNC. În anumite suferinţe ale
organelor interne apar pe piele anumite semne.
Rol în sinteza vitaminei D. În stratul adipos subcutanat se
găseşte provitamina D, care sub influenţa razelor ultraviolete se
transformă în vitamina D.
2. Îngrijirea pielii
Starea igienică a pielii influenţează nu numai funcţia ei
fiziologică ci şi întregul organism. Măsurile de îngrijire ale
pielii sunt simple, uşoare accesibile şi prin urmare pot fi aplicate
sistematic, în orice situaţie şi în orice loc. Dacă pielea nu este
îngrijită, pe ea se acumulează microorganisme (bacterii, ciuperci
microscopice), care pot duce la dereglarea funcţiei, dezvoltarea
unor afecţiuni micotice şi purulente, de aceea pielea trebuie
menţinută curată, spălând-o regulat cu apă caldă şi cu săpun.
Baia generală cu apă caldă la duş, cu săpun sau gel, este
indicată pentru îndepărtarea stratului cornos descuamat, trebuie
efectuat zilnic, iar la sportivi după fiecare antrenament, ştiut
fiind faptul că în afara acţiunii de curăţare a pielii, jetul de apă
realizează şiun uşor masaj asupra acesteia. Temperatura apei
trebuie să fie între 20-25˚C.
8
Baia generală în cadă nu este recomandată în

colectivităţi, deoarece reprezintă poarta de transmitere a bolilor
infecto-contagioase, mai ales dacă nu este posibilă o
dezinfectare riguroasă după fiecare spălare. Dacă totuşi se
preferă, apă trebuie să aibă între 35-40˚C şi se recomandă la 2-3
ore după masa de seară.
Igiena mâinilor. O deosebită atenţie trebuie să se acorde
spălării mâinilor deoarece pe ele se pot acumula
microorganisme, ouă de helminţi, care odată ajunse în tractul
digestiv, pot provoca boli infecţioase sau infestări, de aceea
mâinile trebuie spălate ori de câte ori este nevoie şi obligatoriu
înainte de fiecare masă.
Igiena picioarelor. Pe pielea de pe picioare şi mai ales în
plicele interdistale se acumulează murdărie şi transpiraţie, din
care cauză sub acţiunea microorganismelor se formează
substanţe volatile cu un miros neplăcut. Acestea erodează pielea,
favorizând apariţia unor boli micotice sau a piodermitei.
Totodată se va ţine cont de faptul că pielea din regiunile plantare
are pe 1 cm2 în medie câte 366 de glande sudoripare, pe când cea
de pe spate numai 57. Din această cauză tălpile transpiră mai
abundent.
Ciorapii murdari şi încălţămintea strâmtă sau
confecţionata din materiale cu o permeabilitate scăzută pentru
aer, intensifică transpiraţia pielii; de aceea picioarele trebuie
spălate înainte de somn cu apă şi săpun, iar ciorapii schimbaţi
zilnic. Dacă transpiraţia picioarelor nu poate fi înlăturată prin
măsuri igienice, atunci se aplică un tratament special, indicat de
medicul dermatolog.
3. Îngrijirea unghiilor trebuie să se facă periodic, cu
multă atenţie deoarece sub ele se formează medii de cultură
pentru dezvoltarea microbilor. Unghiile trebuie tăiate scurt,
spaţiile de sub unghii spălate zilnic cu ajutorul unei periuţe
speciale.
9
4. Igiena cavităţii bucale. Cavitatea bucală care

reprezintă poarta de intrare a alimentelor, trebuie bine îngrijită.
În afara funcţiei fiziologice în alimentaţie, gura şi mai ales dinţii,
pot aduce şi neajunsuri organismului din cauza insuficientei
îngrijiri, devenind poartă de pătrundere a microbilor, iar cariile
dentare loc de putrefacţie. Astfel este importantă pentru sportivi
îngrijirea danturii, prin spălarea cu periuta şi pastă de dinţi,
obligatoriu dimineaţa şi seara şi clătirea gurii cu apă după fiecare
masă. Este recomandat controlul stomatologic de 2-3 ori pe an,
care asigură depistarea şi tratarea la timp a eventualelor carii.
Folosirea abuzivă a scobitorilor sau a altor obiecte dure, pentru
îndepărtarea resturilor aimentare dintre dinţi, nu este
recomandată, deoarece pot leza gingiile sau chiar distrugerea
smalţului. Pentru întreţinerea corespunzătoare a dintelui este
bine ca hrana să nu fie prea fierbinte, dar nici prea rece, pentru a
păstra integritatea smalţului.
5. Igiena nasului. Nasul îndeplineşte funcţia de organ
olfactiv şi reprezintă în acelaşi timp începutul căilor respiratorii,
fiind poarta de filtrare, încălzire şi umezire a aerului inspirat.
Nasul trebuie îngrjit prin spălare dimineaţa cu apă şi săpun şi
curăţirea cu batista ori de câte ori este nevoie. Trebuie evitate
prostele deprinderi de a introduce degetele în nas şi de a smulge
perii, deoarece astfel se crează porţi de intrare a microbilor în
organism. Sportivul trebuie să se obişnuiască să respire pe nas
iar în cazul obstacolelor pe căile nazale, acestea să fie rezolvate
chirurgical. Cele mai frecvente obstacole sunt: deviaţia de sept
şi polipii.
6. Igiena ochilor. Ochii intens slicitaţi în activitatea
sportivă, trebuie îngrijiţi cu mare atenţie. Mucoasele oculare
sunt frecvent iritate de praful de pe terenuri, sălile de sport sau
bazine, determinând conjunctivitele (inflamaţia conjunctivei) şi
blefarite (inflamaţia marginii libere a pleoapelor). Semnele de
oboseală ale ochilor sunt: durerea, clipitul des, nedistingerea
detaliilor şi a culorilor.
10
Pentru buna îngrijirea a ochilor şi prevenirea afecţiunilor oculare

ce pot apărea în practica sportivă se recomandă:
- spălarea de dimineaţă pe faţă cu apă şi săpun pentru
îndepărtarea secreţiilor acumulate la ochi în timpul nopţii,
- renunţarea la obiceiurile neigienice de a şterege ochii cu
mâna murdară sau cu tricoul şi folosirea unei batiste curate
care să fie destinată doar ochilor,
- corelarea între culorile mediului ambiant (aparate, pereţi) şi
echipamentul sportiv; combinaţia de culori roşu-albastru,
portocaliu-albastru, galben-albastru, galben-violet, dă
contraste nepotrivite, urmate de oboseală vizuală,
- corecta şi suficienta iluminare naturală sau artificială,
- protejarea prafului şia vântului prin ochelari prtectori,
- pentru prevenirea conjunctivitelor şi blefaritelor se
recomandă folosirea ochelarilor ermetic închişi sau a
lentilelor de contact,
- protejarea ochilor cu ochelari de soare, împotriva luminii
puternice.
Albedoul reprezintă raportul dintre cantitatea de energie
radiantă solară reflectată de o suprafaţă şi cantitatea de radiaţie
incipientă, exprimată în procente. Cel mai intens albedou îl are
zăpada (80-85%), iar cel mai mic pământul negru umed (13%).
O lumină puternică cum este cea dată de zăpadă, poate produce
leziuni pe retină şi chiar orbire, la sportivii care nu-şi protejează
ochii cu ochelari de soare.
7. Igiena urechilor. Urechile sunt organe receptoare ale
auzului şi echilibrului. Acuitatea auditivă la sportivi trebuie să
fie foarte bună, deoarece le dă posibilitatea unei bune orientări
în timpul activităţii, menţirea unui bun echilibru şi aprecirea
corectă a distanţelor. Orice neglijenţă în îngrijirea urechilor
influenţează nefavorabil auzul sau poate duce la pierderea lui.
Dintre factorii responsabili de aceste fenomene amintim:
- neîntreţinerea corectă a pavilionului urechii şi a
conductului auditiv extern, unde se acumulează praf şi
11
cerumen, provoacă mâncărime cu favorizarea formării

dopurilor de ceară,
- inflamaţiile naso-faringiene se pot transmite de la
urechea mijlocie prin trompa lui Eustachio, producând
boala numită otită.
Pentru prevenirea celor arătate mai sus se impun următoarele
măsuri igienice:
- spălarea urechilor dimineaţa cu apă şi săpun şi curăţarea
lor cu beţişoare,
- în cazul apariţiei dopului de ceară, conductul auditiv
extern trebuie curăţat cu apă oxigenată.
8. Igiena sistemului nervos. Sistemul nervos coordonează şi
conduce funcţiile tuturor organelor şi sistemelor în
interdependenţă cu mediul. Pentru aceasta, trebuie să
îndeplinească anumite cerinţe igienice:
- normarea ca durată şi intensitate a efortului intelectual,
- evitarea stărilor depresive, melancolice sau de
hiperexcitabilitate,
- alimentaţie raţională, cu conţinut bogat în vitamine,
fosfor, lecitine,
- practicarea zilnică a exerciţiilor fizice.
Prin odihnă se înţelege, refacerea funcţiilor organismului
prin întreruperea activităţii sau prin alternarea efortului
intelectual cu cel fizic şi poate fi de două tipuri: activă şi pasivă.
Odihna activă se realizează prin trecerea de la o activitate
intelectuală intensă, care solicită în special sitemul nervos
central (SNC), la una uşoară care interesează alte organe. Pentru
realizarea odihnei active se recomandă: plimbări, vizionări de
spectacole, lectură, saună, care au rolul de a reface organismul
după efort.
Odihna pasivă se realizează prin somn, pentru care se iau
următoarele măsuri igienice:
- pentru sportivi durata somnului trebuie să fie de minim
8 ore, iar în timpul competiţiilor poate ajunge la 9-10 ore,
12
- asigurarea confortului în dormitor, prin înlăturarea

zgomotului şi a luminii, crearea unei temperaturi de 18-
21˚C, după o prealabilă aerisire,
- servirea mesei de seară cu minim 1-2 ore înainte de
culcare, în cantitate mică astfel încât stomacul să nu facă
compresie pe diafragm.
II. IGIENA ECHIPAMENTULUI SPORTIV

Prin echipament sportiv se înţelege totalitatea obiectele
de îmbrăcămite, încălţăminte şi de protecţie necesare sportivilor
pentru buna desfăşurare a activităţilor fizice.
➢ Îmbrăcămintea
Echipamentul sportiv are o serie de funcţii: rol în
termoreglare, de protecţie şi estetic.
1. Rol în termoreglare. În timpul efortului fizic, în organism se
produce o cantitate mare de căldură, în funcţie de durata şi
intensitatea efortului. Surplusul de căldură trebuie cedat
mediului înconjurător prin mecanismul de termoliză, fiind
necesară o concordanţă între formele fizice de dispersare a
căldurii şi calităţile echipamentului. Ţesăturile din care este
cofecţionat echipamentul trebuie să îndeplinească următoarele
proprietăţi:
a. Conductibilitatea termică este proprietatea ţesăturii de a
absorbi căldura corporală şi de a o transmite mediului
ambiant. Este cunoscut faptul că ţesăturile subţiri au
conductibilitate termică mai mare decât cele groase.
b. Permeabilitatea pentru aer, trebuie să permită ţesăturii
efectuarea schimburilor gazoase între tegument şi mediul
ambiant.
c. Culoarea echipamentului are o deosebită împortanţă,
deoarece poate ajuta sau îngreuna procesul de termoliză, prin
absorbţia radiaţiilor solare. Astfel culorile deschise absorb în
proporţie mai mică radiaţiile solare, comparativ cu cele de
culoare închisă.
13
d. Higroscopicitatea este proprietatea ţesăturii de a absorbi

vaporii de apă. Astfel ţesăturile din in au higroscopicitatea
cea mai mare, bumbacul de 3-4 ori mai mică, iar lâna cea
mai mică.
2. Funcţia de protecţie. Echipamentul sportiv protejează
împotriva agenţilor fizici sau mecanici. Dacă protecţia îmotriva
expunerilor prelungite la radiaţiile solare şi a contactului cu
intemperiile nu sunt aşa de vizibile, protecţia impotriva agenţilor
mecanici a fost îndelung studiată. Astfel au devenit obligatorii
căştile, apărătorile pentru protecţia gambei, cotului,
genunchiului, gleznei, etc.
3. Funcţia estetică. Echipamentul trebuie să asigure o
prezentare plăcută, culorile având rol important atât sub aspect
estetic cât şi pentru diferenţierea coechipierilor. Deoarece în
timpul activităţilor sportive echipamentul se murdăreşte, se
impune spălarea lui după fiecare activitate fizică.
➢ Încălţămintea
Are rol principal în apărarea picioarelor de influenţele
nefavorabile ale mediului înconjurător. Aceasta trebuie să fie
confecţionată din piele, să fie uşoară, moale, comodă şi să
corespundă climei. Pentru întreţinerea încălţămintei se
recomandă aerisirea şi periatul care trebuie să se facă zinic,
spălarea ori de câte ori este nevoie, uscarea la soare, iar din când
în când dezinfectarea cu soluţie de formol 40%.
14
CAPITOLUL II. CĂLIREA ORGANISMULUI
➢ Definiţia şi importanţa călirii

Călirea organismului este metoda prin care folosindu-se
factorii naturali (apă, aer, radiaţii solare), se realizează mărirea
rezistenţei generale a organismului. Călirea contribuie la
creşterea capacităţii de muncă a organismului şi are o deoseită
importanţă pentru activitatea sportivă, dacă ţinem cont că
activitatea musculară se desfăşoară chiar şi în condiţii
nefavorabile de mediu.
➢ Principiile călirii
Călirea organismului se face pe baza respectării
următoarelor principii:
1. Gradaţia, constă în folosirea gradată a factorilor de
mediu atât ca intensitate cât şi ca durată de expunere.
Călirea se începe de obicei în sezonul cald, în condiţii de
solicitare mai redusă a organismului în ce priveşte
factorii de mediu extern. Odată cu creşterea treptată a
intensităţii factorilor de mediu trebuie să crească şi
durata de expunere.
2. Continuitatea, constă în expunerea sistematică şi
continuă a organismului, acre duce la formarea reflexelor
condiţionate de adaptare, cu efecte favorabile.
Expunerea îndelungată la frig duce la îngroşarea stratului
cornos al pielii, cu scăderea conductibilităţii termice a
pielii şi reducerea pierderilor de căldură.
3. Variaţia intensităţii. După ce s-a realizat un anumit grad
de călire, organismul trebuie obişnuit cu influenţa
excitanţilor variabili ca intensitate şi durată.
4. Variabilitatea. Pentru realizarea unui grad ridicat de
călire trebuie să se folosească factori diverşi şi mijloace
cât mai variate.
5. Individualizarea mijloacelor de călire. Se face în funcţie
de particularităţile individuale, ţinând cont de faptul că
15
nu toţi indivizii suportă la fel acţiunea factorilor de

mediu extern.
1. Călirea cu ajutorul aerului

Aerul acţionează favorabil asupra organismului uman
prin intensificarea metabolismului, întărirea sistemului nervos,
îmbunătăţirea sistemului cardio-vascular şi a aparatului
respirator. Cu cât temperatura aerului este mai diferită de cea a
organismului cu atât acţiunea ei este mai puternică.
➢ Reguli de aplicare a băilor de aer.
În călirea cu ajutorul aerului trebuie respectate o serie de
reguli dintre care amintim:
- băile de aer trebuie să înceapă într-o cameră cu
temperatura cuprinsă între 20-25˚C, care trebuie scăzută
zilinic şi treptat;
- băile se continuă apoi afară, începând cu sezonul cald,
dimineaţa între orele 7-8, timp de 5-10 minute, treptat
mărindu-se durata până la 2 ore/zi;
- înainte de îceperea băii de aer se recomandă încălzirea
prealabilă a organismului;
- la apariţia senzaţiei de frig baia de aer se întrerupe;
- baia de aer nu se face după eforturi fizice mari;
- baia de aer trebuie să se termine cu masaj sau automasaj
şi cu folosirea unor procedee de călire cu apă.
2. Călirea cu ajutorul soarelui

Radiaţiile reprezintă un factor permanent al mediului
înconjurător, care acţionează atât sanogen cât şi patogen.
Radiaţiile sunt caracterizate prin: energie, frecvenţă şi lungime
de undă. Tinând cont de intensitatea efectelor produse, radiaţiile
pot fi grupate în două categorii: ionizante şi neionizante.
I. Radiaţiile ionizante sunt radiaţii care au proprietatea
de a ioniza materia asupra căreia acţionează.
16
II. Radiaţiile neionizante sunt radiaţii electromagnetice

care transferă la locul de absorbţie energii care nu sunt capabile
să producă efectul de ionizare, sau îl produc foarte slab, care sunt
de trei feluri: radiaţii ultraviolete, luminoase şi infraroşii.
➢ Radiaţiile ultraviolete (RUV) sunt radiaţii cu lungime
de undă cuprinsă între 10-400 milimicroni. La pătrunderea în
atmosferă, RUV reprezintă 5% din radiaţia solară, iar la nivelul
solului doar 1%. Cantitatea de RUV ajunse pe sol au în primul
rând efect sanogen, însă în zonele locuite cantitatea RUV poate
fi redusă prin prezenţa unor poluanţi (suspensii). Din punct de
vedere al efectului asupra organismului distingem efectul asupra
metabolismului, ochilor şi tegumentului (pielii).
Efectul asupra metabolismului constă în stimularea
metabolismului general prin creşterea metabolismului bazal
(MB), intensificarea oxidărilor tisulare, ca urmare a stimulării
tiroidiene, însoţită de creşterea schimburilor gazoase şi a
capacităţii de efort. Cel mai important însă este efectul asupra
metabolismului fosfo-calcic, declanşat prin iradierea pielii,
atunci când provitamina D, sub acţiunea RUV se transformă în
citamină D, care reglează absorbţia calciului din intestinul
subţire şi depunerea lui în oase. Carenţa de vitamina D este
cauza primordială a apariţiei rahitismului la copii şi a
demineralizării oasoase la vârstnici.
Efectul asupra ochilor se manifestă prin leziuni de pol
anterior produse de radiaţiile cu lungime de undă mică şi medie.
Pentru evitarea leziunilor oculare, persoanele care lucrează cu
generatoare de RUV trebuie să-şi protejeze ochii cu ajutorul
ochelarilor.
Efectele asupra tegumentului (pielii) sunt reprezentate
de reacţiile cutanate produse de eliberarea de energie la nivelul
celulelor epidermice. Efectele adverse asupra pielii sunt:
pigmentaţia şi eritemul.
17
Pigmentaţia este fenomenul de transformare sub influenţa RUV,

a promelaninei din celulele bazale în melanină (pigment de
culoare brun-neagră).
Eritemul apare ca urmare a expunerii prelungite la RUV,
traducând reacţiile locale determinate de lezarea celulelor. Odată
cu reacţiile locale determinate de eritem (usturime, durere) apar
şi reacţii generale (dureri de cap, ameţeli, frison, excitaţie
nervoasă).
➢ Radiaţiile luminoase (vizibile) sunt radiaţii cu lungime
de undă cuprinsă între 400-700 milimicroni, caracterizate prin
faptul că impresionează retina, dând naştere senzaţiilor
luminoase. Are efecte asupra: pileii, ochilor şi a sistemului
nervos central (SNC).
Efectul asupra pielii sedatorează fenomenului de
fotosensibilizare produs de interacţiunea dintre radiaţia
luminoasă şi substanţele fotosensibilizatoare exogene sau
endogene. Dermatozele (fotodermite) sunt afecţiuni ale pielii
apărute ca urmare a acţiunii în exces a radiaţiilor luminoase.
Efectele asupra ochiului sunt direct influenţate de
calitatea şi cantitatea luminii, respectiv acuitatea vizuală,
sensibilitatea de contrast, viteza perceperii vizuale şi stabilirea
vederii clare. De aici putem deduce importanţa deosebită pe care
o are iluminatul uniform.
Efectul asupra sistemului nervos este determinat de
faptul că excitantul luminos reprezintă un element fundamental
al relaţiei cu mediul înconjurător.
➢ Radiaţiile infraroşii sunt radiaţii cu lungime de undă
cuprinsă între 700-3000 milimicroni. Energia lor produce
fenomenul de încălzire (radiaţii calorice), acesta depinzând de
intensitate şi lungimea de undă. Are efecte asupra: pielii, ochilor,
sistemului nervos şi în termoreglare.
Efectul asupra pielii este cel de încălzire.
Efectul asupra ochilor este responsabil de apariţia
arsurilor la nivelul polului anterior în cazul prezenţei radiaţiilor
18
de intensitate foarte mare. Din acest motiv, profesional dacă se

expun ochii la material incandescent aceştia trebuie protejaţi cu
ocelari de culoare închisă.
Efecte asupra sistemului nervos se datorează
penetrabilităţii foarte mari a radiaţiilor cu lungime de undă mică,
care pot străbate cutia craniană şi să ajungă la meninge dând
boala numită insolaţie.
Efecte asupra termoreglării prin efectul de termoliză,
care este direct dependentă de temperatura obiectelor şi a
suprafeţelor înconjurătoare.
Reguli pentru călirea cu ajutorul soarelui
În clirea cu ajutorul soarelui trebuie respectate anumite
reguli igienice pentru realizarea scopului propus:
- sunt recomandate zilele senine şi orele la care soarele
se găseşte la o înâlţime ce se găseşte la o înălţime
care formează cu orizontala un unghi de 30˚,
respectiv între orele 7şi 10 dimineaţa;
- baia de soare trebuie să fie directă, continuă şi
progresivă, poziţia cea mai indicată fiind culcat;
- durata băii de soare trebuie să crească gradat, de la
câteva minute pentru fiecare parte a corpului până la
câteva ore;
- în timpul expunerii la soare ochii şi capul trebuie
protejate.
Călirea cu ajutorul soarelui este contraindicată la
bolnavii cu tuberculoză pulmonară şi boli psihice, în stările
febrile şi în supraantrenament la sportivi. Este de preferat ca
băile de soare să se facă la munte şi mai ales la mare, datorită
caracteristicilor acestor zone.
Climatul de munte este caracterizat prin intensitate
crescută a razelor solare dată de existenţa unui strat subţire de
aer, care absoarbe radiaţia solară într-o proporţie mai mică,
puritatea aerului, uniformitatea radiaţiilor solare.
19
Climatul de mare este caracterizat prin: excesul de

luminozitate, prezenţa aerului curat fără praf, bogăţia de RUV,
aerul este încărcat cu particule fine de apă care conţin iod şi
clorură de sodiu.
3. Călirea cu ajutorul apei

Apa are o acţiune mult mai puternică asupra
termoreglării comparativ cu aerul, deoarece la aceeaşi
temperatură, ea are o conductibilitate termică de trei ori mai
mare.
Proceduri de călire cu apă
➢ Fricţionarea reprezintă metoda de călire cu ajutorul unui
prosop umed şi aspru, care se udă la început cu apă la 24-
25˚C, apoi temperatura apei se scade treptat cu câte 1˚C,
la două-trei zile până se ajunge la 12-15˚C, după care se
trece la stropire.
➢ Stropirea sau turnarea apei pe corp se face la început cu
apă la 34-35˚C, apoi se scade treptat cu 1˚C, la două-trei
zile, până la 18-20˚C.
➢ Duşul trebuie folosit după ce s-au efectuat primele două
proceduri, se începe cu apă la temperatura de 33-35˚C,
care se scade treptat până la 20˚C sau chiar mai puţin în
funcţie de rezistenţa organismului şi de scopul propus.
Duşul nu trebuie să dureze mai mult de 1-2 minute şi este
considerat mijlocul superior de călire cu apă, deoarece
acţiunea lui fiziologică se bazează pe excitaţiile termice
şi pe acţiunea mecanică a jetului de apă asupra pielii.
➢ Scăldatul este procedeul de călire cu apă care are cel mai
bun efect deoarece contactul cu apa se face deodată pe
toată suprafaţa corpului şi se combină şi cu ceilalţi factori
de călire (aer, soare). Scăldatul în apa mării are influenţă
mai puternică decât aceea în râu sau lac, datorită
particularităţilor microclimatului marin.
Reguli pentru călirea prin scăldat
20
În folosirea procedeului de călire prin scăldat se

recomandă respectarea următoarelor reguli:
- scăldatul se începe în apă cu temperatura de minim
18-20˚C;
- se alege un loc ferit de vânt, cu ţărm nisipos, în pantă
lină;
- iniţial se face o singură baie pe zi, la orele când apa
este mai caldă;
- nu se intră în apă transpirat;
- în primele zile baia se limitează la 3-5 minute;
- scăldatul este recomandat la 2-3 ore după masă;
- nu este indicată şederea în apă până la apariţia
frisoanelor.
21
CAPITOLUL III. IMPORTANŢA ALIMENTAŢIEI

RAŢIONALE ÎN ACTIVITATEA SPORTIVULUI
Toate procesele vitale (respiraţie, circulaţie sanguină,

digestie, excreţie), precum şi toate activităţile pe care le
desfăşoară omul în timpul vieţii se realizează pe baza unor
cheltuieli energetice. Elementele care acoperă aceste necesităţi
sunt identificate în mediul extern şi poartă numele de alimente.
Importanţa alimentaţiei raţionale în activitatea sportivă

Prin aliment se înţelege acel produs care introdus în
organism, serveşte la meţinerea proceselor vitale, asigurându-i
creşterea, dezvoltarea şi refacerea celulară.
Alimentele odată introduse în organism sunt mai întâi
supuse procesului de digestie, apoi absorbite sub formă
elementară şi transformate chimic printr-un lanţ de procese,
numit metabolism intermediar.
După transformarea chimică, alimentele eliberează o
cantitate de energie care este transformată în activitate specifică
organismului (activitate nervoasă, contracţie musculară
scheletică, secreţie exo- şi endocrină), procese care au loc cu
degajare de căldură. Unitatea de măsurare a căldurii este
kilocaloria, care reprezintă cantitatea de căldură necesară unui
litru de apă pentru a-şi ridica temperatura cu un centigrad.
Metabolismul bazal reprezintă cantitatea minimă de
energie exprimată în kilocalorii, necesară organismului aflat în
stare de repaus la pat, la temperatura de 20 grade C, mentru
menţinerea funcţiilor vitale.
Metabolismul bazal se raportează la metrul pătrat de
suprafaţă corporală sau kilocorp. În mod normal, la omul adult,
metabolismul bazal este aproximativ de 1 calorie la 1 kg greutate
pe oră.
Raţia alimentară reprezintă cantitatea de alimente
necesară unui om în 24 de ore pentru menţinerea sănătăţii şi
22
satisfacerea nevoilor energetice, plastice şi catalitice.

Regimul alimentar reprezintă succesiunea de raţii
alimentare pe o perioadă mai mare de timp, care să asigure
omului o bună nutriţie necesară vieţii şi activităţii depuse.
Atât raţia cât şi regimul alimentar trebuie să fie raţionale, deci să
corespundă din punct de vedere calitativ şi cantitativ.
Alimentaţia raţională reprezintă echilibrul permanent şi
perfect între conţinutul de calorii (cantitativ) şi substanţele
nutritive (calitativ) pe de o parte şi trebuinţele organismului, pe
de altă parte.
Echilibrul nutritiv reprezintă acea stare bună în care se
găseşte organismul uman, ca urmare a unei alimentaţii
raţionale, ăn care metabolismul se desfăşoară normal, făcându-
l apt pentru un randament neuro-muscular maxim. El se
concretizează prin atingerea şi menţinerea unei greutăţi optime,
greutate la care sportivul realizează cele mai bune performanţe.
Alimentaţia raţională nu este echivalentă cu
supraalimentaţia şi nici cu un consum exagerat al unor alimente
(în special carne), cum au tendinţa să creadă şi să facă unii
sportivi.
I. SUBSTANŢELE ORGANICE
Între om şi aliment se stabilesc strânse relaţii pe tot
parcursul existenţei şi care dinainte de naştere prin intermediul
sorpului matern.
Cea mai veche şi mai strânsă relaţie este determinată de
faptul că alimentele furnizează organismului substanţe nutritive
de care acesta are nevoie pentru asigurarea energiei
indispensabile proceselor vitale, pentru sintetizarea substanţelor
proprii şi repararea uzurii, precum şi pentru formarea
substanţelor active care favorizează desfăşurarea normală a
proceselor metabolice.
După natura şi rolul lor în organism, substanţele nutritive
se împart în:
23
- substanţe organice: glucide, lipde, proteine;

- substanţe anorganice (elemente minerale);
- vitaminele;
- apa.
1. Glucidele (zaharuri). Sunt substanţe nutririve în

compoziţia cărora intră C (carbon), H (hidrogen), O (oxigen).
După complexitatea moleculei lor, glucidele se împart în:
- monizaharide: glucoză, fructoză, galactoză;
- oligozaharide: zaharoză, lactoză, maltoză;
- polizaharide: amidonul, glicogenul.
➢ Rolul glucidelor în organism
Rol energetic. Glucidele constituie elementul energetic
cel mai important. Oxidarea lor nu generează substanţe toxice,
iar procesul de degradare a glucozei se numeşte glicoliză, în
urma căruia se obţine energie, dioxid de carbon şi apă. ATP
(acidul adenozintrifosforic) este un produs chimic labil prezent
în toate celulele, care are capacitatea particulară de a intra în mai
multe reacţii chimice şi fiziologice pentru extragerea energiei şi
pentru furnizarea ei către celule. 1 gram de glucide eliberează
9,3 calorii. Forma dedepozitare a glucidelor este glicogenul,
depus în ficat (150-200 g) şi în muşchi (300-400 g). Glucidele
sunt oxidate în organism într-un mod mai economic, asigurând
un debit energetic de 2 ori mai ridicat decât grăsimile. După un
antrenament sau o competiţie epuizantă, care au golit rezervele
de glicogen, acestea vor fi refăcute mai rapid şi în cantitate mai
mare, dacă este furnizată o alimentaţie bogată în glucide decât
dacă subiectul are o alimentaţie mixtă obişnuită.
Rol plastic. Din glucide se formează anumiţi aminoacizi
care intră în constituţia proteinelor celulare, ajutând astfel la
creşterea şi refacerea şesuturilor.
Rol catalitic. Se manifestă în cadrul metabolismului
lipidelor, care nu pot fi arse în organism până la faza de dioxid
de carbon şi apă, decât în prezenţa uei cantităţi suficiente de
24
glucide.
Rol în termoreglare. Glucidele intervin în procesul de
termoliză (pierderea de căldură) indirect, prin faptul că se pot
transforma în lipide, care sunt depozitate în ţesutul subcutanat
formând un strat rău conducător de căldură. Termogeneza
(producerea de căldură) depinde în mare parte de raţiile bogate
în calorii, compuse din alimente cu o valoare energetică mare.
Rol antitoxic. Funcţia antitoxică a ficatului este legată de
rezervele de glicogen. Din această cauză, se poate spune că
glucidele contribuie la detoxifierea organismului.
➢ Sursa şi originea glucidelor
Baza glucidelor din alimentaţia sportivului o constituie
vegetalele, dintre care menţionăm: cerealele (grâu, porum, orz),
pastele făinoase, fructele, leguminoasele uscate, cartofii,
zarzavaturile.
➢ Raţia de glucide
Din necesarul caloric al organismului, 55-60% este
acoperit de glucide. În medie la sportivi, raţia de glucide este de
10-12 g/kg. corp/24 ore. Această raţie poate să varieze în funcţie
de mai mulţi factori cum ar fi: ramura de sport, temperatura
mediului, altitudinea.
2. Lipidele (grăsimi). Sunt substanţe nutritive prin
excelenţă energetice, formate din acizi graşi. Acizii graşi,
componenţi de bază ai lipidelor, sunt acizi monocarboxilici,
saturaţi sau nesaturaţi şi un număr pereche de atomi de carbon.
➢ Rolul lipidelor în organism. Lipidele au multiple roluri
dintre care amintim:
Rol energetic. Lipidele constituie o importantă rezervă
energetică, ele arzând complet până la dioxid de carbon şi apă.
În muşchiul aflat în repaus aproximativ 20% din necesităţile
energetice sunt acoperite de acizi graşi liberi. În eforturile
moderate proporţia urcă până la 25%, iar în cazul eforturilor de
lungă durată ajunge până la 50%.
Rol funcţional. Lipidele intervin în procesele metabolice
25
nu numai ca sursă de energie, ci şi prin prezenţa acizilor graşi

care nu pot fi sintetizaţi în organism, datorită unui grad mare de
nesaturare. Din acest motiv prezenţa lor în alimentaţie este
obligatorie.
Rol plastic. Este minor în comparaţie cu cel energetic.
Rol mecanic. Au rol de protecţie al unor organe. Inima
şi rinichii stau fixate pe un strat de grasime, format 99% din
lipide care le potejează de şocuri.
Rol în termoreglare. Ţesutul adipos subcutanat
formează un strat izolator faţă de mediul înconjurător.
➢ Sursa şi originea lipidelor
Lipidele pot fi de origine animală şi vegetală. Alimentele
de origine animală bogate în lipide sunt: laptele, untul,
smântâna, brânza, gălbenuşul de ou, carnea grasă, untura,
slănina, icrele. Lipidele de origine vegetală se găsesc în: nuci,
alune, migdale, măsline, seminţe.
➢ Raţia de lipide
Pentru persoanele sănătoase, raţia de lipide este de 20-
35% din valoarea calorică a dietei. În raţia alimentară a
sportivului, lipidele trebuie să furnizeze 25-30% din totalul de
calorii. Cele de origine animală trebuie să reprezinte cam 70%
iar cele vegetale doar 30%. Necesarul de lipide pentru sportivi
este în medie de 1,5g/kg corp/24 ore.
3. Proteinele. Proteinele sunt substanţe nutritive cu
structură complexă şi cu roluri importante pentru organism. Ele
se prezintă ca molecule formate din lanţuri de aminoacizi legaţi
între ei prin lanţuri petidice.
➢ Rolul proteinelor în organism
Proteinele îndeplinesc multiple roluri dintre care amintim:
Rol plastic. Proteinele participă la formarea, dezvoltarea,
reânoirea şi repararea uzurii acestui substrat material al vieţii.
Nevoia de proteine este deosebit de importantă pentru
organismele tinere, deoarece ele trebuie să sintetizeze cantităţi
mari de proteine pentru formarea celulelor şi ţesuturilor noi.
26
Rol biocalalitic. Proteinele intră în structura tuturor

enzimelor şi a unor substanţe active, prin mijlocirea cărora se
produc majoritatea proceselor metabolice.
Rol în procesul de imunitate. Proteinele intră în
structura gamaglobulinelor care reprezintă suportul anticorpilor.
Gamaglobulinele conţin toţi aminoacizii esenţiali în cantităţi
mari. Astfel, apărarea organismului faţă de bolile infecţioase
este puternic influenţată de calitatea proteinelor din alimentaţie
iar acţiunea fagocitară a leucocitelor este mai intensă dacă raţia
alimentară conţine cantităţi adecvate de proteine.
Rol energetic. Prin procesele de ardere a proteinelor
acestea eliberează aproximativ 4 calorii pentru fiecare gram.
Rol în stimularea activităţii nervoase. Prin fosforul (P)
pe care îl conţin, proteinele stimulează activitatea nervoasă
superioară, lucru important pentru alimentaţia sportivilor care
practică sporturi care solicită concentrare nervoasă (scrimă, şah,
gimnastică, etc).
Rol în travaliul muscular. Organismul în timpul
efortului muscular foloseşte proteine numai în cazul în care nu
există un aport suficient de substanţe energetice (lipide, glucide).
➢ Sursa şi originea proteinelor
Proteinele provin atât din regnul animal cât şi din cel vegetal.
Dintre alimentele de origine animală, care conţin o cantitate
importantă de proteine, amintim: carnea şi produsele din carne,
peştele, ouăle, lactatele şi brânzeturile.
Alimentele din regnul vegetal, care conţin proteine
menţionăm: pâinea, pastele făinoase, fructele şi leguminoasele
uscate.
➢ Raţia de proteine
Raţia zilnică de de proteine variază în funcţie de vârstă,
sex, gradul de antrenament, condiţiile meteorologice. Din
valoarea calorică a raţiei alimentare, proteinele furnizează 12-
15%. În condiţiile unei alimentaţii mixte cu produse vegetale şi
animale, raţia optimă de proteine se sizuează pentru un adult
27
sănătos, cu activitate obişnuită, între 1,2-1,5 g proteine/kg.

corp/24 ore. La sportivi nevoile proteice sunt mai ridicate şi
depind de ramura de sport practicată.
Sportivii de rezistenţă prezintă, la prima vedere,
necesităţi proteice ridicate, ceea ce se explică prin faptul că
eforturile fizice de lungă durată duc la uzura elementelor
contractile ale fibrelor mudculare, producând modificări
structurale ale membranelor celulare. Cantitatea de proteine
necesară poate atinge 3 g /kg. corp/24 ore. Pentru sportivii de
forţă se recomandă 2-4 g proteine/kg. corp/24 ore.
II. SUBSTANŢELE ANORGANICE (MINERALE)

Elementele minerale reprezintă numai aproximativ 6%
din greutatea corporală, dar cu toate acestea ele joacă roluri
importante în nutriţie. Din cele peste 100 minerale cunoscute,
doar 20-21 sunt necesare pentru asigurarea structurilor tisulare
şi pentru buna desfăşurare a proceselor metabolice, fapt pentru
care au fost numite bioelemente. După cantităţile în care se
găsesc în organism, bioelementele au fost grupate în macro- şi
microelemente.
A. Macroelementele participă în cantităţi mari la
compoziţia organismului. Din această subgrupă fac parte:
carbonul (C), hidrogenul (H), oxigenul (O), azotul (N), calciul
(Ca), fosforul (P), sodiul (Na), potasiul (K), clorul (Cl),
magneziul (Mg) şi sulful (S).
B. Microelementele se găsesc în organism în cantităţi foarte
mici: fierul (Fe), cuprul (Cu), zincul (Zn), florul (F), iodul (I),
manganul (Mn).
➢ Rolul elementelor minerale
Dintre multiplele roluri indeplinite de bioelementele
minerale în organism, amintim:
- intră în structura tuturor celulelor şi lichidelor interstiţiale;
- intervin în reglarea cantităţii de lichide din organism şi a
balanţei dintre apa intra- şi extracelulară;
28
- influenţează permeabilitatea memranelor;

- intervin în contracţia musculară şi în reactivitatea SNC.
1. Sodiul (Na). În alimente Na se găseşte în cea mai
mare parte sub formă de săruri.
Rolurile sodiului:
- în primul rând în metabolismul apei (reţine apa);
- măreşte excitabilitatea neuro-musculară;
- creşte tonusul muscular.
Sodiul aflat de regulă sub formă de clorură de sodiu, se
găseşte în: lactate şi brânzeturi, carne, legume şi fructe.
Raţia de sodiu pentru un adult sănătos este de 4-6 g pe zi.
Sub formă de sare necesarul se ridică la 8-15 g/zi.În sezonul
cald, în sporturile care se practică la temperaturi ridicate sau în
eforturile fizice mari necsarul poate ajunge la 20-25 g/zi.
2. Clorul (Cl). Cea mai mare parte din cele 100 g de clor
existente în organismul adultului se găseşte sub formă de ioni.
Rolurile clorului sunt în cea mai mare parte identice cu
cele ale sodiului la care se adaugă:
- schimburile de clor care au loc între hematii şi plasmă
favorizează fixarea şi cedarea de către hemoglobonă a
oxigenului şi dioxidului de carbon;
- este necesar pentru formarea sucului gastric.
Ca şi sodiul, clorul este larg răspândit în alimente încât
nu se pune problema carenţei alimentare, raţia este de 4-5 g/zi.
3. Potasiul (K). Constituie principalul ion al lichidelor
intracelulare având ca roluri:
- menţinerea echilibrului acido-bazic;
- facilitarea eliminării renale a sodiului şi stimularea diurezei;
- mărirea excitabilităţii neuro-musculare.
Potasiul este identificat în: carne, lactate, leguminoase,
nuci, fructe uscate, şi proaspete, zarzavaturi, pâine neagră.
Raţia de potasiu necesară unui adult este de 2-3 g/zi, iar
pentru sportivi de 3-5 g/zi.
4. Calciul (Ca). Dintre mineralele necesare omului,
calciul se găseşte în cea mai mare cantitate în organism.
29
Roluri:
- rol plastic, în proporţie de 99% se concentrează în oase şi
împreună cu P şi Mg, participă la formarea dinţilor;
- intervine în procesul de coagulare a sângelui;
- participă la contracţia musculară;
- împreună cu Mg diminuează excitabilitatea neuro-
musculară.
Laptele şi brânzeturile reprezintă principala sursă de
calciu, dar cantităţi mici sunt aduse şi din legume, fructe
proaspete, fructe oleaginoase.
Raţia zilnică de calciu este de 0,4-0,8 g/zi; la sportivi se
ajunge până la 1-1,5 g/zi.
5. Magneziul (Mg). Cel mai important rol a Mg este cel
plastic, alături de calciu şi fofor participând la mineralizarea
scheletului şi la formarea dinţilor.
Roluri:
- micşorează excitabilitatea neuro-musculară;
- activează enzimele care intervin în metabolismul lipidelor,
glucidelor şi în sinteza proteinelor;
- participă la fosforilarea oxidativă şi transferul fosforului de
la ATP la acceptori.
Magneziul este un constituient al clorofilei, de aceea
legumele verzi sunt cea mai bună sursă de Mg. Raţia zilnică este
pentru un adult de 200-300 mg/zi, în timp ce pentru sportivi se
poate ajunge la 400 mg/zi.
6. Fierul (Fe). Prin cantităţile existente în alimente şi în
organismul uman (2,5-5 g/zi la adult), Fe face trecerea între
macro- şi oligoelemente.
Roluri:
- mai mult de jumătate din cantitatea de Fe (aprox. 65%), întră
în structura hemoglobinei;
- participă la formarea mioglobinei (10%);
- transportă oxigenul de la plămâni la ţesuturi sub formă de
oxihemoglobină şi dioxidul de carbon de la celul la plămâni
sub formă de carbohemoglobină;
30
- restul de 25% este încorporat sub formă nehemică în

proteinele numite feritină, hemosiderină şi siderofilină.
Aportul de Fe necesar organismului se obţine din: carne
(mai ales cea roşie), organe, peşte, gălbenuş de ou, legume cu
frunze şi fructe. Laptele, derivatele de lapte, produse din făină
albă şi produsele zaharoase sunt sărace în Fe.
Raţia. La sportivi necesarul de Fe este de 10-15 mg/zi
pentru bărbaţi şi 15-25 mg/zi pentru femei.
7. Iodul (I). Este un oligoelement necesar pentru sinteza
hormonilor tiroidieni, care au rol în creşterea normală, reglarea
oxidărilor intracelulare şi funcţionarea normală a sistemului
nervos şi neuro-muscular. Din cele 30-40mg de iod existent în
organism, o teime este concentat în tiroidă. În carenţa de iod,
glanda tiroidă îşi măreşte volumul, apărând guşa, întâlnită
frecvent în zonele montane unde solul are conţinut mai săract în
iod.
Cele mai bune surse de iod sunt produsele marine (peşte,
scoici, etc) şim legumele cultivate în soluri bogate în iod.
Raţia. Pentru a preveni efectele nedorite, raţia de iod este
de 60-70 micrograme/zi.
III. VITAMINELE
Definiţia şi importanţa vitaminelor pentru organism
Vitaminele sunt substanţe organice naturale, necesare
organismului în cantităţi foarte mici, dar pe care omul nu le
poate sintetiza pe măsura nevoilor sale. Din acest motiv trebuie
să le primească din mediul extern prin alimente, pe unele din ele
ca atare, iar pe altele sub formă de provitamine. Vitaminele sunt
indispensabile, fiind catalizatori în procesele de oxido-reducere,
procese care se produc neîntrerupt pe parcursul vieţii pentru a
asigura creşterea şi reproducerea organismului, precum şi
refacerea uzurii.
Necesarul de vitamine este în funcţie de: vârstă, sex,
gradul de antrenament, durata şi intensitatea efortului.
La sportivi necesarul de vitamine este mult mai mare,
31
contribuind astfel la îmbunătăţirea rezultatelor, reducerea

oboselii şi la scurtarea timpului de refacere după efort.
Consumul normal cantitativ de vitamine duce la creşterea
rezistenţei lui la apariţia unor boli.
Este indicat ca vitaminele să se consume sub formă naturală, din
alimentele care le conţin, deoarece efectul este mult mai bun
decât atunci când se administrează sub formă de medicamente.
În timpul iernii şi al primăverii organismul duce lipsă de
vitamine, deoarece fructele şi legumele se consumă în special
sub formă conservată, ceea ce le scade procentul de vitamine. În
aceste perioade se recomandă completarea lor sub formă
medicamentoasă. Sunt unele fructe (mere, pere, citrice) şi
murăturile care ne furnizează vitamine sub forma lor naturală în
timpul iernii.
➢ Clasificarea vitaminelor
Vitaminele sunt clasificate în două mari grupe:
• liposolubile (A, D, E, K);
• hidrosolubile (complexul B, C)
Caractere generale ale vitaminelor liposolubile:
Aşa cum le spune şi numele sunt solubile în grăsimi şi
solvenţi ai acestora şi insolubile în apă. Din acest motiv ele se
vor găsi numai în alimentele grase. Absorbţia lor impune o
secreţie normală de bilă şi sucuri pancreatic, necesare digestiei
grasimilor. Orice cauză care perturbă eliminarea acestor sucuri
periclitează aprovizionarea organismului cu aceste vitamine. Ele
sunt rar răspândite în natură şi puţin sensibile la acţiunea
factorilor mediului extern, cu excepţia vitaminei A care este
sensibilă la acţiune oxigenului.
Excesul de vitamine liposolubile se depozitează în ficat.
Astfel se formează rezerve care sunt folosite în perioadele de
carenţă alimentară şi astfel semnele clinice ale insuficienţei
vitaminice apar târziu.
Caractere generale ale vitaminelor hidrosolubile:
O parte din caracteristici sunt consecinţa solubilităţii lor
32
în apă, astfel o parte din ele se pierd uşor în timpul unor operaţii
culinare, cum sunt spălarea, păstrarea şi fierberea în apă şi
nefolosirea acestei ape. De aceea legumele şi fructele trebuie
introduse în apă după ce aceasta a ajuns la fierbere pentru a
scurta durata fierberii. Deasemenea fierberea se face în oale
acoperite pentru a nu se pierde vitaminele odată cu vaporii, iar
apa rezultată trebuie folosită.
Sunt răspândite în natură mai mult decât cele
liposolubile, se absorb relativ uşor în mare proporţie la nivelul
tubului digestiv, dar pentru majoritatea dintre ele este necesară
prezenţa acidului clorhidric din sucul gastric.
Din acest motiv în cazul rezecţiilor gastrice dar şi la persoanele
care se tratează cu medicamente antiacide, pot apărea carenţe ale
vitaminelor hidrosolubile.
După absorbţie trec uşor în sânge, ţesuturi şi umori
(transpiraţie, urină), prin urmare transpiraţiile abundente şi
repetate sunt o importantă cale de pierdere de vitamine. Ele nu
se depozitează în organism şi de aceea semnele carenţei apar
relativ repede.
Vitaminele liposolubile
1. Vitamina A (retinol). Sursa. Alimentul cel mai bogat

în vitamina A, folosit şi ca medicament este untura de peşte,
unde se găseşte alături de vitamina D, având cu aceasta o acţiune
complementară. O sursă bogată este ficatul de peşte. Fiind
vitamină liposolubilă se află în cantitate mare în alimentel de
origine animală: unt, smântână, lapte, gălbenuş de ou, icre şi
viscere de animale.
Se află sub formă de provitamina A (caroten), în alimente
vegetale intens colorate ca exemplu: morcov, spanac, varză,
gogoşari, sfeclă roşie, tomate, prune, caise, vişine, etc.
Rolul. Vitamina A are următoarele roluri în organism:
• menţine acuitatea vizuală normală. Intră în structura
33
pigmenţilor retinieni, iar în caz de carenţă apare nictalopia

care constă în incapacitatea de a distinge obiecte la lumină
slabă.
• intervine în metabolismul lipidelor şi al glucidelor mărind
rezervele de glicogen din organism.
• menţine integritatea tegumentelor şi mucoaselor
(respiratorii, digestive, genito-urinare) prevenind
descuamarea lor, căderea părului, a infecţiilor la acest nivel.
La nivelul ochiului lipsa de vitamina A duce la xeroftalmie,
provocată de uscăciunea corneei şi a conjunctivei, ducând la
distrofia glandei lacrimale şi în final la orbire.
• favorizează creşterea şi funcţia de reproducere.
• stimulează oxidările tisulare.
Raţia. Necesarul pentru 24 de ore este de 1,5 mg, dar
poate ajunge până la 2,5 mg în cazul unui efort fizic intens. La
sportivi şi mai ales în sporturile care reclamă o acuitate vizuală
buna (tir, scrimă, box, jocuri sportive) su care se desfăşoară la
temperaturi scăzute (schi, înot, patinaj) se poate ajunge la 2,5-3
mg/ 24 ore.
2. Vitamina D (calciferol). Vitamină liposolubilă, se
găseşte în organism sub formă de vitamina D-2 şi D-3.
Vitamina D-3 se numeşte calciferol şi este vitamina D
naturală şi se formează din provitamina D (aflată în stratul de
ţesut adipos de sub tegument) prin iradiere cu razele ultraviolete.
După pătrunderea în sânge din intestin sau prin sinteză cutanată,
vitamina D este transportată de o proteină specifică şi se
depozitează în ficat.
Sursa. Vitamina D naturală se găseşte în alimentele de
orogine animală şi în cantităţi relativ scăzute. În afară de untura
de peşte mai sunt şi alte alimente bogate în vitamina D ca
exemplu: lactatele grase, gălbenuşul de ou, carnea grasă,
margarina.
Rolul. Principalul rol al vitaminei D este acela de a
facilita absorbţia calciului din intestinul subţire şi depunerea lui
34
în oase.
Avitaminoza D (carenţa de vitamină) se manifestă prin
rahitism, caracterizat prin semne clinice care sunt expresia
modificării metabolismului calciului şi fosforului, în sensul
creşterii cantităţii fosforului, ceea ce duce la încetinirea
proceselor de osificare. Astfel osificarea se face defectuos,
datorită fixării insuficiente a calciului iar oasele lungi se
deformează, sternul este în carenă. Rahitismul este apanajul
vârstei primei copilării. Carenţa vitamiei D la adult produce
osteomalacie (inmuierea oaselor) şi osteoporoză (demineralizare
osoasă).
Raţia. Deoarece sursa principală este sinteza cutanată, nu
se cunoaşte bine necesarul pentru om. Se estimează că adultul
care îşi desfăşoară o parte din activitate afară nu are nevoie de
aport alimentar, ci sunt suficiente cantităţile formate pe
porţiunile de piele expuse luminii. La copii şi femei în perioada
maternităţii, formarea endogenă este de obicei insuficientă şi
trebuie completată cu vitamina din alimente sau ca produs
medicamentos.
3. Vitamina E (tocoferolul). Sursa. Este sintetizată de
către plante şi se concentrează în grăsimile din seminţele
acestora. Astfel cele mai bune surse de vitamina E sunt uleiurile
extrase din seminţele plantelor, dar şi pâinea neagră, fasolea
uscată şi plantele verzi. În cantităţi mici se găseşte în ficat, carne,
lapte, brânzeturi grase şi ouă.
Rolul. Vitamina E are rol important în organism:
• favorizează reproducerea, din acest motiv se mai numeşte şi
vitamina fertilităţii sau antisterilităţii.
• asigură troficitatea sistemului muscular şi a altor organe şi
ţesuturi ceea ce a dus la denumirea şi de vitamină
antidistrofică.
• înlesneşte depozitarea glicogenului în ficat şi muşchi.
• intervine în asimilarea calciului şi fosforului.
Raţia. Necesitatea de vitamina E pentru sportivi este de
50-70 mg/24 ore, dar poate ajunge până la 90-120 mg/ 24 ore în
35
perioadele pregătitoare şi 150-200 mg/24 ore în timpul

competiţiilor.
4. Vitamina K (vitamina coagulantă sau antihe-
moragică). Această vitamină aparţine asemenea vitaminelor A
D şi E de grupa vitaminelor liposolubile. Vitamina K este unul
din factorii care determină procesul de coagulare al sângelui. În
afară de această funcţie vitamina K activează osteocalcina o
proteină care joacă un rol în metabolismul de sinteză al oaselor
sau la plante vitamina K are un rol important în procesul de
fotosinteză.
Sursa. Vitamina K1 este principala formă gasită în
sursele alimentare. Legumele cu frunze verzi şi uleiurile
vegetale (ulei de rapită, soia şi masline) sunt cele mai importante
surse. Legumele cu cel mai mare conţinut de vitamina K sunt:
brocolii, spanacul, salata verde, patrunjelul, macrişul şi napii.
Bacteriile prezente la nivelul intestinului gros produc o cantitate
importantă de vitamina K2, dar cantitatea absorbită de organism
este mică.
Această vitamina nu este suficient cercetată şi nu se
cunosc toate efectele pe care le are asupra organismului.
Raţia. Necesarul de vitamina K diferă în funcţie de
vârstă şi sex. La bărbaţi este de 100 micrograme/24 ore, la femei
de 90 micrograme/zi, iar la sportivi de 120-150 micrograme/24
ore.
Deficitul de vitamina K este rar, dar a fost asociat cu:
sindroame de malabsorbtie, hepatopatii cronice, obstrucţie biliară,
distrugerea florei din colon, sau dezvoltarea insuficientă a acesteia
în cazul nou-născuţilor. Deficitul acut de vitamina K este intalnit în
special postoperator, la pacienţii cu intervenţii chirurgicale pe
tractul biliar care nu au aport alimentar de vitamina K şi sunt trataţi
cu antibiotice cu spectrul larg.
Excesul de vitamina K este rar întâlnit. Cel mai
important efect advers este icterul.
Vitaminele hidrosolubile
36
Vitaminele din complexul B. Vitaminele din acest grup

se sintetizează în parte în intestin, în prezenţa florei microbiene.
Ele fac parte din grupul vitaminelor hidrosolubile. Vitaminele
din acest grup sunt următoarele: B-1, B-2, PP(B-3), B-6 şi B-12.
1. Vitamina B-1 (tiamina). Sursa. Alimentele naturale,
animale şi vegetale conţin vitamina B-1, însă în cantităţi reduse.
Fac excepţie seminţele de cereale şi leguminoasele, drojdia de
bere şi carnea de porc, care au cantităţi mari de vitamină. La noi
principalele surse sunt: făina neagră, preparatele din carne de
porc, fasolea uscată şi mazărea.
Rolurile vitaminei B-1 sunt:
• intervine în metabolismul glucidelor şi al lipidelor;
• rol important în metabolismul apei;
• în prezenţa ei se măreşte depunerea de glicogen în ficat şi
muşchi;
• contribuie la desfăşurarea normală a proceselor chimice
nervoase, facilitând transmiterea impulsului nervos;
• stimulează activitatea SNC, contribuind la înlăturarea
oboselii şi mărirea capacităţii de efort.
Raţia. Organismul are nevoie de 0,6 mg de tiamină pe zi,
pentru fiecare 1000 calorii. Astfel observăm creşterea cantităţii
de tiamină în paralel cu schimburile energetice.
La sportivi cantitatea de vitamina B-1 este de 3-5 mg/zi.
2. Vitamina B-2 (riboflavina). Sursa. Are răspândire
asemănătoare cu B-1 şi este întâlnită în: drojdia de bere, coaja
boabelor de cereale, legume şi fructe verzi, carnea de vită, lapte,
ouă.
Rolurile vitaminei B-2 sunt:
• intervine în metabolismul glucidelor şi al lipidelor;
• înlesneşte respiraţie celulară.
Raţia. La adult este în medie de 2-3 mg/24 ore, iar pentru
sportivi de 8-10 mg/yi.
3. Vitamina B-6 (piridoxina). Sursa. Este destul de
răspândită în alimente, printre cele mai bogate aflându-se
37
alimentele de origine animală ( lapte, gălbenuş de ou, carne,

viscere). Dintre vegetalele bogate în vitamina B-6 amintim
boabele de cereale încolţite şi coaja cerealelor.
Rolurile vitaminei B-6 în organism sunt:
• intervine ca enzimă în metabolismul lipidelor, proteinelor şi
glucidelor;
• favorizează producerea de energie în timpul efortului fizic;
• îmbunătăţeşte metablismul muscular la sportivi.
Raţia. Nu este bine precizată, necesarul fiind dependent
de cantitatea de proteine şi de acizi graşi esenţiali din
alimentaţie. Pentru adulţi necesarul estimat este de 1,5-2 mg/ zi,
iar la sportivi în funcţie de intensitatea lucrului mecanic poate
ajunge la 15-20 mg/ zi.
4. Vitamina B-12 (ciancobalamină). Sursa. Cea mai
importantă sursă de vitamina B-12 este ficatul, dar în cantităţi
mai mici se găseşte şi în alte produse de origine animală cum ar
fi: carnea, peştele, ouăle, laptele şi derivatele lui.
Roluri:
• are acţiune stimulatoare asupra ţesuturilor în care se produc
multiplicări celulare rapide şi la nivelul SNC;
• participă la sinteza proteinelor;
• stimulează refacerea glicogenului consumat în timpul
efortului fizic.
Raţia. În medie adultul are nevoie zilnic de 2-2,5
micrograme/zi, iar sportivul de aprox. 0,1-0,2 mg/zi.
5. Vitamina C (acidul ascorbic). Sursa. Produsele
animale (carnea, peştele, laptele, ouăle), cerealele,
leguminoasele uscate şi produsele zaharoase conţin cantităţi
foarte mici sau sunt lipsite de vitamina C.
Practic, principala şi unica sursă de vitamina C o
constituie regnul vegetal. Astfel fructele în special citricele
(lămâi, portocale, grepfruit) şi legumele (părţile verzi), sunt cele
mai bogate în această vitamină. Deoarece iarna şi primăvara
sursele naturale de vitamina C sunt reduse, se recomandă
38
folosirea ei sub formă medicamentoasă, sau sub forma

preparatelor şi concentraletor vitaminice.
Prepararea alimentelor are o importanţî deosebită în
menţinerea cantităţii de vitamina C, astfel fierberea îndelungată,
în vase neacoperite distruge vitamina C.
Uscarea fructelor şi a legumelor în prezenţa aerului duce
la distrugerea în totalitate a vitaminei C, în timp ce uscarea
industrială în lipsa aerului o distruge foarte puţin.
Îngheţarea, imediat după culegere păstrează aproape
intactă cantitatea de vitamina C din fructe şi legume.
Rolurile vitaminei C sunt impoartante deoarece:
• intervine în respiraţia celulară;
• intervine în metabolismul lipidic, glucidic şi proteic;
• favorizează hematopoeza, asigurând maturitatea globulelor
roşii;
• intervine în procesul de coagulare al sângelui;
• rol în formarea ţesutului conjunctiv;
• măreşte acţiunea antitoxică a ficatului;
• întârzie apariţia oboselii, dar numai atâta timp cât este
administrată deoarece ea nu se acumulează în organism.
Raţia. Pentru un adult în condiţii obişnuite de viaţă se
recomandă raţia de 20 mg pentru fiecare 1000 calorii.
La sportivi în timpul activităţilor raţia recomandată este de 150-
200 mg/zi, iar în perioada concursurilor se ajunge până la 300-
400 mg/zi.
IV. APA
Sursa apei din organism. Apa din organism rezultă din

două surse principale: exogenă (din exterior) şi endogenă
(formată în interior).
Apa exogenă. Rezultă din ingerarea apei ca atare şi a
unor lichide (ceai, lapte, supă, cafea, compot), cantitate ce se
ridică la aprox. 1200 ml. şi din apa conţinută în alimente, în
39
special legume şi fructe, aprox. 900 ml.

Cele mai bogate alimente în apă sunt: pepenele verde (93%),
tomatele (92%), laptele de vacă (87%), merele şi perele (93%),
varza (80%), strugurii (79%), peştele slb (79%), iar cele mai
sărace sunt: pâinea integrală (44%), nucile şi alunele (8%),
fasolea uscată (1%).
Apa endogenă. Reprezintă circa 300 ml, rezultă din
oxidarea hidrogenului din proteine, lipide şi glucide.
Reţinerea apei în organism este legată de metabolismul
constituienţilor organici şi a sărurilor minerale. Dintre sărurile
minerale Na reţine apa în timp ce K şi Ca favorizează eliminarea
ei.
Eliminarea apei din organism. Pierderile de apă ale
organismului în 24 de ore sunt de aprox. 2500 mlml din care cea
mai mare parte, de 1200-1500 ml, se elimină pe cale renală,
restul prin piele, sub formă de transpiraţie (500-700 ml), plămân
(350 ml) şi materii fecale (150 ml).
Eliminarea apei se face în funcţie de temperatura
mediului şi de efortul depus.
În activitatea sportivă pierderea de apă poate să ajungă la 3-
4 litri pe zi, în funcţie de intensitatea şi durata efortului depus.
Rolul apei în organism. Dintre acţiunile cele mai
importante ale apei menţionăm:
• rol biocatalitic. Apa este este mediul în care se petrec toate
reacţiile care caracterizează viaţa (oxido-reducere,
hidratare);
• rol plastic, apa intrând în constituţia tuturor celulelor;
• rol de solvent pentru sbstanţele organice şi anorganice şi al
vitaminelor hidrosolubile;
• rol în nutriţie şi eliminare, apa este vehiculul subtanţelor
nutritive;
• rol în termoreglare, datorită evaporării ei la nivelul
tegumentelor şi al mucoaselor;
• rol de oxidant anaerob, cedează inramolecular oxigenul.
40
Metabolismul apei în timpul eforturilor fizice. În timpul

eforturilor sportive intense, pierderile de apă sub formă de
transpiraţie sunt mari. Pierderile sunt condiţionate de o serie de
factori interni şi externi cum sunt:
• durata şi intensitatea efortului;
• gradul de pregătire psiho-fizică al sportivilor;
• temperatura şi umiditatea aerului.
Pierderile de apă se materializează prin scăderea în greutate.
Importanţa factorilor implicaţi în pierderile de apă:
Durata efortului. Pierderile de apă sunt direct
proporţionale cu durata efortului. Astfel la schiori după o cursă
de 5 km se pierd aprox. 500 g din greutate iar după 10 km se
ajunge la scăderea în greutate cu circa 900 g.
În altetism după probele de 100-200 m plat scăderea în
greutate este de 50-150 g, după 10000 m, pierderea esrte de 500-
900 g, iar după proba de maraton se poate ajunge la scăderea în
greutate cu 2-4 Kg.
Intensitatea efortului. Ca şi în cazul duratei efortului,
pierderile de apă sunt direct proporţionale cu intensitatea efortului.
Gradul de pregătire psiho-fizică. Cu cât sportivul are o
pregătire fizică şi psihică mai bună şi mai multă experienţă de
concurs, pierderea în greutate este mai mică. Explicaţia este
aceea că un sportiv bine pregătit face un efort economic în care
nu intervine starea emoţională în timp ce un sportiv începător
face un efort mai puţin economic şi executat într-o stare
emoţională crescută.
Temperatura mediului extern. La temperaturi scăzute,
pierderile de apă sunt mici datorită vasoconstricţiei periferice,
pe când la temperaturi ridicate pierderile de apă sunt mari
datorită vasodilataţiei periferice.
Gradul de umiditate al aerului. În zilele cu umiditate
crescută, pierderile în greutate sunt mai mari. Dacă la aerul umed
se adaugă şi temperatura ridicată pierderile sunt cu atât mai mari.
Odată cu eliminarea apei se pierd şi o serie de minerale, de aceea
41
a sportivi, vor fi necesare lichide care conţin săruri minerale (apă

sărată, apă minerală şi sucuri de fructe).
Necesităţile de lichide ale organismului. Necesităţile de
lichide ale sportivilor sunt legate de pierderile survenite, care
diferă în funcţie de tipul de sport practicat. Pe lângă excreţia
obişnuită de apă prin urină şi fecale, există pierderi mari de
lichide în cazul activităţilor sportive, pierderi al căror nivel poate
fi determinat indirect prin constatarea scăderii în greutate la
sfârşitul activităţii.
Pierderile de apă în cantităţi apreciabile se manifestă prin
senzaţia de sete. Reglarea consumului de băuturi bazată în
exclusivitate pe senzaţia de sete este insufucientă. Ea debutează
numai după o pierdere de apă de 0,5-1,5 l.
O activitate fizică intensă precum şi influenţa căldurii pot
diminua sau chiar inhiba senzaţia de sete, ceea ce măreşte şi mai
mult decalajul dintre consumul de lichid motivat de sete şi
necesarul real de apă.
Un sportiv care începe un antrenament sau o competiţie
cu un deficit de apă ignorat, se plasează mai rapid într-o zonă de
performanţă scăzută, datorită bilanţului hidric negativ. În
consecinţă el trebuie să se obişnuiască să bea apă cu regularitate,
inclusiv atunci când nu îi este sete. În cazul consumului de
lichide regula este de a nu consuma lichide reci, deoarece acestea
sunt resorbite mai încet şi pot irita mucoasa gastrică.
După încheierea efortului, sportivul trebuie să
compenseze cât mai repede eventualul deficit de apă pentru a
favoriza o refacere rapidă, lucru valabil în special pentru
sportivii care trebuie să-şi continue competiţia în aceeaşi zi.
În timpul compensării deficitului de apă, consumul apei
pure, fără o suplimentare de electroliţi, constituie o greşeală, la
fel ca şi un aport de electroliţi fără consum de apă.
42
CAPITOLUL IV. REGIMUL DE VIAŢĂ

AL SPORTIVULUI
➢ Definiţie şi importanţă
Reprezintă programul de viaţă şi activitate, după care
sportivul îşi ordonează toate acţiunile, respecând un orar precis
care în final duce la formarea unor reflexe condiţionate stabile.
Pentru sportul de performanţă regimul de viaţă este
absolut obligatoriu deoarece atingerea unor înalte performanţe
se obţine numai printr-un antrenament sistematic, cu solicitarea
aparatelor şi sistemelor. Acest lucru cere din partea sportivului
o stare de sănătate perfectă, fără excese în viaţa particulară. Un
rol important în regimul de viaţă corect al sportivului îl au
antrenorul şi medicul, aceştia ajutându-l în alcătuirea corectă a
regimului de viaţă, dându-i cele mai corecte indicaţii.
Nerespectarea unui regim corect atât alimentar cât şi igienic
duce la instalarea oboselii cronice şi a suprantrenamentului,
afectează starea de sănătate, contribuie la scăderea capacităţii de
efort şi la instalarea unui grad ridicat de uzură, cu scăderea
longevităţii sportive.
➢ Conţinutul regimului de viaţă
În elaborarea unui regim raţional de viaţă trebuie să se
ţină cont de particularităţile individuale ale sportivului,
condiţiile de viaţă, ramura de sport practicată.
Redăm în cele ce urmează câteva indicaţii generale în ceea ce
priveşte alcătuirea unui regim de viaţă sportivă.
1. Gimnastica de înviorare. Se face dimineaţa,
programul constând în executarea unor exerciţii uşoare, alese în
aşa fel încât să sctiveze sistemul nervos central şi funcţiile vitae
(sistemul cardio-vascular, aparatul respirator, excreţia). Durata
nu trebuie să depăşească 10 minute pentru începători şi 20 de
minute pentru sportivii de performanţă. În anotimpul cald,
gimnastica de înviorare este bine să se facă afară, iar în sezonul
rece într-o cameră bine aerisită.
43
2. Igiena individuală şi a echipamentului sportiv. De

reamintit că sunt strict necesare câteva reguli simple de igienă
individuală: igiena cavităţii bucale şi a feţei, duşul cald după
fiecare antrenament, spălarea zilincă a picioarelor, spălarea
echipamentului după fiecare antrenament.
3. Călirea. Prin călire se urmăreşte creşterea rezistenţei
organismului la îmbolnăviri şi la influenţele nefavorabile ale
mediului. Clirea serealizează cu ajutorul factorilor naturali (aer,
soare, apă) după anumite principii şi reguli.
4. Alimentaţia raţională. Se exprimă prin obţinerea
greutăţii corporale optime şi realizarea compoziţiei corporale
adecvate. Sportivul trebuie să aibă un regim alimentar
corespunzător atât cantitativ cât şi calitativ, cu mese la ore fixe
pentru a crea un reflex condiţionat digestiv.
5. Odihna. Este cel mai eficient mijloc de refacere care
poate fi: activă şi pasivă.
Odihna activă constă în practicarea exerciţiilor fizice şi
a actităţilor sportive de altă natură decât cele din antrenament,
creând astfel la nivelul sistemului nervos central alte excitaţii
faţă de cele anterioare, ducând la refacere mai rapidă.
Odihna pasivă (somnul) se caracterizează printr-o
inhibiţie la nivel cortical care duce la regenerarea organismului
influenţând capacitatea de performanţă fizică şi intelectuală.
6. Pregătirea profesională şi corelarea ei cu
activitatea sportivă. Practicarea unui sport nu înseamnă
neglijarea activităţii profesionale, ci sportivii trebuie să acorde o
mare importanţă învăţării unei meserii, pentru ca în momentul în
care încetează activitatea sportivă de performanţă să poată
practica altă activitate.
7. Autocontrolul. Este metoda de autoexaminare,
observare şi înregistrare a datelor medicale, folosită de către
sportiv în scopul de a contribui la dirijarea procesului său de
pregătire. Medicul şi antrenorul trebuie sa-i formeze sportivului
44
deprinderea de a urmări datele personale. Indicii jurnalului de

autocontrol sunt: subiectivi şi obiectivi.
Indicii subiectivi sunt monitorizaţi de către sportivi,
aceştia neputând fi msuraţi cu ajutorul aparatelor şi constau în:
pofta de mâncare, starea generală a organismului, dispoziţia de
lucru şi somnul.
Indicii obiectivi sunt obervaţi de către persoanele din jur
şi măsurate cu ajutorul unor aparate. Dintre aceştia amintim:
greutatea, înălţimea, temperatura, pulsul, tesiunea arterială,
capacitatea vitală, etc.
8. Refacerea după efort. Pornind de la studii
fundamnetale de fiziologie a efortului fizic s-a evidenţiat faptul că
dinamica refacerii spontane, naturale a organismului sportivului
constituie un parametru fidel al homeostaziei de efort.
Astfel, în timp ce prin pregătirea biologică pentru
concurs, urmărim utilizarea unor mijloace cu efecte ergotrope,
prin aplicarea refacerii urmărim folosirea unor metode cu efect
de calmare, de restabilire a organismului la nivelul stării
funcţionale premergătoare efortului. Clasificarea măsurilor de
refacere se face în: măsuri active şi pasive.
Măsurile active cuprind toate măsurile aplicate imediat
după efort, care în mod activ duc la cea mai rapidă şi completă
refacere. Ca măsuri active post-efort se utilizează: alergarea
uşoară, gimnastica, jocurile sau antrenamentul cu bicicleta
ergometrică.
Există o serie de reguli care trebuie respectate, atunci
când se aplică măsurile de refacere activă:
- nu trebuie să depăşească 45 de minute;
- în cazul sarcinior deantrenament sau competiţionale care duc
la golirea rezervelor de energie, astfel de exerciţii trebuie
evitate;
- pentru refacerea nervoasă, trebuie să se recurgă la măsuri
active.
45
Măsurile pasive sunt utilizate în sport ca un supliment

necesar în special după sarcini epuizante, cu refacere lentă.
9. Combaterea obiceiurilor neigienice. În cadrul regimului
său de viaţă sportivul trebuie să renunţe la o serie de obiceiuri
neigienice, pentru a-şi asigura longevitea sportivă. Dintre
acestea fumatul, consumul de tutun şi dopajul sunt cele mai
nocive pentru activitatea sportivă.
➢ Fumatul este dăunător organismului sportivului deoarece
fumul din ţigară, conţine pe lângă nicotină, încă 500 de substanţe
cu efect toxic. Din punct de vedere fiziologic nu există niciun
organ care să nu fie afectat de tutun, rolul important în această
actiune jucându-l monoxidul de carbon (CO) şi nicotina.
Efectele CO asupra organismului. O ţigară conţine 1-3%
CO, care circulă în sânge legat de hemoglobină (Hb), a cărei
afinitate pentru CO este de 250 de ori mai mare dacât pentru
oxigen (O2), ceea ce are o impotanţă deosebită asupra capacităţii
de performanţă fizică şi sportivă. Efectul cronic al CO se
bazează pe leziunile stratului intern vascular, factor important în
evoluţia bolilor cardio-vasculare. Datorită faptului că CO
blochează o cantitate mare de Hb (aprox. 10%) sub forma
compusului labil, carbohemoglobină (HbCO), în organism
consumul de oxigen este mai redus, iar cel care suferă în primul
rând este SNC.
Efectele nicotinei asupra organismului. Doar 30% din
nicotina conţinută într-o ţigară ajunge în cavitatea bucală a
fumătorului. Cea mai mare parte a acesteia urmează,
dispersându-se în mediul înconjurător. Prin urmare, în cazul unei
ţigări conţinând 1g de tutun şi 1% nicotină circa, 30% ajung în
cavitatea bucală. În plus, ritmul şi viteza cu care se inhalează
fumul de tutun, joacă rol important în cantitatea de nicotină
resorbită. Totuşi nici măcar un fumător împătimit nu poate
atinge doza acută letală de circa 50mg, respectiv 20-40 de ţigări
în timp de 90-180 minute. Nicotina este 80% metabolizată în
ficat şi eliminată prin rinichi.
46
Nicotina excită puternic sistemul nervos central, atacând

centrii nervoşi şi reducând reflexele condiţionate.
Are efecte nefaste şi asupra sistemului cardio-vascular,
prin stimularea nodululuisinusal, datorită eliberării de
catecolamine, ceea ce duce la accelerarea ritmului cardiac.
La nivelul aparatului respirator, tabagismul antrenează
diminuarea volumului respirator, perturbând schimburile
gazoase alveolare, scăderea debitului respirator şi creşterea
necesităţilor de oxigen ale musculaturii respiratorii.
În cadrul metabolismului, nicotina antrenează
diminuarea utilizării glucozei şi oxigenului. Din această cauză,
ea afectează în totalitate metabolismul lipidic, determinând
creşterea colesterolului şi a acizilor graşi.
➢ Alcoolul. Importanţa efectelor alcoolului ese corelată cu
nivelul său în sânge, procent care creşte în funcţie de diverşi
factori până la un maxim atins în 45-90 minute.Factorii
determinanţi sunt: cantitatea de alcool ingerată, viteza de
resorbţie, greutatea corporală.
Precizăm că 1 l de bere (40g alcool) produce o creştere a
alcoolemiei de 0,5‰, iar 2l, o creştere de 1,5‰. Apariţia
durerilor de cap după consumul de alcool, se explică printr-o
vasodilataţie a vaselor cerebrale şi edem cerebral. Senzaţia de
sete care survine după excesul de alcool se explică prin
deshidratarea mucoaselor şi creşterea diurezei. Alcoolul nu este
considerat un aliment, cu toate că prin metabolizarea lui se
eliberează 7,5 calorii, iar motivele sunt:
- energia eliberată în urma metabolizării alcoolului nu poate fi
folosită pentru întreţinerea efortului, datorită faptului că
oxidarea lui se face cu viteză constantă şi nu în concordanţă
cu necesităţile energetice ale organismului care sunt treptat
din ce în ce mai mari. Această energie nu doar că nu foloseşte
activităţii musculare, dar împiedică metabolizarea
glicogenului din muşchi, iar surplusul de energie se depune
sub piele sub formă de grasime;
47
- transformările pe care alcoolul le suferă la nivelul ficatului

pentru refacerea celulelor hepatice se fac cu consum mare de
substanţe nutritive (vitamine, proteine);
- în afara caloriilor, alcoolul nu mai aduce nimic folositor
organismului, iar excesul produce tulburări, influenţând
negativ starea de sănătate;
- aşa cum greşit se crede, alcoolul nu încălzeşte organismul
iarna, ci irită mucoasa gastrică şi dilată vasele periferice,
creând o falsă senzaţie de cald. Datorită paraliziei nervilor
vasomotori periferici, alcoolul face ca în contact cu mediul
rece, organismul să se comporte nefiresc şi în loc să se apere
prin vasoconstricţie periferică, limitând pierderea de căldură,
el este în vasodilataţie, ceea ce face să piardă şi mai multă
căldură;
- alcoolul nu înlătură oboseala aşa cum greşit se crede, ci doar
pentru o perioadă scurtă de timp apare senzaţia subiectivă de
vigoare datorită creşterii excitaţiei corticale, urmată de
inhibiţie prelungită şi somnolenţă.
Efectele adverse ale alcoolului. Limitarea activităţilor
metabolice. Alcoolul limitează sau blochează gluconeogeneza şi
utilizarea periferică a glucozei, ceea ce poate duce la
hipoglicemie cu risc vital.
Creşterea timpului de reacţie. Alcoolul împiedică
realizarea potenţialului de acţiune în prezenţa unui potenţial
membranos neschimbat făcând posibilă creşterea bruscă a
permeabilităţii musculare la sodiu.
Limitarea capacităţii de coordonare. După creşterea
timpului de reacţie se produce limitarea capacităţii de
coordonare, respectiv deteriorarea coordonării între centrii de
comandă din creier şi organele efectoare (muşchi).
Scăderea performanţei musculare. Scăderea capacităţii de
coordonare influenţează negativ calităţile viteză şi forţă viteză.
Creşterea frecvenţei cardiace. Dilatarea vaselor
cutanate, apărută ca efect al consumului de alcool duce la
48
creşterea frecvenţei cardiace în repaus şi în efort submaximal.

Susceptibilitatea organismului la infecţii. Ideea că alcoolul
apără organismul împotriva infecţiilor este eronată deoarece ar
fi nevoie de o concentraţie foarte mare de alcool care este
incompatibilă cu viaţa. În alcoolismul cronic, datorită scăderii
imunităţii apare predispoziţia la apariţia infecţiilor.
În concluzie, alcoolul este o substanţă care acţionează puternic
asupra psihicului, se infiltrează rapid în toate ţesuturile
perturbând procesele metabolice, ducând la scăderea numărului
şi funcţiilor organitelor celulare.
➢ Dopingul. Originea acestui cuvânt provine din dialectul
vorbit în S-E Africii, care înseamnă o tărie puternic alcoolizată,
care servea drept stimulent în timpul slujbelor religioase.
Termenul apare descris pentru prima oară în Europa în anul
1889, fiind definit ca un amestec de opiu şi narcotice.
Dopingul reprezintă încercarea de a mări capacitatea de
performanţă a unui sportiv în mod nefiziologic prin utilizarea
substanţelor dopante (anabolizanţi), de către un sportiv sau altă
persoanpă din anturaj, înaintea sau în timpul unei competiţii.
Anabolizanţii nu-şi justifică întrebuinţarea în activitatea sportivă
din următoarele considerente:
- odată introduşi în organism, stimulenţii produc, în afara
suportului energetic excitant, anumite substanţe de
dezintegrare, care îl încarcă cu substanţe toxice;
- organismul sportivului în timpul concursurilor, se află deja
într-o stare de excitaţie fiziologică crescută, iar folosirea
substanţelor excitante duce la supraexcitare nervoasă;
- sportivul bine antrenat are fără folosirea stimulenţilor
artificiali, posibilitatea de a-şi mobiliza rapid forţele şi de a
utiliza rapid resursele pentru a face faţă efortului cerut.
49
CAPITOLUL V. METODE ŞI MIJLOACE DE

REFACERE DUPĂ EFORT
În prezent ştiinţa sportului acordă mare importanţă

refacerii după efortul psiho-fizic din antrenamente şi competiţii.
Pornind de la studii fundamentale de fiziologie a efortului s-a
putut evidenţia faptul că dinamica refacerii spontane, naturale a
organismului sportiv după efort, constituie un parametru extrem
de fidel al reactivităţii şi homeostaziei.
În acest context refacerea reprezintă o faţetă în care predomină
efectele trofotrope, ea urmând întotdeauna efortului, în care
predomină efectele ergotrope (de stimulare a eliberării de
energie).
Astfel, rezultă că prin pregătirea biologică pentru
concurs urmărim în principal utilizarea unor mijloace cu efecte
ergotrope, prin aplicarea refacerii urmărim utilizarea unor
mijloace cu efecte de calmare, derestabilire a organismului la
nivelul stării funcţionale premergătoare efortului.
Atât refacerea cât şi antrenamentul psiho-fizic constau în:
- orientarea refacerii către substratele fiziologice şi
morfologice afectate de către efortul fizic;
- este adresată sportivului complet sănătos pentru
recondiţionarea biologică după efort, în timp ce recuperarea
are în vedere restabilirea morfo-funcţională după o
afecţiune, indusă sau nu de efortul fizic;
- refacerea se face individualizat de la un sportiv la altul, în
funcţie de necesităţile fiecăruia.
Măsurile de refacere sunt împărţite în: active şi pasive.
Importanţa refacerii active. Refacerea activă constă în
totalitatea măsurilor aplicate imediat după efort, care în mod
activ, duc la cea mai completă şi rapidă refacere. Aceasta are
drept scop menţinerea stării de antrenament la un nivel cât mai
înalt în ce priveşte performanţa.
Ca măsuri active post-efort amintim: alergări uşoare,
exerciţii de întindere şi relaxare, plimbări, înot.
50
Măsurile de refacere activă permit scurtarea proceselor

de revenire a sistemelor funcţionale ale organismului după efort.
Revenirea funcţională a organelor şi sistemelor la nivelul
valorilor de repaus este favorizată prin exerciţii de refacere
corespunzătoare.
Regulile care trebuie respectate atunci când sunt aplicate
măsurile de refacere constau în:
- măsurile de refacere nu trebuie să depăşească 45 de minute,
deoarece exerciţiile de lungă durată nu mai corespund
scopului urmărit ;
- în cazul sarcinilor de antrenament care duc la epuizarea
rezervelor de energie, astfel de exerciţii trebuie evitate,
deoarece ar epuiza suplimentar rezervele organismului;
- pentru refacerea după sarcini psihice importante, trebuie să
se recurgă la măsuri active, care ajută la refacerea psihică.
Astfel, se poate afirma că, în cadrul refacerii active
trebuie ales un anume tip de exerciţiu în care să fie solicitate
sisteme funcţionale diferite, dar la nivel redus de intensitate,
comparativ cu efortul.
Importanţa refacerii pasive. Refacerea pasivă este
metoda prin care, măsurile pasive sunt utilizate în sport ca un
supliment sau în cazul unor indicaţii speciale, necesare
îndeosebi după sarcini epuizante, cu refacere lentă.
În refacerea pasivă, clasificarea mijloacelor utilizate este
următoarea:
- refacerea după efectele acestor mijloace, asupra unor funcţii
sau sisteme;
- refacerea după apartenenţa mijloacelor, în care se ia în
considerare domeniul căreia aparţin aceste mijloace: balneo-
fizio-hidro-terapie, psihoterapie, dietă, odihnă activă şi
pasivă şi de refacere medicamentoasă (farmacolgice).
1. Mijloacele balneo-fizio-hidro-terapice
➢ Odihna în poziţie de relaxare. Imediat după îcetarea
efortului, sportivul trebuie să stea timp de 15-30 minute,
în poziţie de relaxare, pentru revenirea parţială a
51
aparatului cardiovascular.
➢ Baia caldă gererală, timp de 10-20 minute, sub formă de
duş cu apă caldă şi săpun, pentru înlăturarea transpiraţiei,
dar şi pentru efectul acestuia de relaxare musculară şi de
îmbunătăţire a circulaţiei.
➢ Repausul în poziţie de relaxare. După terminarea băii cu
apă caldă se recomandă din nou repaus 10-15 minute,
timp în care sportivul poate să consume 250 ml de
lichide.
➢ Sauna reprezintă o baie în două faze, în care alternează
o încălzire şi o răcire. Temperatura aerului în saună
trebuie să fie cuprinsă între 80 şi 100 de grade,
umiditatea între 5-10%.
Indicaţii pentru folosirea corectă a saunei:
- înainte de saună se ia o masă uşoară;
- duşul este recomandat înainte de intrarea în saună;
- sauna trebuie folosită în funcţie de rezistenţa organismului,
în 2-3 cicluri succesive, fiecare ciclu având 20 de minute şi
constă în încălzirea în saună timp de 8-10 minute (faza de
încălzire), pentru o transpiraţie abundentă, urmată de
răcorirea corpului. Pentru răcorire se stă timp de 8-10
minute, într-o încăpere cu aer proaspăt în apropierea saunei
(faza de repaus) şi în final utilizarea apei reci prin stropirea
corpului (faza de răcire). După răcorirea completă corpul se
usucă prin ştergere şi se intră din nou la saună pentru
următorul ciclu;
- după terminarea saunei este necesar repausul de aproximativ
20 de minute, într-o încăpere specială timp în care sportivul
poate consuma o cantitate moderată de lichide;
- folosirea saunei este contraindicată în ziua premergătoare
competiţiei.
Efectele saunei asupra organismului. În timpul fazei de
încălzire se produce un anumit grad de hipotermie, prin creşterea
52
temperaturii corpului datorită temperaturii din saună,

concomitetent cu limitarea pierderilor de căldură. După câteva
minute de saună se produce o creştere a activităţii glandelor
sudoripare, manifestată prin transpiraţie. Tot datorită
hipertemiei, creşte şi frecvenţa cardiacă şi cea respiratorie.
În timpul fazei de răcire se declanşează o serie de reacţii
care acţionează diferit asupra aparatelor şi sistemelor.
Importanţa saunei pentru sportivi. Sauna reprezintă
pentru sportivi un mijloc de refacere pasivă, mai rapidă a
sistemelor solicitate, după eforturile impuse de antrenament.
Imediat după saună capacitatea de performaţă fizică se reduce
temporar pentru parametrii de rezistenţă-forţă, forţă şi forţă
viteză. Astfel, practicile de transpiraţie intensă, în sporturile cu
categorii de greutate, duc la diminuare capacităţii de
performanţă sportivă.
Greşeli în efectuare saunei. De cele mai multe ori se
ignoră folosirea corectă a saunei, fie din necunoaştere, fie din
comoditate. Greşeli frecvent întâlnite în utilizarea saunei şi
consecinţele acestora:
- sauna nu trebuie efectuată pe fond de oboseală;
- foamea în timpul saunei poate duce la colaps;
- nu se intră în saună ud deoarece se întârzie transpiraţia;
- în saună nu se face gimnastică şi nu se vorbeşte, deoarece
astfel se intensifică circulaţia şi respiraţia;
- după terminarea saunei nu se stă dezbrăcat.
➢ Masajul. Ca şi sauna, utilizarea corectă a masajului
reprezintă o măsură suplimentară pentru creşterea
capacităţii de performanţă sportivă în procesul de
antrenament.
Prin termenul de masaj sportiv se înţelege utilizarea
masajului în cadrul procesului de antrenament, precum şi
înaintea, în timpul şi după competiţie. El se utilizează cu tehnici
de masaj clasic şi se adresează doar sportivilor sănătoşi.
Obiectivele masajului constau în:
- În timpul perioadei de antrenament şi înaintea competiţiei,
53
musculatura este pregătită astfel încât să fie garantate

capacitatea de acţiune şi vascularizarea optimă în muşchi,
atât în repaus cât şi în condiţii de efort. Masajul de
antrenament capătă importanţă deplină atunci când trebuie
consolidat antrenamentul, după o perioadă de repaus. Cel
dinaintea competiţiei trebuie să consolideze încălzirea şi în
acelaşi timp, să acţioneze asupra sistemului nervos central al
sportivului pentru calmare sau stimulare.
- Masjul între probe este important pentru sportivii care
trebuie să facă performanţă maximă de mai multe ori într-o
zi. Are rolul de a elibera cât mai repede muşchiul de
substanţele de uzură acumulate în timpul efortului precedent
şi să-l pregătească pentru efortul următor.
- Între competiţii tehnicile de masaj se situează pe primul plan,
astfel încât prin relaxarea musculaturii să poată fi obţinută
vascularizarea musculară, care să permită o eliminare
accelerată a produşilor de catabolism.
- După efort, un masj muscular suplu dar profund poate
ameliora semnificativ procesul de refacere. Eficacitatea
masajului de refacere poate fi mărită prin aplicarea de apă
caldă sau efectuarea unei saune. În afara metodelor clasice
de masaj manual se mai poate folosi cu bune rezultate
vibromasajul sau masajul electric sub apă.
➢ Oxigenarea. în timpul competiţiilor efortul se desfăşoară
cu mare consum de oxigen, care nu poate fi adus în
totalitate din aerul atmosferic. Uneori, în funcţie de
durata şi intensitatea efortului precum şi de condiţiile de
mediu, apare o datorie de oxigen , pe care organismul o
achită în perioada de refacere. De preferat este
oxigenarea naturală, în aer liber, în zone montane sau în
spaţii bine aerisite. Dar aceasta nu este suficientă şi de
aceea se apelează la oxigenarea artificială, care se
realizează în spaţii bine aerisite folosindu-se butelii de
oxigen. Se fac inhalaţii cu oxigen în concentraţie de
54
80%-90% în cantitate de 150-180 l, timp de 10-15

minute.
➢ Aeroionizarea negativă. Împreună cu oxigenarea
reprezintă un mijloc eficace de grăbire a refacerii după
efort. Cunoaştem faptul că în aerul atmosferic se găsesc
particule încărcate electric pozitiv şi negativ. Ionii
negativi sunt în număr mare în straturile mai înalte ale
atmosferei, mai puţin poluate. În urma studiilor s-au pus
în evidenţă efectele binefăcătoare asupra organismului,
exercitate de ionii negativi, cum ar fi: revenirea mai
rapidă a sistemului cardio-vascular şi respirator după
efort, creşterea randamentului psiho-fizic, înlăturarea
mai rapidă a oboselii, creşterea rezistenţei la stres.
2. Mijloacele psihoterapice. Dintre mijloacele
psihoterapice folosite în refacere, vom aminti relaxarea autogenă
sau antrenamentul psihosomatic. Un termen mai nou folosit
pentru această metodă este acela de training autogen. Această
metodă este des folosită în refacerea după efortul sportiv. Ea
porneşte de la legătura dintre fizic şi psihic, reuşind ca prin
diverse comenzi să producă relaxare psiho-somatică, necesară
refacerii postefort. Recuperarea se poate face individual sau în
colectiv, numai după însuşirea corectă a sistemului şi repetarea
pe durată de minim 3 luni sub supravegherea unui psiholog.
3. Mijloacele dietetice. După efort predominant anaerob
(în apnee sau când ventilaţia este limitată), unde se înregistrează
efort neuro-psihic şi neuro-muscular se recomandă pentru
reechilibrare hidroelectrolitică suc de fructe sau apă minerală
alcalină, la care se adaugă lămâie şi glucoză sau miere.
După efort predominant aerob (în condiţiile
aprovizionării în totalitate cu oxigen), în care se înregistrează
efort cardio-respirator, metabolic şi muscular, se recomandă
consumul de lapte, suc de fructe, ceai îndulcit cu miere sau
glucoză.
După eforturile de tip mixt care se înregistreză în jocurile
55
sportive, box, scrimă, atletism, se recomandă consumul de apă

minerală, vitamina C şi B, la care se adaugă lămâie şi glucoză.
4. Odihna. Este una dintre cele mai eficiente mijloace de
refacere, atât pasivă (somn), cât şi activă.
Odihna pasivă (somnul). În timpul somnului la nivelul
scoarţei cerebrale se instalează o inhibiţie corticală de protecţie
care provoacă o regenerare a celulelor cerebrale. Somnul normal
se caracterizează printr-o profunzime corespunzătoare şi
adormire rapidă, fundamentale pentru regenerarea organismului
şi influenţarea capacităţii de performanţă fizică şi intelectuală.
Lipsa prelungită de somn, duce la obosire ritmică zilnică
recurentă, care se transformă în 48-72 de ore, într-o necesitate
imperioasă de a dormi şi este corelată cu scăderea tomusului şi
a forţei musculare. Problema somnului diurn sau nocturn este
deasemenea importantă pentru sportivi, mai ales când este vorba
de modificările ritmului circadian.
Odihna activă. Reprezintă un mijloc important de
refacere după efort, prin practicarea exerciţiilor fizice şi a
activităţilor sportive de altă natură, altele decât cele din
antrenament. Astfel la nivelul scoarţei cerebrale se crează alte
zone de excitaţie decât cele anterioare, ceea ce duce la o refacere
mai rapidă.
5. Refacerea medicamentoasă. Aplicarea mijloacelor
farmacologice este o metodă de excepţie în refacere, care nu
poate fi aplicată decât la indicaţia medicului.
Substanţele farmacologice de refacere au fost definite
drept substanţe sintetice sau naturale cu efecte trofotrope pentru
restabilirea biologică a substanţelor organice sau funcţionale
solicitate intensiv, uneori epuizate prin stresul psihofizic indus
de efortul sportiv. Marea majoritate a acestor medicamente pot
fi considerate ca substanţe compensatorii, ele având în principal
efect alcalin. Dintre acestea amintim câteva care şi-au dovedit în
timp efectul în refacerea postefort: aspatofortul, lecitina,
glicocolul, vitaminele, sărurile minerale, glucoza, piracetamul,
56
tranchilizantele şi miorelaxantele.
Aspatofortul şi sărurile acidului aspartic sunt indicate în
eforturile de rezistenţă sau în cele desfăşurate la altitudine.
Lecitina este indicată în sporturile de rezistenţă şi în
jocurile sportive.
Glicocolul este indicat la scrimeri, săritori, trăgători,
sprinteri.
Vitaminele şi sărurile minerale administrate separat sau
în acelaşi produs sunt recomandate în perioadele de efort intens
sau în anotimpul rece.
Glucoza administrată singură sau în asociere cu vitamina
B sau C este indicată în în eforturile în care se apelează la
rezervele de glucide ale organismului.
Piracetamul este indicat în refacerea metabolică din
cadrul eforturilor de rezistenţă.
Tranchilizantele şi miorelaxantele sunt indicate după
solicitări neuromusculare şi psihice.
În concluzie, la acest mijloc de refacere am dori să
atragem atenţia, că trebuie combătută tendinţa de automedicaţie,
rezolvarea refacerii în exclusivitate pe seama mijloacelor
farmacologice fiind lăsată în seama medicilor.
57
CAPITOLUL VI. PLĂGILE
Plaga este leziunea traumatică caracterizată prin

întreruperea continuităţii tegumentului (soluţie de continuitate
cutanată).
Clasificarea plăgilor
1. În funcţie de mecanismul de producere, plăgile pot fi
produse prin: tăiere, contuzie (lovire), înţepare, muşcătură de
animale, agresiune termică (arsuri, degerături), agresiune
chimică (arsuri chimice), electrocuţie.
Majoritatea plăgilor sunt accidentale, însă există şi
intenţionale (consecutive unor agresiuni sau, mai rar, unor auto-
agresiuni); tot plăgi intenţionale sunt şi cele chirurgicale.
2. În funcţie de timpul scurs de la producerea plăgii şi
până la prezentarea la medic, plăgile sunt clasificate în: recente
(sub 6 ore de la producere) şi vechi (peste 6 ore).
Această clasificare are importanţă atunci când - prin
mecanismul de producere - plaga este aseptică la momentul
accidentului până la aproximativ 6 ore de la momentul
producerii, după care este considerată contaminată (septică).
3. În funcţie de profunzimea leziunii, plăgile se clasifică
în: superficiale - cînd nu este interesat decât tegumentul;
profunde - sunt distruse ţesuturile subiacente, vasele de sânge şi
nervii.
4. După regiunea anatomică interesată, plăgile sunt la:
cap (scalp, faţă etc.), gât, membre superioare şi inferioare,
trunchi (abdomen, torace, pelvis).
5. După gradul contaminării şi prognoza ratei de infecţii:
- plăgi curate: incizii chirurgicale pe tegumente
dezinfectate, fără pătrundere în tractul digestiv,
- plăgi cu contaminare minimă (din tractul digestiv,
respirator sau genito-urinar),
- plăgi contaminate (contaminare majoră a plăgii), toate
plăgile traumatice;
58
- plăgi infectate (presupun o infecţie preexistentă),

peritonita apendiculară.
Tipuri particulare de plăgi:
A) Plăgi prin împuşcare:
- plăgi transfixiante: prezintă orificiu de intrare şi de
ieşire al proiectilului; aproape niciodată nu se suprapune ca nivel
orificiului de intrare cu cel de ieşire, glonţul fiind deviat frecvent
de planuri osoase);
- plăgi oarbe: prezintă numai orificiu de intrare
(proiectilul e retenţionat în organism).
Mecanisme de producere:
a. Formare a cavităţii definitive, reprezentată de
traiectoria glonţului prin organism; este produsă prin zdrobirea
ţesuturilor începând de la orificiul de intrare al glonţului până la
locul unde acesta se opreşte (în plăgile transfixiante - până la
orificiul de ieşire).
b. La impactul glonţului cu ţesuturile dure (osoase) se pot
produce următoarele:
- fragmentarea glonţului, cu mărirea suprafeţei de
distrucţie tisulară (celulară);
- apariţia de „proiectile secundare” (fragmente osoase
care prin transfer de energie cinetică acţionează ca adevărate
proiectile).
c. Cavitaţia temporară reprezintă extinderea
(prelungirea) radială a plăgii pornind de la pereţii traiectului
iniţial (cavitaţia definitivă). Ea depinde de poziţia proiectilului
în momentul impactului (undele sunt cu atât mai mari cu cât
poziţia proiectilului este mai îndepărtată de cea perpendiculară
pe planul de intrare), dar şi de viteza acestuia (glonţul lent
produce o plagă mai severă în ţesuturi elastice).
d. În plăgile prin împuşcare mai intervin şi alte elemente
patogenice:
- potenţialul infectant cu risc tetanigen (proiectilul nu se
sterilizează prin tragere sau căldură);
59
- alte mecanisme: embolii cu alice etc.

B) Plăgi prin muşcătură:
- muşcătura poate fi produsă de om, pisică, câine,
şobolan, cal, etc;
- muşcăturile de animale veninoase: prezintă pericolul
efectelor sistemice ale veninului (neurotoxice, hemotoxice);
prognosticul depinde de: dimensiunea victimei (un copil este
mai vulnerabil decât un adult), locul muşcăturii (cele la cap, gât
şi trunchi sunt de 2-3 ori mai periculoase) şi status-ul biologic al
victimei (sunt mai vulnerabili bolnavii cu hemofilie, sub
tratament anticoagulant, vârstnicii etc.);
C) Plăgi tetanigene: plăgile cu potenţial tetanigen sunt
în primul rând cele anfractuoase, adânci, dilacerate, cu distrucţie
tisulară mare, cu retenţie de cheaguri şi corpi străini, care au
intrat în contact cu praf şi/sau pământ (în practică se consideră
plagă cu potenţial tetanigen orice plagă mai veche de 6 ore); risc
tetanigen crescut îl au plăgile prin împuşcare, accidente de
circulaţie, căderi de la înălţime, fracturi deschise, arsuri, plăgile
ombilicale după naşteri septice, plăgile post-partum/abortum în
condiţii septice. Tratamentul constă în toaleta chirurgicală a
plăgii, antibioticoterarpie, profilaxie antitetanică la pacienţii cu
risc imunologic.
Expunerea la tetanos pe cursul primilor 5 ani de la
ultimul rapel cu toxoid nu necesită un nou rapel; expunerea în
intervalul de 5-10 ani de la ultimul rapel impune administrarea
unei doze de vaccin pe loc. Absenţa unei doze de vaccin în
ultimii 10 ani impune administrarea atât a unei doze de toxoid,
cât şi de imunoglobulină antitetanică pentru asigurarea unei
protecţii complete.
Tratamentul plăgilor
➢ Hemostaza, respectiv oprirea sîngerării, reprezintă primul
gest terapeutic în prezenta unei plăgi (urgenţă absolută).
60
1. Hemostaza iniţială (de obicei provizorie) - se poate

face prin:
- compresie la distanţă (comprimare a vasului mare aferent, lezat
în plagă) - se poate face manual, prin flexie pe rulou sau prin
garou (atenţie la ischemia ce poate fi produsă - la fiecare oră se
recomandă eliberarea acestuia ½ oră; de asemenea, la scoaterea
lui există riscul declanşării „şocului de garou” prin trecerea în
circulaţie a unor citokine acumulate în membrul ischemic;
manşeta unui tensiometru umflată la o presiune diastolică mai
mare poate îndeplini aceeaşi funcţie);
- pansament compresiv la nivelul plăgii.
2. Hemostaza definitivă: se realizează de obicei în cadrul
unui spaţiu medical adecvat (camera de gardă, sala de operaţie
etc.) - ligatură, electrocoagulare sau sutură vasculară; există
situaţii deosebite (leziuni traumatice vasculare mici sau medii
survenite pe ţesuturi patologice) în care hemostaza nu poate fi
obţinută decât prin aplicare de tamponament cu mesa Mickulicz
(apa oxigenată poate juca şi ea un rol în astfel de situaţii); dacă
nu se realizează o hemostază corectă, la nivelul plăgii se pot
forma hematoame care reprezintă medii de cultură pentru
dezvoltarea eventualilor germeni.
➢ Anestezia
1. Locală: injectarea unei substanţe în pielea intactă de
la periferia plăgii (de preferat) sau în versanţii interni ai plăgii
2. Topică (de contact): se foloseşte mai ales pentru
blocarea percepţiei dureroase la nivelul mucoaselor şi
conjunctivelor, nefiind la fel de eficientă la nivelul
tegumentelor; datorită asocierii cu adrenalina are efect
vasoconstrictor intens - nu se recomandă folosirea pentru degete,
ureche (vascularizaţie de tip terminal).
3. Regională (se poate practica atunci când nervii care
ajung în plagă sunt situaţi relativ superficial): blocurile
anestezice regionale au avantaj faţă de anestezia locală prin
faptul că nu deformează plaga, permiţând o reconstrucţie mai
61
uşoară; dezavantaje - legate de neînsuşirea tehnicilor corecte,

injectarea inadvertentă intravenoasă, a unei cantităţi prea mari,
administrarea într-un organ bine vascularizat (cu repercusiuni
sistemice); exemple: bloc regional al pumnului (pentru plăgi ale
mâinii), blocuri digitale, ale gleznei, blocuri faciale, bloc
auricular etc.
4. Generală: se practică în cazul plăgilor extinse pe
suprafeţe largi, complexe şi în special în cazul plăgilor
penetrante cu leziuni viscerale.
➢ Îndepărtarea părului
Părul de pe suprafaţa tegumentulu reprezintă o sursă
importantă de contaminare a plăgii - îndepărtarea sa reducând
riscul de infecţie.
➢ Antisepsia pielii
Dezinfecţia pielii din jurul plăgii trebuie făcută fără a se
intra în contact cu plaga în sine; cele mai cunoscute antiseptice
sunt cele pe bază de iod sau clorhexidină.
➢ Debridarea chirurgicală
Constă în îndepărtarea corpilor străini şi a ţesuturilor
devitalizate din cauza potenţialului infectant mare al acestora;
debridarea se face până în ţesut viabil (în cazul muşchilor pentru
aprecierea viabilităţii există „regula celor 4 C”: culoare,
consistenţă, contracţie, circulaţie); când în plagă sunt la
suprafaţă nervi sau tendoane, pentru a nu le leza se practică
irigarea plăgii cu presiune, după care în mod normal ţesuturile
devitalizate se autodelimitează şi sunt mai uşor de excizat; când
ţesuturile afectate sunt „preţioase” şi nu se poate aprecia exact
gradul de devitalizare, se preferă amânarea deciziei cu 24 de ore.
➢ Curăţirea mecanică
Prin irigarea plăgii cu ser fiziologic cu presiune mare: se
face numai în plăgi cu contaminare înaltă (poate produce leziuni
tisulare suplimentare).
➢ Antibioticoterapia
62
- succesul antibioticoterapiei în prevenirea infecţiilor

plăgii depinde de factori cum sunt: momentul administrării (de
preferat o administrare cât mai precoce; în cazul plăgilor
chirurgicale există efect mult mai bun în cazul administrării
preoperatorii faţă de administrarea intra- şi postoperatorie),
concentraţia bacteriilor în plagă (infecţia apare oricum în
contaminările plăgii direct cu puroi, fecale, secreţii vaginale sau
salivă), prezenţa în plagă a unor fracţiuni din sol ce potenţează
infecţia (fracţiuni încărcate negativ ce inactivează antibioticele
acide; aminoglicozidele şi pe cele amfoterice; tetraciclinele -
pentru plăgile contaminate în acest fel se recomandă beta-
lactaminele); plăgile contuze au risc de infectare mai mare -
importanţă sporită a antibioticoterapiei;
- principalele indicaţii ale antibioticoterapiei: pacienţi cu
imunosupresie, plăgi situate în regiuni anatomice cu potenţial
infectant mare (picior, mână etc.), plăgi cu contaminare masivă,
plăgi mari cu distrucţii tisulare masive (cu menţiunea că
antibioterapia nu poate suplini o debridare deficitară), profilaxia
endocarditei bacteriene la pacienţii expuşi (proteze valvulare,
valvulopatii, defecte septale, fistule arteriovenoase, coarctaţie de
aortă); în absenţa antibiogramei sunt de preferat antibioticele cu
spectru larg (cefalosporinele).
➢ Drenajul secreţiilor
Tuburile de dren au rolul de a permite evacuarea din
plagă a secreţiilor (sânge, limfă, puroi) şi a aerului care se
colectează.
➢ Profilaxie antitetanică
Se face mai ales în cazul plăgilor mai vechi de 6 ore,
contuze sau înţepate, cu contaminare mare şi prezenţa de ţesut
ischemiat sau denervat.
➢ Închiderea plăgii
După curăţirea plăgii trebuie refăcută integritatea
ţesutului lezat - modalităţi de închidere variate în funcţie de tipul
plăgii:
- închidere primară: se practică în plăgi recente (sub 6
63
ore), curate sau cu contaminare minimă, cu condiţia să nu existe

pierderi tisulare mari;
- închidere secundară: se utilizează în plăgi întinse cu
pierderi tisulare mari şi în plăgi infectate sau cu risc mare de
infecţie; plaga se lasă deschisă sub un pansament steril - se va
vindeca prin epitelizare şi contracţie;
- închidere terţiară (închidere primară întârziată): se face
la 3-5 zile şi este indicată în principiu în plăgile care prezintă risc
mare de infecţie;
- plastii cutanate: se fac cu tegument ce conţine epiderm
şi o parte din derm (cu cât grefa cutanată este mai groasă, cu atât
plastia este mai durabilă şi contracţia plăgii mai mică);
- lambouri (flap-uri): se folosesc în plăgi care în afara
pierderilor tegumentare se însoţesc şi de pierderi ale ţesuturilor
subiacente.
Semnele generale: agitaţia, anxietatea, paloarea,
tahicardia, hipotensiunea, febra. Agitaţia şi anxietatea sunt
manifestări comportamentale apărute în contextul stării psihice
particulare post-traumatice. Paloarea se traduce - atunci când
apare - prin anemia secundară consecutivă unei hemoragii
importante. Hipotensiunea şi tahicardia sunt semne ale
hipovolemiei şi apar dacă hemoragia care însoţeşte plaga este
importantă. Febra apare în evoluţia unei plăgi dacă plaga este
infectată; în acest caz vor trebui căutate şi semnele locale ale
infecţiei.
Semnele locale. Durerea este simptomul care apare
constant în cazul producerii unei plăgi. Dispare la un interval
variabil de timp (fie spontan, fie în urma administrării medicaţiei
antialgice). Reapariţia durerii în evoluţia unei plăgi atrage
atenţia asupra unei complicaţii (infecţie, hematom etc.).
Hemoragia poate fi constatată de examinator (semn
clinic) sau poate fi relatată de pacient (dacă este oprită la
momentul prezentării). Impotenţa funcţională a segmentului
anatomic afectat atrage atenţia asupra unor posibile leziuni
64
tendinoase, musculare, osteo-articulare sau nervoase.

Vindecarea unei plăgi se face prin cicatrizare.
Cicatrizarea este procesul biologic prin care între marginile
plăgii se formează o „plombă” de ţesut conjunctiv care uneşte
(solidarizează) marginile plăgii. Agregarea plachetară iniţiază
coagularea care (alături de vasoconstricţie) duce la oprirea
hemoragiei şi la depozitarea de fibrină între marginile plăgii.
Din punct de vedere evolutiv, vindecarea unei plăgi
poate fi primară, secundară sau terţiară.
Vindecarea primară: caracterizează plăgile superficiale
şi plăgile suturate. Vindecarea se face fără complicaţii, iar
cicatricea este subţire, suplă, rezistentă, estetică.
Vindecarea secundară este tipul de vindecare a plăgilor
supurate sau cu devitalizări tisulare importante. Pansarea plăgii
este o metodă de fixare a materialelor pe plagă, felul pansării
depinzând de plagă; se face întotdeauna din partea distală către
cea proximală a segmentului.
Condiţii ce trebuie îndeplinite de un pansament: să fie
făcut în condiţii aseptice, să fie absorbant, din bumbac,
protector, să nu fie dureros (aplicat prea strâns), să fie schimbat
la 2-3 zile.
Bandaje. Faşa este banda de tifon, de lăţime şi lungime
diferite în funcţie de regiunea pe care o acoperă şi întinderea
pansamentului; în general, lăţimea unei faşe trebuie să fie
aproximativ egală cu diametrul regiunii (5-20 cm).
Indicaţii:
- fixarea pansamentului în regiuni în care substanţele
adezive nu îşi ating scopul;
- fixarea pansamentelor unor plăgi uşoare situate în regiuni
supuse traumatismelor în timpul activităţii (mână, picior);
- efectuarea unui pansament compresiv;
- imobilizarea temporară a unor traumatisme ale
membrelor (entorse, luxaţii, fracturi).
65
CAPITOLUL VII. PRIMUL AJUTOR ÎN FRACTURI
Fractura reprezintă întreruperea sau discontinuitatea la

nivelul unui os ca urmare a unui traumatism. În timp ce
majoritatea fracturilor sunt rezultatul unei forţe de impact sau a
stresului, acestea pot apărea şi ca rezultat al unor condiţii
medicale care slăbesc rezistenţa oaselor.
Mecanismul de producere al fracturilor poate fi direct
sau indirect:
Fracturile prin mecanism direct se produc în urma
şocului direct al agentului contondent asupra locului de impact,
de cele mai multe ori agentul vulnerant determină leziuni ale
ţesuturilor moi şi în final ale osului, rezultând o fractură
deschisă.
Fracturile prin mecanism indirect sunt cele mai
frecvente. Forţa aplicată unui segment de membru determină o
deformare a osului, care se fracturează la distanţă de locul de
aplicare.
După modul de acţiune acestea pot fi :
- prin încovoiere când fractura apare la maximum de
curbură,
- prin torsiune,
- prin compresiune cu fractura, tasare sau cominutivă,
- prin smulgere, prin contracţia violentă musculară, care
smulge fragmentul osos cu inserţia muşchiului respectiv,
Pentru producerea unei fracturi sunt importante atât
mărimea, durata şi direcţia forţelor care acţionează asupra
osului, cât şi modul în care osul este solicitat. Vârsta la care apar
majoritatea fracturilor este între 20-40 de ani, deoarece atunci
oamenii sunt mai expuşi traumatismelor. A doua perioadă cu
incidenţă crescută este cea a vârstei a treia, datorită osteoporozei
care diminuează rezistenţa oaselor. Copiii, deşi sunt expuşi
frecvent traumatismelor, fac mai rar fracturi, datorită elasticităţii
mari a oaselor.
66
Patogenia fracturii osoase. În medicina ortopedică

fracturile sunt clasificate în:
- închise - simple, cele la care pielea este intactă,
- deschise care implică plăgi care comunică cu fractura sau în
care fractura expune un hematom sau osul la contaminarea
bacteriană. Leziunile deschise poartă un risc mare de
infecţie, necesită tratament antibiotic şi tratament chirurgical
urgent - debridare (înlăturarea ţesuturilor devitalizate, a
corpilor străini şi decontaminare).
- fracturile multifragmentare sau contaminate implică
ruperea osului în mai multe fragmente. O fractură simplă
închisă este mai uşor de tratat şi are un prognostic mai bun.
- fracturile cu dislocare sau cu angulaţie necesită reducerea
osului şi frecvent îngrijire chirurgicală. Aceste leziuni
necesită un timp mai mare de vindecare.
Semne şi simptome. Producerea unei fracturi va
determina apariţia unor semne generale şi locale.
Semnele generale apar mai frecvent la nivelul membrului
inferior, în fracturile deschise, în polifracturi sau
politraumatisme şi se caracterizează prin agitaţie, anxietate,
paloare, fenomene ce pot merge până la stare de şoc.
Semnele locale cuprind dureri la nivelul fracturii şi
impotenţă funcţională. În momentul producerii fracturii
pacientul resimte o durere locală violentă care se diminuează,
persistând un fond dureros care se exacerbează la încercarea de
mobilizare a segmentului. Aceasta determină tendinţa de a
menţine imobilizat membrul, deci impotenţa funcţională. La
inspecţie se pot constata tumefacţia zonei interesate cu
deformarea regiunii, apariţia unor poziţii vicioase prin
deplasarea fragmentelor, ca şi scurtarea segmentului.
La palpare se constată durere în punct fix,
circumferenţială. Pentru oasele situate subcutanat se poate sesiza
întreruperea continuităţii osoase. La mobilizare, regiunea arată
o mobilitate anormală însoţită de crepitaţii, datorită frecării
fragmentelor între ele.
67
Tratamentul fracturilor. Primul ajutor constă în măsuri

ce limitează durerea şi previn apariţia unor leziuni ulterioare
datorate mobilităţii excesive ale fragmentelor.
Pentru un politraumatic, fractura de os lung se însoţeşte
cu pierderea mare de sânge care trebuie înlocuită pentru a
preveni şocul hipovolemic. Sunt necesare transfuzii de sânge sau
plasmă şi administrarea de analgezice.
Tratamentul cuprinde:
- reducerea fracturii şi repunerea fragmentelor în poziţie
anatomică,
- imobilizarea care menţine fragmentele până la
consolidare,
- restaurarea funcţiei.
Reducerea şi imobilizarea fracturilor. Se pot realiza prin
mijloace ortopedice sau chirurgicale. Trebuie întotdeauna
însoţite de tratamentul de recuperare funcţională, pentru
asigurarea restabilirii funcţiei membrului traumatizat.
Imobilizarea fracturii. Imobilizarea unei fracturi reduse
ortopedic se realizează prin multiple mijloace. Cel mai utilizat
este aparatul gipsat circular sau atela gipsată. Acestea trebuie să
imobilizeze articulaţia supraiacentă şi subiacentă focarului.
Imobilizarea poate fi realizată pentru membrul pelvian prin
tracţiune continuă transscheletică.
Tratamentul chirurgical. Este indicat în cazul eşecului
tratamentului ortopedic sau când acesta nu poate obţine
reducerea. Reducerea sângerândă transformă o fractură închisă
într-una deschisă şi accentuează devascularizarea fragmentelor.
Recuperarea funcţională, indiferent de metoda
ortopedică sau chirurgicală de tratament, trebuie începută
imediat după imobilizare. Se realizează prin contracţii
izometrice ale muşchilor imobilizaţi în gips şi izotonice ale
muşchilor ce mişcă segmentele libere.
Mobilizarea cât mai precoce a pacientului este benefică
iar tratamentul de recuperare se amplifică progresiv pe măsura
68
consolidării fracturii, mărind progresiv încărcarea membrului, la

care se adaugă kinetoterapia, piscina, hidroterapia, ergoterapia.
Corect tratate, fracturile evoluează spre consolidare prin unirea
capetelor fracturate prin producerea de calus. Clinic durerea şi
edemul dispar, deficitul funcţional se reduce progresiv şi la
palpare se poate simţi un manşon între cele două fragmente ale
fracturii. În funcţie de osul fracturat funcţia segmentului poate fi
reluată în 4-12 săptămâni.
Complicaţiile fracturilor. Embolia grăsoasă pulmonară
conduce la hipoxie prin insuficienţă respiratorie.
Bronhopneumonia se poate instala rapid după o fractură
survenită la pacienţii în vârstă iar prognosticul este grav.
Coagularea intravasculară diseminată poate urma unui
traumatism şi se datorează tulburărilor în mecanismul
coagulării.
Exacerbarea unor afecţiuni preexistente precum
diabetul, afecţiuni pulmonare, retenţia urinară şi infecţia urinară
la cei cu adenom de prostată.
Complicaţiile nervoase cuprind traumatizarea sau prinderea
unui trunchi nervos de vecinătate. Complicaţiile vasculare pot fi
produse prin traumatizarea arterei sau a venei principale de către un
fragment osos, care poate conduce la compresiunea, torsiunea sau
elongaţia vasculară.
Tabloul clinic cuprinde:
- absenţa la periferie a pulsului
- atingerea nervoasă cu durere în sectorul ischemic,
anestezie, paralizii, tensiune dureroasă a maselor musculare
- cutanat se observă tegumente reci, flictene, zone de
necroză.
Interpoziţia de părţi moi este altă complicaţie locală
imediată. Se interpune de obicei un muşchi care împiedică
reducerea ortopedică a fracturilor şi impune reducerea
chirurgicală. Dacă a survenit o infecţie după o fractură deschisă
sau după o fractură operată, calusul poate fi cu fistule cutanate.
69
Întârzierea în consolidare reprezintă o neconsolidare a

fracturii în intervalul mediu de timp în care ar fi trebuit să se
vindece. Se manifestă clinic prin mobilitate anormală dureroasă
şi căldură locală.
Primul ajutor în fracturile membrelor. Fracturi închise
ale membrelor inferioare. Fracturile sunt soluţii de continuitate
post-traumatice ale osului.
Primul ajutor - adică asistenţa medicală la locul
accidentului - îşi propune următoarele obiective:
- atenuarea durerii;
- imobilizarea provizorie, precedată sau nu de o manevră
de reducere, care se asigură prin: a) mijloace improvizate; b)
atele special confecţionate.
a) Mijloace improvizate. Se folosesc scândurile aplicate
pe o faţă sau pe două feţe ale membrului.
O metodă simplă, dar eficace, recomandă imobilizarea
membrului inferior fracturat prin solidarizare cu membrul
inferior indemn ce-i serveşte ca atelă.
b) Atele special confecţionate. Atelele sunt construite din
sârmă, tablă, bare metalice, lemn. Unele se adaptează ad-hoc
necesităţilor de imobilizare (atela Kramer) ale membrului
inferior, altele sunt construite numai în acest scop (atele
Thomas).
Imobilizarea pe atele se face sub o moderată tracţiune în
focar realizată prin două forţe: de extensie şi de contra-extensie.
Manevre de reducere devin necesare chiar la locul
accidentului, în cazul în care unul din fragmentele fracturate
deplasate ameninţă integritatea tegumentelor. Numai în această
împrejurare şi înconjurându-ne cu cele mai stricte reguli de
asepsie putem practica anestezia locală în focarul de fractură.
Imobilizarea provizorie a fracturilor membrului
superior. Mijloace improvizate:
- imobilizare în scândurele - îndeosebi pentru fracturile
de antebraţ şi pumn; în fractura de humerus, braţul imobilizat în
70
scândurele poate fi solidarizat la torace;

- imobilizarea prin aleză sau faşă, solidarizând membrul
superior afectat la torace.
Imobilizarea provizorie a fracturilor de claviculă. Se
realizează cel mai comod printr-o faşă solidarizând membrul
superior de partea fracturii la torace - aşa-numita faşă tip
Velpeau.
- La copil, imobilizarea provizorie se face ducând
antebraţul de partea lezată la spatele pacientului şi fixându-l în
aceeaşi poziţie prin feşe. Metoda poate servi şi ca imobilizare
definitivă.
- La adult, imobilizarea prin inelele lui Hidden - deşi greu
de suportat - poate servi şi ca imobilizare definitivă.
Inelele trecute în jurul umerilor se confecţionează din
vată şi feşe sau cameră de bicicletă. Un garou solidarizează
inelele dorsal şi printr-o bandă intermediară la o faşă circulară
abdominală.
Imobilizarea provizorie în fracturile de coloană
vertebrală. Pericolul transformării unei fracturi de coloană fără
leziuni neurologice într-una cu componentă medulară domină
modul de acordare a primului ajutor. Pentru a evita această gravă
greşeală - numită a bunului samaritean - se cer cunoscute
următoarele reguli:
- degajarea unui accidentat cu fractură de coloană
vertebrală se face obligatoriu de două persoane;
- degajarea se face cu dublă tracţiune, asupra blocului
cefalic pe de o parte, asupra membrelor inferioare pe de altă parte;
- imobilizarea provizorie se face preferenţial pe targă,
situând bolnavul în decubit ventral sau în decubit dorsal moderat
lordozat.
Imobilizarea definitivă a fracturilor. Aparate gipsate.
Tratamentul ortopedic al unei fracturi cuprinde reducerea şi
imobilizarea fracturii. Imobilizarea se realizează prin aparate
gipsate, introduse în practică de Pirogov. Cu cât reducerea şi
71
imobilizarea se realizează mai rapid, cu atât rezultatele

anatomice şi funcţionale sunt mai bune.
Materiale necesare:
- Gipsul este un suflat de calciu care conţine două
molecule de apă. Se prezintă ca un praf alb, fin, unsuros la pipăit.
Gipsul se păstrează în cutii metalice sau din lemn căptuşit cu
tablă, spre a-l feri de umezeală, cel de bună calitate se întăreşte
în 10 minute.
- Faşa reprezintă suportul pe care se fixează pulberea de
gips, operaţia de gipsare a faşelor se realizează presărând gips în
strat omogen peste faşă şi rulând-o progresiv. Se pot pregăti şi
atele cu lungimi şi forme variabile. Este recomandabil ca
gipsarea să se facă cu scurt timp înainte de confecţionarea
aparatului gipsat.
72
CAPITOLUL VIII. LUXAŢIILE
Luxaţia reprezintă deplasarea violentă a celor două

extremităţi osoase ale unei articulaţii sau alunecarea unui os în
afara cavităţii articulare din care face parte şi este urmată, în
general, de rupturi de ligamente, precum şi fracturi ale unuia
dintre cele două oase corespunzătoare articulaţiei. În formele
severe luxaţia poate provoca leziuni la nivelul nervului sau chiar
a vaselor sangvine.
Clasificarea luxaţiilor:
- totală, atunci când cele două oase care fac parte din
articulaţie pierd contactul în totalitate, acest gen de luxaţie
se manifestă cu precădere în cazul articulaţiilor membrului
superior;
- parţială în cazul în care cele două oase păstrează contactul,
chiar dacă suprafaţa de contact este foarte mică. Acest tip de
luxaţie poartă denumirea de subluxaţie.
Cauzele care determină producerea unei luxaţii sunt:
Şocurile traumatice, care pot fi determinate de o lovitură
puternică sau de o mişcare bruscă şi forţată.
Luxaţiile congenitale de şold se manifestă prin dislocarea
capului femural din cavitatea osului iliac. Cauzele care
determină declanşarea acestei malformaţii nu sunt cunoscute.
Ceea ce se ştie este faptul că există o predispoziţie genetică, iar
depistarea acestei afecţiuni în primele luni de la naştere este
destul de dificil de realizat, mai ales dacă părinţii sau medicii nu
suspectează nimic. Astfel, după luxare mişcarea membrului este
limitată sau chiar suprimată, iar o durere violentă se instalează
imediat. Mai mult, locul se inflamează şi se tumefiază.
Diagnosticul luxaţiei se bazează pe examenul clinic şi
radiologic.
Examenul clinic poate preciza existenţa şi varietatea
luxaţiei. Acelaşi examen trebuie să caute eventualele leziuni
vasculare sau nervoase.
Examenul radiologic confirmă diagnosticul clinic,
73
permite diagnosticul diferenţial cu o fractură sau evidenţiază

asocierea fractură - luxaţie.
Reducerea unei luxaţii se realizează cel mai des pe cale
ortopedică, ea constituind o urgenţă chirurgicală. Manevrele de
reducere se fac sub anestezie pentru a evita durerea şi a obţine
relaxarea musculară. Se pot folosi toate tipurile de anestezie, în
funcţie de sediul luxaţiei.
Reducerea ortopedică se face pe principiul de a imprima
extremităţii luxate mişcarea inversă celei parcurse în momentul
părăsirii articulaţiei. Calitatea reducerii se apreciază clinic:
dispariţia durerii, deformaţiei, tumefacţiei, senzaţiilor
parestezice şi posibilitatea reluării mişcărilor.
Radiografia completează util informaţiile clinice.
După reducere se recomandă imobilizarea pe timp
variabil a articulaţiei în faşe simple sau aparat gipsat. În ordinea
frecvenţei în clinică se întâlnesc următoarele tipuri de luxaţie: a
umărului, cotului, genunchiului, tibio-tarsiană, temporo-
mandibulară.
Luxaţia umărului. Este luxaţia cea mai frecventă, în
special în varietatea sa antero-internă. Diagnosticul se sprijină
pe deformarea „în epolet” a umărului, abducţie ireductibilă a
braţului, dureri şi impotenţă funcţională.
După reducere, indiferent de procedeu, se recomandă
imobilizare în faşă simplă tip Velpeau pe un interval de 10-14
zile.
Se va aprecia cu atenţie dacă nu apar fenomene
neurologice secundare manevrelor ortopedice. La suprimarea
bandajului, bolnavul îşi va mobiliza activ umărul spre a reface
tonicitatea muşchiului deltoid.
Luxaţia antero-internă de umăr complicată cu o fractură
parcelară de humerus beneficiază de aceleaşi tipuri de reducere
- profitabile atât pentru luxaţie, cât şi pentru fractură.
Luxaţia-fractură subcapitală se poate remedia şi
ortopedic, prin manevre de tracţiune în abducţie, completate cu
74
repunerea în poziţie normală a capului prin manevra Hipocrat.

Luxaţia cotului. Se prezintă în patru variante: anterioară,
posterioară, laterală, internă sau externă. Poziţia segmentului
articular distal fixează varianta. Cea mai frecventă este varianta
posterioară (olecranul şi cupuşoara radială trec în spatele paletei
humerale).
Imobilizarea membrului luxat se face prin intermediul
unei eşarfe, timp de 18-10 zile şi se începe odată cu dispariţia
completă a tumefacţiei locale. Masajul şi mobilizarea pasivă
forţată nu sunt recomandabile.
În varietatea anterioară: ajutorul menţine braţul şi
antebraţul, în timp ce operatorul exercită o tracţiune puternică în
jos şi îndărăt pe faţa anterioară a cotului.
Luxaţia metacarpo-falangiană a policelui. Se datorează
hiperextensiei forţate a policelui şi se prezintă în trei variante:
incompletă, completă şi complicată. Primele două variante sunt
de resort ortopedic; a treia - consecinţă adesea a unei greşeli
terapeutice - se rezolvă numai chirurgical.
Reducerea: în timp ce mâna dreaptă a operatorului
tracţionează de police în sus şi nu în axul degetului, cu policele
mâinii stângi facem ca prima falangă să alunece pe
metacarpianul I până reintegrează articulaţia.
Luxaţia şoldului. Constă în ieşirea capului femural din
cavitatea coitoloidală. Este proprie adultului şi se clasifică în
două mai variante: tipice şi atipice.
1. Tipice: cu conservarea ligamentului lui Bertin şi
poziţie caracteristică a membrului inferior luxat în funcţie de
varietate: antero-superioară, antero-inferioară, postero-
superioară şi postero-inferioară (iliacă, ischiatică, obturatoare şi
pubiană).
2. Atipice: cu ligamentele Bertin şi Bigelow rupte şi
deformaţie necaracteristică a şoldului.
Sub aspect clinic, luxaţiile tipice posterioare se recunosc
prin rotaţia internă a coapsei, iar cele anterioare prin rotaţia
75
externă, asociate constant flexiei.

Reducerea se realizează sub anestezie generală sau
rahianestezie. Bolnavul este aşezat în decubit dorsal, un ajutor
menţinând fixat la sol bazinul.
Reducerea se realizează în trei timpi:
1. flexia coapsei pe bazin până la un unghi de 900;
2. tracţiune puternică şi progresivă la verticală pe coapsa
flectată; un zgomot de resort marchează reducerea;
3. în acest moment coapsa se situează în abducţie şi
rotaţie externă, permiţând pătrunderea în cotil a capului femural.
După reducere se imobilizează membrul luxat fie într-un
aparat gipsat pelvi-pedios, fie prin extensie continuă, fie mai
simplu, solidarizându-l cu membru inferior sănătos. Mobilizarea
activă a articulaţiei coxo-femurale între a 14-a - a 20-a zi; după
acest interval, bolnavul poate să-şi reia mersul.
Luxaţia de genunchi. Luxaţiile de genunchi se disting în
variante precum anterioară, posterioară şi laterală. Ele expun la
compresiunii vasculo-nervoase poplitee.
Luxaţia anterioară se reduce prin tracţiune uşoară pe
extremitatea inferioară a femurului, flectând în acelaşi timp
genunchiul.
În luxaţia posterioară se flectează progresiv genunchiul,
în timp ce operatorul tracţionează cu ambele mâini de platourile
tibiale înainte.
După reducere, imobilizarea în aparat gipsat cruro-
gambier 20 de zile. Mobilizare prudentă a articulaţiei la
suprimarea aparatului gipsat.
CAPITOLUL IX. ENTORSELE
76
Entorsele reprezintă lezarea ligamentelor unei articulaţii

fără deplasarea suprafeţelor articulare. Entorsele sunt provocate
de o mişcare bruscă a articulaţiei care o face să depăşească
amplitudinile sale normale. Se pot distinge entorsele benigne de
entorsele grave.
- entorsele benigne, corespund unei întinderi violente a
ligamentelor articulare, dar fără o ruptură reală şi fără smulgerea
acestora. La examinarea clinica, articulaţia este uneori foarte
dureroasă şi umflată, dar ea permite mişcări normale.
Tratamentul constă în punerea unui bandaj de contenţie
(strapping) sau a unei atele pentru o durată de 2 până la 3
săptămâni, uneori chiar un gips dacă articulaţia este foarte
dureroasă (glezna, de exemplu).
- entorsele grave sunt caracterizate printr-o ruptură sau
smulgere ligamentară antrenând mişcări anormal de ample la
nivelul articulaţiei. La examenul clinic, articulaţia se prezintă
dureroasă şi umflată, dar uneori nu mai mult decât în cazul unei
entorse benigne. Deci se impune radiografia pentru a detecta
entorse care pot antrena sechele: dureri persistente, instabilitate
şi fragilitate cronică a regiunii în cauză.
O imobilizare timp de mai multe săptămâni poate fi
suficientă, dar adesea este necesară o intervenţie chirurgicală; ea
constă fie în a repara ligamentul smuls, fie în a realiza un
transplant ligamentar. În toate cazurile, este necesară o
reeducare adecvată până la recuperarea completă.
Practicarea unor sporturi (tenis, fotbal, baschet) expune
în mod deosebit articulaţiile, mai ales genunchiul şi glezna, la
producerea unei entorse. În plus, oboseala şi supra-
antrenamentul sunt factori favorizanţi.
Prevenirea constă în respectarea încălzirii înaintea
oricărei activităţi sportive şi în purtarea de bandaje elastice pe
articulaţiile ameninţate.
Entorsele de gleznă apar atunci când ligamentele care fac
legătura între oasele piciorului şi cele ale gambei sunt întinse sau
77
rupte.
O leziune prin inversiune, cea mai frecventă cauză de
entorsă de gleznă, apare atunci când glezna este rotată în exterior
şi talpa piciorului este adusă în interior. Rezultă astfel întinderea
sau ruperea ligamentelor din exteriorul gambei. Într-o entorsă de
gleznă înaltă, un tip mai rar de entorsă de gleznă, ligamentele
superioare şi cele din exteriorul gambei sunt de asemenea
răsucite, mărind astfel severitatea entorsei şi timpul de
vindecare.
Într-o leziune prin eversiune, glezna se roteşte în interior
şi talpa piciorului spre exterior, lezând ligamentele din partea
interioara a articulaţiei.
Leziunile ligamentelor variază de la simple întinderi sau
răsuciri minore către răsuciri severe de ligamente. Se va face o
stadializare a leziunii de către medicul specialist:
- gradul I reprezintă întinderea sau o mică ruptură a
ligamentelor, prezentând o uşoară sensibilitate, edem (umflare a
gleznei) şi rigiditate. Este posibil mersul cu o mică durere
- gradul II reprezintă o rupere mai mare de ligamente, dar
nu totală cu durere, edem şi echimoză (învineţire) moderate.
Zonele lezate sunt sensibile la palpare şi există durere în timpul
mersului
- gradul III reprezintă ruperea completă a ligamentului
afectat însoţită de edem şi echimoză severe. De cele mai multe
ori mersul este imposibil, întrucât glezna se poate deplasa în
exterior şi există o durere puternică, deşi durerea iniţială poate
să scadă imediat în intensitate.
Simptome. De obicei este resimţită imediat durerea pe
partea pe care s-a produs entorsa. De cele mai multe ori glezna
începe să se umfle imediat şi poate de asemenea să apară
echimoza. Zona afectată este de obicei sensibilă la palpare. Într-
o entorsă uşoară, edemul se ameliorează în câteva zile.
Severitatea simptomelor depinde de cât de mult s-a
produs ruperea ligamentului afectat. În entorsele mai severe
78
apare incapacitatea mersului şi chiar incapacitatea punerii

greutăţii în picior şi glezna este instabilă. La început apare de
cele mai multe ori o durere extremă care se ameliorează în
interval de o oră. Multe persoane simt sau aud în momentul
entorsei senzaţia de rupere a ligamentelor sau o pocnitură. Dacă
o entorsă nu se vindecă în mod corespunzător, articulaţia gleznei
va deveni predispusă către o noua leziune. Acest lucru apare şi
la un traumatism minor, cum este cel la coborârea unei pante sau
mersul pe o suprafaţă pavată. Unele persoana acuză durere şi
edem care persistă.
Consultul de specialitate. Se recomandă adresarea
imediată la medic dacă membrul inferior este poziţionat într-un
unghi anormal. Se recomandă adresarea la medic pentru o
entorsă de gleznă dacă:
- s-a auzit o pocnitură în timpul entorsei
- există durere moderată sau severă, edem şi echimoză
severe
- există incapacitatea mersului sau punerea greutăţii în
picior pe partea afectată sau dacă glezna sau membrul inferior se
simt instabile
- există amorţeli şi furnicături (parestezii) care rămân şi
după leziune.
Dacă edemul şi echimoza durează mai mult de 2
săptămâni, se recomandă adresarea la medic. Dacă durerea este
uşoară şi este posibilă punerea greutăţii în picior, se pot urma
recomandările de la tratament sau tratamentul la domiciliu.
Tratamentul iniţial şi exerciţiile de recuperare asigură o
vindecare corespunzătoare. Dacă nu sunt urmate recomandările
de tratament, glezna poate să rămână moale şi instabilă.
Tratament – generalităţi. Tratamentul iniţial al entorsei
de gleznă se face în felul următor:
- protecţie - se foloseşte o bandă foarte strânsă de
protecţie, cum ar fi un ciorap medical strâns sau alte dispozitive
de suport ale gleznei, alături de o faşă compresivă, cum ar fi un
79
bandaj elastic, în primele 24-48 de ore

- repaus - se folosesc cârje până când mersul nu mai este
dureros
- gheaţă - în primele 24-72 de ore sau până când dispare
edemul, se aplică pachete de gheaţă timp de 10-20 de minute la
fiecare 1-2 ore în timpul zilei;
- AINS (antiinflamatoare nesteroidiene) trebuie
administrate conform sfatului medicului, doar când există durere
la oră fixă în primele zile. Exemple de AINS sunt Ibuprofenul,
Naproxenul, Ketoprofen;
- compresie - aplicarea unei faşe elastice compresive
ajută la reducerea edemului şi trebuie purtată în primele 24-36
de ore. Aceste faşe compresive nu oferă protecţie, de aceea este
nevoie de gips protectiv mai ales dacă se doreşte susţinerea
greutăţii în piciorul lezat. Nu se aplică o faşă compresivă prea
strâns. Semnele care apar atunci când bandajul este prea strâmt
sunt: furnicături, dureri accentuată sau chiar edeme în zona
aflată sub bandaj
- ridicarea gleznei deasupra nivelului inimii timp de 2-3
ore pe zi dacă este posibil pentru reducerea edemului şi
echimozei.
Majoritatea entorselor de gleznă se vindecă de la sine cu
un tratament corespunzător şi exerciţii de refacere.
De obicei se face tratament chirurgical pentru
ligamentele rupte, dacă acestea sau doar unul dintre ele este rupt
complet sau dacă glezna rămâne instabilă şi după exerciţiile de
refacere. Este luat în considerare tratamentul chirurgical şi
pentru fractura oaselor asociate.
Tratament ambulator (la domiciliu). Exerciţiile de
refacere după entorsa de glezna pot fi efectuate la domiciliu
pentru a se asigura o vindecare corespunzătoare şi a preveni
durerea cronică şi instabilitatea. Dacă după o entorsă nu sunt
efectuate exerciţii de reabilitare, glezna poate rămâne slăbită şi
instabilă. Aproape 25% din persoanele cu entorse de gleznă
80
prezintă durere şi slăbire a articulaţiei pe termen lung.

La aproape 48 de ore de la traumatism, unii experţi
recomandă băi alternante rece-cald pentru a se diminua edemul
şi inflamaţia. Pentru a se efectua aceste băi alternante se
introduce glezna într-un recipient cu apă îngheţată (rece cât
poate fi tolerată) timp de 30 secunde. Apoi se introduce glezna
într-un alt recipient umplut cu apă caldă cât de mult poate fi
tolerată la 40 grade C, timp de 30 de secunde. Acestea se
efectuează succesiv timp de 5 minute, astfel încât prima şi ultima
submersie să fie în apa rece. În mod ideal aceste băi alternative
se fac de 3 ori pe zi. Băile alternative se pot efectua timp de 2
săptămâni, iar dacă edemul şi echimoza persista atât de mult
timp se recomandă consultul medicului.
În cazurile de entorsa minora de glezna, exerciţiile de
reabilitare încep imediat după traumatism în paralel cu
exerciţiile de mers. În entorsele mai severe şi mai dureroase este
posibil ca exerciţiile de mers să nu poată fi efectuate, deşi cu
ajutorul cârjelor şi al gipsului protector se poate susţine greutatea
în picior, cum de altfel şi cu ajutorul altor dispozitive de
protecţie şi susţinere a gleznei. Dacă durerea este severă se
recomandă purtarea cârjelor sub control medical. În general,
dacă durerea este suportabilă, se încearcă mersul şi susţinerea
greutăţii în picior folosind cârjele sau gipsul de protecţie,
întrucât aceste activităţi fizice grăbesc procesul de vindecare.
Entorsele de gleznă au nevoie de o medie de 6 săptămâni
pentru a se vindeca, dar în unele cazuri pot să dureze chiar 4 luni
în funcţie de severitatea acestora. După vindecarea gleznei,
folosirea unui dispozitiv de suport al gleznei ajută la prevenirea
unui nou traumatism.
Exerciţiile de reabilitare variază în funcţie de preferinţele
fizioterapeuţilor.
Vom descrie mai multe tipuri de exerciţii, astfel:
Exerciţii de mişcare ale gleznei. Aceste exerciţii se vor
începe imediat după traumatism, în timp ce se pune gheaţă pe
81
gleznă. Se vor repeta aceste seturi de exerciţii de 10 până la 30

de ori pe zi. Fiecare set se efectuează timp de 3-5 minute.
- Se efectuează literele alfabetului cu degetele de la
picioare, antrenând în mişcare şi glezna
- Se poziţionează talpa piciorului pe podea în momentul
în care se stă în şezut pe scaun. Cu mişcări lente se mobilizează
genunchiul dintr-o parte în alta în timp ce talpa piciorului se
menţine pe podea.
Exerciţii de întindere a gleznei. La aproximativ 48-72
de ore după traumatism, se vor începe exerciţiile de întindere a
tendonului lui Achile, care face legătura dintre cufa musculară
din partea posterioară a gambei şi oasele de la nivelul călcâiului.
Exerciţiile de întindere necesită un prosop - dacă nu se
pot face în picioare se vor efectua în şezut ţinând genunchii
drepţi şi în jurul tălpii se prinde un prosop. Lent şi cu grijă se
trage de prosop şi se ţine ridicat timp de 15 secunde până când
se simte întinderea musculaturii. Într-o entorse a gleznei
moderată sau severă, la început poate să fie prea dureros să se
tragă de degete atât de mult încât să se simtă întinderea
musculaturii. Se va face acest lucru cu prudenţă şi sub controlul
durerii.
O mică durere este un lucru normal, dar nu este nevoie
ca aceasta să devină moderată sau severă. Se vor repeta
exerciţiile de 15-20 de ori pe zi timp de o săptămână. Apoi se
vor face întinderi ale tendonului lui Achile ca parte a exerciţiilor
zilnice de rutină pentru a se menţine flexibilitatea.
Se realizează apoi întinderea musculaturii posterioare a
gambei. Dacă este posibil aceste exerciţii se efectuează în
ortostatism cu faţa la un perete şi cu mâinile la nivelul umerilor
fixate pe perete. Se va poziţiona piciorul lezat în spatele celui
sănătos, stând pe vârf. Se menţin călcâiele pe podea şi partea
posterioară a membrelor inferioare în poziţie dreaptă. Încet se va
îndoi genunchiul aflat în faţă până când se simte întinderea
musculaturii gambei. Se vor repeta aceleaşi mişcări.
82
Exerciţii de întărire a musculaturii. Odată ce se poate

suporta menţinerea greutăţii pe picior fără apariţia durerii sau
edemului, se vor începe exerciţiile de întărire a musculaturii,
care trebuie făcute timp de 3-5 secunde. Se vor face 15-20 de
repetări o dată sau de 2 ori pe zi timp de 2-4 săptămâni, în funcţie
de severitatea leziunii.
Exerciţii pentru control şi balans. Când este posibilă
menţinerea în poziţie ortostatică, fără durere, se vor începe
exerciţiile de balans şi pentru control. Una dintre metodele de a
face acest lucru este poziţionarea doar în piciorul afectat, ţinând
braţele ridicate în lateral cu ochii deschişi.
Când este posibil acest lucru timp de 60 de secunde se
vor începe şi alte exerciţii pentru mişcare.
83
CAPITOLUL X. HEMORAGIA. HEMOSTAZA
Hemoragia reprezintă extravazarea sângelui din vasele

sangvine, iar în funcţie de felul vasului care sângerează,
hemoragiile pot fi: arteriale, venoase şi capilare.
Direcţia în care se revarsă sângele permite clasificarea în:
- hemoragii externe - sângele se pierde la exterior -
hemoragia este vizibilă;
- hemoragii interne - sângele se revarsă în interiorul
organismului;
- când sângele se acumulează în ţesuturi, hemoragia se
numeşte interstiţială şi se prezintă sub formă de hematom;
- acumularea sângelui într-un organ cavitar care
comunică în mod natural cu exteriorul (stomac, intestin) sau
organ parenchimatos comunicând cu exteriorul (plămân) care
permite sângelui să se elimine este hemoragia internă
exteriorizată.
Hemoragiile interne exteriorizate se produc în două
etape: prima, de acumulare a sângelui în organul cavitar, şi a
doua etapă, în care hemoragia se exteriorizează.
Denumirea acestor forme de hemoragie se face în funcţie
de organul care sângerează.
a) Epistaxis, hemoragie din cavităţile nazale - mai ales
de cauză venoasă.
b) Hemoptizia, hemoragie din plămâni, cu sânge roşu
aerat, spumos şi eliminat prin tuse, având ca semn premonitoriu
căldură retrosternală.
c) Hematemeză, vome de sânge roşu sau sânge digerat,
de culoare cafenie, provenind din esofag sau stomac.
d) Melena, scaune negre, lucioase, fetide, arătând o
hemoragie digestivă: gastrică, duodenală, jejunală.
e) Rectoragia, pierdere de sânge roşu prin scaune,
sângerarea este de origine ano-rectală.
f) Hematuria este pierderea de sânge amestecat cu urină
în timpul actului micţional. Sângerarea poate fi de origine renală
84
(hematurie totală), vezicală (hematurie terminală) sau uretro-

cervico-prostatică (hemoragie iniţială).
g) Uretroragia este pierderea de sânge roşu prin uretră,
în afara actului micţional.
h) Metroragia este hemoragia de origine uterină,
declanşată în afara ciclului menstrual.
Hemoragiile interne neexteriorizate ale cavităţilor
seroase ale organismului se denumesc după cavitatea în care se
acumulează sângele:
- Hemotorace - sânge revărsat în cavitatea pleurală.
- Hemopericard - sânge revărsat în cavitatea pericardică.
- Hemoperitoneu - sânge revărsat în cavitatea peritoneală.
- Hematocel scrotal - sânge revărsat în cavitatea
intravaginală scrotală.
- Hemartroză - sânge revărsat în cavitatea articulară.
După abundenţa revărsatului sangvin, hemoragiile se
împart (după Stewart) în:
➢ Hemoragiile mici - până la 500 ml de sânge
- starea generală este bună,
- tensiunea arterială (TA) normală,
- frecvenţa cardiacă (FC) normală.
➢ Hemoragiile mijlocii - 500-1000 ml de sânge
- senzaţie de slăbiciune, ameţeli la ridicarea în
ortostatism,
- paloare tegumentară, extremităţi reci,
- TA sistolică se menţine încă peste 100 mmHg,
- FC sub 100 bătăi/minut.
➢ Hemoragiile mari - peste 1500 ml de sânge
- agitaţie, transpiraţii reci,
- paloare tegumentară,
- hipotensiune (TA sistolică scade sub 100 mmHg),
- tahicardie (FC peste 100 bătăi/minut),
➢ Hemoragiile fulgerătoare, mortale imediat:
- confuzie sau chiar pierderea conştienţei,
85
- hipotensiune (TA sub 70 mmHg),

- puls slab, greu perceptibil.
Hemoragiile externe sau exteriorizate se clasifică în
primitive şi secundare:
- hemoragia primitivă presupune o sângerare imediată;
- hemoragia secundară se declanşează la intervale
variabile de timp (8-14 zile după un act operator) şi sunt cauzate
îndeosebi de ulceraţii vasculare de natură septică.
Gravitatea unei hemoragii este în funcţie de debitul
sângerării şi de cantitatea de sânge care se pierde. Apariţia şi
severitatea şocului hemoragic depinde în primul rând de viteza
cu care se pierde sângele circulant. Hemoragia lentă provoacă
sindromul anemic, cea rapidă - şoc hemoragic.
Manifestări clinice ale hemoragiei. Hemoragia externă
este de natură traumatică. Sediul plăgii ne dă informaţii
aproximative topografice asupra vasului lezat.
Răsunetul pierderii de sânge asupra organismului se
traduce prin sindromul hemoragic.
Hemoragia internă exteriorizată reprezintă pierderea de
sânge exteriorizată prin hemoptizie, hematemeză, metroragie
etc., proprie organului afectat.
Sindromul hemoragic poate precede, însoţi sau apărea
după exteriorizare.
Hemoragia internă - intracavitară sau interstiţială se
manifestă prin sindrom hemoragic, la care se asociază fenomene
proprii bolii cauzale şi regiunii în care se produce revărsatul
sanguin.
Sindromul hemoragic apare ori de câte ori se produce o
pierdere mai importantă de sânge şi este consecinţa reacţiei de
adaptare a organismului la spolierea volumului sanguin circulant
şi anemiei.
Semne generale: paloare, extremităţi reci, sete, nelinişte,
tendinţă lipotimică la schimbarea de poziţie.
Semne cardio-vasculare: tahicardie, puls slab, filant.
86
Hipertensiune arterială trecătoare, urmată de

hipertensiune până la colaps.
Semne respiratorii: tahipnee, respiraţie superficială.
Semne nervoase: ameţeli, vâjiituri în urechi, convulsii.
Semne urinare: oligurie.
Stare de şoc hemoragic.
Semne de laborator: devin demonstrative la circa 10-12
ore de la declanşarea hemoragiei, odată cu instalarea
hemodiluţiei.
Se consideră în general grave hemoragiile care clinic se
însoţesc de manifestări de şoc hemoragie sau la care
numărătoarea de globule roşii arată cifre sub 2 500 000.
Pierderile de sânge sunt mai greu suportate de copil şi de bătrâni.
Reacţiile organismului faţă de hemoragie. Pierderile de
sânge care nu depăşesc 500 ml sânge sunt compensate de
organism fără reacţii deosebite.
Hemoragiile mijlocii sau mari provoacă în schimb un
răspuns din partea organismului, răspuns care urmăreşte să
compenseze pe de o parte pierderea volemică, iar pe de altă parte
deficitul de oxigenare tisulară prin pierderea de globule roşii.
Moartea prin hemoragie. În general hemoragiile care
depăşesc 50% din volumul sanguin circulant, hemoragiile
brutale chiar când nu ating acest volum, la bătrâni antrenează
frecvent moartea, dacă nu s-a asigurat hemostaza şi
compensarea volemică în timp util.
Moartea este consecinţa fie a colapsului vascular, fie a
ischemiei cerebrale şi miocardice, fie a fenomenelor de şoc
hemoragic ireversibil.
Tratamentul hemoragiei. Urmăreşte să asigure
hemostaza şi compensarea pierderii de sânge. Hemostaza, în
cazul leziunilor vasculare mici, se poate produce spontan. în
toate celelalte împrejurări ea se realizează activ şi comportă
mijloace medicale (medicaţie hemostatică) sau chirurgicale.
Hemostaza chirurgicală poate fi provizorie sau
87
definitivă.
Hemostaza spontană. Este posibilă în hemoragii ale
vaselor mici subcutanate, parenchimatoase sau ale viscerelor.
Hemostaza spontană presupune un prim timp vascular: spasmul
vasului care sângerează diminuă afluxul sanguin şi asigură un
grad de stază.
Stadiul al doilea endotelio-trombocitar, se caracterizează
prin fenomenul de adeziune şi apoi de agregare plachetară în
zona lezată a peretelui vascular. Se constituie astfel un cheag
plachetar. în stadiul următor se formează fibrina, care include în
reţeaua ei globule roşii, alcătuind cheagul roşu.
Hemostaza este astfel asigurată, iar evoluţia trombusului
se poate face spre organizare conjunctivă şi apariţie de vase de
neoformaţie sau spre liză cu repermeabilizarea lumenului
vascular sau reluarea hemoragiei.
Hemostaza medicamentoasă se asigură prin medicaţie
vasoconstrictoare şi hemostatică. Substanţele medicamentoase
cu acţiune hemostatică grăbesc fenomenul de coagulare. Ele
sunt utile în hemoragiile mici, sau au rol adjuvant în hemoragiile
mai importante.
Hemostaza provizorie. Este acţiunea de oprire temporară
a unei hemoragii până la posibilitatea asigurării unei hemostaze
definitive.
Ea se realizează prin compresiune directă în focarul
hemoragic sau prin compresiune la distanţă, exercitată deasupra
sursei sângerării în cazul hemoragiilor arteriale.
Compresiunea directă. Este metoda cea mai indicată în
hemoragiile externe ale membrelor. Se aplică un pansament
peste plagă şi se trage o faşă compresivă.
Pansamentul compresiv este cel mai simplu mod de a
realiza hemostaza; se acoperă rana cu mai multe comprese sterile
care se comprimă cu podul palmei sau cu faşa.
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un
pansament compresiv sunt: să comprime suficient ţesuturile
88
pentru a asigura hemostaza, să fie făcut în condiţii de asepsie

pentru a preveni infecţia, să nu stânjenească circulaţia de
dedesubt (risc de leziuni ischemice), să fie făcut în aşa fel încât
să poată fi menţinut 48 de ore.
Compresiunea la distanţă se realizează prin apăsare sau
compresiune circulară.
Apăsare pe arteră. Arterele carotidă, subclaviculară,
humerală, femurală pot fi comprimate eficace pe planul osos
învecinat. Carotida se comprimă pe faţa antero-laterală a gâtului
la nivelul tuberculului lui Chassaignac.
Artera subclaviculară se comprimă deasupra claviculei,
pe planul osos al primei coaste.
Pentru a realiza acest tip de compresiune este nevoie de
două persoane care să se poată schimba.
Compresiunea circulară se aplică între inimă şi sursa de
sângerare în hemoragii arteriale ale membrelor. Aplicarea
garoului este o măsură extremă, care se aplică numai în caz de
hemoragii arteriale masive, atunci când nu este posibilă
realizarea hemostazei prin alte metode. Garoul este un cordon
elastic, care este folosit pentru realizarea hemostazei în cazul
unor hemoragii care nu pot fi oprite altfel, de obicei în cazul
plăgilor membrelor. În absenţa unui garou, se pot folosi: un
fular, cordon, curea, cravată, şnur, elastic etc.
Deoarece, prin aplicarea garoului, se întrerupe atât
scurgerea sângelui din vasul lezat cât şi circulaţia întregii
porţiuni situate distal de garou, ceea ce poate determina leziuni
grave până la necroze, garoul rămâne o soluţie de rezervă. În
cazul în care se foloseşte garoul, acesta nu se aplică direct pe
piele, ci peste o bucată de faşă şi se ataşează neapărat un bilet pe
care se notează numele victimei şi ora exactă a aplicării garoului.
La fiecare 15 minute se va slăbi pentru scurt timp garoul, pentru
a permite alimentarea cu sânge a membrului.
Compresiunea este bine aplicată atunci când se opreşte
hemoragia şi segmentul de membru situat sub ligatură devine
89
alb-palid.
Apariţia unei coloraţii cianotice arată că s-a realizat
numai o stază venoasă distală.
Hemostaza prin garou nu trebuie să depăşească 60-80
minute. Nerespectarea acestei reguli absolute se poate solda cu
fenomene ischemice ireversibile distale sau prin aşa numitul şoc
de ridicare a garoului.
Alt dezavantaj al hemostazei prin garou este de a
periclita succesul unei chirurgii arteriale reparatorii. Şocul de
ridicare al garoului este o autointoxicaţie a organismului prin
resorbţia din membrul ischemiat a produselor metabolismului în
hipoxie - lactaţi, piruvaţi, mioglobină rezultată din liza
musculară, kinine.
Pe plan local, în zona ischemiată se dezvoltă un edem
variabil, manifestările generale sunt legate de hipovolemie,
hiperkaliemie, hipernatriemie, acidoză, tulburări de coagulare,
suferinţă renală sau cerebrală - fenomene asemănătoare cu cele
din şocul sindromului de strivire. Alcalinizarea bolnavului,
compensarea volemică, asigurarea unei diureze osmotice pot
atenua aceste manifestări.
Hemostaza provizorie chirurgicală mai poate îmbrăca
forma hemostazei preventive şi se aplică ori de câte ori este
necesar să se asigure un câmp operator (ex. în chirurgia mâinii)
sau se execută o operaţie cu risc hemoragie mare.
Hemostaza definitivă comportă mai multe procedee:
cauterizarea, forcipresura urmată de ligatură, tamponamentul
compresiv, restaurarea vasculară.
Primele trei procedee se adresează vaselor a căror
întrerupere anatomică nu lasă teritorii ischemice ce vor evolua
spre necroză.
Cauterizarea asigură hemostaza vaselor mici. Se
realizează îndeosebi prin agenţi fizici: termocauterizare şi
electrocauterizare. Ambele produc coagularea substanţelor
albuminoide şi astuparea vasului.
Forcipresura - striveşte pereţii vasului cu ajutorul
90
penselor hemostatice: Péan şi Kocher. Leziunea intimală astfel

produsă permite formarea cheagului plachetar. Forcipresura
singură nu este suficientă decât pentru hemostaza vaselor mici.
Compensarea hemoragiei. Numai hemoragiile
importante, cu repercusiuni hemodinamice nete şi scăderi
importante ale masei eritrocitare impun transfuzia de sânge
(globule roşii sub 3.000.000, hematocritul sub 30%).
Compensarea trebuie să fie proporţională cu pierderile,
transfuziile mici, zise hemostatice, fiind lipsite de valoare.
Administrarea de sânge se face de obicei după asigurarea
hemostazei, dar acest lucru este departe de a constitui regula.
În hemoragiile viscerale profunde transfuzia precede,
însoţeşte şi urmează actului chirurgical de hemostază.
Ritmul de administrare este condiţionat îndeosebi de
starea clinică şi tensională a bolnavului. Perfuzia rapidă de sânge
este adesea unica modalitate de a scoate bolnavii din şoc
hemoragie.
În urgenţă şi în lipsa unei cantităţi de sânge suficiente se
asigură în primul rând restabilirea echilibrului hemodinamic,
perfuzând ser fiziologic sau glucozat.
91
CAPITOLUL XI. PRIMUL AJUTOR ÎN STOPUL

CARDIO-RESPIRATOR. MANEVRE
DE RESUSCITARE CARDIO-RESPIRATORIE
Oprirea respiraţiei (stopul respirator) şi oprirea inimii

(stopul cardiac), adică încetarea atât a funcţiei respiratorii, cât şi
a celei cardiace, duc la stopul cardio-respirator (sau sincopa
cardio-respiratorie), care corespunde morţii clinice.
Oprirea într-o primă etapă a respiraţiei (stopul respirator)
fără oprirea inimii, deci cu prezenţa pulsului bun la artera
carotidă, permite pe un interval variabil (3-10 minute sau chiar
12 minute) ca reanimarea respiratorie să aibă succes.
Stopul cardiac este urmat invariabil şi de stopul respirator în 20-
30 de secunde.
Din punct de vedere practic, înseamnă că există
reanimare respiratorie fără masaj cardiac, în opriri accidentale
ale respiraţiei cu hemodinamică (circulaţie sanguină) păstrată,
dar nu există masaj cardiac fără respiraţie artificială, pentru că o
dată cu stopul cardiac se opreşte rapid şi respiraţia.
Moartea cerebrală a fost definită ca o comă ireversibilă
cu abolirea reflexelor. Este un proces ireversibil datorită
necrozării neuronilor, urmat de scăderea cantităţii de sânge
circulant. Însă stări precum hipotermia, medicaţia sedativă sau
paralitică sau prezenta bolilor metabolice grave pot fi confuzate
cu moartea cerebrală. Mult timp „moartea” a fost considerată
oprirea permanentă a inimii şi respiraţiei. Mai târziu, când Bjorn
Ibsen (Danemarca) a inventat respiraţia artificială în 1950,
respiraţia şi bătăile inimii au putut fi menţinute şi în comele
profunde.
Moartea clinică începe o dată cu stopul cardiac, care
determină şi oprirea circulaţiei cerebrale. Este deosebit de
important de ştiut că moartea clinică este un proces reversibil şi
victima poate reveni complet la o viaţă normală dacă i se acordă
primul ajutor competent în timp util. Moartea clinică (intervalul
92
în care se poate începe resuscitarea cardio-respiratorie cu unele

şanse) durează 3-4 minute. Orice întârziere în acordarea
primului ajutor eficient duce, după acest interval, datorită lipsei
de oxigen în creier, la moartea biologică, adică la moartea
definitivă, ireversibilă a victimei (leziuni ireversibile în creier şi
alte organe, midriaza fixă, apariţia petelor cadaverice).
Rezultă că în cadrul unui stop cardio-respirator
salvatorul trebuie să intervină cu cea mai mare grabă, în scopul
de a preveni transformarea unui fenomen reversibil (moartea
clinică) într-unul ireversibil, care este moartea biologică.
Semne premonitorii sunt: respiraţie superficială,
tahipnee sau bradipnee, hipotensiune arterială, cianoza
tegumentelor, agitaţie, pierderea conştienţei.
Semne clinice: oprirea mişcărilor respiratorii, toracice şi
abdominale; încetarea bătăilor inimii; absenţa pulsului la
carotidă şi femurală; paloarea extremă a tegumentului; globii
oculari imobili (midriază); relaxarea completă a musculaturii,
inclusiv a sfincterelor, ceea ce duce la pierderi necontrolate de
urină şi materii fecale.
Înainte de a începe reanimarea cardio-respiratorie,
salvatorul se va asigura foarte rapid, fără a pierde timp preţios,
dacă este într-adevăr vorba de oprire cardiacă, prin:
- controlul pulsaţiilor cardiace (puls carotidian, femural);
- controlul respiraţiei prin: semnul oglinzii (se pune în
faţa buzelor oglinda, care nu se va aburi când nu există
respiraţie); se va încerca ascultarea respiraţiei direct, lipind
urechea de toracele victimei pentru a sesiza mişcarea aerului sau
se va urmări mişcarea unei foiţe de ţigară sau a unui tifon (care
nu se va mişca în caz de stop respirator).
Manevrele de reanimare încep cu eliberarea căilor
aeriene superioare (gură, nas, faringe). Fără căi aeriene libere,
permeabile, orice efort de reanimare devine inutil. Semnele
obstruării acestora: absenţa mişcărilor respiratorii normale,
dificultate zgomotoasă în respiraţie, balans între torace şi
93
abdomen, lipsa curentului de aer la nas sau gură, învineţire. La

accidentaţii fără cunoştinţă obstrucţia se face cel mai frecvent
prin căderea limbii dacă accidentatul este culcat pe spate sau prin
prezenţa corpilor străini (sânge, secreţii, apă). Eliberarea căilor
aeriene este suficientă deseori pentru ca victima să-şi reia
respiraţia (fără să mai fie nevoie de respiraţie artificială). Se
poate obţine eliberarea căilor respiratorii prin aşezarea în poziţii
diferite (lateral - oferă cea mai mare securitate pentru victimă).
Salvatorul îngenunchează lateral de victimă şi fixând cotul şi
genunchiul opus al acestuia, îl întoarce cu o singură mişcare pe
partea laterală. Atenţie: manevra este contraindicată în unele
leziuni - fracturi de coloană, unele leziuni ale peretelui toracic
etc.)
Tehnica efectuării resuscitării cardio-respiratorii trebuie
corect însuşită, cu respectare riguroasă a succesiunii timpilor de
execuţie, după formula HELP ME.
H - hiperextensia capului: se trece o mână pe sub gâtul
victimei şi i se ridică ceafa, iar cu a doua mână, aşezată pe frunte,
se împinge capul spre spate, apoi se introduce un sul improvizat
dintr-o haină sau o pătură sub umerii victimei.
E - eliberarea căilor respiratorii: prin curăţarea cu
degetele înfăşurate într-o batistă sau cu un tampon improvizat
dintr-o baghetă de lemn sau de metal, înfăşurată cu o batistă. În
cazul în care căile aeriene sunt astupate de corpi străini (mai
frecvent la copii: bile, nasturi, fragmente de os), se ridică copilul
în sus de picioare, i se deschide gura şi se aplică câteva lovituri
uşoare între omoplaţi. La adulţi loviturile se aplică aşezându-i
culcat pe o parte.
L - luxarea mandibulei, apăsând pe unghiurile exterioare
ale mandibulei cu ultimele patru degete de la ambele mâini, iar
policele pe bărbie; se proiectează mandibula înainte, în aşa fel
încât arcada dentară inferioară să o depăşească pe cea
superioară. La sugari şi la copiii mici hiperextensia capului nu
dezobstruează glota, dimpotrivă, poate agrava obstrucţia; în
94
aceste cazuri se va susţine numai mandibula sau se va luxa

anterior, fără hiperextensia capului.
P - pensarea nasului, cu policele de la ambele mâini sau
cu mâna stângă.
După această pregătire, salvatorul trage aer adânc în
piept, îşi ţine respiraţia în inspiraţie profundă, apoi aplică repede,
cu gura larg deschisă, buzele peste gura întredeschisă a victimei
şi insuflă cu putere aerul din plămânii sau în caile respiratorii ale
victimei. Circumferinţa buzelor sale trebuie să acopere buzele
victimei pentru a împiedica pierderile de aer la comisurile
bucale. Această succesiune de respiraţii se repeta de 14-16 ori
pe minut pentru a fi eficientă. De regulă, la adulţi se insuflă cu
forţă, la copii mai uşor, iar la sugari foarte uşor, cu deosebită
grijă (se pot produce rupturi de alveole de plămâni).
ME - masajul cardiac extern: se aplică transversal podul
palmei uneia dintre mâini (de obicei stânga) pe 1/3 inferioară a
sternului, iar cealaltă palmă se suprapune perpendicular pe
prima. Cu cele două mâini suprapuse şi cu braţele întinse,
ajutându-se de greutatea corpului, salvatorul exercită presiuni
ritmice asupra sternului. Fiecare compresiune va fi bruscă şi
scurtă (aproximativ o secundă) şi va exercita o presiune verticală
a sternului spre coloana vertebrală, în aşa fel ca sternul să fie
înfundat cu aproximativ 5-6 cm. Se apasă numai cu podul
palmei, degetele fiind ridicate pentru a se evita comprimarea
coastelor. După fiecare compresiune sternul este lăsat să revină
în poziţie iniţială, fără să se ridice mâinile de pe sternul victimei.
Dacă este un singur salvator se fac două insuflaţii urmate de 12-
14 compresiuni, dacă sunt doi salvatori unul face o insuflaţie,
celalalt face 5 compresiuni sternale. La copii se poate comprima
cu o singură mână, iar la copiii mici, cu 1-2 degete, în ritm de
80-100 de compresiuni pe minut. Masajul cardiac trebuie
executat până la reluarea bătăilor inimii. După 50-60 de minute
de resuscitare la o victimă la care semnele care caracterizează
instalarea morţii biologice nu se remit, manevra de resuscitare
trebuie întreruptă.
95
Eficienţa ventilaţiei artificiale şi a masajului cardiac

extern se apreciază prin: apariţia pulsului la vasele mari
(carotida, femurala), apariţia reflexului la lumină, prin lipsa
rigidităţii globului ocular, recolorarea tegumentelor.
Chiar dacă victima îşi reia activitatea respiratorie şi
cardiacă, este interzisă ridicarea ei până la venirea ambulanţei.
Respiraţia artificială. Odată eliberate căile respiratorii se poate
iniţia respiraţia artificială.
➢ Metode directe (interne) de respiraţie artificială: metoda
gură la gură şi gură la nas.
Metoda gură la gură. Se aşează bolnavul în decubit
dorsal cu reanimatorul stând lângă el, menţinându-i capul în
extensie şi gura deschisă. Reanimatorul aplică gura sa pe cea a
bolnavului şi insuflă aer cu putere, în timp ce cu mâna stângă
pensează nările pentru a evita orice pierdere de aer. Astfel
toracele se expansionează o dată cu pătrunderea aerului, faciesul
se colorează, iar după 8-10 insuflări concentraţia de oxigen este
suficientă pentru menţinerea respiraţiei.
Metoda gură la nas. Se poate realiza cu bolnavul în
decubit lateral pentru evitarea căderii limbii care poate obstrua
căile respiratorii.
➢ Metodele indirecte (externe) de respiraţie artificială sunt:
metoda Eve, procedeele Silvester şi Schafer.
Metoda Eve. Pacientul este aşezat în decubit ventral pe
un brancard care pivotează în jurul unei axe medio-transversale.
Bascularea se face de aprox. 16 ori / min. la adult şi de 34 ori /
min. la copil. Metoda constă în faptul că atunci când este cu
capul în jos diafragmul presează pe cutia toracică şi se realizează
expirul; atunci când este cu capul în sus diafragmul coboară
astfel realizând inspirul.
Punerea în aplicare a metodei se pare că depăşeşte cele 4
minute fatidice şi de aceea se consideră depăşită şi ineficientă.
Procedeul Silvester. Bolnavul este aşezat în decubit
dorsal pe un plan dur, având ceva sub umeri pentru a se asigura
declivitatea capului. Pentru a evita căderea limbii se întoarce
96
capul într-o parte sau se pune o pipa Gueddel. Reanimatorul se

aşează în genunchi la capul bolnavului. Manevra are doi timpi,
inspir şi expir. Reanimatorul trage braţele în sus şi spre el şi
astfel se asigură inspirul, apoi comprimă cu braţele toracele şi
realizează expirul. Se fac 18-20 mişcări / minut.
Procedeul Schafer. Este folosit îndeosebi pentru
reanimarea înecaţilor. Aceştia se aşează în poziţie ventrală pe un
plan dur cu toracele mai jos decât bazinul. Este nevoie de 2două
persoane pentru reanimare, unul se aşează în genunchi peste
pacient iar al doilea la capul lui cu faţa spre el tot în genunchi.
Primul stă cu palmele dispuse de-a lungul ultimelor coaste
presând toracele şi realizând astfel expirul, al doilea trage de
membrele superioare şi produce inspirul.
97
BIBLIOGRAFIE
1. Asociaţia Medicală Americană, Primul ajutor în urgenţele

medicale, Editura Lider, 2000, Bucureşti.
2. Năstăsoiu, I., ABC- ul primului ajutor, Editura Ceres, 1989,
Bucureşti.
3. Sava, T., Ghid terapeutic de urgenţe traumatologice, Editura
Facla, 1980, Bucureşti.
4. Săvescu Puişan, C., Urgenţa medicală în accidentele grave,
Editura Medicală, 1995, Bucureşti.
5. Georgescu M, Alexandrescu C, Primul ajutor în accidente şi
îmbolăviri subite, I.E.F.S, 1998, Bucureşti.
6. Mănescu S, Tratat de igienă, Editura Medicală, 2004,
Bucureşti.
7. Zamora E, Craciun D.D, Igiena educaţiei fizice şi sportului,
Editura Risoprint, 1999, Cluj Napoca.
8. Zamora E, Popescu A, Zamora D.E, Primul ajutor în educaţie
fizică, sport şi kinetoterapie, Editura G.M.I, 2004, Cluj Napoca.
9. Zegreanu Gr. I., Practici de acordare a primului ajutor,
Editura Agronaut, 1999, Cluj Napoca.
10. Mihele D., Igiena alimentaţiei, Editura Medicală, 2008,
Bucureşti.
11. Prisăcaru V., Malai Emilia, Optimizarea educaţiei pentru
sănătate, 2006, Chişinău.
12. Norman V., Epidemiology and public health in medicine,
1999, Edinburgh.
13. Bach, Ph., Nutriţie (vol.1-4), 2009, Bucuresti.
14. Drosescu Paula, Igiena educaţiei fizice şi sportului, Editura
Universităţii "Al.I. Cuza", 1992, Iaşi.
15. Dumitrescu Carmen, Dumitrescu C., Călirea organismului,
Editura Sport Turism, 1990, Bucureşti.
16. Cordun, M., Aspecte ale traumatismului şi nevoia
intervenţiei psihologice în recuperare, Editura Fundaţiei
Humanitas, 2006, Bucureşti.
98
17. Sbenghe, T. – Kinetoterapie profilactică, terapeutică şi de

recuperare, Editura Medicală, 1987, Bucureşti.
18. Teleki, N. – Recuperarea traumatismelor sportive, Editura
Medicală, 2002, Bucureşti.
19. Sidenco E.L., Bilanţul articular şi muscular, Editura APP,
2000, Bucureşti.
20. Şora T., Petrescu P., Poenaru D., Ghid terapeutic de urgenţe
traumatologice, Editura Facla, 1990, Timişoara.
21. Albu Adriana, Albu C., Vlad T–L, Kinetoterapia pasivă,
Editura Polirom, 2004, Bucureşti.
22. Sbenghe T., Kinesiologia: ştiinţa mişcării, Editura Medicală,
2008, Bucureşti.
23. Drăgan, I., Medicină sportivă, Editura Medicală, 2002,
Bucureşti.
99

Curs Kinetoterapie

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Kinetoterapie

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Educaţie pentru sănătate şi prim ajutor – note de curs

EDUCAŢIE PENTRU SĂNĂTATE ŞI

Capitolul I. Igiena individuală şi a echipamentului sportiv .......... 5

CAPITOLUL I. IGIENA INDIVIDUALĂ ŞI A

Igiena este ştiinţa responsabilă de păstrarea şi

omului la mediul înconjurator în continuă modificare, adaptare

I. IGIENA INDIVIDUALĂ CORPORALĂ A SPORTIVULUI

Rol antiinfecţios. Pielea constituie o barieră împotriva

Baia generală în cadă nu este recomandată în

4. Igiena cavităţii bucale. Cavitatea bucală care

Pentru buna îngrijirea a ochilor şi prevenirea afecţiunilor oculare

cerumen, provoacă mâncărime cu favorizarea formării

- asigurarea confortului în dormitor, prin înlăturarea

II. IGIENA ECHIPAMENTULUI SPORTIV

d. Higroscopicitatea este proprietatea ţesăturii de a absorbi

CAPITOLUL II. CĂLIREA ORGANISMULUI

➢ Definiţia şi importanţa călirii

nu toţi indivizii suportă la fel acţiunea factorilor de

1. Călirea cu ajutorul aerului

2. Călirea cu ajutorul soarelui

II. Radiaţiile neionizante sunt radiaţii electromagnetice

Pigmentaţia este fenomenul de transformare sub influenţa RUV,

de intensitate foarte mare. Din acest motiv, profesional dacă se

Climatul de mare este caracterizat prin: excesul de

3. Călirea cu ajutorul apei

În folosirea procedeului de călire prin scăldat se

CAPITOLUL III. IMPORTANŢA ALIMENTAŢIEI

Toate procesele vitale (respiraţie, circulaţie sanguină,

Importanţa alimentaţiei raţionale în activitatea sportivă

satisfacerea nevoilor energetice, plastice şi catalitice.

- substanţe organice: glucide, lipde, proteine;

1. Glucidele (zaharuri). Sunt substanţe nutririve în

nu numai ca sursă de energie, ci şi prin prezenţa acizilor graşi

Rol biocalalitic. Proteinele intră în structura tuturor

sănătos, cu activitate obişnuită, între 1,2-1,5 g proteine/kg.

II. SUBSTANŢELE ANORGANICE (MINERALE)

- influenţează permeabilitatea memranelor;

- restul de 25% este încorporat sub formă nehemică în

contribuind astfel la îmbunătăţirea rezultatelor, reducerea

1. Vitamina A (retinol). Sursa. Alimentul cel mai bogat

pigmenţilor retinieni, iar în caz de carenţă apare nictalopia

perioadele pregătitoare şi 150-200 mg/24 ore în timpul

Vitaminele din complexul B. Vitaminele din acest grup

alimentele de origine animală ( lapte, gălbenuş de ou, carne,

folosirea ei sub formă medicamentoasă, sau sub forma

Sursa apei din organism. Apa din organism rezultă din

special legume şi fructe, aprox. 900 ml.

Metabolismul apei în timpul eforturilor fizice. În timpul

a sportivi, vor fi necesare lichide care conţin săruri minerale (apă

CAPITOLUL IV. REGIMUL DE VIAŢĂ

2. Igiena individuală şi a echipamentului sportiv. De

deprinderea de a urmări datele personale. Indicii jurnalului de

Măsurile pasive sunt utilizate în sport ca un supliment

Nicotina excită puternic sistemul nervos central, atacând

- transformările pe care alcoolul le suferă la nivelul ficatului

creşterea frecvenţei cardiace în repaus şi în efort submaximal.

CAPITOLUL V. METODE ŞI MIJLOACE DE

În prezent ştiinţa sportului acordă mare importanţă

Măsurile de refacere activă permit scurtarea proceselor

temperaturii corpului datorită temperaturii din saună,

musculatura este pregătită astfel încât să fie garantate

80%-90% în cantitate de 150-180 l, timp de 10-15

sportive, box, scrimă, atletism, se recomandă consumul de apă