ASPECTE PRACTICE DE PREPARARE A FORMELOR FITOTERAPEUTICE

Tehnica de preparare a formelor fitoterapeutice este variată. Ea corespunde unui

anumit fel de utilizare a principiilor active din plantă pentru tratarea unei anumite boli.

I. FORME FITOTERAPEUTICE PENTRU UZ INTERN

1. Masticarea plantelor, este cea mai simplă formă de tratament. Administrarea

constă în introducerea în gură a unei părţi de plantă (frunze, rădăcină, tulpină, flori)
şi masticarea lor. De exemplu, pentru răceli şi răguşeli se procedează la
introducerea în gură a unor fragmente de rădăcină de nalbă mare (Althea
officinalis), masticarea şi apoi înghiţirea lor. Procedeul se face 2-3 zile, iar pe zi se
fac 3-4 masticaţii.
2. Pulbere plantă, se administrează oral. Pulberea se obţine din flori, frunze, tulpină,
rădăcină, toate la un loc sau separat. Utilizarea lor se face separat pentru fiecare
organ de plantă, sau pulberile rezultate se combină în proporţii egale sau diferite
din care se foloseşte o anumită doză. Planta uscată, sau părţi din plantă bine uscate
se macină într-o maşină de râşnit cafea. Pulberea obţinută se ia într-o anumită doză,
se introduce în gură, se ţine sau nu sub limbă şi se înghite cu apă. Se mai poate
administra în gem, dulceaţă, miere de albine. Principiile active din partea de plantă
administrată sub această formă trec în sânge la nivelul stomacului şi intestinului
subţire fără a fi modificate chimic sau de un anumit solvent.
3. Soluţii extractive apoase, se realizează din diferite părţi de plantă sau amestecuri
de plante medicinale, folosind ca solvent apa. Este indicat a se folosi apa distilată
sau apa dedurizată. În unele cazuri se recomandă alcalinizarea uşoară a apei cu
bicarbonat de sodiu sau acidifierea uşoară a ei cu acid citric. Soluţiile extractive
apoase sunt infuzia, decoctul, maceratul la rece, siropurile.
4. Infuzia, este o extracţie apoasă. Cantitatea de plantă uscată prevăzută de reţetă se
introduce într-un vas, de exemplu într-o cană de ceramică cu o capacitate de 200-
250 ml, peste care se toarnă apă în clocot. Se lasă acoperită 15-20 min. Se
strecoară. Se consumă conform prevederilor reţetei. În cazul când se foloseşte
planta crudă, cantitatea utilizată trebuie să fie dublă sau triplă. În acest procedeu de
extracţie apoasă se folosesc florile, frunzele, tulpinile plantelor erbacee şi unele
fructe.
a. Decoctul, este o extracţie apoasă. Planta uscată şi mărunţită se introduce
într-o anumită cantitate de apă rece (de exemplu 250ml) apoi se pune la
fiert. Fierberea se face la foc domol un anumit timp prevăzut de reţetă(5-
30min).
b. Maceratul la rece, este o extracţie apoasă obţinută din rădăcinile,
tulpinile, frunzele, scoarţa sau seminţele unei plante. Acestea se spală şi
apoi se mărunţesc. Apa mai întâi se fierbe şi se răceşte. Produsul vegetal
proaspăt sau uscat se introduce într-o cantitate de apă, vasul se acoperă şi
se lasă la temperatura camerei (18-21°C) timp de 4-6-8-12 ore apoi se
filtrează. Durata stabilită nu trebuie să fie depăşită deoarece se pot
dezvolta microorganisme. Soluţia obţinută se foloseşte imediat, iar ce
rămâne se păstrează la frigider, în sticle închise la culoare şi astupată cu
dop. Păstrarea se face nu mai mult de 48 ore.
c. Siropurile. Ele se prepară din soluţii extractive apoase reprezentate de
infuzie, decoct şi maceratul la rece. La o cantitate de 360g lichid se

144
 adaugă 640g zahăr. Cantitatea mare de zahăr are rol de conservant al
produsului de extracţie, dar şi un corector al unor gusturi neplăcute cum
sunt cele astringente, amare etc. Dizolvarea zahărului se face la rece sau
la cald. La rece se face atunci când acţiunea căldurii influenţează
nefavorabil substanţele (principiile active) existente în soluţiile
extractive. Dizolvarea la cald a zahărului se face pe baia de apă (40-60°C)
sau direct pe foc, printr-o scurtă fierbere de 1-2 minute. În tot timpul
operaţiei este necesară o amestecare continuă spre a evita caramelizarea
zaharozei.
Siropurile oficinale au o concentraţie de zahăr variind între 38-64% ceea ce
corespunde la densităţile cuprinse între 1,170-1,320. Concentraţia optimă a siropului este de
64%, având o densitate de 1,30-1,32. Dacă siropul este prea dens, zahărul cristalizează la
rece, iar dacă nu este destul de dens, se alterează prin fermentare.
Cele mai bune siropuri sunt cele care se fac în casă. Sucul natural de căpşuni,
fragi, zmeură, cireşe, vişine, cătină, caise, piersici, lămâi, portocale, mere, pere, prune se
obţine prin presarea fructelor. Este foarte bine dacă zahărul se înlocuieşte cu miere. În acest
caz se foloseşte combinaţia o parte suc fructe şi trei părţi miere.
Clarificarea siropului se face prin metode fizice şi biochimice sau combinate.
Această lucrare se face imediat după preparare sau după o pauză de câteva zile mai ales în
cazul siropurilor care conţin sucuri sau alte extractive vegetale. Metoda fizică de clarificare
este filtrarea prin hârtia de filtru, iar grăbirea filtrării se face prin folosirea filtrării la cald.
Clarificarea pe cale biochimică se aplică secundar la fructe folosite la prepararea siropurilor
aromatice, operaţie prealabilă dizolvării zaharozei în aceste sucuri. Se păstrează la rece.

5. Soluţii extractive hidro-alcoolice, glicero-hidro-alcoolice şi uleice. Aceste soluţii

extractive sunt preparate fitofarmaceutice de uz intern, pregătite în alcool, apă şi
planta din care trebuie să se extragă principiile active sau sunt pregătite din alcool,
apă, glicerină şi planta din care trebuie să se extragă principiile active, din alcool,
apă, ulei, şi planta din care se extrag principiile active.
a. Maceratul hidro-alcoolic şi uleic la cald, este o extracţie a principiilor
active din plantă cu solvenţi încălziţi la 40-60° C. Temperatura de
extracţie este inferioară aceleia la care solventul fierbe. Apa, alcoolul şi
uleiul sunt solvenţi, iar planta este cea care deţine principiile active cu
acţiune farmacodinamică. Materialele folosite sunt apa, alcoolul, uleiul şi
planta. Dacă alcoolul alimentar de 90-96° trebuie diluat, acestuia i se
adaugă o anumită cantitate de apă distilată până este adus la concentraţia
cerută de reţetă. Aceste forme medicamentoase sunt practicate de
medicina populară. Produsul vegetal mărunţit (20-30g) se amestecă cu
aceeaşi cantitate de alcool concentrat (70-90°), se lasă 12 ore după care se
adaugă 200g ulei de floarea soarelui. Amestecul rezultat se ţine 3-4 ore pe
baia de apă în fierbere. Din când în când se agită. După această operaţie,
amestecul obţinut se lasă în repaus 2-3 zile. Se strecoară printr-o pânză.
Reziduul obţinut se stoarce peste lichidul obţinut prin strecurare. Acesta
se lasă în repaus 24 de ore, apoi se strecoară din nou printr-un tifon
întrâmbit de mai multe ori sau printr-o pânză. Maceratul obţinut poate fi
folosit în scopul pentru care a fost preparat. Se păstrează la rece în sticle
de capacitate mică şi închise la culoare.
b. Maceratul glicero-hidro-alcoolic, este un preparat galenic lichid.
Materialele extractive sunt alcoolul, apa şi glicerina, iar materialul
vegetal de extracţie este reprezentat de muguri, boboci, ramuri tinere
(mlădiţe), rădăcini tinere, scoarţa internă a rădăcinilor, seminţe etc. Toate

145
 aceste părţi din plantă se folosesc proaspete imediat după recoltare. Vasul
în care se face maceratul trebuie să fie de sticlă brună cu capac de inox.
Maceratul vegetal recoltat se curăţă cu atenţie, se selecţionează şi se
triturează pentru înlesnirea extracţiei principiilor active de către solvent.
Astfel pregătit este pus la macerat în alcool alimentar de 90°, timp de 5
zile. După această fază scurtă, maceratului alcoolic i se adaugă un
amestec de apă şi glicerină în proporţie de 1:1. Trebuie totul calculat în
aşa fel încât produsul final să aibă o greutate de 20 de ori mai mare decât
materia primă raportată la cea a eşantionului uscat (muguri sau alte părţi
din plantă). Raportul constant medicament-solvent trebuie să fie de 1:20.
Glicerina are putere mare de dizolvare a principiilor active
farmacodinamice pe care le conţine materialul vegetal. Soluţia alcool-
apă-glicerină este capabilă să extragă din mugurii proaspeţi, din mlădiţele
proaspete, din rădăcinile tinere proaspete, scoarţa internă proaspătă a
rădăcinilor, toate principiile active pe care le conţin. Macerarea în soluţia
alcool-apă-glicerină se continuă încă 21 de zile (3 săptămâni). După
macerare are loc strecurarea lichidului şi stoarcerea reziduului. Lichidul
rezultat din stoarcere se adaugă lichidului strecurat după care se filtrează.
Se lasă la decantare 48 de ore şi apoi se filtrează din nou. Maceratul
glicero-hidro-alcoolic, printr-o diluare corespunzătoare duce la obţinerea
produsului care poate fi utilizat în tratament. Diluţia maceratului obţinut
se face în proporţie de 1:10 cu un amestec pregătit separat de apă-alcool-
glicerină. Acest amestec va fi format din 50 părţi glicerină, 30 părţi alcool
şi 20 părţi apă. În final se obţine un macerat fitoterapeutic de prima
diluţie decimală hahnemaniană homeopată (1 DH). Excepţie face numai
maceratul glicero-hidro-alcoolic de vâsc (Viscum album), care este diluat
în prima centezimală (1 CH). Gemoderivatele obţinute se conservă în
recipiente de sticlă brună şi nu în bidoane de plastic. Se depozitează în
locuri răcoroase şi ferite de lumină. În general, aceste preparate, dacă sunt
bine făcute şi păstrate, expiră după 5 ani. Se administrează sub formă de
picături.
c. Tincturile, constau în macerarea plantei întregi sau a anumitor părţi din
plantă (frunze, rădăcini, inflorescenţe, flori) în alcool alimentar de diverse
concentraţii (45°, 50°, 60°, 70°, 90°) pe o durată de timp cuprinsă între 8-
10-14 zile. Trebuie să se ştie timpul de extracţie şi cantitatea de plantă
necesară pentru o anumită cantitate de alcool. În fitohomeopatie se
utilizează tinctura-mamă care are concentraţie ridicată, dar în tratament se
aplică diluţii decimale sau centezimale.
d. Vinurile medicinale, sunt forme fitomedicamentoase utilizate în trecut,
dar şi în prezent, de către medicina populară românească pentru
vindecarea unor boli. În condiţiile casnice, ele se prepară din vin de bună
calitate şi cu o anumită plantă medicinală sau mai multe plante
medicinale. Macerarea se face la rece. Într-o sticlă colorată de un litru se
introduce produsul vegetal dorit (flori, frunze, planta întreagă) bine
mărunţit. Se adaugă vin până se umple recipientul. Se astupă cu dop şi se
lasă la macerat timp de 7-8 zile. În perioada de maceraţie şi de extracţie a
principiilor active, sticla se agită în fiecare zi pentru uniformizarea
concentraţia. După 8 zile se filtrează şi se stoarce reziduul. Lichidul
obţinut se lasă 24 de ore să se sedimenteze, după care se filtrează din nou
şi se completează cu acelaşi vin până la 1 litru. De obicei, asemenea
preparate se pregătesc din plante medicinale cu principii active amare.

146
 Pentru corectarea gustului se adaugă 50g de zahăr, miere sau glicerină de
uz intern luată de la farmacie. Vinul astfel pregătit se administrează ca
tonic-aperitiv în cantitate de 30-50-100ml, cu 15 minute înainte de mesele
principale. Acest vin nu îl pot folosi hipertensivii, bolnavii de ficat, cei cu
gastrite acide, cu ulcer gastric sau ulcer duodenal.
e. Cidrurile, sunt obţinute din afine, măceşe, coacăze negre, coacăze roşii,
fructe de cătină, porumbe ( fructe de porumbar), flori de soc etc.
i. Cidrul din fructe de cătină, se prepară uşor. Sunt necesare 400 g
fructe uscate, sau 1,500 kg fructe proaspete la 10 litri de apă şi 3
kg zahăr. Apa se fierbe şi se răceşte. Acesteia i se adaugă
fructele, zahărul, 30-50 g drojdie de bere şi sucul obţinut de la 2
lămâi. Totul se pune într-o damigeană care este prevăzută cu dop
etanş şi tub de fermentaţie care stă cu capătul inferior într-un
borcan cu apă. Prin tub se elimină din damigeană dioxidul de
carbon. Fermentaţia durează 15-20 de zile. La sfârşitul
fermentaţiei se formează o peliculă de ulei la suprafaţa
lichidului. Uleiul se separă de lichid şi se păstrează la rece în
sticle de 50-100 ml, închise la culoare. Uleiul se poate folosi
pentru tratamentul arsurilor şi al rănilor greu vindecabile. El se
aplică direct pe plagă.
ii. Cidrul din fructe de măceş. În funcţie de timpul când se
pregăteşte cidrul se pot folosi: 500 g măceşe proaspete, 1 kg de
măceşe uscate sau 500 g pulpă uscată (fără seminţe) de măceşe
la 10 litri de apă. Apa se fierbe şi se răceşte. Aceasta se introduce
într-o damigeană şi i se adaugă 2,8 kg zahăr, 30-50 g drojdie de
bere şi sucul obţinut de la 2 lămâi. Damigenei se ataşează dopul
etanş prevăzut cu tubul de fermentaţie şi un borcan cu apă. În
borcanul cu apă se deschide partea inferioară a tubului de
fermentaţie. Fermentaţia durează 4-6 săptămâni. În primele
săptămâni damigeana se agită uşor. Fermentaţia a luat sfârşit
când prin tub nu se mai elimină dioxidul de carbon. La final
cidrul este limpede. Acesta se trage în sticle închise la culoare şi
bine astupate cu dop. Se păstrează la rece. Cidrul este bogat în
vitamina C.
iii. Cidrul din fructe de porumbar. În mediul sătesc fructele de
porumbar se numesc porumbe. Din ele se pregăteşte un cidru cu
gust astringent. Astringenţa este dată de conţinutul ridicat de
tanin, pe care îl au fructele. Se folosesc 3 kg de porumbe, 3 kg
de zahăr, 10 litri de apă, 30-50 g drojdie de bere, suc obţinut de
la 2 lămâi. Sistemul de pregătire este la fel ca la cidrul de
măceşe sau de cătină. Cidrul obţinut se foloseşte de oricare
doritor de a-l consuma, el fiind foarte util celor care suferă de
colită cronică.
iv. Cidrul de flori de soc. Pentru obţinerea lui se folosesc 3-4
umbele mari (80 g flori proaspete) sau 15-20 g flori uscate, 10
litri de apă, 1 kg zahăr şi sucul a 2 lămâi, puţină coajă rasă de
lămâie şi 10-15 g drojdie de lămâie. Dacă florile sunt proaspete
se curăţă de peduncul pentru că acesta îi conferă un gust amar.
Apei i se adaugă florile şi zahărul după care se fierbe până la
primul clocot. Se lasă la răcit. Se toarnă într-un borcan, i se
adaugă sucul de lămâie, coaja de lămâie şi drojdia de bere. Se

147
 lasă la fermentat 5-6 zile. Se obţine o băutură plăcută la gust şi
uşor şampanizată. Se păstrează la rece, în sticle cu dop presat.
Cidrul manifestă efecte diuretice, sudorifice şi depurative.
Măreşte cantitatea de urină eliminată activând secreţia şi excreţia
ei. Provoacă sudoraţie cu eliminarea toxinelor din organism;
contribuie pe cale renală şi chiar intestinală la expulzarea din
organism a toxinelor şi a produşilor realizaţi din dezasimilaţie.

II. FORME FITOTERAPEUTICE DE UZ EXTERN

1. Unguente sunt preparate fitofarmaceutice semisolide care conţin substanţe

active încorporate într-un excipient ce se înmoaie la temperatura corpului. Ele sunt formate
din baza de unguent de consistenţă semisolidă şi principiile active provenite de la plante.
Baza de unguent, este reprezentată de vaselină, lanolină, grăsimi hidrogenate,
ceară (albă sau galbenă), grăsimi de natură vegetală, untură nesărată extrasă prin topire din
ţesutul adipos proaspăt luat de la un porc după sacrificare.
Untura este formată din gliceridele acizilor miristic, stearic, palmitic, oleic,
linoleic. Este insolubilă în apă, puţin solubilă în alcool şi solubilă în eter, cloroform, eter de
petrol, sulfură de carbon. Ceara albă şi ceara galbenă se obţine prin topire în apă caldă a
fagurilor de albine, după ce au fost golite de miere. După răcire, ceara se solidifică. Ceara
albă se obţine din ceara galbenă prin decolorare şi înălbire. Ea este insolubilă în alcool şi
apă, dar solubilă în eter, cloroform, benzen, uleiuri grase şi uleiuri volatile.
Vaselina este un amestec de hidrocarburi saturate obţinute prin purificarea şi
înălbirea reziduurilor de la rectificarea petrolului. Vaselina brută printr-un sistem de
procedee tehnice formează cel mai bun sort de vaselină farmaceutică. Ea este albă sau
verzuie, omogenă, translucidă în strat subţire, grasă la pipăit, fără miros şi fără gust. Are
mare stabilitate.
Lanolina , se obţine prin extracţia şi purificarea lipidelor de pe lâna de oaie. Ea
conţine un amestec de alcooli superiori liberi şi sub formă de esteri cu acizii graşi superiori.
Are consistenţa unui unguent vâscos de culoare galben deschis până la galben închis-
bruniu. Se dizolvă în eter, cloroform, eter de petrol benzină şi are o mare capacitate de
emulsionare a apei. Lanolina poate încorpora 150% apă. Lanolina nu se foloseşte ca atare,
ci hidratată.
Uleiuri medicinale în care s-au macerat plante medicinale sunt grăsimi fluide de
natură vegetală. Se pot folosi: uleiul de floarea-soarelui, uleiul de măsline, uleiul de sesam,
uleiul de seminţe de dovleac, uleiul de arahide, uleiul de migdale, uleiul de ricin, uleiul de
alune, uleiul de sâmburi de piersici, uleiul de seminţe de struguri etc. Pentru o mai bună
stabilitate a lor uleiurile se hidrogenează prin anumite procedee tehnice. Această măsură se
ia în cazul industriei farmaceutice. În casele oamenilor se foloseşte uleiul ca atare. Planta
din care se doreşte obţinerea principiilor active se fragmentează foarte bine, cele uscate se
aduc la stadiul de pulbere. Astfel pregătită se introduce într-o sticlă şi apoi se toarnă ulei. Se
lasă la macerat 4-6 săptămâni, după care se strecoară şi se foloseşte în scopul terapeutic
corespunzător bolii.
2. Cataplasmele, sunt aplicaţii de substanţe variate la anumite temperaturi, pe
diverse regiuni ale corpului, în scop terapeutic. Ele sunt numite popular prişniţe sau oblojeli
şi sunt preparate de consistenţă moale care se obţin din plante şi organe ale plantei
medicinale pulverizate şi amestecate cu apă caldă până se formează o pastă. Tratamentul
constă în punerea acestei paste între două bucăţi de pânză şi aplicarea ei pe locul afectat
(partea bolnavă). Cataplasma nu trebuie să depăşească prin suprafaţa ei locul bolnav. Dacă
cataplasma trebuie înlocuită, aceasta nu se ridică de pe locul bolnav până nu se prepară o
nouă cataplasmă. Când totul este pregătit se ridică vechea cataplasmă şi imediat se aşează

148
cea nouă pregătită anterior. Nu trebuie să se răcească locul unde ea a fost aplicată. Cele mai
des folosite sunt: cataplasma de făină de in (cataplasmă emolientă) şi cataplasma de faină
de muştar, dar şi de alte plante în funcţie de afecţiunea pe care o are omul.
3. Băile de plante, sunt proceduri fito-hidro-terapeutice, unde în apa de baie se
introduc infuzii sau decocturi de plante medicinale. Ele se obţin din plante bine mărunţite
(cca 500 g) puse într-un săculeţ de pânză şi introducerea lor în apa fierbinte din cadă. Cel
mai adesea se foloseşte direct infuzia sau decoctul de mentă, muşeţel, flori de fân etc care
se toarnă în apa de baie adusă la temperatura corpului omenesc (37°C). Dintre băile
medicinale mai des folosite sunt baia de făină de muştar în care se introduc picioarele sau
întregul corp, dar şi alte plante medicinale (muşeţel, izmă, sovârf, foi de nuc etc). O baie
generală reconfortantă şi terapeutică pentru mai multe boli, este cea în care se foloseşte
floarea de fân formată din mii de plante. Floarea de fân (500g) se adaugă la 10 litrii de apă
şi se fierbe 20-30 minute la un foc domol. Se strecoară şi se adaugă apei de baie din cadă.
Baia durează 15-20 de minute. Băile se fac sub formă de cură într-un număr stabilit care se
repetă la anumite intervale şi se reiau la nevoie. De regulă se fac cure de cel puţin 5-7 băi.
Se practică mai intens în comuna Bertea judeţul Prahova.
Băile generale se fac pentru întregul corp, în cadă şi el trebuie în întregime ţinut
în apă cu excepţia capului care poate fi ţinut acoperit parţial. Înainte de baia medicinală se
spală corpul în apa caldă prin introducerea lui în cadă sau sub duş. Se asigură astfel
îndepărtarea de pe piele a substanţelor grase şi a transpiraţiei. La ieşirea din baia
medicinală, corpul nu se şterge timp de 10 minute. Ştergerea se face cu un prosop moale,
prin tamponare uşoară. După baie se stă cel puţin o oră întins pe pat. În situaţia când după
baie apar mâncărimi pe piele (stare alergică), ea nu se mai repetă, deoarece organismul
manifestă intoleranţă la unul din principiile active extrase din plantă.
Băile de plante se bazează pe acţiunea directă la nivelul pielii a diverselor principii
active cu acţiune antiseptică, antiinflamatoare, cicatrizantă. Unele substanţe active pătrund
prin piele şi ajung în zone subiacente în cazul gutei şi reomatismului. Ele sunt chiar
transportate de către sânge în întreg organismul, fapt ce le recomandă pentru unele boli
interne.
Camera unde se face baia generală trebuie să fie încălzită la 21-23°C şi ferită de
curenţi. De preferat, băile se fac vara, la începutul toamnei şi sfârşitul primăverii.
Băile locale interesează numai anumite părţi ale corpului. Ele se recomandă în
cazul unor plăgi purulente, a unor afecţiuni articulare, hemoroizi, băi de ochi. În acest scop
se folosesc 20-50g plantă medicinală la 1 litru de apă. Băile care se fac pentru
descongestionarea hemoroizilor se numesc şi băi de şezut. Făcute în mod corespunzător şi
repetat acestea duc până la dispariţia hemoroizilor şi vindecarea fisurilor anale. Apa folosită
la baia de şezut trebuie să aibă 37°C. Se face o toaletă a regiuni anale şi apoi se introduce
şezutul în apă pentru10-15 minute. Se fac două băi pe zi, din care una seara, înainte de
culcare. Acest tratament continuă până la vindecare.
Clisma este o formă fitomedicamentoasă, lichidă (soluţie) destinată introducerii
rectale. Ea poate acţiona local asupra mucoasei rectocolice sau poate avea acţiune generală
resorbtivă. În acest scop se pregăteşte o extracţie apoasă, infuzia sau decoctul, din planta
care serveşte ca bază de tratament. Temperatura preparatului trebuie să fie apropiată de cea
a corpului şi nu mai mare. Se face toaleta regiunii anale cu apă caldă şi săpun. Introducerea
extracţiei apoase în anus se face cu ajutorul unei pompe de cauciuc (pară) luată de la
farmacie. Aceasta se strânge în mână puternic ca să iasă aerul afară, apoi se introduce cu
vârful în extracţia apoasă pregătită. După ce se umple se unge canula cu puţin săpun şi se
introduce în interiorul anusului. Se strânge puternic ca lichidul să pătrundă în rect. Se poate
introduce o a doua cantitate. Se aşteaptă câteva minute şi când apar convulsiile defecaţiei se
elimină din corp. Se mai introduce conţinutul a încă unei pompe şi se elimină imediat ca

149
rectul şi canalul anal să rămână curate. Clisma se face înainte de defecaţie la cei care se
constipă şi după defecaţie la cei cu un tranzit intestinal normal.
Inhalaţia constă în inspirarea unor vapori de apă care antrenează uleiuri volatile
extrase din planta medicinală aflată în fierbere. Acţiunea lor este descongestinantă,
calmantă, vindecătoare. În acest scop se pot folosi flori de tei, flori de muşeţel, mentă, etc.
Planta medicinală se pune la fiert şi când a început să clocotească, se ţine capul deasupra
vasului acoperit cu un cearceaf. Se inhalează prin inspiraţie vaporii degajaţi, care
acţionează asupra căilor respiratorii calmând mucoasele şi uşurând expectoraţia.
Gargarismele reprezintă modalitatea de dezinfectare a gurii şi faringelui folosind
infuzia sau decoctul unor specii de plante medicinale (muşeţel, rostopască, tătăneasă, etc).
Infuzia sau decoctul se strecoară, se aduce la temperatura apropiată de temperatura corpului
(36-37°C) sau chiar sub această temperatură (25-30°C), se ia o gură bună din el, se dă capul
pe spate şi se expiră continuu aerul din plămâni, rezultând o barbotare în gât a extracţiei
apoase. Se repetă de două trei ori, apoi se clăteşte gura tot cu acelaşi lichid cu care s-a făcut
gargara. Se fac două trei gargare pe zi, din care una seara înainte de culcare. Gargarele sunt
utile în amigdalite, stomatite, abcese şi dureri dentare.
Badijonările, constau în aplicarea externă, direct pe leziune a pielii sau a
mucoaselor, a substanţelor obţinute din plante. De exemplu, aftolizolul preparat din petale
de trandafir, se aplică pe răni externe, afte bucale amigdalite purulente, cu un tampon de
vată înfăşurată pe un beţişor sau creion înmuiat în această soluţie. Se fac două trei
badijonări pe zi, din care ultima seara înainte de culcare.

UNITĂŢI DE MĂSURĂ PENTRU DOZARE

În fitoterapie, preparatele obţinute din plante se administrează prin unităţi de

măsură volumetrice şi unităţi de măsură gravimetrice. După A. Radu şi Ecaterina
Andronescu (1984) acestea sunt:

Unităţi de măsură volumetrice:

 Picătura este a 20-a parte dintr-un milimetru (cm³ sau un gram de apă). Adică 20
de picături fac 1 ml de apă;
 O linguriţă de infuzie sau decoct conţine 5 ml, adică 100 de picături;
 O linguriţă de decoct conţine 8 ml apă;
 O lingură de supă conţine 15 ml;
 Un pahar pentru vin conţine cca. 100 ml;
 Un pahar pentru apă sau o cană pentru ceai conţine 200-250ml.
Toate aceste volume se referă la apă. Siropurile sunt mai grele decât apa, iar
uleiurile sunt mai uşoare. Aşa dar, volumul nu mai corespunde cu greutatea.

Unităţi de măsură gravimetrice.

Unitate convenţională este gramul. Numărul de picături pe gram diferă, în funcţie

de substanţă.
În cazul lichidelor, apa conţine 20 picături/gram; alcoolul conţine 60
picături/gram; soluţiile uleioase conţin 45-50 picături/gram; siropul conţine 60
picături/gram.
Pentru că în fitoterapie unitatea de măsură este linguriţa, lingura de desert, sau
lingura de supă se fac următoarele precizări cantitative: în funcţie de substanţa măsurată:
 O linguriţă pentru ceai conţine 5 g apă, 6,5 g sirop, 4,5 g ulei;
 O linguriţă pentru desert conţine cca 10 g apă, 13 g sirop, 9 g ulei;

150
  O lingură pentru supă conţine 15g apă, 20g sirop, 13,5g ulei.
În cazul pulberilor cantităţile variază în funcţie de densitatea şi de gradul lor
de mărunţire.
 O linguriţă plină de pulbere frunze cântăreşte cca 2-3 g;
 O linguriţă plină de pulbere flori cântăreşte cca 3-4 g;
 O linguriţă plină de pulbere rădăcini şi rizomi, cântăreşte cca 5-7 g;
 O linguriţă plină de pulbere scoarţă cântăreşte cca 6-7 g;
 O linguriţă plină de pulbere fructe cântăreşte cca 5-6 g;
 O linguriţă plină de pulbere părţi aeriene de plantă (herba)
cântăreşte cca 4-5 g;
 O linguriţă plină cu seminţe conţine cca 8-10 g;
 O lingură plina de pulbere frunze, conţine cca 4-6 g;
 O lingură plină de pulbere flori conţine cca 6-8 g,
 O lingură plină pulbere rădăcini şi rizomi, conţine cca 10-14 g;
 O lingură plină pulbere scoarţă, conţine cca 12-14 g;
 O lingură plină pulbere fructe, conţine cca 10-12 g;
 O lingură plină părţi aeriene ale plantei, conţine cca 8-10 g;
 O lingură plină de seminţe, conţine cca 16-20 g;
Un vârf de cuţit de pulbere cântăreşte cca 0,5-1 g, iar o linguriţă rasă 1,5-2,5
g.
Alte măsuri folosite sunt:
Cât se ia cu trei degete, cântăreşte cca 1,5-2,5 g;
Cât se ia cu patru degete, cântăreşte cca 3 g;
O mână de flori cântăreşte în jur de 20-30 g;
O mână pulbere cântăreşte cca 80 g;
O mână de seminţe cântăreşte cca 50 g;

151
 RECOLTAREA, PRELUCRAREA, USCAREA ŞI PĂSTRAREA
PLANTELOR MEDICINALE
Calitatea plantelor medicinale depinde de timpul când se recoltează, modul de
recoltare şi transport, corectitudinea uscării şi a păstrării până la folosire. Recoltarea
plantelor trebuie să se facă din zone nepoluate, de pe şesuri, dealuri şi munţi, departe de
sursele de poluare, de la oraşe şi sate. Acestor condiţii li se alătură şi nivelul de cunoştinţe a
celui care realizează recoltarea. El trebuie să ştie cu maximă precizie ce organ al plantei
medicinale conţine cele mai multe principii active. Într-o plantă, în funcţie de specie, un
organ poate avea o acumulare mare de principii active, alt organ să aibă un conţinut mai
mic, iar altul poate chiar să lipsească. Cantitatea de principii active dintr-un organ nu este
aceeaşi în tot timpul vegetaţiei. Acestea se găsesc într-o concentraţie maximă numai într-o
anumită perioadă a anului şi care trebuie să fie şi momentul recoltării. Organul de plantă
sau planta în sine recoltate la timpul potrivit asigură un produs vegetal cu proprietăţi
farmacodinamice de calitate superioară.

RECOLTAREA MUGURILOR FOLIARI

Mugurii, ca organe vegetative, se formează toamna. Recoltarea lor se face
primăvara timpuriu, înainte de germinare, când planta îşi intensifică activitatea fiziologică
de uscare a sevei brute în coroană. Aceştia sunt folosiţi proaspeţi sau se usucă. Se
recoltează pe timp însorit.

RECOLTAREA MUGURILOR FLORALI

Mugurii florali se recoltează în stadiul de boboci, înainte de deschiderea lor, pe
timp însorit, după ora 10. Un exemplu îl reprezintă cenuşerul (Ailanthus altissima). Aceştia
sunt folosiţi proaspeţi pentru tincturi, macerate glicero-hidro-alcoolice sau se usucă dându-
li-se diferite destinaţii de folosire. Transportul lor se face în coşuri fără a fi presaţi.

RECOLTAREA FLORILOR
Florile se recoltează la deschiderea lor, pe timp însorit, cu excepţia celor cu uleiuri
volatile, care se recoltează pe timp noros. Produsul floricol cel mai reuşit este cel în care
florile se recoltează imediat după deschiderea bobocului. Nu se recoltează florile aflate în
declin, la sfârşitul existenţei lor, adică atunci când ele s-au trecut. Florile recoltate se
transportă în coşuri, fără a fi presate.

RECOLTAREA AMENŢILOR
Amentul este o inflorescenţă formată din numeroase flori mici care nu posedă
caliciu şi corolă. Ele sunt dispuse sub formă de spic. Florile care compun inflorescenţele
sunt unisexuate, fie numai cu stamine (flori staminifere, de sex bărbătesc), fie formate
numai din pistil (flori pistilifere, de sex feminin). Florile bărbăteşti posedă o cantitate
semnificativă de polen. Polenizarea este anemofilă (făcută de vânt). Se recoltează pe timp
frumos. Se folosesc proaspeţi sau uscaţi.

RECOLTAREA FRUNZELOR
Frunzele se recoltează când au ajuns la maturitate. Momentul recoltărilor diferă.
Plantele erbacee trebuie lăsate să înflorească şi apoi li se recoltează o parte din frunze. De la
arbori şi arbuşti frunzele se recoltează imediat după completa lor dezvoltare, în lunile iunie,
iulie, rar la începutul lunii august. Frunzele care nu conţin uleiuri volatile se recoltează pe

152
vreme însorită, după ora 10. Frunzele care conţin uleiuri volatile, se recoltează pe timp
noros. Transportul lor se face în coşuri fără a fi presate.
RECOLTARE PLANTELOR FĂRĂ RĂDĂCINĂ (HERBA)

Plantele medicinale erbacee, spontane şi cultivate, se recoltează cel mai frecvent

când acestea sunt înflorite. Se urmăreşte ca ele să conţină cât mai multe flori. Pentru a nu fi
smulsă din pământ, planta se taie cu un cuţit. Transportul se face în coşuri sau cutii de
carton fără a fi presate.

RECOLTAREA ORGANELOR SUBTERANE ALE PLANTEI

Rădăcinile, rizomii, bulbii, tuberculii se recoltează primăvara de timpuriu sau
toamna târziu. În cursul verii lângă fiecare plantă căreia urmează să i se recolteze părţile
subterane se va înfige alături un mic jalon care va indica locul unde se află. Această
operaţiune impune siguranţa că se va recolta specia dorită. Fără această măsură pot apărea
confuzii, din cauza absenţei părţilor aeriene a frunzelor sau mai ales a florilor, care sunt
elemente esenţiale în recunoaşterea speciei de plantă care prezintă interes fitoterapeutic.
Trebuie avut în vedere că rădăcinile plantelor anuale şi bienale să se recolteze la sfârşitul
perioadei de vegetaţie, iar cele ale plantelor multianuale, perene, înainte de lignificare.
Rădăcinile tinere proaspete sunt folosite în gemoterapie. În acest sens se recoltează rădăcini
tinere de sorbestrea (Sanguisorba officinalis), mesteacăn pufos (Betula pubescens); stejar
(Quercus robur), porumb (Zea mays), secară (Secale cereale), viţă de vie (Vitis vinifera)

RECOLTAREA FRUCTELOR
Timpul când trebuie recoltate fructele diferă în funcţie de specie. Fructele cărnoase
se recoltează la maturitatea fiziologică. Cele uscate se recoltează înainte de deschiderea lor,
urmărindu-se ca seminţele să fie pe deplin dezvoltate,

RECOLTAREA SEMINŢELOR
Se face la completa lor maturitate. Fructele
care le conţin, dacă sunt dehiscente, recoltarea lor se face înainte de deschiderea lor
spontană. Un aspect în acest sens îl prezintă seminţele de mac, de muştar, de in etc.
Seminţele altor specii de plante cu fructe uscate indehiscente, se recoltează la termen, când
au ajuns la completa dezvoltare şi maturizare. Obţinerea seminţelor de la ele se realizează
prin diferite procedee corespunzătoare.

RECOLTAREA SCOARŢEI
Scoarţa de la arbori sau de la arbuşti se recoltează primăvara, în momentul urcării
sevei. În scopuri terapeutice se foloseşte scoarţa tulpinilor şi ramurilor tinere de arbori, dar
şi scoarţa rădăcinilor. Epoca de recoltare este primăvara, până la apariţia frunzelor. Motivul
de recoltare ales îl reprezintă desprinderea uşoară a scoarţei de partea lemnoasă, dar şi
prezenţa în ea a unei cantităţi suficiente de principii active.

RECOLTAREA PĂRŢILOR LEMNOASE

Ramurile şi tulpinile se recoltează după apariţia primelor flori. Lemnul, la plantele
tinere se recoltează imediat după ascensiunea sevei.

RECOLTAREA MUGURILOR
Mugurii, ca organe vegetative se formează toamna. Ei reprezintă principalul
rezervor de meristem primar, format din celule cu o rapidă capacitate de multiplicare. Toate
genele plantei se regăsesc în celulele meristematice, astfel o singură celulă de aici poate
recrea planta în întregime cu mare fidelitate. Mugurii se recoltează primăvara timpuriu,

153
înainte de germinare, când planta îşi intensifică activitatea fiziologică de circulaţie a
sevelor, brută şi elaborată, în corpul ei. Aceştia sunt folosiţi proaspeţi sau uscaţi. În
gemoterapie sunt folosiţi muguri proaspeţi, imediat după ce au fost recoltaţi. Din mediul
natural se recoltează mugurii de la următoarele specii de plante: alun (Corylus avellana),
anin alb (Alnus incana), anin negru (Alnus glutinosa), arborele Iudei (Cercis
siliquastrum), brad (Abies alba), carpen (Carpinus betulus), coacăz negru (Ribes
nigrum), castan comestibil (Castanea vesca), castan sălbatic (Aesculus hippocastanum),
dârmoz (Viburnum lanata), dud negru (Morus nigra), fag (Fagus sylvatica), frasin
(Fraxinus excelsior), gorun (Quercus petrea) jneapăn (Pinus mugo), jugastru (Acer
campestre), lămâi (Citrus limon), liliac (Syringa vulgaris), mesteacăn (Betula verrucosa),
mesteacăn pufos (Betula pubescens), migdal (Prunus amygdalus), nuc (Juglans regia),
platan (Platanus orientalis), plop negru (Populus nigra), porumbar (Prunus spinosa),
sânger (Cornus sanguinea), scoruş (Sorbus domestica), smochin (Ficus carica), stejar
(Quercus robur), tei argintiu (Tilica tomentosa), ulm (Ulmus campestris), viţa de vie
(Vitis vinifera).

RECOLTAREA MLĂDIŢELOR
Mlădiţele sunt ramuri tinere sau foarte tinere. Acestea se recoltează de la plantele
unde nu este posibilă recoltarea mugurilor. Se folosesc în gemoterapie imediat după
recoltarea lor, adică proaspete. Plantele de la care se fac astfel de recoltări sunt: afinul
(Vaccinum myrtillus), arborele mamut (Sequoia gigantea), cătina roşie (Tamarix
ramosissima), caprifoiul (Lonicera nigra), cenuşarul (Ailanthus altissima), cimişirul
(Buxus sempervirens), iarba neagră (Caluna vulgaris), ienupărul (Juniperus communis),
laurul (Ilex aquifolium), lemnul câinesc (Ligustrum vulgare), măceşul (Rosa canina),
măslinul (Olea europaea), merişorul de munte (Vaccinum vitis-idaea), murul de pădure
(Rubus fruticasus), păducelul alburiu (Crataegus oxyacantha), rozmarinul (Rosmarinus
officinalis), vâscul (Viscum album) şi zmeurul (Rubus idaens).

RECOLTAREA SEVEI
Seva unor arbori reprezintă un remediu important pentru sănătatea oamenilor. La
mesteacăn (Betula pendula), seva se recoltează la începutul lunii martie, în perioada de
lună în creştere, iar la salcie (Salix alba), în momentul înfloririi sau când planta are flori.
Pentru recoltarea sevei se fac orificii în tulpină, adânci de 2-5cm la cca 1m înălţime de la
pământ. Orificiile se înclină uşor în sus şi se fac pe partea de sud a copacului. În ele se
introduce un tubuleţ care trebuie să iasă în exterior cca 8cm. Sub tub se ancorează un
recipient de sticlă. În cursul unei zile se poate recolta 1 litru. După obţinerea sevei, orificiile
din trunchiul copacului se astupă cu dopuri de lemn. Lăsarea deschisă a orificiilor
determină epuizarea copacului. S-a constatat că producţia de sevă este cu atât mai mare cu
cât iarna a fost mai geroasă. Arborii de vârstă medie crescuţi la altitudine dau o cantitate
mai mare de sevă. Seva se conservă timp îndelungat în flacoane sigilate. Înainte de sigilare,
i se adaugă puţin ulei de măsline sau de floarea-soarelui pentru a o proteja de contactul cu
aerul. Un procedeu modern constă în conservarea sevei prin sterilizare la temperaturi joase.
Diluţia (1:10) în soluţie glicero-hidro-alcoolică permite o bună conservare până la folosire.

PRELUCRAREA
După recoltare, organele plantelor sau plantele erbacee sunt selecţionate, se
înlătură impurităţile şi părţile brunificate. Unele organe cum sunt rădăcinile, bulbii,
tuberculii se spală într-un curent de apă, fără a fi lăsate să stea în ea. După spălare se pun la
zvântat.

USCAREA

154
 Uscarea este o operaţiune importantă. De ea depinde calitatea materialului vegetal ce
va fi utilizat în tratarea oamenilor şi animalelor. Conţinutul de apă existent în organele
plantei diferă: organele subterane(rădăcini, bulbi, rizomi etc) au 75-85% apă; frunzele au
60-90% apă; florile au 90% apă; seminţele au 5-10% apă etc. Uscarea plantelor se face pe
cale naturală şi pe cale artificială.
Uscarea pe cale naturală, se face la umbră sau la soare. La soare se usucă rădăcinile,
fructele, seminţele, scoarţa. La umbră se usucă părţile aeriene ale plantei, frunzele, florile,
inflorescenţele. Cele mai bune locuri de uscare sunt podurile caselor acoperite cu tablă,
magaziile şi şoproanele acoperite cu tablă sau ţiglă, toate cu o bună aerisire. Frunzele şi
florile puse la uscat nu se întorc, planta întreagă sau alte organe ale ei se întorc zilnic sau la
două zile. Stratul de uscare trebuie să fie subţire. Florile şi frunzele se consideră uscate
când foşnesc la atingere. Părţile subterane puse la uscat, se consideră uscate când se rup cu
zgomot. Uscarea plantelor sau a organelor de plante mirositoare se usucă separat în alte
încăperi, faţă de plantele nemirositoare. Plantele toxice să nu se usuce alături de plantele
netoxice.
Uscarea pe cale artificială, se face în încăperi speciale unde temperatura este dirijată
şi supravegheată.
Produsul vegetal uscat, indiferent care este el, se consideră de calitate când îşi
păstrează culoarea şi mirosul natural, fără a fi amestecat cu corpuri străine.

CONSERVAREA
Plantele şi organele de plante uscate se păstrează în pungi de hârtie duble,
pergaminate, în cutii de carton sau de lemn. Acestea se etichetează cu numele speciei, locul
şi data recoltării. Se depozitează în încăperi curate şi uscate. Păstrarea frunzelor, florilor,
inflorescenţelor se face 1-3 ani. Rădăcinile, tulpinile, scoarţele se pot păstra 4-5 ani.
Expirarea termenelor presupune reînnoirea lor.
Gemoderivatele şi tincturile-mamă sunt păstrate în recipiente de sticlă de culoare
brună. Acestea se depozitează în camere ferite de lumină. Ele pot fi utilizate timp de 5 ani
de la data preparării.

155