206
LAPTELE-CÂINELUI1
(Euphorbia peplis L), fam.
Euphorbiaceae. Plantă erbacee, anuală,
terofită, medicinală, întâlnită pe
nisipurile litorale la Sulina, Cetatea
Istria, Capul Midia, Constanţa, Tuzla,
Techirghiol; se mai numeşte alior,
aliorul câinelui, arior, buruiană de negi,
buruiană de râie măgărească, buruiană
măgărească, iarbă de negi, laptele
cucului; Germ: Wolfsmilch, Eselsmilch,
Gemeine Wolfsmilch, Hundsmilch,
Trufesmilch; Magh: Ebtejfü, Farkas tej,
Kis sárfü, Sátejfür, Kutyatej. Răspândită
pe ţărmurile maritime din Europa de
Sud şi Est, Asia de Est şi Africa de Nord
(Atlantic-mediteranean).
ISTORIC. Planta este cunoscută
din Antichitate de către locuitorii de pe
ţinuturile litorale ale Mării negre. Ei au
folosit seminţele în accesele de astmă.
Mai târziu, s-a dovedit că acestea au
acţiune antidispneică. A fost şi a rămas
încă, în această privinţă, un remediu
popular.
DESCRIEREA SPECIEI. Tulpini
prostrate, dichotomic ramificate,
împreună cu frunzele glabre şi puţin
cărnoase. Frunze opuse, ovat-oblongi, cu
baza cordată, inegală, obtuze,
emarginate, întregi sau cuneate în partea
inferioară, scurt peţiolate, cu stipele
subulate, bi- sau trifidate. Flori axilare,
solitare. Înflorire, V–X. Glandele
ciatului roşii, transversal-ovate. Fructe,
capsule mari, lungi de 4–5 mm, netede,
glabre. Seminţe ovat-conice, de 3 mm
lungime, glabre.
RECOLTARE. Seminţele se
recoltează când ajung la maturitatea
fiziologică. Se usucă în strat subţire la
umbră.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Seminţele au
acţiune antidispneică în accesele de
astmă. Principiile active pe care le
conţine înlătură tulburarea respiratorie
de origine pulmonară caracterizată,
subiectiv, prin setea de aer şi, obiectiv,
prin tulburarea ritmului amplitudinii sau
frecvenţei respiratorii. Intervine
favorabil şi în alte boli (erizipel, eczeme,
zona Zoster, antrax, impetigo, limfagite,
gastroenterite, fanngite, reumatism acut,
adenitei cervicale tuberculoase etc).
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. Empiric,
pentru înlăturarea acceselor de astmă:
decoct, din o linguriţă seminţe la o cană
(200 ml) cu apă. Se fierbe 5 minute. Se
strecoară. Se bea câte o lingură din oră
în oră, până dispare tusea. Se mai
procedează la înghiţirea a câte 2–3
seminţe.
Fitohomeopatie . Uz intern. 1.
Pentru tratarea erizipelelor veziculare,
bulboase şi cangrenoase, eczemelor
arzătoare, erupţiilor pustuloase, zonei
Zoster, antraxului, impetigo, limfangite
207
arzătoare ale braţului, durerilor acute, cele ale invocelului triunghiulare,
cancerelor cutanate: tinctura-mamă, se mai late decât lungi, mucronate, de
administrează diluţiile centezimale de la culoare gălbui sau roşcate. Umbele
a 4-a la 7-a. 2. Pentru tratarea terminale 7–13-radiate, cu radii lungi, la
gastroenteritelor holeriforme cu senzaţie bază cu numeroase dichazii. Înflorire,
de arsură gastrică şi în general VI–VIII. Fruct, capsulă glabră, profund
abdominală: tinctura-mamă, se trisulcată, rugos verucoasă, lungă de 3
administrează în diluţia a 4-a mm. Seminţe rotund ovate, brune, lungi
centezimală. 3. Pentru tratarea de 2 mm, late de 1,8 mm, cu carunculă
faringitelor şi reumatismelor acute: reniformă.
tinctura-mamă, se administrează
diluţiile centezimale a 4-a şi a 5-a. 4.
pentru tratarea adenitei cervicale
tuberculoase, hipertrofiei de amigdale,
vegetaţii adenoide: tinctuta-mamă, se
administrează diluţia a 7-a centezimală
(M. Neagu-Basarab, 1985).

LAPTELE-CÂINELUI2
(Euphorbia esula L), fam. MEDICINĂ UMANĂ.
Euphorbiaceae. Plantă erbacee, perenă, FITOTERAPIE. Uz extern. Pentru
hemicriptofită, întâlnită prin vii, arături, combaterea negilor: latexul din plantă
fâneţe, stepe, tufărişuri; se mai numeşte proaspătă se aplică pe neg de 3 ori pe zi.
alior, aliorul câinelui, arior, buruiană Tratamentul se face fără întrerupere,
de negi, buruiană de râie măgărească, până negul cade.
buruiană măgărească, iarbă de negi,
laptele cucului; Germ: Wolfsmilch,
Eselsmilch, Gemeine Wolfsmilch, LAPTELE-CUCULUI
Hundsmilch, Trufesmilch; Magh: 1
(Euphorbia cyparissias L), fam.
Ebtejfü, Farkas tej, Kis sárfü, Sátejfür, Euphorbiaceae. Plantă erbacee, perenă,
Kutyatej. Răspândită în Europa şi Asia. hemicriptofită, întâlnită prin păşuni,
ISTORIC. Plantă cunoscută din locuri uscate, nisipoase, pietroase,
timpuri străvechi. Ea a fost folosită în însorite, locuri ruderale şi cultivate,
medicina populară, contra negilor. margini de drum, de la câmpie până în
DESCRIEREA SPECIEI. Rizom regiunea subalpină; se mai numeşte aior,
cilindric, ramificat, repent, cu stoloni alior, aleur, alinor, alion, alior, alior de
târâtori. Tulpină înaltă până la 80 cm, câmp, alioriţă, aribi, arieu, arior,
rotundă, glabră, spre bază cu solzi, spre buruiană de friguri, buruiană de negi,
vârf des foliată, adeseori ramificate. buruiană de râie măgărească, buruiană
Frunze linear-oblongi sau măgărească, lapte broştesc,
oblong-lanceolate, de 4–6 cm lungime şi laptele-câinelui, laptele-lupului, laur,
cca 1 cm lăţime, obtuze, uneori acute, lăptuc, leur, liliuăr; Germ:
sesile, spre vârf adeseori puţin scabre, Orientalische Wolfsmilch, Hundsblume,
cele inferioare patente şi foarte scurt Hundsgekräuting, Hundsmilch, Laptche
peţiolate, cele superioare erecte; toate kinesk, Milchblume, Milchgekräutig,
frunzele sunt moi, glabre, mai mult sau Saumilch, Sterbegekräutig,
mai puţin albăstrui pe faţa inferioară. Warzengekräutig, Wolfsgekräutig,
Foliole involucrale ovat lanceolate, Wolfskraut; Magh: Keleti fűtej,

Farkaskutyatej, Farkasfütej, Farkastej,
Farkas tejfü, Kutyatej; Ucr: Pseka
molociko. Răspândit în Europa, Asia.
ISTORIC. Planta este cunoscută
din Antichitate. Dacii îi spuneau aibela–
aibir/aribi (I. Pachia Tatomirescu,
1997). Ei foloseau latexul scurs din
tulpinile crude contra negilor, pecingini
şi petelor de pe faţă, precum şi pentru
unghiile stricate. Pe vremea lui Mircea
cel Bătrân (1386–1418), în Ţara
Românească, fetele se spălau pe cap cu
decoctul plantei, ca să le crească părul,
să nu le cadă. Bătrânii spuneau că
pentru a scăpa de război, puneau pe răni
sucul plantei, ca acestea să nu se vindece
şi să nu mai fie luaţi pe front. Sămânţa
şi planta întreagă a mai fost folosită ca
vomitiv şi febrifug. Se făceau şi pilulele
vomitive din făină şi laptele stors din
plantă. În medicina populară veterinară,
decoctul se dădea vitelor contra
încuieturii (constipaţie). Planta se mai
folosea la vopsit în diferite nuanţe de
galben.
DESCRIEREA SPECIEI. Rizom
puternic, oblic, lignificat, ramificat şi cu
stoloni repenţi. Tulpini stufoase, glabre,
la început neramificate, apoi cu
ramificaţii sterile în partea superioară,
galbene-verzui, spre bază de multe ori
roşiatice, înalte până la 50 cm. Frunze
îngust-liniare, dispuse în spirală.
Inflorescenţa cu pleiocaziu. Flori
unisexuate, grupate în ciaţii. Cupa
ciaţiului adăposteşte o singură floare
femelă, lung-pedicelată şi numeroase
flori mascule, reprezentate prin câte o
stamină; gineceu cu ovar tricarpelar, un
singur stil şi trei stigmate. În ciaţiu se
află glande bicornute gălbui sau brune.
Înflorire, IV–VII. Fructe, capsule.
Seminţe cenuşii, rotund-ovate, mici (2
mm), cu carnunculă reniformă.
208
RECOLTARE. Planta se recoltează
la nevoie şi se foloseşte în stare
proaspătă.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ. Planta
conţine, în latex, euphorbion, cauciuc,
gumă, răşină, uleiuri grase, uleiuri
eterice, amidon, tanin, albumină, alcooli
triterpenici pentaciclici etc.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Părţile aeriene
ale plantei au fost folosite mult timp
empiric, în terapeutică de medicina
umană şi veterinară tradiţională. În
medicina umană, au servit ca
antieczematos, vomitiv, vermifug şi
pentru extirparea negilor. Acţiunea
vermifugă se bazează pe prezenţa în
latex a enzimelor proteolitice. Medicina
veterinară etnoiatrică a folosit planta
intern, ca purgativ-emetic, vermifug,
coleretic puternic, iar extern ca
iritant-revulsiv.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz extern. 1. Pentru
extirparea negilor: latex de plantă, se
unge locul afectat. Se rupe planta şi cu
latexul eliminat se tamponează negul de
mai multe ori pe zi. Tamponarea se face
până când negul se desprinde şi cade. 2.
Pentru tratarea pecinginelor: latex de
plantă, se unge locul afectat de mai
multe ori pe zi.
MEDICINĂ VETERINARĂ. Uz
intern. Empiric, în unele zone, pentru
tratarea constipaţiei la animale, se
foloseşte: decoct, din 2 linguriţe plantă
uscată şi mărunţită la 250 ml apă. Se
fierbe 10 minute la foc domol. Se
strecoară. Se răceşte. Se administrează
209
prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât),
numai la animalele mari şi mijlocii.
Atenţie! Efect iritant, toxic. Uz extern.
Empiric, pentru tratarea papilomatozei
cutanate sau mamare (afecţiune
neoplazică benignă de natură virotică) la
bovine şi cabaline: latex de plantă, se
badijonează papiloamele. Latexul nu se
diluează. Se rupe planta şi latexul
eliminat se aplică pe locul afectat.
Tratamentul se face de trei ori pe zi.
Acţiune iritant-revulsivă. Efectul nu a
fost încă confirmat ştiinţific.
LAPTELE-CUCULUI
2
(Euphorbia agraria Bieb), fam.
Euphorbiaceae. Plantă erbacee, perenă,
hemicriptofită, întâlnită prin tufişuri,
fâneţe, locuri de cultură, vii din zona de
stepă, până în etajul gorunului, mai ales
în sudul ţării; se mai numeşte alior,
laptele câinelui; Germ: Orientalische
Wollfsmich; Magh: Keleti fütej; Rus:
Molociai paşennâi. Pontic-Balcanic.
ISTORIC. Plantă cunoscută din
Antichitate Moşii noştri, cu transmitere
probabil de la strămoşii noştri, foloseau
latexul (sucul) plantei pentru combaterea
negilor şi bătăturilor.
DESCRIEREA SPECIEI. Rizom
repent. Tulpină dreaptă, simplă, mai
mult sau mai puţin glabră, des foliată,
înaltă de 40–60 cm. Frunze glabre,
sesile, scurt ovate sau triunghiulare, late
de 2–3 cm, cu margini sub cartilaginee,
scabre şi subtil crenulate, toate sau
numai cele inferioare obtuze la vârf, la
bază cordate sau subhastate. Foliolele
involucelelor orbicular reniforme, mai
late decât lungi, obtuze sau mucronate.
Umbela terminală posedă 6–15 radii.
Glandele ciatiului semilunare. Înflorire,
VII–VIII. Fruct, capsulă mică, ovată,
granula scabră. Seminţe netede.
RECOLTARE. Planta se recoltează
la nevoie şi se foloseşte în stare
proaspătă.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz extern. Folosită
empiric pentru combaterea negilor şi
bătăturilor. Planta se rupe şi cu latexul
alb, care se elimină prin partea ruptă, se
unge de 2–3 ori pe zi negul sau bătătura.
Se procedează astfel până când negul
cade şi bătătura se elimină.
LAPTELE-CUCULUI
3
(Euphorbia helioscopia L), fam.
Euphorbiaceae. Plantă erbacee, anuală,
terofită, medicinală, comună în întreaga
ţară, constituind asociaţii prin locuri
ruderale şi cultivate, grădini, vii şi în
apropierea aşezărilor omeneşti, din zona
de stepă, până la munte; se mai numeşte
aior, alior, aleur, areu, ariu, arior,
buruiană de friguri, bruuiană de negi,
buruiană măgărească, iarbă de negei,
iarbă de râie, laptele câinelui, laptele
lupului; Germ: Sonnenwendige
Wolfsmilch; Magh: Napraforgó fűtej,
Ebtejü, Farkastej, Kissárfü tej,
Kutyatej; Rus: Molociai solnţegliad.
Răspândită în Europa şi Asia.
ISTORIC. Plantă cunoscută din
Antichitate. Rădăcinile ei au fost folosite
probabil de strămoşii noştri ca purgative
şi emetice. Aceste obiceiuri fito-
terapeutice s-au transmis din generaţie
în generaţie, până în zilele noastre, care,
deşi sporadic, încă se mai folosesc, mai
ales, în satele izolate.
DESCRIEREA SPECIEI. Rădăcină
fuziformă. Tulpini erecte, simple sau
puţin ramificate, rotunde, glabre,
adeseori spre bază roşcate, înalte până la

70 cm. frunze sesile, atenuate spre bază,
cele inferioare obovate, obtuze, cele
superioare lanceolate, acute, toate de la
mijloc în sus fin dinţate, glabre sau
răzleţ păroase. Foliole involucrale şi cele
ale involucelului fin dinţate. Sub umbela
terminală se află numeroase umbele
laterale, lung pedunculate. Umbelă
terminală de obicei 3-radiată (rar 5), cu
ramificaţi trifide sau difide. Ciatii de 2
mm lungime, glabre, cu glande
brune-gălbui, lat-ovate. Înflorire, VI–
VIII. Fruct, capsulă lungă de 2 mm, cu
tuberculi scurt-cilindrici. Seminţe ovate,
brune, lucitoare, cu carunculă reniformă.
Planta are miros neplăcut.
RECOLTARE. Rădăcina se
recoltează în iunie – iulie. Se usucă la
umbră sau în podul caselor acoperit cu
tablă.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Medicina
populară atribuie plantei proprietăţi
purgative şi emetice. Principiile active
pe care le conţine provoacă evacuarea
conţinutului intestinal şi vărsături
(vome).
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. Empiric,
în trecut, pentru a provoca evacuarea
conţinutului intestinal sau eliminarea
conţinutului gastric prin vomă: infuzie,
din ½ linguriţă rădăcină uscată şi
mărunţită, peste care se toarnă o cană
(200 ml) cu apă în clocot. Se lasă
acoperită 15 minute. Se strecoară. Se
bea cu înghiţituri rare. Reţeta este bine
să fie înlocuită cu alte preparate.
210
LARICE (Larix decidua
Mill. ssp. carpatica (Dom) Siman), fam.
Pinaceae. Arbore conifer, răşinos,
megafanerofit, indigen, cu o deosebită
importanţă pentru economia naţională,
întâlnit pe soluri aflate pe calcare sau
conglomerate din etajul subalpin şi alpin
inferior din Munţii Bistriţei, Ciucaş,
Bucegi, Lotru, Gilău, Trascău; se mai
numeşte brad de bară, brad roşu,
cadrin, cădrin, cătrin, crin, crin de
munte, dacrin, dăcrin, lariş, lariţă,
răriţ, zad, zadă, zadră, zăduţ, viadă;
Engl: Larch, European larch; Franc:
Mélèze; Germ: Lärche; Magh:
Vörösfenyö; Rus: Listvenniţa
evropeiskaia; Ucr: Moderevo.
Răspândită în Carpaţii Orientali,
Carpaţii Meridionali, Munţii Apuseni.
ISTORIC. Arborele este cunoscut
din Antichitate. Dacii îi spuneau dacina,
dăcin, măndruţ (I. Pachia Tatomirescu,
1997). Larix este numele arborelui la
autorii latini Vitruvius Pollio (sec. I îHr)
contemporan cu Cezar, cu Augustus şi la
Plinius cel Bătrân (32–79 dHr) autor al
lucrării Naturalis historia, mort în
erupţia Vezuviului. Calitatea lemnului a
dus şi la pustiirea lui în multe părţi.
Tăierea arborelui a determinat
împuţinarea lui în pădurile noastre.
DESCRIEREA SPECIEI. Rădăcină
dezvoltată mai mult oblic şi lateral,
puternic ancorată în sol. Tulpină
dreaptă, bine elagată, uneori arcuită din
cauza fototropismului accentuat,
vântului şi zăpezii, înaltă până la 40–50
(60) m, cu diametrul de 1–2 m. Scoarţă
cenuşie, cu ritidomul gros ce se
desprinde în plăci neregulate, cu fundul
crăpăturilor roşu-violaceu. Lemn cu
duramen distinct, roşiatic; alburn îngust,
gălbui sau roşiatic; raze medulare
vizibile în secţiunea radială, inele anuale
vizibile. Coroana conică, relativ îngustă,
concentrată în partea superioară, foarte
rară, luminoasă, compusă din verticile
neregulate, ramuri orizontale. Lujeri
lungi, subţiri, gălbui, glabri; cei scurţi,
211
negricioşi, cu un mugure terminal.
Frunze aciculare, caduce, lungi de 1–3
cm, aşezate spiralat pe lujerii lungi şi
grupate în fascicule de câte 30–40 pe
lujerii scurţi; culoare verde-deschis;
toamna, înainte de cădere, devin
galbene-portocalii. Fructifică la 3–5 ani,
începând de la cca 30 ani. Flori
monoice. Cele mascule, amenţi gălbui;
cele femele, roşii-violacee, cu numeroşi
solzi imbricaţi. Conuri scurt-ovoide sau
aproape sferice, brune-deschis, lungi de
2–3 cm. Seminţe concrescute ca o aripă,
nu conţin răşină. Creşte rapid în tinereţe
(la 3 ani ajunge la 1 m), mai ales la
vârsta de 20–25 ani pentru exemplarele
din regiunea montană şi 25–30 ani
pentru cele din regiunea dealurilor. La
55–60 ani atinge înălţimea de 28–30 m.
Creşterea diminuează către 100–120 ani.
Longevitate, 600–700 ani (V. Stănescu,
1979).
RECOLTARE. În scopuri
fitoterapeutice, scoarţa (Larixi cortex) se
recoltează toamna (septembrie–
octombrie) de pe ramurile de 2–4 ani. Se
usucă, în strat subţire, la umbră. Se
păstrează în pungi de hârtie.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Scoarţa are
utilizări terapeutice în medicina umană
tradiţională. Principiilor active li se
atribuie proprietăţi bacteriostatice,
antiseptice, antibronşice, astringente,
antihemoragice. Acţionează asupra
bacteriilor, împiedicându-le înmulţirea,
distrug microorganismele ce se găsesc
pe mucoase, înlătură starea de boală în
bronşita acută şi ameliorează starea de
boală în bronşitele cronice, favorizând
expectoraţia, precipită proteinele,
intervine în oprirea hemoragiilor
interne.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. Empiric,
pentru tratarea bronşitelor acute,
bronşitelor cronice, hemoragiilor
digestive: tinctură, din scoarţă uscată
sau proaspătă şi alcool de 70o. Peste
scoarţa mărunţită şi introdusă într-o
sticlă închisă la culoare se toarnă
alcoolul; nivelul acestuia trebuie să
depăşească cu puţin nivelul scoarţei. Se
lasă 10 zile. Sticla se agită de mai multe
ori pentru uniformizarea concentraţiei
extractului. Se strecoară. Se ia de 3 ori
pe zi câte 10 picături într-o ceaşcă cu
apă. procedeul este folosit de localnicii
din zona subcarpatică a Văii
Teleajenului.
LAUR (Datura
stramonium L), fam. Solanaceae. Plantă
erbacee, anuală, terofită, toxică,
comună, întâlnită pe locuri ruderale, în
jurul caselor, pe maidane, dărâmături,
molozuri, terenuri cultivate, uneori prin
mlaştini, smârcuri, pe locuri gunoite
cum sunt târlele (stânele), cultivată în
sudul ţării; se mai numeşte alaur, arici,
bolăndăriţă, bolândăriţă, bolândeaţă,
bolondariţă, bolundarine, bolundariţă,
bolundare, bolândău, buruian, buruiană
blondă, buruiana câinelui, ciumăfaia
cucului, ciumfaie, ciumăhai, ciumăhaie,
ciuma fetei, ciumuhai, ciumare, corcută,
cornută, cornuţă, durducan, iarba
dracului, laor, laur porcesc, laură,
laure, măr ghimpos, măr spinos, mărul
porcului, măslag, mandragună,
matragon, mătrăgună, mătrăguna
gunoiului, nebunariţă, nebună,
nebuneală, papuc, părul porcului,
pleoască, porc, pocnitoare, porculean,
porculeţ, purcei, sarsalam, tătură,
turbare, turbare cornată, turbăciunea
câinelui, turbărie; Engl: Jimsonweed;
Franc: Métel, Pomme épineuse; Germ:

Gemeiner Stechapfel, Bickastengel;
Magh: Mattantó, Maszlagos
redöszirom, Közönséges redöszirom;
Rus: Durman obknovennâi; Ucr:
Durman. Specie indicatoare de soluri
bine aprovizionate cu azot (N4).
Răspândită pe toate continentele ca
plantă ruderală.
ISTORIC. Planta este amintită în
flora Europei, începând abia cu secolul
al XVI-lea, adică după descoperirea
Americii. Aceasta a făcut să fie
considerată de unii botanişti ca originară
din America de Nord. Alţi cercetători
consideră ţara de origine Asia, iar unii
înclină pentru nord-vestul Europei (N.
Zamfirescu şi colab, 1965). Cercetări
recente asupra numelor daco-getice de
plante medicinale, demonstrează că
laurul este cunoscut pe actualul teritoriu
al României încă din Antichitate.
Strămoşii noştri îi spuneau tubelá (din
radicalul tul = a tulbura/a ameţi, a otrăvi
+ sufixul ela, numită şi astăzi turbărea,
turbare. Se confirmă ştiinţific că Datura
stramonium, se atestă din orizontul
Cogaionului, al Sarmisegetuzei anului
50 dHr. În traversarea perioadei de
biligvinism daco-geto-latin şi în
dacoromâna arhaică tùbela devine
dacoromânescul tubél/turbél, turbărea,
turbare ce o indică drept plantă
medicinală tămăduitoare de astm
bronşic, dar şi otrăvitoare, provocând
nebunia, respectiv turbarea şi chiar
moartea la om şi animale (I. Pachia
Tatomirescu, Zalmoxianismul şi plantele
medicinale, II, Ed. Aethicus, Timişoara,
1997). Din cele mai vechi timpuri,
frunzele crude sau pălite pe foc se
puneau pe răni şi tăieturi, pe bube sau
buboaie, ca să tragă puroiul. Apa de
frunze se folosea contra durerilor de
ochi. Umflăturile se spălau cu decoctul
frunzelor, iar cu frunze se făceau
oblojeli. Durerile de gât se tratau cu
legături de frunze fierte. Au mai fost
folosite contra durerilor de picioare.
Hidropizia se trata prin băi cu decoctul
părţilor aeriene ale plantei. Contra
212
frigurilor (malariei) se luau seminţele
pisate sau frunzele pisate cu apă. Pentru
pântecărae (diaree) cu sânge, se lua o
măciulie (capsulă), se folosea sămânţa
neagră dintr-o despărţitură, se ardea,
cenuşa obţinută se împărţea în 9 porţii
egale din care 8 se aruncau, iar cea
rămasă se împărţea în 3, luându-se în
trei dimineţi cu apă sau puţin rachiu. La
animale, seva din frunzele pisate se
storcea în rănile cu viermi (V. Butura,
1979).
DESCRIEREA SPECIEI. Rădăcină
pivotantă cu numeroase ramificaţii,
răspândite în stratul superficial al
solului. Tulpină erectă, cilindrică,
glabră, simplă sau ramificată în
apropierea solului, înaltă de 20–120 cm
(chiar şi mai mult). Frunze ovate, mari
(15–20/10–15 cm), pe margini sinuate şi
inegal dinţate, lung-peţiolate. Flori albe,
mari, în formă de pâlnie,
lung-pedunculate; caliciu gamosepal,
persistent, cu vârfuri ascuţite; corolă
gamopetală infundibuliformă, mare (6–
8/3–4 cm). Înflorire, VI–VIII. Fruct,
capsulă ovală, acoperită cu ţepi lungi. La
maturitate se deschide incomplet prin
patru valve.
RECOLTARE. Frunzele (Stramonii
folium) se recoltează pe măsură ce ajung
la maturitatea completă. Recoltate mai
de timpuriu, au un conţinut redus de
alcaloizi şi producţia este mică. După
încetarea creşterii, se îngălbenesc şi
sărăcesc în alcaloizi. În decursul
vegetaţiei se fac 3–5 recoltări. Frunzele
se recoltează cu peţiol pentru extragerea
alcaloizilor şi fără peţiol pentru drog.
Din flora spontană, frunzele se
213
recoltează în perioada înfloririi. În toate
cazurile recoltarea se face în cursul
dimineţii şi pe vreme uscată, însorită.
Dacă plouă, recoltarea se face după ce
au trecut cel puţin 2–3 zile. După
recoltare, culegătorul îşi va spăla bine
mâinile. Uscarea frunzelor se face la
umbră, în magazii speciale sau sub
şoproane, în straturi subţiori. Pentru a se
împiedica mucegăirea, se întorc zilnic
până aproape la uscare. Uscarea
artificială la 50–60 oC. Seminţele
(Stramonii semen) se recoltează când
capsulele au început să se usuce.
Producţia de frunze uscate până la 4.000
kg/ha.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ.
Frunzele conţin alcaloizi tropanici
(0,022–0,095%, în stare proaspătă, şi
0,20–0,50% în stare uscată, ca
hiosciamina şi scopolamina. Alături de
ei, se mai găsesc atropină,
norscopolamină, noratropină,
6-hidroxihiosciamină, apoatropină,
scopină, scopulină etc; baze volatile;
piridină, N-metilpirolină,
N-metilpirolidină, putresceină, nicotină,
cuschigrină; aminoacizi (acizii aspartic,
cisteic, glutamic, arginină, alanină,
glicină, izoleucină, leucină, lizină,
prolină, hidroxiprolină, tirozină,
fenilalanină, ornitină, valină, serină);
enzime (atropinesteraza, fenoloxidaza,
peroxidaze); acizi organici (oxalic,
malic, citric, fumaric, succinic, glicolic,
malonic, lactic, aconitic etc); ulei eteric
de culoare brun-închisă şi cu miros de
tutun, conţinând alcooli metilic, etilic,
butilic, aldehide acetică, proprionică,
formaldehidă, acetone; săruri minerale
reprezentate prin oxalat de calciu.
Florile şi fructele sunt bogate în
alcaloizi. Tulpina este cea mai săracă în
alcaloizi (Viorica Cucu, Cornel Bodea,
Cristina Cioacă, 1982).
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Frunzele şi
seminţele plantei reprezintă importanţă
terapeutică în medicina umană şi
veterinară. În medicina umană
tradiţională, seminţele sunt utilizate ca
antiasmatic, antimalaric, antiinflamator,
antidiareeic, antispastic în afecţiuni
gastrointestinale. Frunzele sunt folosite
ca antispastic, antiasmatic şi
antiparkinsonian. Sunt utilizate mai ales
în tratamentul bolilor căilor respiratorii,
sub formă de pulbere sau ţigări
antiasmatice. Acţiunea farmacodinamică
se datoreşte în special alcaloidului
hiosciamina, care se absoarbe uşor prin
piele şi mucoase. Prin arderea
produsului, hiosciamina trece în fum
condiţionând intervenţia
farmacodinamică asupra căilor
respiratorii, prin inhalarea lui.
Ţigaretele antiasmatice acţionează
eficient în momentele de criză asmatică.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. Pentru
tratarea astmului bronşic: a) pulbere
frunze în cantitate de 0,2–0,6 g, care se
consumă în 24 ore, respectiv se iau câte
0,05 g la 6 ore sau în prize mai dese, de
0,05 g la 4 ore sau 2 ore, în funcţie de
necesitate; b) decoct, din 0,5–1 g
pulbere plantă la o cană cu apă (200 ml).
Se fierbe 5 minute la foc domol. Se
strecoară. Se consumă fracţionat în 24
ore; c) ţigări antiasmatice, din 1 g
frunză uscată; prin ardere degajă, o dată
cu fumul, 0,1–0,5 mg alcaloid, cu
acţiune bună asupra căilor respiratorii.
Fitohomeopatie . Uz intern. 1.
Pentru cei intoleranţi la zgomotul
conversaţiei, logoreici, incoerenţi şi
violenţi în crizele de excitaţie, femei cu
menstre abundente precedate de excitaţie
sexuală: tinctura-mamă, preparată din
planta întreagă, proaspătă, recoltată în
pragul înfloririi, se administrează
diluţiile centezimale de la a 5-a la a 30-a
cu rezultate bune în nervozitate
infantilă, frică de obscenitate, spaime
nocturne, bâlbâieli, nimfomanie. 2.
Pentru delir furios, locvace sau erotic,
manii, delirium exantem: tinctura-
mamă, se administrează în diluţiile
centezimale de la a 5-a la a 9-a.
Delirurile se produc după o spaimă, la

un congestiv cerebral sau la unul
alcoolic. Bolnavul e logoreic, trece uşor
de la euforie la violenţă, prezentând
tendinţă de spasme şi convulsii. 3.
Pentru convulsii, epilepsie, coree,
tetanos, spasme faringiene sau
esofagiene mai ales după o spaimă:
tinctura-mamă, se administrează în
diluţiile centezimale a 4-a şi a 5-a.
Aceleaşi diluţii se folosesc în scarlatină,
erizipel, stări infecţioase după
întreruperea excreţiilor sau secreţiilor
(M. Neagu Basarab, 1985).
MEDICINĂ VETERINARĂ. Uz
intern. Pentru tratarea tulburărilor
aparatului respirator, astmului, ca
sedativ şi hipnotic: decoct, din frunze
uscate şi mărunţite la 100 ml apă. Se
fierbe 5 minute la foc domol. Se
strecoară. Se administrează prin breuvaj
bucal (se toarnă pe gât). Dozele de
tratament la prescripţia medicului:
animale mari (cabaline, taurine), 20–40
g; animale mici (ovine, caprine,
porcine), 5–10 g; animale mici (pisici,
câini, păsări), 0,5–1 g. Dacă apar
simptoame de toxicitate, se intervine cu
spălături gastrice, administrarea de
tonice cardiace, purgative, injecţii cu
parasimpaticomimetice, izolarea
animalului în locuri liniştite şi aerate.
LAUR PĂROS (Datura
innoxia Mill), fam. Solanaceae. Plantă
erbacee, perenă, viguroasă, medicinală,
ornamentală, cultivată; se mai numeşte
laur, laur indian; Engl: Torn apple;
Franc: Pomme épineuse; Germ:
Stechapfel; Rus: Durman indeiskii,
Durman bezvrednâi. Răspândit în nordul
Americii de Sud, până în Mexic. S-a
răspândit apoi din zona mediteraneană,
până în India. Astăzi este cultivat în
diferite ţări europene.
ISTORIC. Plantă cunoscută din
Antichitate în America Centrală, unde
era întrebuinţată ca plantă medicinală.
Ea a fost întâlnită în literatura de
specialitate ca laur indian, ca urmare a
214
utilizării plantei de către triburile
indiene din America Centrală fie ca
plantă medicinală, fie în ritualurile
religioase. Adeseori a fost confundată cu
Datura metel, numită laur indian, specie
însă originară din India şi utilizată de
băştinaşi în medicina tradiţională locală.
Laurul păros (Datura innoxia) s-a
răspândit în Europa ca plantă decorativă
şi apoi a fost folosită ca plantă
medicinală. Prima ţară din Europa care
a cultivat-o a fost Rusia, în anul 1952. A
urmat apoi Ungaria, în anul 1960;
Polonia în anul 1961; Bulgaria, în anul
1962; România, în anul 1962. În
România, până la introducerea acestei
specii, s-a cultivat Datura metel la
Lovrin, Valul lui Traian, Moara
Domnească. Date de biologie şi
agrotehnică a acestei specii există din
anul 1933 (Em. Păun, A. Mihalea, Anela
Dumitrescu, Maria Verzea, O.
Coşocariu, 1986). În România, zone
foarte favorabile pentru cultivarea
acestei specii sunt Câmpia Bărăganului,
Câmpia Burnasului, Câmpia Olteniei şi
zonele limitrofe Dunării. Zone
favorabile sunt Câmpia Timişului şi
Câmpia Crişului.
DESCRIEREA SPECIEI. Rădăcină
pivotantă, fusiformă, lungă de 20–30
cm, la colet în diametru de 2–3 cm,
cenuşie-albicioasă. Tulpină erbacee în
prima parte a perioadei de vegetaţie,
apoi lignificată, înaltă de 1–1,5 m,
acoperită cu deşi, mătăsoşi, în partea
inferioară cu nuanţe violacee, datorită
prezenţei antocianilor; la 25–30 cm de
la suprafaţa solului, se ramifică
dichazial, sistemul de ramificare
continuându-se şi pe etajele superioare.
Frunze lung peţiolate, cordiforme,
pronunţat asimetrice la bază, cu
marginea întreagă sau cu 2–3 sinusuri,
lungi de 14–17 cm şi late de 9–12 cm,
culoare verde pe faţa superioară şi
verde-cenuşie pe faţa inferioară, datorită
prezenţei perişorilor glandulari. Flori
solitare, de culoare albă, cu pedunculul
de 1 cm lungime; caliciul este verde, des
215
păros, tubulos, lung de 7–8 cm, cu 5
lacinii; corola infundibuliformă, lungă
de 12–15 cm, inclusă 2/3 din lungimea
ei în caliciu; androceu din 5 stamine cu
antere cilindrice şi filamente concrescute
cu tubul corolei; gineceul cu ovar
superior, stil cu stigmat bilobat.
Înflorire, VII–IX. Fruct, capsulă brună,
sferică sau puţin ovată, cu diametrul de
4–5 cm, prevăzută cu ţepi lungi de 0,5–1
cm. Seminţe reniforme, brun-deschis sau
roşcate.
RECOLTARE. Plantele (Innoxi
herba sau Daturae innoxi herba) se
recoltează când au flori pe etajul al
III-lea şi capsule imature pe etajele I şi
II. În această fază de vegetaţie, se obţin
producţii mari de herba şi cu un conţinut
ridicat în alcaloizi (M. Verzea, 1986).
Recoltarea constă în tăierea plantelor la
10–12 cm de la suprafaţa solului.
Tăierea se face cu secera sau mecanic,
cu combina de recoltat furaje. Lucrarea
se realizează pe timp frumos, dimineaţa,
între orele 8–9, după ce s-a ridicat roua.
Nu se păstrează grămezi. Imediat este
dus la uscător. Uscarea artificială se face
la 50–60oC. Produsul tocat la 2–3 cm se
usucă mult mai repede şi uniform. Nu se
usucă pe cale naturală, decât numai în
caz de nevoie. Acest lucru se face în
poduri bine aerisite, în strat foarte
subţire, cca 1 kg/m 2 şi se întoarce ori de
câte ori este necesar. Randamentul de
uscare este de 6:1 până la 9:1. Producţie
produs proaspăt, 15–20 t/ha. Producţia
de materie primă vegetală uscată, 2,5–
3,5 t/ha. Condiţii tehnice de recepţie.
Pentru produsul uscat, se admit ca
impurităţi: maximum 2%, frunze
brunificate sau înnegrite; maximum3%,
frunze mai mici de 7 cm; maximum 1%,
corpuri străine organice; maximum 1%,
corpuri minerale; maximum 13%,
umiditate; minimum 0,20% alcaloizi
totali. Pentru produsul proaspăt prevăzut
cu impurităţi: maximum 2%, frunze
brunificate sau îngălbenite,
maximum3%, frunze mai mici de 7 cm;
maximum 5%, părţi lignificate;
maximum 1%, corpuri străine organice;
maximum 0,25%, corpuri străine
minerale; minimum 0,03%, alcaloizi
totali; fără urme de apă. Păstrarea.
După uscare şi recepţie, materia primă
vegetală se ambalează în saltele
etichetate şi se păstrează, până la livrare,
în încăperi curate şi uscate.
Conservarea. Plantele ce se utilizează
pentru scoaterea scopolaminei, în afară
de uscare, pot fi conservate în silozuri
betonate, în condiţii de anaerobioză.
Principiile active se menţine la un nivel
ridicat, pierderile fiind de 8–10%.
Acestea se mai pot păstra prin
congelare. Protecţia muncii. Planta este
foarte toxică. În timpul efectuării
lucrărilor manuale, constând din pliviri,
recoltare, uscare, conservare, se iau
măsuri speciale de protecţie a
muncitorilor. Ei trebuie să poarte halate
şi mănuşi; să se spele imediat pe mâini
după întreruperea activităţii; să se evite
lucrările în cultură în orele de insolaţie
puternică; se interzice efectuarea
lucrărilor de către copii, femei gravide şi
bărbaţi suferinzi.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ.
Alcaloizii tropanici se găsesc în toate
organele plantei. Frunzele uscate conţin
0,145–0,507%, iar cele verzi între 0,022
şi 0,045%. În herba, conţinutul lor este
cuprins între 0,19 şi 0,32%. Cantitativ,
dintre alcaloizi, scopolamina se află în
proporţie de 50–75%, atât în frunze cât
şi în herba. Scopolamina este urmată,
imediat cantitativ, de l-Hiosciamina cu
valori cuprinse între 14 şi 20% atât în
frunze, cât şi în herba. Alţi alcaloizi
tropanici puşi în evidenţă sunt:

meteloidina, ditigloiltelidina,
3,6-ditigloiloxitropina, noratropina,
morscopolamina, cuschigrina,
aposcopolamina, apoatropina. În herba
au mai fost puşi în evidenţă aminoacizii:
ornitina, prolina, fenilalanina,
-alanina, arginina, serina, glutamina,
acidul glutamic, glicina, precum şi alte
substanţe cum sunt acidul clorogenic,
hiperina, catechina. Seminţele de laur
păros conţin scopolamină între 65 şi
85% din totalul alcaloidic; ulei gras (cca
22%); acizi graşi nesaturaţi (oleic 25,2–
49,0%, linoleic (23,6–61,7%), linolenic,
palmitoleic, palmitlinoleic; acizi graşi
saturaţi reprezentaţi de acizii palmitic
(11,6–20,4%), stearic (0,5%), miristic
etc. Rădăcinile conţin alcaloizi în limite
cantitative largi (0,150–1,534%).
Alcaloizii majori sunt hiosciamina,
scopolamina (16–30%, uneori chiar 60%
din total); s-au mai găsit cuschigrină,
meteoloidină,
7-hidroxi-3-6-ditigloiloxitropan, 3,
6-ditigloiloxitropan,
6-propanoiloxi-3tigloiloxitropan,
norscopolamină, atropină, apoatropină,
trigloidină, tropină, pseudotropină, urme
descopină şi scopolină etc (Viorica
Cucu, Cornel Bodea, Cristina Cioacâ,
1982).
LAVANDĂ (Lavandula
angustifolia Mil), fam.
Lamiaceae/Labiatae. Semiarbust cu
aspect globulos, peren, cultivat,
medicinal, melifer; se mai numeşte
aspic, levand, levănţică, levănţică de
grădină, livant, livantă, livanţ,
livanţică, livan, spichinel, spichinat;
Engl: Lavender; Franc: Lavande;
Germ: Echter Lavendel; Magh:
Levendula; Rus: Lavanda nastoiaşciaia.
Origine mediteraneană. Răspândită în
Europa Meridională, mai ales în sudul
Franţei, Italie, Spaniei, Greciei;
vegetează în flora spontană de pe
coastele însorite ale Munţilor Alpi
216
inferiori, începând cu 400 m până la
1.800 m altitudine.
ISTORIC. Planta este cunoscută şi
utilizată încă din Antichitate. Romanii
îşi parfumau băile cu lavandă
(levănţică). Originea cuvântului
lavandula vine de la cuvântul latin
lavare = a spăla. Dioscoride
menţionează această plantă în lucrările
sale. El precizează că era răspândită pe
coastele Galiei, în insulele Stoechas.
Prima menţiune scrisă a speciei
Lavandula angustifolia se consideră a fi
făcută de Hildegarde (1098–1179) în
cartea Materia Medica, unde îi rezervă
un întreg capitol intitulat Despre
lavandula. Lavanda este luată în cultură
abia după primul război mondial. Până
în anul 1920, aproximativ 90% din
producţia mondială de ulei provenea din
flora spontană şi numai 10% din culturi.
De exemplu, în anul 1923 s-au folosit pe
Glob cca 60 tone ulei eteric de lavandă
din care 90% provenea din colectarea
plantelor spontane. Prin 1950–1960
acest raport s-a inversat în favoarea
culturilor. În 1956, din cele 70 tone ulei
eteric, 90% au provenit din plante
cultivate. Astăzi, pe suprafeţe mai mari
se cultivă în sudul Franţei, Algeria, în
părţile sudice ale unor ţări din CSI. În
România, lavanda se cultivă de relativ
recent. Primele tufe de lavandă se
găseau răzleţe în jurul capitalei. Acestea
au fost aduse de grădinarii de origine
bulgară. Primele experienţe cu lavandă
sunt făcute la Măgurele lângă Braşov de
către Evdochia Coiciu. Culturile
experimentale au folosit sămânţă din
Bulgaria. Primele lucrări de studiere a
variabilităţii populaţiei de lavandă au
fost iniţiate de Traian Săvulescu, în anul
1955. El realizează, la Moara
Domnească, cercetări experimentale cu
scopul obţinerii unui soi autohton. Prima
cultură industrială de cca 50 hectare a
fost realizată în anul 1950 de către IIS.
Nivea–Braşov, la Feldioara. În acest
scop. s-a folosit material importat din
fosta URSS. La puţini ani după
217
înfiinţare, această plantaţie s-a
deteriorat, din cauza condiţiilor
climatice nefavorabile la care a
contribuit şi exploatarea neraţională
(Em. Păun, A. Mihalea, Anela
Dumitrescu, Maria Verzea. O.
Coşocariu, 1988).
DESCRIEREA SPECIEI. Rădăcină
lignificată, lungă până la 2 m, groasă
până la 2–3 cm. Tulpină puternic
ramificată începând de la bază (sau de la
colet), ramificaţii care, la rândul lor, se
ramifică din nou; înaltă de 30–70 (100)
cm. Ramurile tinere patrunghiulare, cu
perişori deşi, cenuşii, cele bătrâne
lignificate, cu scoarţa exfoliată. Frunze
opuse, liniare, întregi, sesile, acute,
lungi de 2–3 cm, late de 3–5 mm, cele
inferioare cenuşii, păroase, cele
superioare cenuşiu-verzui, mai puţin
păroase. Flori albastre-violet,
pubescente, glanduloase, grupate în
vârful ramurilor în mai multe verticile
distanţate false (dicazii), câte 3–7
într-un verticil. Înflorire, VI–VIII.
Polenizare alogamă, entomofilă. Fructe,
nucule ovoidale, lucioase, brune, grupate
câte patru. Longevitate, 20–30 ani.
RECOLTARE. Recoltarea
inflorescenţelor (Labandulae
angustifoliae flos) începe din anul al
II-lea de cultură, respectiv anul al III-lea
de viaţă şi se face în prima jumătate a
zilei, între orele 10 şi 12, când conţin
cea mai mare cantitate de ulei volatil.
Momentul începerii recoltării se
stabileşte cu exactitate. Trebuie ştiut că
planta începe să înflorească după 15
iunie. Înflorirea începe din partea
inferioară a inflorescenţei. Se deschide
prima pereche de flori din verticilul
inferior, urmează a doua pereche şi aşa
mai departe. Deschiderea florilor în
perechi, de jos în sus, face ca pe aceeaşi
inflorescenţă să existe flori ne deschise,
deschise şi trecute. Recoltatul începe
când cca 50% din flori au înflorit şi sunt
puţine din ele veştejite. Procentul
aprecierii se face astfel: flori neînflorite
45–50%; flori înflorite 40–45%; flori
veştejite 5–10%. Sfârşitul înfloririi se
consideră când 85% din flori sunt
trecute. Florile conţin mai mult ulei
volatil când ele încep să se treacă uşor.
În acest stadiu ele conţin o cantitate de
apă mai redusă, decât în faza de 50%
înflorire. Producţia pe unitatea de
suprafaţă este mai mică. De aceea,
momentul optim de recoltare îl
reprezintă când cca 50% din flori au
înflorit. Pentru suprafeţe mici,
momentul recoltării îl poate constitui şi
când 75% din plante sunt în faza de
înflorire. Recoltarea pentru flori uscate
se face în momentul când au început să
se deschidă. Modul de recoltare.
Recoltarea se face manual, cu secera sau
cu maşini speciale montate pe tractoare.
La recoltarea cu secera, se apucă cu
mâna cât mai multe inflorescenţe şi se
taie fără a periclita ramificaţiile sau
frunzele. Lungimea tijei florale sub
ultimul verticile cu flori trebuie să fie de
12 cm. Inflorescenţele recoltate se pun
în coşuri, nu se îndeasă şi se transportă
imediat la unităţile de distilare sau la
locurile de uscare. Păstrarea lor întinse
pentru uscare sau în grămezi duce la
pierderea unei cantităţi importante de
ulei volatil, de cele mai multe ori până
la 50%. Uscarea inflorescenţelor se face
pe cale naturală în încăperi aerisite,
uscate şi ferite de soare. Ele se aşează în
straturi foarte subţiri pe rame sau
rogojini. După un timp, se întorc cu
grijă pentru a se usca uniform şi a se
evita brunificarea. Uscarea artificială la
maximum 35oC. După uscare,
inflorescenţele se strujesc, iar florile se

ambalează în lăzi. Acestea se păstrează
în depozite curate, aerisite şi uscate.
Randamentul de uscare este de 5–7:1.
Producţia de inflorescenţe proaspete în
primii 2–3 ani de cultură este de 2–3
t/ha, iar în anii următori de 5–6 t/ha.
Prin distilare, dintr-o tonă de
inflorescenţe proaspete rezultă 10 kg
ulei volatil. Producţia de flori uscate este
de cca 1.000 kg/ha. Condiţiile tehnice
de recepţie. La produsul în stare
proaspătă se admit: maximum 2%,
impurităţi reprezentând tulpini florifere
peste 7 cm lungime înainte de ultima
floare, dar nu mai lungi de 10 cm, flori
brunificate, resturi de frunze,
fructificaţii; maximum 0,25%, corpuri
străine organice; maximum 0,5%,
corpuri minerale; minimum 0,55%, ulei
volatil. La produsul în stare uscată, se
admit: maximum 5%, resturi de tulpini
florale, flori brunificate, fructificaţii; nu
se admit corpuri străine organice;
maximum 0,5%, corpuri minerale;
minimum 11%, umiditate.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ. Florile
conţin ulei eteric (0,7–1,4%), compus
din acetat de linalil (30–40%), acetat de
linaliol, geraniol, nerol, lavandulol,
borneol, (+) citronelol,
(+)-terpinen-1-01,
(+)-epoxi-dihidro-linalool, izogeraniol,
alcool cuminic, urme de -bisabolol,
alcool amilic şi izoamilic, alcool
n-hexilic, acizii valerianic,
izovalerianic, propionic, capronic,
hidrocarburi terpenice, cumarină,
herniarină, furfurol etc., tanin, un
principiu amar, substanţe minerale.
Miros plăcut, aromat, gust uşor amărui.
Frunzele şi tulpinile conţin cantităţi mici
de ulei eteric. Substanţele anorganice
evidenţiate conţin N, P, K, Ca, Mg, B,
Fe, Mn, Cu. Producţia de ulei eteric
variază cu vârsta plantei: atinge
maximum după 5–7 ani şi devine foarte
slabă după 10–12 ani. Conţinutul maxim
de ulei eteric se găseşte la începutul
înfloririi şi între orele 9–14.
218
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Florile plantei
şi uleiul extras din flori au importanţă
terapeutică, în medicina umană şi
veterinară tradiţională. Principiile active
din flori acţionează intern antiseptic,
uşor antispastic, carminativ, calmant,
diuretic şi colagog, iar extern, analgezic
şi calmant. Ele distrug
microorganismele din organism, de pe
ţesuturi sau din produsele animale şi
vegetale; diminuează sau suprimă
durerea, determinată mai ales de
contracturile muşchilor netezi din
organele interne; liniştesc durerile
abdominale şi expulzează gazele din
intestin; diminuează excitabilitatea
nervoasă; contribuie la expulzarea din
organism a toxinelor; determină
creşterea secreţiei şi excreţiei de urină,
mărind cantitatea de urină eliminată în
timp; favorizează eliminarea bilei prin
stimularea contracţiilor vezicii biliare.
Extern, suprimă sau diminuează
senzaţia de durere prin diminuarea
excitabilităţii nervoase. Recomandate
intern în migrene, cefalee, afecţiuni
cardiace cu substrat nervos, boli de
rinichi şi ficat, tulburări digestive,
balonări abdominale, reumatism,
anxietate, afecţiuni ale căilor
respiratorii, tuse, tuse convulsivă,
laringită. Extern, sunt indicate în
răceală, gripă şi stări febrile. Uleiul de
lavandă determină normalizarea funcţiei
cardiace, prin reglarea stării de
excitabilitate a unor receptori interni.
Sub formă de emulsie concentrată, se
adaugă în băi terapeutice. Asigură
reconfortarea şi calmarea după surmenaj
şi iritabilitate nervoasă. Uleiul de
lavandă intră în compoziţia preparatelor
farmaceutice Acetum aromaticum,
Spirtus Lavandulae şi în vechea formulă
a alcoolului vulnerar Tinctura
vulneraria.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Pentru
tratarea afecţiunilor căilor respiratorii,
tusei, tusei convulsive, laringitei,
219
afecţiunilor cardiace cu substrat nervos,
tulburărilor digestive, balonărilor
abdominale, reumatismului, hepatitei
cronice, dischineziei hipotone şi atone,
migrenelor: infuzie, din 1–2 linguriţe
flori la o cană (250 ml) cu apă în clocot.
Se lasă acoperită 15 minute. Se
strecoară. Se îndulceşte cu miere. Se bea
conţinutul a 2–3 căni pe zi. 2. Pentru
tratarea afecţiunilor căilor urinare, febrei
eruptive: infuzie, din 3 linguriţe flori la
o cană (250 ml) cu apă în clocot. Se lasă
acoperită 10–15 minute. Se strecoară. Se
bea conţinutul a 2 căni pe zi. Efect
diuretic. 3. Pentru tratarea gripei,
afecţiunilor căilor respiratorii, tusei, ca
antiseptic: infuzie, din 1 lingură amestec
flori de lavandă (10 g), soc,
limba-mielului (Borago officinalis),
mături (Sarothamnus scoparius), trei
fraţi pătaţi (Viola tricolor) (5 g) la o
cană (250 ml) cu apă în clocot. Se lasă
acoperită 10–15 minute. Se strecoară. Se
bea conţinutul a 2–3 căni pe zi din care
una seara înainte de culcare. 4. Pentru
tratarea de migrene, cefalee, afecţiuni
cardiace cu substrat nervos, boli de
rinichi şi ficat, tulburări digestive,
afecţiuni ale căilor respiratorii, tuse, tuse
convulsivă, laringită, reumatism,
hepatită cronică, dischinezie biliară
hipotonă şi atonă, stres: tinctură, din
flori de lavandă (Lavandula
angustifolia). Se iau 20 picături, de 2 ori
pe zi, în puţină apă. Uz extern. 1. Pentru
tratarea contuziilor, arsurilor,
migrenelor: macerat, un pumn de flori
al 1 litru alcool. Se lasă la temperatura
camerei 14–15 zile. Pe locul afectat se
aplică comprese. Pentru migrene se pot
face inhalaţii. 2. Pentru tratarea
nevrozelor şi reconfortarea
organismului: infuzie, dintr-un pumn de
flori, peste care se toarnă 1 litru apă în
clocot. Se lasă acoperită 20–30 minute.
Se strecoară şi se adaugă la apa de baie
din cadă. Se fac 15–20 băi în serie.
Procedura se repetă de 2–3 ori pe an. 3.
Pentru grăbirea cicatrizării rănilor:
infuzie, din 1 lingură flori, la o cană
(250 ml) cu apă în clocot. Se lasă 15–20
minute acoperită. Se fac băi locale. 4.
Pentru reconfortarea organismului,
calmare după surmenaj şi iritabilitate
nervoasă: 2 linguri flori sau emulsie de
ulei volatil se adaugă apei de baie, seara,
înainte de culcare; pentru toaleta zilnică,
se adaugă 3–4 picături de ulei la apa
folosită. 5. Pentru tratarea răcelii, gripei
şi stărilor febrile: oţet aromatic, obţinut
din 1 litru oţet de vin, o mână flori de
lavandă, frunze de mentă, frunze salvie,
petale de trandafir, cimbrişor, ienupăr.
Se lasă la macerat 7 zile. Zilnic sticla se
agită pentru omogenizare. Se strecoară,
iar plantele se storc. Se completează cu
oţet până la 1 litru. Se fac 1–2 frecţii pe
zi. Se poate adăuga şi la apa de baie.
MEDICINĂ VETERINARĂ. Uz
intern. Pentru tratarea lipsei poftei de
apă, se pun câteva picături de ulei de
lavandă în vasele din care se adapă
animalele. Mirosul agreabil determină
animalele să consume mai multă apă.
LAVANDĂ LATĂ
(Lavandula latifolia Medic), fam.
Lamiaceae/Labiatae. Subarbust, prezent
mai rar în cultura industrială şi
ornamentală; se mai numeşte levănţică,
levănţică rară. Răspândit în zona
mediteraneană. Creşte în acelaşi areal cu
lavanda (levănţica) dar la altitudini mai
mici, de exemplu în Alpii francezi
vegetează la altitudini cuprinse între
400–700 m.
ISTORIC. Specia vegetează în Alpi
din Antichitate. Ei i s-au dat din timpuri
străvechi diferite utilizări medicinale şi
casnice, de către locuitorii autohtoni.
DESCRIEREA SPECIEI. Rădăcină
lignificată, puternic, groasă de 2–3 cm,
cu numeroase ramificaţii, adâncă până
aproape la 2 m. Tulpină cu numeroase
ramificaţii. Frunze bazale dispuse în
rozetă, lanceolate, subspatulate, uşor
revolute, argintiu-tomentoase, lungi de
3–5 cm şi late de 5–10 mm; frunzele
superioare mai înguste şi mai puţin

păroase. Flori de culoare
albastră-violetă, grupate într-o
inflorescenţă spiciformă,
lung-pedunculată unde verticilile florale
sunt mai apropiate unele de altele decât
la lavandă (Lavandula angustifolia);
caliciu cilindric, glandulos, lung de cca
6 mm; corolă la interior pubescentă şi
glanduloasă, la exterior viloasă, lungă
de cca 10 mm, cu labiul superior bilobat,
iar cel din interior trilobat. Înflorire,
VII–IX. Fructe nucule ovoidale,
lucioase, lungi de 2 mm.
RECOLTARE. Aceeaşi ca la
lavandă.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ. Uleiul
are un miros deosebit şi este inferior
celui de lavandă. În compoziţia lui intră
o serie de substanţe cum sunt camfor,
care nu se găseşte în uleiul de lavandă,
precum şi un procent ridicat de pinen.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Florile plantei
şi uleiul extras din flori au importanţă
terapeutică în medicina umană şi
veterinară tradiţională. Principiile active
din flori acţionează intern antiseptic,
uşor antispastic, carminativ, calmant,
diuretic şi colagog, iar extern analgezic
şi calmant. Ele distrug
microorganismele din organism, de pe
ţesuturi sau din produsele animale şi
vegetale; diminuează sau suprimă
durerea, determinată mai ales de
contracturile muşchilor netezi din
organele interne; liniştesc durerile
abdominale şi expulzează gazele din
intestin; diminuează excitabilitatea
nervoasă; contribuie la expulzarea din
220
organism a toxinelor; determină
creşterea secreţiei şi excreţiei de urină,
mărind cantitatea de urină eliminată în
timp; favorizează eliminarea bilei prin
stimularea contracţiilor vezicii biliare.
Extern, suprimă sau diminuează
senzaţia de durere prin diminuarea
excitabilităţii nervoase. Recomandate
intern în migrene, cefalee, afecţiuni
cardiace cu substrat nervos, boli de
rinichi şi ficat, tulburări digestive,
balonări abdominale, reumatism,
anxietate, afecţiuni ale căilor
respiratorii, tuse, tuse convulsivă,
laringită. Extern sunt indicate în
răceală, gripă şi stări febrile. Uleiul de
lavandă lată determină normalizarea
funcţiei cardiace, prin reglarea stării de
excitabilitate a unor receptori interni.
Sub formă de emulsie concentrată, se
adaugă în băi terapeutice. Asigură
reconfortarea şi calmarea după surmenaj
şi iritabilitate nervoasă.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Pentru
tratarea afecţiunilor căilor respiratorii,
tusei convulsive, tusei, laringitei,
afecţiunilor cardiace cu substrat nervos,
tulburărilor digestive, balonărilor
abdominale, reumatismului, hepatitei
cronice, dischineziei hipotone şi atone,
migrenelor: infuzie, din 1–2 linguriţe
flori la o cană (250 ml) cu apă în clocot.
Se lasă acoperită 15 minute. Se
strecoară. Se îndulceşte cu miere. Se bea
conţinutul a 2–3 căni pe zi. 2. Pentru
tratarea afecţiunilor căilor urinare, febrei
eruptive: infuzie, din 3 linguriţe flori la
o cană cu apă în clocot. Se lasă acoperită
10–15 minute. Se strecoară. Se bea
conţinutul a 2 căni pe zi. Efect diuretic.
3. Pentru tratarea gripei, afecţiunilor
căilor respiratorii, tusei, ca antiseptic:
infuzie, din 1 lingură amestec flori de
lavandă lată (10 g), soc, limba-mielului
(Borago officinalis), mături
(Sarothamnus scoparius), trei fraţi
pătaţi (Viola tricolor)(5 g) la o cană de
apă în clocot. Se lasă acoperită 10–15
minute. Se strecoară. Se bea conţinutul a
221
2–3 căni pe zi, din care una seara,
înainte de culcare. Uz extern. 1. Pentru
tratarea contuziilor, arsurilor,
migrenelor: macerat, un pumn de flori
la 1 litru alcool. Se lasă la temperatura
camerei 14–15 zile. Pe locul afectat se
aplică comprese. Pentru migrene se pot
face inhalaţii. 2. Pentru tratarea
nevrozelor şi reconfortarea
organismului: infuzie, din un pumn de
flori peste care se toarnă 1 litru apă în
clocot. Se lasă acoperită 20–30 minute.
Se strecoară şi se adaugă la apa de baie
din cadă. Se fac 15–20 băi în serie.
Procedura se repetă de 2–3 ori pe an. 3.
Pentru grăbirea cicatrizării rănilor:
infuzie, din 1 lingură flori la o cană cu
apă în clocot. Se lasă 15–20 minute
acoperită. Se fac băi locale. 4. Pentru
reconfortarea organismului, calmarea
după surmenaj şi iritabilitate nervoasă: 2
linguri flori sau emulsie de ulei volatil
se adaugă apei de baie, seara, înainte de
culcare; pentru toaleta zilnică, se adaugă
3–4 picături de ulei la apa folosită. 5.
Pentru tratarea răcelii, gripei şi stărilor
febrile: oţet aromatic, obţinut din 1 l oţet
de vin, o mână flori de lavandă lată,
frunze de mentă, frunze salvie, petale de
trandafir, cimbrişor, ienupăr. Se lasă la
macerat 7 zile. Zilnic sticla se agită
pentru omogenizare. Se strecoară, iar
plantele se storc. Se completează cu oţet
până la 1 litru. Se fac 1–2 frecţii pe zi.
Se poate adăuga şi la apa de baie.
MEDICINĂ VETERINARĂ. Uz
intern. Pentru tratarea lipsei poftei de
apă, se pun câteva picături de ulei de
lavandă lată în vasele din care se adapă
animalele. Mirosul agreabil determină
animalele să consume mai multă apă.
LAVANDIN (Lavandula
hibrida R), fam. Lamiaceae/Labiatae.
Este un hibrid natural între Lavandula
angustifolia şi Lavandula latifolia,
absolut steril; se mai numeşte lavandă
englezescă, lavandin bun, lavandin
frumos, lavodin, reverşon; Rus:
Lavadin.
ISTORIC. Nu se cunoaşte când a
avut loc fenomenul de hibridare între L.
angustifolia şi L. latifolia din care a
rezultat lavandinul. Se cunoaşte numai
că este de provenienţă franceză, hibridul
formându-se pe cale naturală în Alpii
francezi. El s-a format pe un interval de
interferenţă altitudinală cuprins între
600–800 m din Alpii francezi, la limita
de vegetaţie inferioară de 700 m a
speciei Lavandula angustifolia şi limita
superioară de vegetaţie de 700 m a
speciei Lavandula latifolia. Prima specie
are limitele de vegetaţie în Alpi, de 700–
1.000 m altitudine, iar a doua specie
între 400–700 m altitudine. Se cultivă
astăzi alături de lavandă în Franţa,
Spania, Bulgaria, Iugoslavia, Italia,
Ungaria etc. La noi, acest hibrid ocupă
în cultură suprafeţe neînsemnate, din
cauza slabei rezistenţe la îngheţ.
DESCRIEREA SPECIEI. Tufa are
înălţimea cuprinsă între 0,7 şi 1,2 m, iar
diametrul de 0,7 şi 1,4 m. Florile sunt
albastre-violacee, grupate în
inflorescenţe formate din 5–15 verticile;
în fiecare verticil sunt grupate 6–16
flori. Înflorire, VI–VIII, 11–12 zile mai
târziu decât lavanda.
RECOLTARE. La fel ca lavandă.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ.
Conţinutul în ulei volatil din
inflorescenţele proaspete de lavandin
este cuprins între 0,65 şi 1,50% (mai
ridicat decât al lavandei). Din totalul
uleiului volatil, alcoolii liberi (linalol,
geraniol, borneol ş. a) reprezintă 20–

30%, conţinutul în camfor şi în
1,8-cineol este mai mare decât al
lavandei, în schimb conţinutul în esteri
din uleiul volatil este mai mic decât la
uleiul de lavandă. Camforul, aflat în
cantitate mai mare, îi conferă un miros
mai aspru.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Florile plantei
şi uleiul extras din flori au importanţă
terapeutică în medicina umană şi
veterinară tradiţională. Principiile active
din flori acţionează intern antiseptic,
uşor antispastic, carminativ, calmant,
diuretic şi colagog, iar extern analgezic
şi calmant. Ele distrug
microorganismele din organism, de pe
ţesuturi sau din produsele animale şi
vegetale; diminuează sau suprimă
durerea, determinată mai ales de
contracturile muşchilor netezi din
organele interne; liniştesc durerile
abdominale şi expulzează gazele din
intestin; diminuează excitabilitatea
nervoasă; contribuie la expulzarea din
organism a toxinelor; determină
creşterea secreţiei şi excreţiei de urină,
mărind cantitatea de urină eliminată în
timp; favorizează eliminarea bilei prin
stimularea contracţiilor vezicii biliare.
Extern, suprimă sau diminuează
senzaţia de durere prin diminuarea
excitabilităţii nervoase. Recomandate
intern în migrene, cefalee, afecţiuni
cardiace cu substrat nervos, boli de
rinichi şi ficat, tulburări digestive,
balonări abdominale, reumatism,
anxietate, afecţiuni ale căilor
respiratorii, tuse, tuse convulsivă,
laringită. Extern, sunt indicate în
răceală, gripă şi stări febrile. Uleiul de
lavandin determină normalizarea
funcţiei cardiace, prin reglarea stării de
excitabilitate a unor receptori interni.
Sub formă de emulsie concentrată, se
adaugă în băi terapeutice. Asigură
reconfortarea şi calmarea după surmenaj
şi iritabilitate nervoasă. Uleiul de
lavandin intră în compoziţia
preparatelor farmaceutice Acetum
222
aromaticum, Spirtus Lavandulae şi în
vechea formulă a alcoolului vulnerar
Tinctura vulneraria.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Pentru
tratarea afecţiunilor căilor respiratorii,
tusei convulsive, tusei, laringitei,
afecţiunilor cardiace cu substrat nervos,
tulburărilor digestive, balonărilor
abdominale, reumatismului, hepatitei
cronice, dischineziei hipotone şi atone,
migrenelor: infuzie, din 1–2 linguriţe
flori la o cană (250 ml) cu apă în clocot.
Se lasă acoperită 15 minute. Se
strecoară. Se îndulceşte cu miere. Se bea
conţinutul a 2–3 căni pe zi. 2. Pentru
tratarea afecţiunilor căilor urinare, febrei
eruptive: infuzie, din 3 linguriţe flori la
o cană cu apă în clocot. Se lasă acoperită
10–15 minute. Se strecoară. Se bea
conţinutul a 2 căni pe zi. Efect diuretic.
3. Pentru tratarea gripei, afecţiunilor
căilor respiratorii, tusei, ca antiseptic:
infuzie, din 1 lingură amestec flori de
lavandin (10 g), soc, limba-mielului
(Borago officinalis), mături
(Sarothamnus scoparius), trei fraţi
pătaţi (Viola tricolor)(5 g) la o cană de
apă în clocot. Se lasă acoperită 10–15
minute. Se strecoară. Se bea conţinutul a
2–3 căni pe zi, din care una seara,
înainte de culcare. Uz extern. 1. Pentru
tratarea contuziilor, arsurilor,
migrenelor: macerat, un pumn de flori
la 1 litru alcool. Se lasă la temperatura
camerei 14–15 zile. Pe locul afectat, se
aplică comprese. Pentru migrene se pot
face inhalaţii. 2. Pentru tratarea
nevrozelor şi reconfortarea
organismului: infuzie, dintr-un pumn de
flori peste care se toarnă 1 litru apă în
clocot. Se lasă acoperită 20–30 minute.
Se strecoară şi se adaugă la apa de baie
din cadă. Se fac 15–20 băi în serie.
Procedura se repetă de 2–3 ori pe an. 3.
Pentru grăbirea cicatrizării rănilor:
infuzie, din 1 lingură flori la o cană cu
apă în clocot. Se lasă 15–20 minute
acoperită. Se fac băi locale. 4. Pentru
reconfortarea organismului, calmare
223
după surmenaj şi iritabilitate nervoasă: 2
linguri flori sau emulsie de ulei volatil
se adaugă apei de baie, seara înainte de
culcare; pentru toaleta zilnică, se adaugă
3–4 picături de ulei la apa folosită. 5.
Pentru tratarea răcelii, gripei şi stărilor
febrile: oţet aromatic, obţinut din 1 litru
oţet de vin, o mână flori de lavandin,
frunze de mentă, frunze salvie, petale de
trandafir, cimbrişor, ienupăr. Se lasă la
macerat 7 zile. Zilnic sticla se agită
pentru omogenizare. Se strecoară, iar
plantele se storc. Se completează cu oţet
până la 1 litru. Se fac 1–2 frecţii pe zi.
Se poate adăuga şi la apa de baie.
MEDICINĂ VETERINARĂ. Uz
intern. Pentru tratarea lipsei poftei de
apă, se pun câteva picături de ulei de
lavandin în vasele din care se adapă
animalele. Mirosul agreabil determină
animalele să consume mai multă apă.
LĂCRĂMIOARE
(Convallaria majalis L), fam. Liliaceae.
Plantă erbacee, perenă, geofită, spontană
şi cultivată, medicinală, toxică, comună
în întreaga ţară, întâlnită prin pădurile
de foioase, mai ales stejărete, tufărişuri,
lunci, în regiunile de câmpie şi dealuri;
se mai numeşte cerceluşi, clocoţele,
clocoţei, clopoţel, clopoţele, curpină de
pădure, dumbrăvioară, floarea turcului,
flori domneşti, giorgiţe, iarba lui Sf.
Gheorghe, iarba mărgăritarului,
lăcrimiţă, landaş, lantaş, lilion bun,
lilion alb, mărgărit, mărgăritel,
mărgăritar, mărgăritare, mărgăritărel
de pădure, mărgăritari, mărgea,
mărgeluţă, păhăruţe, suflete, sufleţeală,
sufleţele, umbrăvioară; Engl: Lily of the
valley; Franc: Muguet; Germ:
Maiglöckchen, Marienzähnchen,
Wohlriechendes Maiglöckchen,
Gemeine Maiblume, Gemeindeblume,
Maiblume, Maiblümchen; Magh:
Kakukvirág, Gyöngyvirág, Májusi
gyönyvirág, Szentgyörgyvirág, Szelencs;
Rus: Landâş maiskii; Ucr: Landiş,
Ranec. Răspândită în Europa, zona
temperată a Asiei, America de Nord.
ISTORIC. Planta este cunoscută
din Antichitate sub numele daco-getic
Cercérusta – Cercerúşti/Cerceluşi (I.
Pachia Tatomirescu, 1997). Din cele mai
vechi timpuri, dinspre medicina
salmosiană/zalmoxiană tulpinile
florifere se foloseau la ceaiuri îndulcite
cu miere contra durerilor de piept.
Florile plămădite în oţet se miroseau
contra durerilor de cap. Planta verde sau
uscată se fierbea, iar decoctul se lua în
bolile de inimă, de nervi şi de ficat.
Empiric, a mai fost folosită în
hidropizie, apoplexie şi epilepsie.
Decoctul din planta întreagă era folosit
de femei la spălături vaginale pentru
tratarea de poală albă (leucoree).
Tulpinile florifere se punea în
scăldătorile copiilor slabi să se
întărească. Despre plantă s-a creat şi o
legendă în dorinţa de a-i da semnificaţia
nemuririi.
DESCRIEREA SPECIEI. Rizom
cilindric, orizontal, stolonifer,
galben-brun, lung de 5–15 cm. Rădăcini
adventive pornite din rizom. Tulpină
aeriană, cilindrică, floriferă, înaltă de
15–10 cm, glabră, apare simultan sau
după înfrunzire. Frunze
lanceolat-eliptice, cu nervuri paralele,
arcuite, lung-peţiolate, cu depăşirea
inflorescenţelor. Flori albe, pe tipul 3, cu
înveliş dublu, pedicelate, nutante,
frumos mirositoare, 5–15, grupate
într-un racem simplu, unilateral.
Înflorire, V–VI. Fructe, bace sferice,
roşii cu 3–6 seminţe sferice în interior.

RECOLTARE. Inflorescenţele se
recoltează pentru ornamentarea
încăperilor când toate florile sunt
deschise şi ultima floare are culoarea
verde spre alb. După înflorire, rizomii
sunt epuizaţi şi nu mai pot fi folosiţi.
Pentru utilizarea plantei în scopuri fito-
terapeutice, părţile aeriene
(Convallariae herba) se recoltează în
timpul înfloririi, numai pe timp uscat.
Florile (Convalliariae flos) se recoltează
când jumătate din florile inflorescenţei
se mai află încă nedeschise. Frunzele se
usucă exclusiv pe cale artificială, la 60–
100oC. Florile se usucă la soare sau la
umbră. Uscarea artificială la 60–100 oC.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ. Planta
conţine glicozizii convallatoxidă,
convalloxid, convallatoxolozid,
convallataxol, cu acţiune cardiotonic,
saponozide (convallarina,
convallamarina), acizi organici, colină,
substanţe minerale. Florile conţin şi mici
cantităţi de ulei volatil.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Părţile aeriene
ale plantei au aplicaţii terapeutice în
medicina tradiţională umană şi
veterinară. Principiile active au
proprietăţi cardiotonice cu efecte rapide
şi de scurtă durată, precum şi proprietăţi
diuretice puternice. Nu se acumulează în
doze toxice. În medicina umană, planta
este recomandată în insuficienţă
cardiacă, tulburări nervoase ale
activităţii cardiace, leziuni cardiace
datorită sportului, insuficienţa aortică şi
mitrală, în infarct miocardic, scleroză
coronariană, insuficienţă miocardică de
natură sclerotică, în hipodinamie
circulatorie şi în formele bradicardice la
pacienţii sensibili faţă de glicozidele
digitalice. Se poate folosi cu mult succes
în tratamentele interdigitalice. Medicina
veterinară foloseşte planta în tulburări
de ritm cardiac, mai ales în tratamentul
de lungă durată.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Pentru
tratarea afecţiunilor cardiace: a) infuzie,
224
din 3–5 g pulbere plantă peste care se
toarnă o cană (250 ml) cu apă în clocot.
Se lasă acoperită 15 minute. Se
strecoară. Se bea în 4 reprize în cursul
unei zile; b) tinctură, din suc de plantă
obţinut din 10 g părţi aeriene, 18 ml
alcool de 90o, 15 g glicerină; se
completează cu apă distilată până la 100
ml. Se iau 30–40 picături în 2–5 reprize
pe zi. 2. Pentru tratarea migrenelor de
natură nervoasă, nevralgiilor (cervico-
bronhială, dentară, de tivigemen,
intercostală), ameţelilor şi afecţiunilor
renale, ca diuretic: tinctură, din patru
părţi flori şi 12 părţi alcool de 90 o. Se
lasă la macerat 14 zile, agitându-se
sticla zilnic pentru omogenizare. Se
strecoară. Se iau de 3 ori pe zi câte 10
picături (cu prudenţă). 3. Pentru tratarea
durerilor de cap, nevralgiilor: macerat,
flori în oţet de vin, părţi egale. Se lasă
timp de 8–10 zile. Se strecoară şi se
păstrează în sticle bine închise. Soluţia
obţinută se miroase, trăgându-se în
fosele nazale, prin inspiraţie, emanaţiile
din sticlă, atunci când este absolută
nevoie. 4. Sub control medical, în cure
interdigitalice, sau ca urgenţă a unui
tonic cardiac: pulbere plantă, se iau 2–6
g pe zi după prescripţia medicului.
Atenţie! Supradozările sunt toxice.
Creşte ritmul cardiac, scade tensiunea
arterială, apar aritmii, tulburări
respiratorii de origine cardiacă, apoi
stop cardiac.
Fitohomeopatie . Uz intern. 1.
Pentru tratarea cardiacilor deprimaţi şi
iritabili, cu faţa roşie, cu zgomote
cardiace surde, neregulate: tinctura-
mamă, se administrează în primele 3
diluţii decimale. 2. Pentru calmarea
durerilor uterine violente însoţite de
palpitaţii şi, eventual, de prurit vaginal:
tinctura-mamă, se administrează în
diluţia a 4-a centezimală.
MEDICINĂ VETERINARĂ. Uz
intern. Pentru tratarea dereglărilor de
ritm cardiac: a) infuzie, din 50 g frunze
şi flori uscate şi mărunţite peste care se
toarnă 100 ml apă în clocot. Se lasă
225
acoperită 15 minute. Se strecoară. Se
răceşte şi se administrează prin breuvaj
bucal (se toarnă pe gât); b) macerat, din
5 g frunze şi flori uscate şi mărunţite
peste care se toarnă 100 ml apă rece. Se
acoperă 30–40 minute. Se strecoară şi se
administrează prin breuvaj bucal; c)
tinctură, din suc de plantă obţinut din
100 g părţi aeriene, 18 ml alcool de 90o,
15 g glicerină şi apă distilată (se
completează până la 100 ml). Se
administrează prin breuvaj bucal.
Dozele de tratament: a) infuzia sau
maceratul, pentru animale mari
(cabaline, bovine), 5–15–20 g; animale
mijlocii (ovine, caprine, porcine), 1–4–8
g; animale mici (pisici, câini), 0,2–1 g;
găini, 0,02–0,1 g; b) tinctura, pentru
animale mari (cabaline, taurine), 10–25
ml; animale mijlocii (ovine, caprine,
porcine), 2–5–10 ml; animale mici
(pisici, câini), 0,5–2 ml; găini 0,05–0,2
ml. Atenţie! Supradozările sunt toxice.
Simptoame: gastroenterite însoţite de
vome, colici, diaree, frisoane, dispnee
superficială, micţiuni dese sau anurie,
ameţeli, pierderea echilibrului,
paraplegii, modificări cardiace (apar la
10–15 minute de la ingerare). Se
intervine cu purgative saline, clisme cu
apă sărată, clisme cu clorhidrat, infuzii
de orz, diuretice, injecţii cu apomorfină,
pilocarpină, cafeină, tratament
simptomatic.
LĂMÂI (Citrus limon
(L) Burm), fam. Rutaceae. Arbust
spinos, sempervirescent, originar din
sud-estul Asiei, întâlnit la noi cultivat
prin apartamente sau sere, mai ales ca
plantă decorativă; se mai numeşte
alămâi, chitră, citroană, lemonie, limon,
măr de ţitron, ţitrom, ţitron; Bulg:
Limona; Engl: Lemon tree; Franc:
Citronnier, Citronnier limonnier; Germ:
Zitrone, Zitrön, Zitronenapfel,
Zitronenbaum; Magh: Citromfa,
Citronfa, Citronad, Czitromfa, Czitrom,
Lémonya; Rus: Limon.
ISTORIC. Primele menţiuni despre
lămâi au apărut în scrierile chineze. În
anul 1175, Fan Ch’erg-ta, într-o lucrare
a sa, arată că fructele sunt ca o portocală
mici, dar mai acidă şi se numeşte
li-mung, folositoare pentru mame. În
Europa, lămâiul este introdus în
perioada anilor 1000–1200 de către
arabi. Primele plantaţii s-au făcut în
Sicilia. În anul 1493, Columb duce
lămâiul în Insulele Haitii. În Africa
Centrală şi de Est, lămâiul este introdus
de către arabi. Ţările care cultivă astăzi
acest arbust pe suprafeţe mari sunt:
SUA, Italia, Mexic, Spania, India,
Argentina, Turcia, Brazilia, Grecia,
Egipt ş. a. Producţia mondială de lămâi
este de 5.460.000 t.
DESCRIEREA SPECIEI. Sistem
radicular cu micorize, lipsit de peri
absorbanţi. Se transplantează dintr-un
vas în altul cu tot pământul pentru a nu
se distruge micorizele. Tulpină înaltă de
2 (4) m, lujerii tineri, roşietici-violacei,
cu 2–3 valuri de creştere în cursul unui
an. Frunze pieloase, alungit-ovate sau
alungit-lanceolate, slab şi
neregulat-dinţate pe margine. Flori
galbene cu nuanţă purpurie, solitare sau
în perechi. Înflorire, II–IV. Fruct, bacă
cu coaja bogată în uleiuri aromatice,
galbenă.
RECOLTARE. Pericarpul fructelor
de lămâi se obţine de la lămâile care se
consumă. Se usucă în camere aerisite. Se
păstrează în pungi de hârtie, la loc uscat.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ. Lămâile
conţin apă (86–88%), proteine (0,5%),
hidraţi de carbon (5%), acid citric (6–

8% în suc), acid malic, citrat de calciu,
citrat de potasiu, săruri minerale de
sodiu (2 mg), potasiu (95 mg), calciu (7
mg), fosfor (10 mg), fier (0,3 mg),
oligoelemente (Si, Mn, Cu etc), vitamina
C (68–76 mg în 100 g suc şi 163 mg în
coajă), vitaminele A, B1, B2, B3, D, E, PP
în cantităţi mici. Coaja de lămâie
conţine ulei volatil format din limonen,
pinene, camfen, felandren,
sesquiterpene, linalol, acetat de linalil,
acetat de garanie, citronelol, citrol,
aldehide.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Fructele de
lămâi au numeroase utilizări în
terapeutica medicală umană.
Proprietăţile pulpei în uzul intern:
bactericid, antiseptic, activator al
globulelor albe, febrifug, răcoritor, tonic
al sistemului nervos central somatic şi al
sistemului nervos vegetativ simpatic,
tonic cardiac, diuretic, alcalinizant,
antigutos, antiartritic, antireumatismal,
antiacid gastric, antiscleros (previne
senescenţa), antiscorbutic, tonic venos,
antianemic cu acţiune bună
hematopoetică, hemostatic, carminativ,
vermifug, remineralizant,
antipruriginos; coaja (pericarpul) este
tonifiantă, carminativă, iar seminţele au
însuşiri febrifuge şi antihelmintice.
Pentru uzul extern ca: antiseptic,
antitoxic, cicatrizant, antipruriginos,
antivenos în înţepăturile de insecte
(viespi, albine, furnici), citofilactic
(întreţinerea pielii), îndepărtează moliile
şi furnicile. Recomandate, intern, în
inflamaţii diverse (pulmonare,
intestinale, hepatice), paludism, stări
febrile, astenie, inapetenţă, ascită,
reumatism, gută, artritism, litiază
renală, litiază biliară, hiperaciditate
gastrică, ulcer gastric, dispepsii,
aerofagie, scorbut, ateroscleroză, varice,
flebite, fragilitate capilară,
hipertensiune, obezitate, hiper-
vâscozitate sanguină, tuberculoză
pulmonară şi osoasă, demineralizare,
stimularea creşterii, convalescenţă,
226
anemie, icter, insuficienţă hepatică şi
pancreatică, congestie hepatică,
hemofilie, hemoragii (epistaxis,
gastroragii, enteroragii, hematurii),
meteorism, dizenterie, diaree, oxiuri,
astm, bronşită, gripă, blenoragie, sifilis,
senescenţă, cefalee. Extern, se
recomandă în guturai, sinuzite, angine,
otite, hemoragii nazale, stomatite,
glosite, afte, sifilide bucale, blefarite,
erupţii tegumentare, furuncule,
pecingine, migrene, negi, herpes,
degerături, plăgi infectate, înţepături de
insecte (viespi, albine), scabie, pistrui,
seboreea feţei, prevenirea ridurilor,
îngrijirea mâinilor, îndepărtarea moliilor
şi furnicilor.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. Pentru
tratarea scorbutului, afecţiunilor
hepatice şi cardiovasculare, ulcerului
gastro-duodenal, artritismului, gutei,
reumatismului, obezităţii şi a altor
afecţiuni se recomandă: a) consumarea
lămâilor ca atare sau limonadă; b) suc
obţinut din stoarcerea lămâilor
proaspete, îndulcit cu zahăr, până la 200
g/zi; c) cură de lămâi sub diferite forme;
suc, limonadă, salată, preparate
culinare; se începe cu o lămâie pe zi,
apoi se creşte cantitativ în mod
progresiv, cu câte una, până în a zecea zi
când se consumă 10 lămâi; din a zecea
zi, se scade progresiv până se ajunge la o
singură lămâie pe zi; d) decoct, din o
lămâie stoarsă, tăiată mărunt, la 300 ml
apă. Se fierbe într-un vas acoperit timp
de 20 minute. Se strecoară, se
îndulceşte, apoi se adaugă sucul stors. Se
bea întreaga cantitate; calmează crizele
hepato-biliare; e) pentru combaterea
oxiurilor: 2 linguriţe seminţe extrase din
lămâie. Se zdrobesc, se amestecă cu
miere de albine. Se ia întreaga cantitate
în fiecare dimineaţă pe stomacul gol;
tratamentul durează 5–7 zile; f) pentru
accelerarea sudării oaselor fracturate şi
combaterea carenţei de calciu: macerare,
timp de 7 zile, a cojilor de ou în suc
obţinut de la lămâile stoarse. Se iau 3
227
linguriţe pe zi. Uz extern. 1. Pentru
tratarea arsurilor şi plăgilor: aplicaţii
locale cu suc de lămâie, concentrat sau
diluat. 2. Pentru oprirea hemoragiilor
nazale şi atenuarea durerilor produse de
înţepătura insectelor: tamponare cu vată
îmbibată în suc de lămâie. 3. Pentru
tratarea degerăturilor: frecţii locale cu
suc. 4. Pentru tratarea otitelor: câteva
picături de suc proaspăt în ureche. 5.
Pentru tratarea blefaritelor: picurarea de
suc diluat 1:1, pe globul ocular. 6.
Pentru tratarea rinitelor şi sinuzitelor:
picurarea de suc diluat 1:1, în narine, de
mai multe ori pe zi. 7. Pentru tratarea
migrenelor: se bea o ceaşcă de cafea în
care se pune o felie de lămâie; se aşează
pe frunte felii de lămâie sub formă de
compresă. 8. Pentru tratarea aftelor,
stomatitelor, amigdalitelor: tamponare
locală cu o felie de lămâie; badijonare
locală cu suc obţinut prin stoarcerea unei
lămâi; ţinerea în gură a cât mai multe
felii de lămâie, miere şi apă. 9. Pentru
tratarea anginelor: gargară cu suc diluat.
10. Pentru tratarea negilor: badijonări
de 2 ori pe zi, cu oţet medicinal, obţinut
din coaja a două lămâi lăsate 8 zile la
macerat în 200 ml oţet.
Gemoterapie . Uz intern. 1. Pentru
tratarea de depresie, vărsături,
dismetabolism, litiază biliară, litiază
renală, hipercolesterolimie, vicii
valvulare cardiace, stări de pletară,
crampe musculare recidivante: macerat
glicero-hidro-alcoolic 1 DH, din
mugurii proaspeţi de lămâi (Citrus
limon). Se iau 30-50 picături, de 1-2 ori
pe zi, în puţină apă. 2. Pentru alte boli,
maceratul glicero-hidro-alcoolic 1 DH
obţinut din mugurii de lămâi (Citrus
limon), se asociază cu alte macerate
glicero-hidro-alcoolice 1 DH, de la alte
plante: cu maceratul mugurilor proaspeţi
de sânger (Cornus sanguinea) şi cu
maceratul scoarţei proaspete de rădăcină
de migdal (Prunus amygdalus), pentru
manifestări tromboembolice, sindroame
de hipercuagulare cu
hiperfibrinogenemie; cu maceratul
mugurilor proaspeţi de anin negru
(Alnus glutinosa), pentru arterioscleroză
cerebrală; cu maceratul rădăcinilor
tinere de porumb (Zea mays), pentru
sechele de infarct miocardic, în faza
acută şi subacută în timpul primei
săptămâni este mai indicat maceratul
obţinut din mugurii proaspeţi de sânger
(Cornus sanguinirea); cu maceratul
mugurilor proaspeţi de liliac (Syringa
vulgaris) şi cu maceratul mugurilor
proaspeţi de sânger (Cornus sanguinea),
pentru angină pectorală (F. Piterà,
2000).
LĂSNICIOR (Solanum
dulcamara L), fam. Solanaceae.
Semiarbust ramificat de la bază,
agăţător, camefit, toxic, comun în toată
ţara exceptând regiunile muntoase
înalte, întâlnit prin tufărişuri umede şi
umbroase, marginea apelor, zăvoaie,
tăieturi de păduri, pe garduri, din
regiunea de câmpie până în etajul
subalpin; se mai numeşte buruiană de
bune rele, buruiană de dalac,
lăsnicioară, lăsnicioare, lăzmuitor,
lesnicioară, lesnicior, limbricar,
losnicioară de ceas rău, losnişor, lup,
morea, pătlăgică de dalac,
poama-câinelui, pomişoară,
umbra-nopţii, via-evreului, viţa
corcilor, viţa-evreului, zărm, zărnă,
zdârnă; Engl: Bitter sweet; Franc:
Morelle; Germ: Bittersüßer
Nachtschatten, Gemeines Bittersüß;
Magh: Eb szölö csucsor, Eb szölö, Erdei
szölö, Hüsitó csucsorka; Rus: Paslion;
Ucr: Hlostnek. Genetic, Răspândit în
Europa, Africa de Nord, America de
Nord.
ISTORIC. Plantă cunoscută din
Antichitate. Are o bogată constelaţie
sinonimică de nume populare, venite
dinspre daco-geţi, iar mai apoi de la
daco-romani. Dacii îi spuneau
zenila/dynila, zânilă (I. Pachia
Tatomirescu, 1997). Solanum, vine de la
cuvântul latin solamen = consolare,

calmare şi somnifer al unor specii din
acest gen. Deşi toxică, a fost utilizată
din vechime în boli de splină, epilepsie,
hernie, cicatrizarea rănilor.
DESCRIEREA SPECIEI. Rizom
lemnos, ramificat. Tulpină lemnoasă la
bază, ramificată, înaltă de 30–150 cm,
flexuoasă, uneori târâtoare. Frunze
alterne, ovate, ascuţite, întregi sau cu doi
lobi la bază, păroase pe ambele feţe.
Flori violacee, hermafrodite, grupate în
cime. Înflorire, VI–VIII. Fruct, bacă
roşie, polispermă, toxică.
RECOLTARE. Lăstarii tineri
(Dulcamarae stipes) se culeg primăvara,
când vârfurile sunt înflorite, sau toamna
IX–X. Bucăţile de tulpină (Dulcamarae
lignum) se recoltează către toamnă, la
sfârşitul lui august, începutul lui
septembrie. Se usucă în poduri acoperite
cu tablă. Se macină sau se pisează
pentru obţinerea pulberii.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ.
Ramurile nelignificate, frunzele şi
fructele conţin solanină,
soladulcidintetraozid, acizii dulcamaric
şi dulcamaretic, sapogenine steroidice,
vitamina C etc.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Vârfurile
înflorite ale plantei sau chiar bucăţi de
tulpină au utilizări terapeutice în
medicina umană tradiţională. Principiile
active din plantă au acţiune
expectorantă, laxativă, antimitotică,
diaforetică şi antidiscratică netă, măreşte
secreţiile renale şi cutanate. Acţiunea
diuretică este slab narcotică. Planta este
folosită în tratamentul reumatismului,
228
gutei, scrofulozei, bronşitei, în astm,
furunculoză, impetigo, psoriazis, eczeme
cronice. Empiric, este folosită pentru
tratamentul antraxului, bolilor splinei,
afecţiunilor vezicii urinare, ca
antiinflamator şi antispastic.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. În
reumatism, gută, scrofuloză: a) decoct,
din 1–2 linguriţe vârfuri de plantă, bine
mărunţite, la o cană (200 ml) de apă. Se
fierbe 1–2 minute. Se strecoară. Se bea
câte o ceaşcă dimineaţa şi seara; b)
pulbere plantă, câte 0,1 g de trei ori pe
zi; c) extract hidroalcoolic, câte 4 g pe
zi, în doze fracţionate de câte 0,5 g. Uz
extern. În afecţiunile dermice datorate
unor anomalii de metabolism (impetigo,
psoriazis, eczeme cronice), bronşite,
astm, furunculoză: decoct, din 2
linguriţe pulbere de plantă la 200 ml
apă. Se fierbe 2 minute. Se strecoară. Se
fac spălături locale, se aplică compresă
cu pansament steril pentru dermatoze şi
se face gargară în afecţiunile
respiratorii.
Fitohomeopatie . Uz intern.
Tinctura-mamă se prepară prin
macerarea în alcool de 90o a frunzelor şi
tulpinilor recolte înaintea înflorii. 1.
Pentru drenajul hidrogenoid şi sicatic:
tinctura-mamă, de administrează în
diluţiile între a 3-a şi a 5-a centezimală.
2. Pentru hipersensibilitate la umezeală:
tinctura-mamă, se administrează în
diluţiile de la a 5-a la a 7-a centezimale.
3. Pentru cefalee, torticolis, nevralgii
faciale, otalgii nocturne sau dureri
periombilicale: tinctura-mamă, se
administrează în diluţia a 4-a
centezimală în stările acute şi de la a 5-a
la a 7-a în stările subacute sau cronice.
4. Pentru erupţiile polimorfe constând
din vezicule pruriginoase supurate,
impetigo, eczeme umede, scuamoase.
Sângerând după grataj, coriză, cistite cu
eventuală incontenenţă de urină,
nevralgii faciale, paralizii faciale,
veruci: tinctura-mamă, în diluţiile a 4-a
şi a 5-a centezimală. 5. Pentru diaree:
229
tinctura-mamă, se administrează în
diluţia a 4-a centezimală (M. Neagu
Basarab, 1984).
LEANDRU (Nerium
oleander L), fam. Apocynaceae. Arbust
cultivat în scopuri ornamentale; se mai
numeşte dafin trandafir, landru, lavră,
leandăr, lendru, liandru, oleandăr,
oleander, oleandră, oleandru, uleandră,
uleandru, uliandru; Bulg: Laura; Engl:
Laurel; Franc: Laurier rose, Oleandre;
Germ: Oleander, Oleanderbaum;
Magh: Oleánder; Rus: Oleander
obâcnovennâi. Răspândit în toată
regiunea mediteraneană.
ISTORIC. Arbustul este cunoscut
din Antichitate. Nerium, vine de la
cuvântul grecesc neriòn. La Dioscoride
există numele speciei Nerium odorum.
Originară probabil din Iran şi răspândită
în toate ţările din regiunea
mediteraneană. Deşi planta conţine
substanţe veninoase, moşii şi strămoşii
noştri au folosit planta ca leac contra
frigurilor (malariei). În unele zone, se
bea ceaiul din frunze sau apa în care se
ţineau frunze verzi (N. Leon, 1903).
Mult mai încoace, frunzele se puneau în
rachiu, se lăsau să se plămădească şi
apoi, extractul, i se administra
bolnavului, pe nemâncate, o dată sau de
mai multe ori (Al. Arvat, 1937). Seva
din frunze se storcea în urechi contra
viermilor (C. Laugier, 1925). Frunzele
plantei se fierbeau cu ceapă albă şi vrej
de pătlăgele roşii, pentru băi contra
durerilor reumatice de picioare (V.
Butură, 1979). Astăzi se cultivă ca
plantă ornamentală prin casele ţărăneşti
şi prin apartamente.
DESCRIEREA SPECIEI. Arbori
mici sau arbuşti înalţi până la 5 m.
Frunze verticilate câte 3 (4), glabre,
coriacee, persistente, lanceolate, acute,
îngustate într-un peţiol foarte scurt,
nervura mediană pe dos proeminentă şi
nervurile laterale aproape paralele, pe
margine mai mult sau mai puţin
convolute. Flori de culoare roşie,
galbenă sau albă; caliciu
infundibuliform, adânc 5-fidat, cu lacinii
patule, ovat lanceolate, acute,
glanduloase; corolă hipocrateriformă, cu
lacinii spre vârf lăţite şi oblic trunchiate,
adesea dinţate, la gât cu sgvame mici,
lung laciniate; androceu din 5 stamine,
inserate pe tubul corolei; gineceu cu stil
filiform şi stigmat globulos cilindric.
Înflorire, VII–IX. Fruct uscat, drept, mai
mult sau mai puţin comprimat şi
muchiat, lung de 15 cm şi format din 2
mericarpe foliculiforme, multisperme.
Seminţe păroase, la un capăt cu un smoc
de peri caduci.
TOXICITATE. Toate părţile plantei
sunt foarte otrăvitoare. În frunze şi
scoarţă conţine glicozizi cardiotonici.
Toxicitatea este determinată de un
ansamblu de glicozizi cu structură
apropiată de cea a glicozizilor digitalici.
Responsabile de toxicitate sun
oleandrina, nereiina, nerianthosidele şi
rosaginosidele. Se apreciază că 30–60 g
de frunze constituie doza mortală pentru
cal sau un bou. Cazuri frecvente de
otrăviri s-au semnalat la raţe şi gâşte
care au consumat frunzele căzute pe
pământ sau chiar din arbust. Ele mor
imediat după ingerare, prin convulsii
puternice însoţite de semne de asfixie.
Bovinele sau cabalinele apar colici
foarte violente digestive şi renale,
urmate de diaree, poliurie, vomismente,
însoţite de tulburări cardiovasculare şi
nervoase. Moartea survine la scurt timp.
La om, s-a constatat decese ca urmare a
folosirii indirecte sau directe a anumitor

părţi din leandru. În anul 1769, în insula
Corsica, mai mulţi soldaţi francezi au
murit fiindcă au mâncat carne de pasăre,
pe care o fripseseră în frigări de lemn de
leandru. Un caz similar s-a petrecut în
Spania, în armata generalului Suchet, pe
vremea lui Napoleon I. În România, în
perioada 1970–1989, chiuretajele au fost
interzise. Sunt semnalate multe cazuri
de decese în rândul femeilor, care vrând
să scape de sarcină îşi introduceau în
uter o porţiune din peţiolul frunzei de
leandru.
TEHNOLOGIA CULTURII.
Arbustul se cultivă în hârdaie, folosind
pământ compus dintr-un amestec de
35% pământ de ţelină, 35% mraniţă şi
30% nisip de râu. La câţiva ani se
schimbă. Se înmulţeşte uşor prin butaşi
de lăstari maturi. Înrădăcinarea lor se
face în substrat umed, la căldură, sau în
sticle cu apă. Deja format, frunzele
arbustului trebuie menţinute curate de
păduchi ţestoşi şi acarieni, prin spălarea
frunzelor. Iarna se udă moderat, vara
abundent. După înflorire se întrerup
udările pentru un timp, după care se pot
face tăieri de regenerare. Vara se scot
afară la soare.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE.
Fitohomeopatic . Uz intern. 1. În
depresia mintală şi fizică, cu lentore şi
încetinirea funcţiilor intelectuale,
dificultăţi de înţelegere, slăbirea
memoriei, imposibilitatea de a se
concentra, mai ales la lectură: tincturii-
mamă, se administrează în diluţiile
centezimale de la a 7-a la a 30-a,
repetate la 10-20 zile. 2. În neurasteniile
lăuzelor, cu răcirea picioarelor şi
parastezii la nivelul membrelor
inferioare, cu senzaţie de vid în stomac
şi dorinţă de băuturi spirtoase: tincturii-
mamă, se administrează în diluţii
centezimale de la a 4-a la a 7-a. 3. În
erupţii subintrante şi pruriginoase la
limita scalpului (impetigo) şi îndărătul
ochilor (intertrigo) se administrează
diluţia a 4-a centezimală. 4. În dureri
230
oculare, cu sau fără cefalee, diplopie,
strabism, vertij de origine oculară,
slăbiciunea musculaturii oculare:
tinctura-mamă, se administrează în
diluţiile centezimale de la a 5-a la a 9-a
(M. Neagu Basarab, 1984).
LEMN CÂINESC
(Ligustrum vulgare L), fam. Oleaceae.
Arbust foios, indigen, microfanerofit,
tinctorial, spontan şi cultivat, frecvent
întâlnit în subarboretul pădurilor de
câmpie şi de deal; se mai numeşte
caprafoi, caprifoi, călin, caşie, cireş de
pădure, cornăţel, corn, cununiţă,
lemnul-câinelui, mălai negru, mălin
negru, măliniţă, mirtoi, salbă moale,
tulichioară; Engl: Privet; Franc:
Troène; Germ: Liguster; Magh:
Vesszös fagyal; Rus: Viriucinea; Ucr:
Vovcia iahoda. Răspândit în Europa
(Bazinul mediteranean), Asia.
ISTORIC. Cunoscut din
Antichitate. Numele Ligustrum vine de
la cuvântul latin ligare = a lega, cu
referire la întrebuinţarea lăstarilor tineri
la împletit. Numit de daco-romani caşie,
călin, mălin, mirtoi etc. Strămoşii noştri
foloseau scoarţa arbustului la vopsitul în
galben şi negru. Planta a mai fost
folosită de către medicina populară
salmosiană/zalmosiană pentru tratarea
diferitelor afecţiuni. Sucul din frunze,
apa distilată din flori, uleiul în care erau
puse la macerat florile au servit ca
remedii pentru vindecarea ulcerelor,
opărelilor şi arsurilor. Au mai fost
folosite şi pentru spălături vaginale cu
irigatorul în cazuri de iritaţii vaginale
sau leucoree. Extractele apoase obţinute
din plantă inhibă dezvoltarea
Staphilococului aureus şi a Eschenchiei
coli. Decoctul din ramuri şi fructe îl
foloseau intern contra constipaţiei şi
hemoroizilor, iar extern contra râiei.
Scoarţa era folosită contra scorbutului.
Frunzele fierte se puneau pe uimă
(adenită). Medicina populară veterinară
231
folosea frunzele fierte la oblojelile
vitelor care zăceau în picioare.
DESCRIEREA SPECIEI.
Înrădăcinare superficială, cu numeroase
ramificaţii fine. Tulpină ramificată de la
bază, cu scoarţa cenuşie-brună, înaltă de
1–4 m. Lujerii subţiri, cenuşii sau verzi,
cu lenticele albe, muguri opuşi sau
imperfect-opuşi, ovo-conici, alipiţi de
lujer. Frunzele alungit-ovate, până la
lanceolate, lungi de 3–6 (10) cm, întregi,
glabre. Flori albe, neplăcut mirositoare,
dispuse în panicul terminal, erect.
Înflorire, VI–VII. Fructe, bace
globuloase, negre, lucitoare, cu 1–4
seminţe elipsoidale. Se înmulţeşte
vegetativ prin lăstari, drajoni, marcote şi
butaşi.
RECOLTARE. Frunzele (Ligustri
folium) şi florile (Ligustri flos) se
recoltează în perioada înfloritului, pe
timp frumos, după ora 10. Se usucă la
umbră, în strat subţire, de preferat în
poduri acoperite cu tablă. Scoarţa
(Ligustri cortex) se recoltează toamna de
pe ramuri de 2–3 ani. Se usucă în
încăperi aerisite sau în poduri acoperite
cu tablă.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ.
Frunzele, florile şi scoarţa conţin tanin,
vitamina C şi glicozidul ligustrina.
Fructele conţin tanin, vitamina C,
ligustrină şi ligulină. Ligulina poate
servi ca turnesol, are culoarea roşie în
mediul acid şi verde în mediul alcalin.
Ligustrina este un principiu heterozidic
cu gust amar.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Frunzele, florile
şi scoarţa au importanţă terapeutică în
medicina umană şi veterinară.
Principiile active din frunze, flori şi
scoarţă acţionează astringent,
antidiareeic, antiseptic, antiparazitar şi
cicatrizant, iar cele din fructe şi ramurile
tinere au efect laxativ. Intervine
favorabil în afecţiunile inflamatorii
acute ale intestinului; are acţiune
hemostatică locală; distruge
microorganismele ce se găsesc pe ţesutul
viu respectiv mucoase, tegumente;
grăbeşte cicatrizarea rănilor. Medicina
umană foloseşte părţi din plantă la
tratarea diareei, leucoreei, metroragiilor,
aftelor, stomatitelor, dermatitelor,
ulceraţiilor dermice, reumatismului,
râiei. Medicina veterinară foloseşte
planta numai în aplicaţii terapeutice
externe. pentru tratarea plăgilor atone,
stomatitelor şi afecţiunilor podale, râiei.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. Pentru
tratarea diareei, leucoreei, metroragiilor:
infuzie, din 1 linguriţă flori şi frunze
uscate, mărunţite, la o cană (250 ml) de
apă în clocot. Se acoperă şi se lasă 10–
15 minute. Se strecoară. Se bea o
conţinutul unei căni pe zi. Uz extern. 1.
Pentru tratarea aftelor, stomatitelor,
leucoreei: infuzie, din 1 linguriţă frunze
şi flori uscate, mărunţite, la o cană (250
ml) de apă în clocot. Se lasă 10–15
minute acoperită. Se strecoară şi se fac
gargară şi spălături vaginale. 2. Pentru
tratarea dermatitelor, dermatomicoze,
dermatoze, ulceraţiilor şi durerilor
reumatice: macerat, frunze şi flori în
ulei vegetal. Se strecoară după 7 zile. Se
ung zonele afectate, pentru dermatite şi
ulceraţii, şi se fac frecţii în dureri
reumatice. 3. Pentru tratarea
inflamaţiilor din gură, gât, dureri de
dinţi, fixarea dinţilor care se mişcă,
sângerarea gingiilor, combaterea
mirosului urât din gură, tratarea râiei:
decoct, din 1 lingură scoarţă (coajă) de
lemn câinesc măcinat. Coaja se pune la

macerat în apă călduţă, ½ oră, apoi se dă
în clocot. Se lasă să se răcească. Se
strecoară. Se face gargară; se clăteşte
bine gura. Pentru tratarea râiei, se ung
zonele tegumentare afectate. 4. Pentru
tratarea rănilor vechi, greu vindecabile:
se acoperă cu frunze proaspete şi se
bandajează.
Gemoterapie . Uz intern. 1. Pentru
tabagism, artritism, limfedem, celulită,
stomatită, afte, bronşită cronică, diaree,
ateroscleroză dislipidemică,
hiperlipemie, caruroză vulvară şi
scleroză atrofică a vulvei, îmbătrânirea
precoce, vertijuri, zgomote auriculare
(inimă), oboseală a membrelor
inferioare, genunchilor şi gleznelor,
ameliorarea vederii, nutritiv hepatic li
renal: macerat glicero-hidro-alcoolic 1
DH, din mlădiţe proaspete de lemn
câinesc (Ligustrum vulgare). Se iau 30-
50 picături, de 1-3 ori pe zi, în puţină
apă, înainte de mesele principale. 2.
Pentru tratarea altor boli, maceratul
glicero-hidro-alcoolic 1 DH obţinut din
lemnul câinesc (Ligustrum vulgare) se
asociază cu macerate obţinute de la alte
specii de plante: cu maceratele
mugurilor proaspeţi de nuc (Juglans
regia) şi muguri proaspeţi de viţă de vie
(Vitis vinifera), pentru angine; cu
maceratele proaspete de castan
comestibil (Castaneea vesca) şi sevă de
mesteacăn (Betula pendula) pentru
celulită; cu maceratele mugurilor
proaspeţi de anin negru (Alnus
glutinosa), mlădiţe proaspete de iarbă
neagră (Calluna vulgaris) şi muguri
proaspeţi de nuc (Juglans regia), pentru
leucoree; cu mlădiţe proaspete de
ienupăr (Juniperus communis), pentru
artritism. Maceratele se pregătesc
separat şi apoi se combină. Se iau 30-50
picături, una sau de mai multe ori pe zi,
în puţină apă. Combinaţia dintre
macerate măreşte capacitatea de
vindecare (F. Piterà, 2000).
MEDICINĂ VETERINARĂ. Uz
extern. Pentru tratarea plăgilor atone,
stomatitelor, afecţiunilor podale
232
(panariţiu, desongulări), scabie: a)
infuzie, din 10 g frunze şi flori uscate
mărunţite peste care se toarnă 200 ml
apă în clocot. Se lasă acoperită 15
minute. Se strecoară. Se lasă la răcit. Se
spală locurile afectate; b) decoct, din 10
g frunze şi flori uscate şi mărunţite la
200 ml apă. se fierbe 5 minute. Se
strecoară. Se răceşte. Se fac spălături
locale. Rol antiseptic şi cicatrizant.
LEMN DULCE1
(Glycyrrhiza echinata L), fam.
Fabaceae/Leguminosae. Subarbust
peren, hemicriptofit, medicinal, întâlnit
la margini de ogoare umede, marginea
pădurilor de şes, pe malul râurilor de la
şes; se mai numeşte ciorâng, ciorângan,
ciorânglav, ciulungraf, firuţă, iarba lui
Daraboiv, iarbă dulce, iarbă tare,
plutitoare dulce, rădăcină dulce,
reglisă, unghia-găii, zeliznec; Franc:
Réglisse; Germ: Russisches Süßholz;
Magh: Tüskés édesgyökér; Rus:
Solodka şcetinistaia. Răspândit în sudul
Europei, Asia Mică. Element
pontic-mediteranean.
ISTORIC. Subarbustul este
cunoscut din Antichitate. Glycyrrhiza
este nume folosit de Theophrastos şi de
Dioscorides. El provine de la cuvintele
greceşti glykys = dulce şi rhiza =
rădăcină. Numele daco-getice ale plantei
erau filofteithela–firufţăţea, firutăţea,
firuţăţâ etc. termeni care se foloseau în
orizontul 50 dHr (I. Pachia Tatomirescu,
1997). Utilizările rădăcinii pentru
tratarea hemoroizilor se practică în
comunele de pe malurile râului Neajlov,
din timpuri îndepărtate. Descoperirea
tratamentului a fost făcută în comuna
Iepureşti, de către Constantin Pârvu, cu
ocazia cercetării ecologice a râului
Neajlov şi a ecosistemelor terestre
reprezentate de tufărişuri şi păduri din
zonă. Planta a fost pusă în evidenţă pe
malul râului Neajlov, în apropierea
233
podului de trecere din comuna Iepureşti
spre Chirculeşti.
DESCRIEREA SPECIEI. Rizom
gros, lemnos, stolonifer, cu numeroase
rădăcini groase şi lungi până la 1–2 m.
Tulpină erectă uneori, slab-ramificată,
glabrescentă înaltă până la 1,5. Frunze
penat-sectate, cu 5–9 (13) perechi de
foliole alungit eliptice. Flori mici,
liliachii, zigomorfe, grupate în raceme
globuloase. Înflorire, VI–VII. Fructe,
păstăi scurte, alungit-ovate, acoperite cu
sete lungi şi îngrămădite pe axul
inflorescenţei.
RECOLTARE. Rădăcinile şi
rizomii (Glycyrrhizae echinatae
rhizoma cum radicibus) se recoltează
toamna, după căderea frunzelor, sau
primăvara prin martie–aprilie, înainte
de vegetaţie. Se curăţă de pământ, apoi
se spălă într-un curent de apă. Se taie în
bucăţi de maximum un centimetru. Se
usucă la soare sau la umbră. Se
păstrează în pungi de hârtie .
COMPOZIŢIE CHIMICĂ. Nu este
încă studiată.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Rizomul şi
rădăcinile sunt utilizate în medicina
umană tradiţională pentru tratarea
hemoroizilor. Vindecările sunt certe.
Tratamentul se practică în comuna
Iepureşti, judeţul Giurgiu.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. Pentru
tratarea de hemoroizi: extracţie în
alcool, din rădăcini şi rizom uscate şi
tăiate mărunt. Se introduc într-o sticlă
de 1 litru în strat de până la 10–12 cm
grosime, apoi se adaugă alcool de 40–
50o sau ţuică de 30–32 o.Se astupă şi se
lasă 12 zile, timp în care sticla se agită
zilnic. Se strecoară. Se bea zilnic
conţinutul a 3 păhăruţe, câte unul
înainte de fiecare masă, după care se
mănâncă.
LEMN DULCE2
(Glycyrrhiza glabra L), fam.
Fabaceae/Leguminosae. Subarbust
peren, hemicriptofit, întâlnit numai în
regiunile joase, puţin răspândite în flora
spontană, în special în albiile râurilor
părăsite, în buruienişuri, locuri
necultivate, în câteva staţiuni din
judeţele Brăila, Ialomiţa şi Vrancea
(Răstoaca, Cârligele, Unirea, Vulturu, pe
valea râului Putna); se mai numeşte
dulcişor, iarbă dulce, rădăcină dulce,
reglisă; Germ: Gemeines Süßholz,
Süßholz, Lakritzwurzel, Süßwurz, Süße
Wurzel; Magh: Édes fa, Cukorkoró,
Édes gyökér, Mézgyökér, Ördögoldal.
Răspândit în Sudul Europei, Asia, Africa
de Nord.
ISTORIC. Plantă cunoscută din
vechime. În Antichitate, Theophrastos o
recomanda contra bolilor de piept.
Dioscorides i-a dat numele de
Glycyrrhiza care înseamnă lemn dulce.
În Evul Mediu, era cunoscută sub
numele Liquirita, denumire care se
păstrează şi astăzi pentru drog Radix
liquiritae. Se apreciază că este originară
de pe coasta Asiei Mici. Ca plantă
medicinală, a fost descrisă în lucrarea
Erbolario Bergomense, în anul 1441 de
Guarnerinus de Paducu. În majoritatea
ţărilor în care această plantă se
industrializează, se recoltează din flora
spontană (Rusia, Spania, Iran, Irak). În
alte ţări se cultivă (Siria, Italia, Franţa,
Spania, România). ZONARE. Se

recomandă cultivarea în zonele sudice
ale ţării.
DESCRIEREA SPECIEI. Rizom
principal gros, fusiform, din care se
desprind rizomi secundari, bruni la
exterior, galbeni în interior, lungi de 1–2
m, de pe care se desprind numeroase
rădăcini, lungi de cca 1–2 m. Tulpini
erecte, viguroase, puţin ramificate în
partea superioară, înalte până la 1,5 m.
frunze imparipenat-compuse, cu 5–9
perechi de foliole ovate sau lat-eliptice;
stipele mici, caduce, la baza frunzelor.
Flori albastre-violet, papilonate,
scurt-pedicelate, grupate câte 50–80 în
raceme alungite. Înflorire, VI–VII.
Fruct, păstaie erectă (15–25/4–6 mm),
comprimată, cu 3–5 seminţe reniforme.
RECOLTARE. Rădăcinile şi
stolonii se recoltează la 2–3 ani,
începând cu luna septembrie şi se poate
continua până în martie–aprilie. Ea
începe din anul al III-lea sau al IV-lea
de plantare şi durează până în anul al
XX-lea. În acest scop, se sapă şanţuri
de-a lungul râurilor sau gropi în jurul
tufelor. Stolonii şi rădăcinile secundare
descoperite se taie cu toporul. Stolonii
care au format rădăcini se despart de
tulpinile-mamă pentru a se dezvolta
independent. Producţiile în primii ani
sunt de 10–12 t/ha produs proaspăt şi
2,5–3 t/ha produs uscat. O plantaţie de
peste 10 ani poate da o recoltă de 40–60
t/ha produs proaspăt. Condiţionarea.
Rădăcinile şi stolonii scoşi se scutură de
pământ şi se lasă la soare pentru
zvântare, după care se aşează în grămezi
şi se învelesc cu paie. Se lasă să
fermenteze. La fiecare 2–3 zile,
234
grămezile se descoperă şi se vântură cu
furca dintr-un loc în altul. Grămezile se
clădesc din nou. Stolonii şi rădăcinile
după fermentare se taie în segmente
lungi de 20 cm. Porţiunile groase se
despică. Uscarea se face la soare, în strat
subţire, pe rame. Pe vreme nefavorabilă,
ramele sunt adăpostite în şoproane,
remize, magazii etc. Uscarea artificială
la 35–40oC. După uscare, se ambalează
în saci. Păstrarea se face în camere
uscate, curate, aerisite (Em. Păun. A.
Mihalea, Anela Dumitrescu, Maria
Verzea, O. Coşocariu, 1986). Condiţii
tehnice de recepţie. Materialul uscat
trebuie să îndeplinească la recepţie
următoarele condiţii: să conţină
minimum 25%, substanţe extractive;
minimum 5%, acid glicerizinic;
maximum 4%, rădăcini brune în interior
sau seci; maximum 1%, corpuri străine
organice; maximum 1%, corpuri străine
minerale; maximum 14%, umiditate.
Produsul în stare proaspătă trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
minimum 8%, substanţe extractive;
minimum 1,6%, acid glicerinic;
maximum 4%, rădăcini şi rizomi de
culoare brună la interior sau seci;
maximum 1%, corpuri străine organice;
maximum 0,3%, corpuri minerale;
produs fără urme de apă.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ.
Rădăcinile, rizomii şi stolonii conţin
saponine triterpenice reprezentate prin
acidul glicirizinic sub formă de săruri de
Ca, K, Mg (2,3–20,10%), flavonide
(liquiritina, ramnoliquiritina,
glabranina, pinacembrina, glabrol,
formononetina, licoricidina, prunetina,
glizarina, floroglicina, glabridina,
hispaglabridina A şi B,
fascolinizoflavon); glicerol, izoglicerol;
urme de tanin şi cumarine (herniarină,
umbeliferonă, glicirină); acidul ferulic,
acid sinapic, acizii benzoic, asparagină,
aminoacizi liberi (acidul aspartic, serină,
prolină, treonină, glicină, valină,
alanină, izoleucină ş. a); lipide (3,5%),
acid palmitic, acid oleic; glucoză (0,6–
235
4,1%), fructoză (0,3–4,1%), zaharoză
(7,50–20,3%), uneori maltoză (0,1–
0,6%), hemiceluloză, manitol; ulei eteric
(0,03–0,035%); vitamine din grupul B;
substanţe minerale cu Ca, Na, P, Fe, Mn,
Zn, Cu, Mo.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Rizomul şi
rădăcinile plantei au utilizări terapeutice
în medicina umană şi veterinară. În
medicina umană, produsul întreg şi
preparatele totale au acţiune
expectorantă, antispastică, diuretică şi
estrogenă, antiinflamatoare, laxativă sau
purgativă şi în funcţie de doză,
fluidifiantă a secreţiilor traheobronşice
şi faringiene, antiulceroasă şi
antidismenoreică. Prin conţinutul său
chimic, flavonidele au acţiune diuretică
şi antispasmodică; substanţele
triterpenice fluidifică secreţiile
traheobronşice şi faringiene; acidul
gliceric şi glabric influenţează echilibrul
ionic (Na+, K+, Cl-) şi au acţiune
antiinflamatoare şi antiulceroasă;
hormonul steroid are acţiune estrogenă;
complexul de principii influenţează
motilitatea gastrointestinală,
conferindu-i acţiune laxativă. Planta este
utilizată în artrite, dismenoree, ulcer
gastric, traheită, faringită, bronşită,
constipaţie, litiază renală şi biliară,
dispepsii de fermentaţie. Cu rădăcina şi
rizomul ei se îndulcesc ceaiurile. Mai
este folosită şi la ameliorarea gustului
neplăcut al unor medicamente.
Contraindicat hipertensivilor. Medicina
veterinară foloseşte rizomul şi rădăcinile
în tratarea animalelor de bronşite,
gastroenterite, constipaţii.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Pentru
tratarea artritei, dismenoreei, ulcerului
gastro-duodenal, litiazei renale şi
biliare: infuzie, din 1 linguriţă pulbere
rădăcină peste care se toarnă o cană
(250 ml) cu apă în clocot. Se lasă
acoperită 15 minute. Se strecoară. Se
bea conţinutul a 3 căni pe zi. 2. Pentru
tratarea gastritelor hiperacide, ulcerului
gastric, tusei de diverse etiologii,
bronşitei: macerat la rece, din ½
linguriţă pulbere rădăcină la o cană (200
ml) cu apă. Se lasă 1–2 ore. Se
strecoară. Se bea în cursul unei zile.
Cura durează 1–2 luni, mai ales toamna
şi primăvara. 3. Pentru tratarea
constipaţiei: a) pulbere rădăcină, se iau
1–3 g pe zi; b) infuzie, din ½ linguriţă
pulbere rădăcină peste care se toarnă o
cană (200 ml) cu apă în clocot. Se lasă
acoperită 15–20 minute. Se strecoară. Se
bea în cursul unei zile. 4. Pentru
combaterea crizelor de ulcer şi în
gastrite: pastă, pregătită din 100 g
pulbere rădăcină cu 50 ml apă. Se
amestecă bine. Se iau 3 linguriţe pe zi.
Acţiune antispasmodică. 5. Pentru
tratarea tusei, bronşitei, traheitei, traheo-
bronşitei, laringitei: decoct, din o
linguriţă pulbere rădăcină la o cană (250
ml) cu apă. Se fierbe 5–10 minute la foc
moale. Se strecoară. Se bea conţinutul a
2–3 căni pe zi. Contraindicat la
hipertensivi. Uz extern. Pentru tratarea
afecţiunilor bucale: decoct, din 15–20 g
la 100 ml apă. Se fierbe 5 minute la foc
moale. Se lasă acoperit 15 minute pentru
a se răci. Se clăteşte gura sau se face
gargară.
MEDICINĂ VETERINARĂ. Uz
intern. Pentru tratarea bronşitelor,
gastroenteritelor, constipaţiilor: a)
pulbere rădăcină; b) decoct, din 1
linguriţă pulbere rădăcină la 200 ml apă.
Se fierbe 5–10 minute. Se strecoară. Se
răceşte şi se administrează prin breuvaj
bucal (se toarnă pe gât); c) macerat la
rece, din 1 linguriţă pulbere rădăcină la
200 ml apă. Se acoperă şi se lasă 2 ore.
Se strecoară şi se administrează prin
breuvaj bucal. Dozele de tratament:
animale mari (cabaline, taurine), 15–
75–100 g; animale mijlocii (ovine,
caprine, porcine), 5–10–15 g; animale
mici (pisici, câini, păsări), 0,02–1–2 g.
LEMNUL-DOMNUL
UI (Artemisia abrotanum L), fam.

Asteraceae/Compositae. Semiarbust cu
miros aromat de lămâie, mult cultivat
prin grădinile ţărăneşti pentru mirosul
său aromatic, în judeţele Braşov,
Hunedoara, Arad, Timiş, Prahova,
Bacău, Neamţ, Iaşi, Ilfov, Giurgiu şi în
Dobrogea; uneori sălbăticit; se mai
numeşte alimană, alimon, focşor, iarba
lui Dumnezeu, lămâiţă, lemn domnesc,
lemn dulce, lemnul lui Dumnezeu,
lemnuş, lemnuş verde, pelin de grădină,
pelin domnesc, rosmalin, rosmarin,
rozmalin, rozmarin, ţipruş; Engl:
Southernwood; Franc: Eurone
citronnelle; Germ: Eberraute; Magh:
Istenfa; Pol: Bis derevo; Rus:
Kustarnikovaia polân, Polân lecibnaia;
Sârbo-Cr: Bozje drvce. Răspândită azi
în Europa, Asia şi America de Nord.
ISTORIC. Planta este cunoscută
din Antichitate de către romani şi greci.
Artemisia vine de la numele zeiţei
Artemis la grecii antici. A fost introdusă
la noi de pe vremea romanilor, când au
cucerit Dacia. Ea a fost folosită contra
durerilor de dinţi, la tratarea de sifilis,
contra frigurilor, contra plesnelor
(stomatită aftoasă) la copii mici şi contra
durerilor de ochi.
DESCRIEREA SPECIEI. Rădăcină
pivotantă cu ramificaţii. Tulpină erectă
paniculat-ramificată, puternic
mirositoare, înaltă de 30–100 cm.
Frunze foarte divizate, cu lacinii
îngust-liniare, pe faţa inferioară
fin-păroase. Flori galbene, grupate în
calatidii mici, cenuşii, pedicelate,
nutante, aşezate la subsuoara unor
bractee lungi. Foliole involucrale
păroase. Receptacul glabru. Înflorire,
VIII–IX. Fructe, achene.
236
RECOLTARE. Părţile aeriene
înflorite (Abrotani herba) se recoltează
pe timp frumos, după orele 11. Se usucă
în camere aerisite, în strat foarte subţire,
la umbră, de preferat în poduri acoperite
cu tablă. Se păstrează în pungi sau saci
de hârtie. Emană miros plăcut de
lămâie. Pentru industrie, recoltarea
materiei prime, ca produs proaspăt, se
face în faza de vârfuri florale cu butoni
floriferi, iar pentru cel în stare uscată, în
faza de flori ajunse la maturitate.
Condiţii tehnice de recepţie. Pentru
produsul proaspăt se admit impurităţile:
maximum 2%, frunze îngălbenite;
maximum 2%, tulpini mai groase de 2
mm; maximum 1%, corpuri străine
organice; maximum 0,25%, corpuri
străine minerale; produsul nu trebuie să
conţină urme de apă. Pentru produsul
uscat se admit impurităţile: maximum
2%, frunze brunificate sau îngălbenite;
maximum 2%, tulpini mai groase de 2
mm; maximum 1% tulpini fără frunze şi
flori; maximum 0,5%, corpuri străine
organice; maximum 1%, corpuri străine
minerale; maximum 13%, umiditate.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ. Părţile
aeriene ale plantei conţin ulei volatil,
cumarine (izofraxidinozida,
sacopaletolul, umbeliferona), flavone,
substanţe amare, abrotină (alcaloid
cristalizabil) etc. Uleiul volatil conţine
eucaliptol.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Partea aeriană
înflorită a plantei are utilizări
terapeutice în medicina tradiţională
umană şi veterinară. A fost folosită mult
237
timp ca antiluetic, febrifug, ca analgezic
în timpul naşterilor şi pentru tratarea
regadelor periorale la copii. Astăzi i se
atribuie o acţiune coleretică energică,
provocată de izofraxidinozidă. Mai
acţionează ca expectorant, antiseptic
urinar şi antifebril. Seminţele acţionează
antihelmintic. Extern, are acţiune
antiseptică şi antiinflamatoare. În
medicina umană este folosită intern
pentru tratarea afecţiunilor
hepato-biliare, bolilor de stomac şi
vezică urinară, iar extern pentru tratarea
rănilor, durerilor de dinţi şi de picioare.
Medicina veterinară tradiţională o
foloseşte pentru tratarea bronşitelor şi în
stomatita foliculară a calului.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Pentru
tratarea colicilor hepatobiliare,
dischineziei biliare, hepatitei cronice,
bolilor de stomac şi vezică urinară:
infuzie, din 1 linguriţă frunze şi ramuri
tinere zdrobite peste care se toarnă o
cană (200 ml) cu apă în clocot. Se lasă
acoperită 10–15 minute. Se strecoară. Se
bea conţinutul a 1–2 căni pe zi. Uz
extern. 1. Pentru tratarea rănilor:
frunzele proaspete se trec prin flacără şi
se pun pe locul afectat şi se bandajează.
2. Pentru combaterea durerilor de
picioare şi a mirosului neplăcut: frunze
proaspete se pun în încălţăminte. 3.
Pentru combaterea durerilor de dinţi:
decoct, din 1½ linguriţă plantă
mărunţită la o cană (250 ml) cu apă. Se
fierbe cca 5 minute. Se strecoară. Soluţia
obţinută se ţine în gură.
MEDICINĂ VETERINARĂ. Uz
intern. Pentru tratarea bronşitei (tuse) la
cai: a) planta se taie mărunt şi se
amestecă în grăunţe. Se administrează
de 2–3 ori pe zi, până se vindecă; b)
decoct, din plantă uscată şi mărunţită.
Se strecoară. Se administrează prin
breuvaj bucal (se toarnă pe gât). Uz
extern. Pentru tratarea stomatitei
foliculare la cal: decoct, din planta
lemnul-domnului uscată şi mărunţită; se
fac spălături bucale de mai multe ori pe
zi, din care una seara, după ce animalul
a mâncat porţia de hrană.
LEURDĂ (Allium
ursinum L), fam. Liliaceae. Plantă
erbacee, perenă, geofită, spontană,
medicinală, alimentară, întâlnită prin
păduri umbroase de foioase, din
regiunile de câmpie, până în cele
montane, la altitudinea de 1.200 m; se
mai numeşte ai ciorăsc, ai de pădure, ai
sălbatic, aiuţi, aiuţi de munte, aliu, aliu
de iunie, leoardă, leordă; Bulg:
Levurda; Engl: Ramson; Franc:
Ail-des-bois; Germ: Bären-Lauch;
Magh: Medvehagyma; Pol: Cybula
medveza; Rus: Luk medvejii; Sârbo-Cr:
Cremos. Răspândită în Europa.
ISTORIC. Planta este cunoscută
din Antichitate. Allium este numele
usturoiului la romani. Dacii îi spuneau
aibuta, aibuldua, aliurdua, aliurdă (I.
Pachia Tatomirescu, 1997). Strămoşii
noştri îl foloseau în unele zone în loc de
usturoi. Îl consumau proaspăt pentru
activarea proceselor de eliminare a
toxinelor din corp, pentru mărirea
cantităţii de urină eliminată în timp şi
pentru combaterea scorbutului. Zeama
(decoctul) obţinută prin fierberea
frunzelor se lua în bolile de rinichi.
DESCRIEREA SPECIEI. Rădăcini
firoase pornite dintr-un bulb ovoidal,
îngust. Tulpină floriferă dreaptă, înaltă
de 10–50 cm, cu poziţie laterală faţă de
frunze. Frunze ovat-lanceolate, cu 2
nervuri paralele, lung-peţiolate. Flori
albe, extinse în stea, grupate câte 5–20
într-o inflorescenţă umbeliformă.
Înflorire, IV–V (VI). Fruct, capsulă, de
obicei cu câte o singură sămânţă în
fiecare lojă. Seminţe negre,
subglobuloase, cu tegumentul zbârcit.
Planta are miros de usturoi.

RECOLTARE. Frunzele (Allii
ursinii folium) se recoltează în timpul
înfloritului. Se usucă la umbră. Bulbii
(Allii ursinii bulbus) se recoltează
toamna sau primăvara de timpuriu. Se
păstrează în camere reci.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ. Este
insuficient studiată. Conţine ulei eteric,
levuloză, combinaţii sulfurate (sulfură
de alil), săruri minerale.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Planta are
utilizări terapeutice în medicina
tradiţională umană şi veterinară.
Principiile active intervin hipotensiv,
hemostatic în hematurie, antiseptic
intestinal şi pulmonar, bacteriostatic şi
bactericid, diuretic, depurativ, stomahic,
antisclerotic (dizolvă acidul uric,
fluidizant sanguin), antitoxic (combate
intoxicaţia cu nicotină), activează
peristaltismul intestinal, vermifug,
febrifug. Fiziologic, diminuează
tensiunea arterială; opreşte pierderile de
sânge prin urină; distrug
microorganismele din intestin şi
plămâni sau împiedică dezvoltarea lor;
acţionează asupra epiteliului renal,
mărind secreţia şi excreţia de urină;
activează procesele de eliminare a
toxinelor pe cale gastro-intestinală şi
renală; favorizează digestia; previne
scleroza; fluidizează sângele şi dizolvă
acidul uric; combate intoxicaţia cu
nicotină sau alte tipuri de intoxicaţii
uşoare; activează motricitatea
intestinului, diminuează stările febrile;
provoacă eliminarea viermilor
intestinali. Medicina umană o utilizează
238
pentru tratarea hipertensiunii,
hematuriei, eliminarea toxinelor din
organism, eliminarea viermilor
intestinali, iar medicina veterinară
pentru tratarea a frigore, cistitelor
hemoragice, mastitelor şi mamitelor
hemoragice.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. Pentru
tratarea hipertensiunii, hematuriei,
eliminarea toxinelor din organism,
eliminarea viermilor intestinali, mărirea
peristaltismului intestinal: a) infuzie, din
200 g frunze proaspete peste care se
toarnă 2 căni a 250 ml fiecare cu apă în
clocot. Se lasă acoperită 30 minute. Se
strecoară. Se bea conţinutul a 1–2 căni
pe zi (utilizări în medicina populară); b)
bulbii se consumă ca atare; c) macerat
hidro-alcoolic, din frunzele proaspete.
Frunzele se taie cât mai mărunt, se
introduc într-un bidon de plastic până la
jumătatea acestuia, după care bidonul se
umple cu ţuică de 30-35 o. Se lasă la
macerat 14 zile. Zilnic bidonul de agită
pentru uniformizarea concentraţiei. Se ia
câte o lingură înainte de masă.
Fitohomeopatie . Uz intern. Pentru
tratarea asteniei digestive, bronşitei
cronice: tinctura-mamă, obţinută din
planta proaspătă. Se administrează
diluţiile de la a 4-a la a 7-a centezimale.
MEDICINĂ VETERINARĂ. Uz
intern. Pentru tratarea stării a frigore,
cistitelor hemoragice, mastitelor,
mamitelor hemoragice: infuzie, din 1
lingură plantă uscată şi mărunţită
(recoltată înainte de înflorire) peste care
se toarnă o cană (200 ml) cu apă în
clocot. Se lasă acoperită 15 minute. Se
strecoară. Se răceşte. Se administrează
prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât).
Dozele de tratament: animale
rumegătoare mari (taurine), 20–50 g;
animale rumegătoare mijlocii (ovine),
10–20 g. Atenţie! Supradozarea
determină intoxicaţii. Simptoame:
hipersalivaţie, tremurături musculare,
anorexie. Se intervine cu tonice, calciu
239
gluconic, glucoză, tratament
simptomatic.
LEUŞTEAN
(Levisticum officinale Koch), fam.
Apiaceae/Umbelliferae. Plantă erbacee,
perenă, cultivată, aromatică, legumicolă,
cu valoare terapeutică, originară din
bazinul mediteranean, unde se întâlneşte
şi azi în stare sălbatică; se mai numeşte
buruiana lingoarei, buruiană de
lungoare, leoştean, leuşten, libistoc,
liuştean, luştrean, păscănaţ; Engl:
Lovage; Franc: Livéche; Germ:
Beinholz, Liebstock, Liebstöckel,
Leuschtan, Loschtchan; Magh: Lestyán,
Leostyán, Lobostök; Rus: Liubistik
aptecinâi; Ucr: Liubestoc, Zorea. În
România se întâlneşte în majoritatea
grădinilor ţărăneşti. Nu se cunoaşte în
stare spontană.
ISTORIC. Plantă cunoscută din
Antichitate. Cultivată încă din vremea
romanilor. Levisticum este nume de
plantă la Flavius Vegetius (scriitor latin
despre arta meliferă şi autor al unei
lucrări de medicină veterinară), probabil
de la cuvântul latin levare = a uşura,
alina, cu referire la însuşirile
vindecătoare ale plantei. Termenul
reprezintă traducerea în latină a
cuvântului grecesc libystikon, nume de
plantă la Dioscorides. Medicina
populară autohtonă a folosit din cele mai
vechi timpuri leuşteanul pentru tratarea
unor boli. Frunzele se puneau în legături
contra durerilor de cap sau se frecau cu
ele contra blândelor de ploaie
(urticarie). Frunzele pisate se puneau la
răni pentru a le grăbii vindecare. Tusea
cu guturai şi tusea măgărească se trata
cu ceai de leuştean îndulcit cu miere.
Rădăcina pisată şi opărită se punea
călduţă la junghiuri pentru a alina
durerea. Durerile de stomac şi
indigestiile se tratau cu decoctul obţinut
din seminţe. Decoctul frunzelor servea
ca diuretic, mai ales în bolile renale. A
mai fost folosit contra febrei tifoide.
DESCRIEREA SPECIEI. Rădăcină
pivotantă, ramificată. Tulpină florală
fistuloasă, dreaptă, glabră, cu numeroase
muchii longitudinale fine, ramificată în
partea superioară, înaltă de 100–125 cm.
Frunzele din rozetă 1–3 penat-sectate,
glabre, lung-peţiolate; cele tulpinale
superioare, descrescente, mai puţin
divizate, până la simplu-sectate, sau
chiar întregi, sesile, glabre, cu teci
membranoase, lucioase mai ales pe faţa
inferioară. Flori gălbui, mici, grupate în
umbele compacte, cu 10–20 radii groase,
muchiate pe partea inferioară, cu
involucru şi involucele. Înflorire, VI–
VIII. Fructe, diacariopse, albe-gălbui,
până la brune, lat-eliptice şi turtite.
Facultatea germinativă, 30–50%. Se
păstrează 2–3 ani. Toate părţile plantei
sunt puternic aromate
RECOLTARE. Frunzele (Levistici
folium) se recoltează pe vreme frumoasă
cu mâna sau prin cosire. Se usucă la
umbră, în strat subţire. Uscarea
artificială la 30–35oC (creşterea
temperaturii duce la pierderea uleiului
eteric). Randamentul de uscare 6:1.
Rădăcinile (Levestici radix) se scot din
pământ cu sapa sau cazmaua. Se spală
într-un curent de apă. Cele groase se
despică longitudinal. Se usucă la umbră,
într-un singur strat. Randamentul de
uscare 4:1. Fructele (Levistici fructus) se
recoltează toamna, când s-au format,
maturizat şi uscat. Produsele obţinute se
păstrează în pungi de hârtie. Uleiul de
leuştean (Aetheroleum Levistici) se
obţine prin antrenarea cu vapori de apă
folosindu-se rădăcinile proaspete de

leuştean zdrobite. Se recomandă ca
diuretic şi emenagog. Frunzele sunt
consumate ca atare, în preparate
culinare. Planta intră ca stomahic în
diferite combinaţii de ceaiuri. Producţia
30–40 t/ha. Cultura durează 8–10 ani.
Condiţiile tehnice de recepţie. Pentru
rădăcini, se admit ca impurităţi
maximum 2%, rădăcini cu resturi de
tulpini şi frunze; maximum 1%, părţi
sfărâmate; maximum 0,5%, corpuri
străine organice şi minerale; maximum
1%, umiditate. Pentru partea aeriană în
stare proaspătă se admit: maximum 1%;
impurităţi (cotoare, părţi de tulpină cu
diametrul mai mare de 5 mm şi părţi
brunificate); maximum 1%, corpuri
străine organice şi minerale; maximum
0,5%, umiditate. Pentru frunze, se admit
ca impurităţi: maximum 5%, frunze
brunificate; maximum 0,5%, corpuri
străine organice; maximum 0,5%
corpuri minerale; maximum 13%,
umiditate. Pentru fructe, se admit ca
impurităţi: maximum 0,5%, resturi de
codiţe şi alte părţi din plantă; maximum
1,5%, fructe seci, sfărâmate, brune;
maximum 4%, corpuri străine organice;
maximum 1%, corpuri mineral;
maximum 12%, umiditate.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ.
Frunzele conţin 84,14 g% s. p, 2,22 g%
zaharuri s. p din care cca 22% constă în
zaharoză, 1,70 g% cenuşă s. p, 3,71 g%
proteină brută, 87,8 mg% clorofilă s. p,
13,85 mg% carotenoide, 55,20 mg%
vitamina C, 68,76 mg% fosfor şi 224,35
mg% potasiu. Uleiul eteric se află în
cantitate totală de 2% s u în rădăcini.
Acesta se află şi în frunze. În uleiul
eteric s-a pus în evidenţă terpineolul,
acidul izovalerianic, bergaptenul şi
cumarina. Cumarina este prezentă şi în
frunze. Rădăcinile conţin 0,106–0,133 g
% s u compuşi cumarinici, iar frunzele,
0,117–0,122 g% s u dintr-un produs
cristalizat alcătuit din umbeliferonă,
cumarine şi o substanţă neidentificată.
În uleiul eteric al fructelor, s-au pus în
240
evidenţă umbeliferona şi bergaptenul
(Georgeta Enăchescu, 1984).
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Rădăcinile,
seminţele şi frunzele au utilizări în
medicina umană şi veterinară.
Principiile active, mai ales din rădăcină,
au proprietăţi diuretice, carminative,
tonic-aperitive gastric, sedative,
hipotensive, expectorante, emenagoge.
Favorizează eliminarea clorului şi
compuşilor azotaţi din corp, scade uşor
tensiunea, calmează sistemul nervos
după perioade de stres, favorizează
expectoraţia, reglează funcţia
intestinului gros atât în constipaţii, cât şi
în cazul scaunelor moi, normalizând
defecaţia, stimulează eliminarea gazelor
din intestin, stimulează secreţiile
salivare gastrice şi intestinale, reglează
ciclul menstrual şi micşorează durerile.
Medicina umană îl utilizează intern
pentru tratarea următoarelor afecţiuni:
hipertensiune, anorexie, constipaţie,
bronşite, traheite, edeme cardiace,
edeme renale, retenţie azotată, tulburări
de ciclu, colici abdominale la copii, iar
extern, rădăcinile şi seminţele pentru băi
fortifiante la copiii mici, debili. Frunzele
sunt utilizate în ulceraţii tegumentare.
Ele nu au proprietăţi diuretice. Medicina
veterinară recomandă planta în afecţiuni
renale, cistite, cistite hemoragice,
afecţiuni ale căilor respiratorii.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Pentru
tratarea tusei convulsive, bolilor de
stomac, indigestiilor, hipertensiunii, boli
de rinichi, ca diuretic etc: infuzie, din 2
linguriţe frunze uscate peste care se
toarnă o cană (250 ml) cu apă în clocot.
Se acoperă pentru 10–15 minute. Se
strecoară. Se bea conţinutul a 2 căni pe
zi. 2. Pentru tratarea colicilor
intestinale, tusei, tulburărilor de ciclu,
ca stimulent cardiac şi nervos: infuzie,
din ½ linguriţă până la o linguriţă
seminţe peste care se toarnă o cană (200
ml) cu apă în clocot. Se acoperă pentru
10–15 minute. Se strecoară. Se bea
241
conţinutul a 2 căni pe zi. 3. Pentru
tratarea hipertensiunii, în tulburări de
ciclu, tuse, ca expectorant: decoct, din 1
linguriţă pulbere rădăcină la o cană cu
apă. Se fierbe 10–15 minute. Se
strecoară. Se bea conţinutul a 1–3 căni
pe zi. 4. Pentru tratarea afecţiunilor
tubului digestiv, hipertensiunii, tusei şi
ca diuretic în bolile renale: tinctură, din
20 g frunze sau 20 g rădăcini, macerate
10 zile în 100 ml alcool 70o. Se iau 20–
25 picături într-o priză, de 2–3 ori pe zi.
5. Pentru obţinerea unei diureze
crescute: decoct, din 1 linguriţă amestec
părţi egale de leuştean, osul-iepurelui,
lemn dulce, boabe ienupăr la o cană
(250 ml) de apă. Se fierbe 10–15
minute. Se strecoară. Se bea conţinutul a
1–2 căni călduţe pe zi. 6. Pentru tratarea
bolilor cronice de inimă şi isterie:
pulbere rădăcină uscată. Se ia câte un
vârf de cuţit înainte de masă. 7. Pentru
tratarea bolilor aparatului cardio-
vascular: a) decoct, din 1 lingură
rădăcină proaspătă mărunţită la o cană
(250 ml) cu apă. Se fierbe acoperit 5
minute. Se lasă să se răcească până la
călduţ. Se strecoară. Se bea conţinutul a
2-3 căni pe zi; b) tinctură, din 20 g
rădăcină proaspătă la 100 ml alcool 50-
70o. se lasă la macerat 10 zile. Se
strecoară. Se păstrează în sticlă închisă
la culoare. Se iau 20-25 picături, de 2-3
ori pe zi. tratamentul este util
turburărilor de ritm cardiac. Uz extern.
1. Pentru combaterea durerilor
reumatice: decoct, din 1 linguriţă
pulbere rădăcină la o cană (250 ml) oţet
de vin. Se fierbe 15–20 minute. Se
strecoară. Se fac frecţii în zonele
dureroase. 2. Pentru fortificarea copiilor
debili: decoct, din 2 linguri pulbere
rădăcină şi 2 linguri seminţe la 1 litru de
apă. Se fierbe 20–25 minute. Se
strecoară. Soluţia obţinută se adaugă
apei de baie din cadă. 3. Pentru grăbirea
vindecării ulceraţiilor tegumentare:
cataplasmă cu frunze proaspete pe
zonele bolnave.
MEDICINĂ VETERINARĂ. Uz
intern. Pentru tratarea afecţiunilor căilor
respiratorii, renale, cistitelor, cistitelor
hemoragice: a) infuzie, din 5 g plantă
(frunze şi rădăcină) uscate şi mărunţite
peste care se toarnă 100 ml apă în
clocot. Se lasă acoperită 15–20 minute.
Se strecoară. Se răceşte şi se
administrează prin breuvaj bucal (se
toarnă pe gât); b) decoct, din rădăcină
uscată şi mărunţită la 100 ml apă. Se
fierbe 10 minute la foc moale. Se
strecoară. Se răceşte şi se administrează
prin breuvaj bucal. Efect expectorant,
diuretic, uşor sedativ. Dozele de
tratament: animale mari (cabaline,
taurine), 50–100 g cu repetare în 24 ore;
animale mijlocii (ovine, caprine,
porcine), 10–25 g cu repetare în 24 ore.
Atenţie! Supradozarea poate produce
tulburări digestive, gastroenterite,
tulburări ale aparatului renal manifestate
prin poliurie. Cazurile uşoare se
remediază fără intervenţie. În cazuri mai
deosebite se face tratament simptomatic.
Uz extern. Empiric, muşcătura de şarpe
se spală cu borş din tărâţe de porumb în
care s-au pus frunze de leuştean uscate şi
fărâmiţate. Proprietăţi antiseptice.
LIANĂ
DOBROGEANĂ (Periploca graeca
L), fam. Asclepidiaceae. Arbust-liană,
epifită, spontană, rară şi cultivată în
scopuri ornamentale, întâlnită prin
păduri, zăvoaie, locuri stâncoase, pe roci
calcaroase la Giurgiu pe ruinele cetăţii
Smârda, la Hârşova, Cernavodă,
Mangalia, Medgidia, Delta Dunării în
Pădurea Letea, Sulina, Ostrov; se mai
numeşte liană de pădure, liană de zăvoi,
liană frumoasă urcătoare, învârtitoare.
Răspândită în sudul, estul şi sud-vestul
Europei.
ISTORIC. Plantă cunoscută din
Antichitate. Numele Periploca vine de
la cuvântul grecesc peri = împrejur, şi
ploké = întreţesere, volubil, cu referire la
strânsa volubilitate a tulpinilor în jurul

suporturilor. Dacii şi apoi daco-romanii
care au trăit pe aceste meleaguri
foloseau planta ca otravă pentru lupi. Pe
alocuri a fost folosită ca medicament.
Sucul lăptos a fost folosit ca tonic
cardiac.
DESCRIEREA SPECIEI. Tulpini
subţiri, lungi până la 10–12 m, cu
scoarţa roşie-brună, pe care se află
verucozităţi lentiforme pronunţate.
Frunze simple, ovate, eliptice sau
alungit-ovate, cu marginea întreagă,
lungi până la 10 cm, lucioase,
verzi-întunecate pe faţa superioară. Flori
verzi-brune, adunate câte 8–12 în cime
laxe, lung-pedunculate; corolă cu lobii
divergenţi, păroşi pe faţă; coronulă cu
apendici recurbaţi; androceu din 5
stamine, fiecare cu câte un corn recurbat
spre centrul florii; gineceul cu 2 stile, de
obicei unite la vârf, cu stigmat prevăzut
cu 5 unghiuri. Înflorire, IV–VI. Fruct
bifolicular, lung de 10–12 cm, cu
folicule brune, puţin desfăcute. Seminţe
roşii-brune, fusiforme, prevăzute cu
papus lung de 1,1 cm.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ. Planta
conţine glicozizi cardiotonici constând
din periplocină compusă din
periplogenină, +D-cimaroză,
+D-glucoză şi periplocimarină formată
din periplogenină şi +D-cimaroză.
RECOLTARE. Scoarţa se
recoltează în timpul verii. Se usucă la
umbră.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Scoarţa de pe
tulpinile lianei (Periploca graeca)
conţine heterozide cardiotonice de tip
242
cardenolitic. Cercetările efectuate în ţara
noastră de Gh. Herman au pus în
evidenţă acţiunea cardiotonică de tip
strofantinic şi glicozidele din seria
periplocigenolului.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Scoarţa plantei
poate fi folosită în tratarea bolilor de
inimă, ca tonic cardiac. Pregătirea şi
dozarea produsului se realizează numai
de un specialist în domeniu.
LILIAC (Syringa
vulgaris L), fam. Oleaceae. Arbust
foios, indigen, microspontan,
ornamental, cultivat prin curţi, parcuri,
cimitire, grădini publice, întâlnit în
cadrul natural pe coaste însorite,
stâncării, pe substraturi calcaroase, în
regiunea de dealuri şi montană, în
staţiuni calde, formând tufărişuri
spontane în Valea Cernei (Domogled), în
Oltenia (pe văile Topliţei şi Tismanei);
se mai numeşte argavan, argăvan,
argovan, bargavan, bez, borolan,
boroştean, boruştean, broştean, buznec,
crimolin, ergovan, gheorghivan,
gârgovan, gurguvan, holăr, ililec, ililac,
iorgovană, liliac nemţesc, liliac roşu,
liliac sălbatic, liurbău, luliac, lurbău,
malin, mălin, mălin alb, mălin roşu,
mălin verde, melin, melin roşu, orgonă,
pelin, scânteie, scântie, scluntie,
scrâncen, scrinţe, scumpcic, scumpie,
scumpilă, scumpină, scumptie,
scumptiu, scumchie, scuntie, sireni;
Bulg: Liliak; Engl: Liliac; Franc:
Lilas; Germ: Gemeine Flieder; Magh:
Közönséges orgona; Rus: Sireni
obâknovennaia; Sârbo-Cr: Orgoană;
Turc: Leylâk. Răspândit în Europa de
Sud-Est, Asia Mică.
ISTORIC. Arbustul este cunoscut
din vechime şi apreciat încă de pe
vremea dacilor şi romanilor pentru
frumuseţea florilor. El a fost utilizat de
pe atunci în medicina populară şi în
cosmetică. Frunzele crude se puneau pe
243
răni pentru a grăbi vindecarea lor.
Florile se puneau în apă, se ţineau o
zi-două şi apoi se bea pentru poftă de
mâncare. Florile se fierbeau cu
sunătoare (pojarniţă) şi decoctul se bea
pentru a mări pofta de mâncare.
Frunzele fierte în lapte dulce se foloseau
contra petelor pe obraji.
DESCRIEREA SPECIEI. Rădăcină
trasantă. Tulpină ramificată aproape de
la bază, înaltă de 3–4 m, rar 6–7 m, cu
scoarţa cenuşie şi lemn tare, greu,
structură fină şi omogenă. Lujerii
viguroşi, măslinii, cu doi muguri la vârf.
Frunze ovat-cordiforme, cu vârful
ascuţit, margini întregi, peţiol lung de
2–3 cm, caduce. Flori liliachii la formele
spontane, liliachii şi albe la formele
cultivate, frumos mirositoare, dispuse în
panicule dese, terminale, lungi de 10–20
cm, de obicei câte două la un loc.
Înflorire, V. Fructe, capsule
alungit-ovale, biloculare, cu seminţe
aripate.
RECOLTARE. Pentru medicină,
florile de liliac (Syringae flos) se
recoltează când sunt toate deschise şi
folosite la maceratul lor în ulei. Frunzele
(Syringae folium) se recoltează
primăvara şi se folosesc proaspete în
macerare alcoolică sau se usucă. Scoarţa
se recoltează în februarie-martie. Se
foloseşte proaspătă pentru extracţii
alcoolice sau se pune la uscat. Fructele
se recoltează către toamnă. Pentru piaţă
cu rol decorativ în interioarele caselor.
Florile de liliac se recoltează când
jumătate din ele sunt deschise. Tija
floriferă se taie cât mai lungă. De pe o
plantă de vârstă medie se pot recolta 4–6
tije florifere. Până la valorificare florile
se ţin la temperatura de 1–2 oC cu tijele
adânc introduse în apă. După forţare, în
primul an, liliacul se scoate din seră, iar
ramurile lui se taie ceva mai lung pentru
a avea mai multe frunze şi a se hrăni cât
mai bine. În al doilea an, se taie
ramurile mai puternic şi în lemn mai
vechi. În al treilea an sau în primăvara
premergătoare forţării, lăstarii anuali se
taie la 2–3 perechi de muguri. Se
înlătură toţi lăstarii slabi. Pentru
fortificare, se fertilizează gunoi de grajd.
În vara premergătoare forţatului se dau
îngrăşăminte minerale, 80–100 g/m 2
(Amelia Miliţiu, Natalia Ailincăi, 1967).
COMPOZIŢIE CHIMICĂ.
Frunzele conţin siringină, manită,
siringopicrină, emulsină, invertină,
zaharoză, vitamină C. florile sunt bogate
în uleiuri esenţiale care au în
componenţa lor farnesol şi substanţe
colorate. Scoarţa conţine siringina şi
siringopichina care sunt substanţe
amare, siringozid (glicozid), tanini
(răşină, ceară etc). fructele conţin
siringina, răşină, uleiuri esenţiale, malat
de calciu, nitrat de potasiu.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Scoarţa
manifestă proprietăţi astringente şi
tonice, fibrifuge şi antimalarice. Folosită
mult timp în febrele intermitente, care a
succedat chininei. Frunzele, intern, au
proprietăţi tonic amare,
descongestionante hepatice, febrifuge,
antireumatismale, iar extern posedă
proprietăţi antiinflamatorii şi
astringente. Principiile active din flori
posedă proprietăţi antinevralgice,
ameliorează durerile musculare şi
articulare. Utilizate empiric sub formă
de infuzie sau decoct, ca febrifug în
malarie şi calmant în colici hepatice, iar
extern, macerate în ulei pentru frecţii
antireumatismale.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1.
Empiric, pentru tratarea colicelor

hepatice şi febrei malarice: a) infuzie,
din 1–2 linguriţe flori şi frunze uscate
peste care se toarnă o cană (250 ml) cu
apă în clocot. Se lasă acoperită 15–20
minute. Se strecoară. Se bea conţinutul a
1–2 căni pe zi; b) decoct, din 1 linguriţă
flori şi frunze uscate la o cană (250 ml)
cu apă. Se fierbe 4–5 minute. Se
strecoară. Se bea conţinutul a 1–2 căni
pe zi. 2. Empiric, pentru tratarea de
diaree: decoct, din o linguriţă pulbere
scoarţă la o cană (250 ml) cu apă. Se
fierbe 5 minute. Se lasă să se răcească
până la călduţ. Se strecoară. Se bea cu
înghiţituri rare. 3. Pentru tratarea
febrelor intermitente şi a malariei:
tinctură, din 20 g scoarţă la 100 ml
alcool 70o. se lasă la macerat 10 zile. Se
strecoară. Se iau 30 picături, de 2-3 ori
pe zi, în puţină apă. Uz extern. Pentru
tratarea de reumatism: macerare în ulei,
a florilor proaspete; acestea se culeg una
câte una din inflorescenţă, se introduc
într-o sticlă şi se toarnă ulei peste ele. Se
lasă la macerat 4 săptămâni. Se
strecoară. Se păstrează în sticlă închisă
la culoare. Se foloseşte la nevoie,
fricţionându-se locul dureros.
Gemoterapie . Uz intern. 1. Pentru
tratarea bolilor cardio-vasculare (angină
pectorală, insuficienţă coronariană,
miocardo-angioscleroză): macerat
glicero-hidro-alcoolic 1 DH, din muguri
proaspeţi de liliac (Syringa vulgaris). Se
iau 35 picături, de 3 ori pe zi, sau 50-70
picături de 1-2 ori pe zi, în puţină apă,
înainte de mese. 2. Pentru tratarea unor
boli, maceratul glicero-hidro-alcoolic 1
DH obţinut din mugurii de liliac
(Syringa vulgaris), se asociază cu alte
macerate după cum urmează: a) cu
maceratele glicero-hidro-alcoolice 1
DH obţinut din mugurii proaspeţi de
sânger (Cornus sanguinea) şi cu cel din
mugurii proaspeţi de păducel alburiu
(Crataegus oxyacantha), pentru tratarea
anginei pectorale şi sindromului
coronarian, coronaritelor trombotice; b)
cu maceratele glicero-hidro-alcoolice 1
DH obţinute din mugurii proaspeţi de
244
anin negru (Alnus glutinosa) şi din
mugurii proaspeţi de păducel alburiu
(Crataegus oxyacantha), pentru tratarea
miocardo-coronaro-sclerozei; c) cu
maceratul glicero-hidro-alcoolic 1 DH
obţinut din mugurii proaspeţi de sânger
(Cornus sanguinea), pentru insuficienţă
coronariană în faza de preinfarct; d) cu
maceratele glicero-hidro-alcoolice 1
DH obţinute din muguri proaspeţi de
anin negru (Alnus glutinosa) şi din
rădăcinile tinere de porumb (Zea mays),
pentru tratarea urmărilor infarctului
miocardic; e) cu maceratele glicero-
hidro-alcoolice 1 DH obţinute din
muguri proaspeţi de sânger (Cornus
sanguinea) şi din mugurii proaspeţi de
lămâi (Citrus limon), pentru prevenirea
infarctului miocardic (F. Piterà, 2000).
LIMBA-BOULUI
(Anchusa officinalis L), fam.
Boraginaceae. Plantă erbacee, perenă,
rar bienală, întâlnită prin păşuni, fâneţe
uscate, pe marginea semănăturilor, a
pădurilor, drumurilor, în lungul căilor
ferate, de la câmpie până în regiunea
montană; se mai numeşte atraţel,
boroanţă, iarbă de bou sălbatică,
limbariţă, miruţă, roşii; Germ:
Färberkraut, Ochsenzunge, Rothe
Zunge; Magh: Atraczél, Orvosi atracél,
Okörnyelvfü; Pol: Farbownik lekarski;
Rus: Volovika aptecinâi; Ucr: Volovek.
Răspândită în Europa.
ISTORIC. Plantă cunoscută din
Antichitate. Frunzele ei fragede de
primăvară-vară erau folosite de
daco-romani pentru hrană. Ele erau
fierte în apă, apoi scoase, tocate mărunt
şi fierte în lapte acru. Li se adăuga
mărar şi o ceapă tocate mărunt. Florile
plante, frunzele şi rădăcina erau folosite
de medicina populară pentru tratarea de
tuse, răceli, răguşeli şi pentru curăţirea
sângelui. Pentru tratarea de oftică
(tuberculoză) planta se da pisată în vin.
DESCRIEREA SPECIEI. Tulpină
erectă, cu ramuri lungi în partea
245
superioară înaltă de 20–80 cm, acoperită
cu peri setiformi. Frunze lat-lanceolate
acoperite cu peri. Flori albastre-azurii,
uneori roz, grupate în cincime; caliciu
divizat până la mijloc în 5 lacinii, cu
peri setiformi; corolă tubuliformă, mică.
Înflorire, V–IX. Fructe, tetranucule
RECOLTARE. Frunzele (Anchusi
folium) se recoltează şi se folosesc în
stare proaspătă. Planta întreagă,
frunzele, părţile aeriene şi rădăcina
(Anchusi herba et radix) se recoltează
când se află înflorită, pe timp frumos,
după ce s-a ridicat roua. Pentru
obţinerea extractului, prelucrarea se face
imediat. Pentru păstrarea peste iarnă se
usucă la umbră, de preferat în poduri
acoperite cu tablă. Înainte de uscare,
tulpina şi rădăcina se toacă mărunt.
Uscare artificială, la 30oC.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ. Conţine
consolidină, alantoină, colină, mucilagii,
acid sicilic, substanţe minerale printre
care şi nitratul de potasiu.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Planta are
utilizări terapeutice în medicina
populară. I se atribuie proprietăţi
diuretice, diaforetice, emoliente,
antireumatice, antigutoase,
anticanceroase, antisclerotice,
antiinflamatorii. Acţionează asupra
epiteliului renal, determinând creşterea
secreţiei şi excreţiei de urină; acţionează
asupra glandelor sudoripare provocând
transpiraţie; contribuie la expulzarea din
organism a toxinelor şi a produşilor
rezultaţi din dezasimilaţie; diminuează
stările de inflamaţie a mucoaselor şi
înmoaie pielea; diminuează sau înlătură
durerile reumatice şi gutoase; intervine
favorabil în neutralizarea proliferării
diferitelor forme de cancer; întârzie
fenomenele de apariţie a sclerozei,
menţinând elasticitatea vaselor de sânge,
împiedică depunerile de ateroame pe
pereţii arteriolari din rinichi, creier,
inimă.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Pentru
tratarea gripei, anginei, durerilor de
dinţi şi cap, tromboflebitelor, asteniei,
sclerozei, paraliziilor, pelagrei,
reumatismului, eczemelor, cancerului:
extract, din 1,500 kg plantă întreagă
(rădăcină, tulpină, frunze, flori),
recoltată proaspăt, sau numai rădăcina
trecută prin maşina de tocat carne, peste
care se adaugă într-un borcan de sticlă
3,500 litri vin roşu de 11–16 o şi 2,200 kg
miere de salcâm. Conţinutul se amestecă
bine cu o lingură de lemn. Se acoperă.
Se aşează într-un loc întunecos pentru
5–6 zile. La 2 zile se amestecă
conţinutul. Se strecoară în sticle de un
litru închise la culoare. În primele 5 zile,
se ia de 3 ori pe zi câte o linguriţă, cu 2
ore înainte de mese; după aceea, de 3 ori
pe zi câte o linguriţă, cu 1 oră înainte de
mese. Durata minimă a tratamentului,
2–3 săptămâni, de dorit 1–2 luni. Reţeta
este utilizată cu precădere în zona
Vălenii de Munte şi în Republica
Kirghiză. 2. Pentru tratarea aceloraşi
boli, dar mai ales contra tusei, răcelilor,
răguşelii: decoct, din o linguriţă cu vârf
pulbere plantă (rădăcina, tulpina,
frunze, flori) la o cană (250 ml) cu apă.
Se fierbe 5 minute. Se strecoară. Se bea
călduţ conţinutul a 2–3 căni pe zi.
LIMBA-CÂINELUI
(Cynoglossum officinale L), fam.
Boraginaceae. Plantă erbacee, bienală,
terofită, comună pe marginea
drumurilor, răzoare, pârloage, prin vii,
fâneţe de la câmpie, până în regiunea
alpină; se mai numeşte arărel, arăţel,

arăţiel, ariel, atrăţel, limba-boului,
limba-căii, limba-cucului,
limba-mielului, lipici, otrăţel, otrăţele,
papucul doamnei, plescăiţă roşie,
plescăiţă roşie, poamele-mâţei; Germ:
Gemeine Hundszunge; Magh:
Közönséges kutyanyelvű fű; Rus:
Cernokoren lekarstvennâi; Ucr:
Sobacei. Răspândită în Europa şi Asia.
ISTORIC. Planta este cunoscută
din Antichitate. Numele Cynoglossum
vine de la cuvintele greceşti kyon =
câine, şi glóssa = limbă, cu referire la
frunzele plantei alungite în formă de
limbă. Planta a fost folosită de moşii şi
strămoşii noştri în scopuri medicinale.
Rădăcina era folosită al tratarea
catarului pulmonar, hemoragiilor
pulmonare, diareei, dizenteriei şi
hemoroizilor. Cu decoctul rezultat din
fierberea rădăcinilor în apă se spălau
rănile, bubele vechi, abcesele, bubele de
pe cap, mătreaţa din păr. Până la
sfârşitul secolului al XIX-lea, rădăcina,
măcinată amestecată cu extract de
opium, se folosea la preparatele galenice
hapuri de Cynoglos care aveau efect
calmant. Femeile foloseau rădăcina la
vopsitul lâni în roşu.
DESCRIEREA SPECIEI. Rădăcină
pivotantă, brună, cărnoasă. Tulpină
erectă, abundent foliată, păroasă, înaltă
până la 80 cm. Frunze bazale
alungit-eliptice, lung-peţiolate, acoperite
cu peri mătăsoşi; cele tulpinale
lanceolate, sesile foarte păroase pe dos.
Flori violete la început, apoi
roşii-purpurii-închis, grupate în cime
multiflore, iar laolaltă într-o
inflorescenţă paniculată cu miros greu;
caliciu cu diviziuni eliptice păroase;
corolă infundibuliformă, cu tub scurt şi
lobi rotunjiţi; androceu din 5 stamine cu
filamente scurte şi antere dorsifixe;
gineceul bicarpelar. Înflorire, V–VII.
Fructe teranucule.
246
RECOLTARE. Părţile aeriene
(Cynoglossi herba) se recoltează în
timpul înfloritului. Se usucă la umbră în
strat subţire, de preferat în poduri
acoperite cu tablă. Rădăcina (Cynoglossi
radix) se recoltează toamna IX–X
înainte de îngheţ. Se usucă în poduri
acoperite cu tablă.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ.
Rădăcina conţine cinogloseină,
cinoglosidină, mucilagii, inulină, răşini,
tanin, săruri. Alcaloizii pirolizidinici au
efecte genotoxice, carcinogenice şi
hepatotoxice.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Rădăcina
plantei are utilizare terapeutică în
medicina umană tradiţională. Alcaloizii
pe care îi conţine manifestă proprietăţi
depresive la nivelul sistemului nervos
central. Cinoglosina deprimă
terminaţiile nervoase periferice. Pentru
proprietăţile sale uşor narcotice şi
sedative se foloseşte în tratamentul tusei,
Ulcus cruris-ului, tromboflebitei,
contuziilor, catarului pulmonar, mai
puţin în tratamentul dizenteriilor şi
hemoroizilor.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Pentru
tratarea tusei de diverse etiologii,
diareei, dizenteriei, hemoragiilor,
hemoroizilor, durerilor intestinale: a)
decoct, din 1 linguriţă pulbere rădăcină
la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 5–
10 minute la un foc moale. Se strecoară.
Se bea conţinutul a 1–2 căni pe zi; b)
infuzie, din 1 linguriţă pulbere rădăcină
la o cană (200 ml) cu apă în clocot. Se
lasă acoperită 15 minute. Se strecoară.
247
Se bea conţinutul a 1–2 căni pe zi. 2.
Pentru tratarea diareei cronice: a)
decoct, din 1 linguriţă pulbere părţi
aeriene plantă la o cană (250 ml) cu apă.
Se fierbe 5–10 minute. Se lasă acoperită
10 minute pentru răcire. Se strecoară. Se
bea conţinutul a 1–2 căni pe zi; b)
infuzie, din părţile aeriene ale plantei
pregătită ca mai sus; se bea conţinutul a
1–2 căni pe zi. Uz extern. 1. Pentru
vindecarea rănilor: decoct, din 1 lingură
pulbere rădăcină la o cană (250 ml) cu
apă. Se fierbe 10 minute. Se strecoară.
Se fac spălături locale. 2. Pentru tratarea
de Ulcus cruris-ului, tromboflebitelor,
contuziilor: decoct, din 1½ linguriţă
pulbere rădăcină la o cană (250 ml) cu
apă. Se fierbe 5–10 minute la foc domol.
Se strecoară. În primele zile de
tratament se aplică comprese locale, iar
în a doua fază de tratament unguente
aplicate cu un pansament compresiv.
Unguentul se prepară tot din decoctul
obţinut din rădăcină.
LIMBA-MIELULUI
(Borago officinalis L), fam.
Boraginaceae. Plantă erbacee, anuală,
ornamentală, meliferă, medicinală,
cultivată prin grădini şi sălbăticită pe
locuri necultivate şi cultivate; se mai
numeşte alior, arăriel, arăţel, arăţiel,
areţel, boroanţă, boranţă roşie,
laptele-câinelui, limba-boului,
luimba-câinelui, limba-mieluşelului,
mierea-ursului, otrăţel, otroţel; Germ:
Boretsch, Hundszunge; Magh: Kereti
borágó; Pol: Ogorecznik; Rus:
Ogurecinik aptecinâi, Ogurecinaia
trava lekarstvennâi; Sârbo-Cr: Porec.
Răspândită în Europa şi Orient.
ISTORIC. Plantă cunoscută în
regiunea mediteraneană încă din
Antichitate. Dacii îi spuneau aibola,
aior (I. Pachia Tatomirescu, 1997). La
noi, planta este cultivată din vechime
prin grădinile de lângă case. Florile erau
folosite la vopsitul lâni. Decoctul din
flori, frunze şi rădăcini era folosit pentru
curăţirea sângelui, în retenţia de urină,
contra răcelilor şi răguşelilor. Decoctul
din flori şi frunze se lua contra
scarlatinei, vărsatului şi în bolile băşicii
udului (vezicii urinare) etc. Florile sale
macerate în vin erau folosite pentru a
suscita voia bună şi de a întării
memoria. Semnificaţia numelui Borago
este nesigură; probabil derivă din
cuvântul grecesc bora = aliment, adică
plantă bună de mâncat, sau din cuvântul
italian berra = lână tunsă, cu referire la
asperitatea acestei plante dată de peri
(M. Guşuleac, 1960). La noi, ea îşi
datorează numele popular aspectului
frunzelor, ovale sau eliptice, cu suprafaţa
gofrată şi aspră, acoperită cu peri deşi,
rigizi care îmbracă şi restul plantei.
DESCRIEREA SPECIEI. Tulpină
erectă, înaltă de 30–60 cm,
aspru-păroasă, ramificată. Frunzele
superioare alungit-lanceolate, cele
mijlocii ovat-înguste într-un peţiol
aripat, cele bazale ovate-brusc-îngustate
în peţiol, toate păroase. Flori roşii la
început, apoi albastre ca cerul, dispuse
în cincime; caliciul şi pedunculul floral
păroase; corolă din 5 petale dispuse în
formă de stea; androceu cu antere
conivente, formând împreună un con;
gineceu cu stil filiform şi stigmat
capitat. Înflorire, V–VIII. Fructe, nucule
mari, reticulat- şi granulat-rugoase.
RECOLTARE. Planta întreagă
(Boraginis herba), frunzele (Boraginis
folium), numai florile (Boraginis flos)
sau florile şi frunzele (Boraginis flos et
folium) se recoltează în timpul

înfloritului. Se usucă la umbră, în strat
subţire, de preferat în poduri acoperite
cu tablă.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ. Florile
şi frunzele conţin alantoină, răşini,
mucilagii, flavone, alcaloizi
pirolizidinici şi prostaglandine, tanin,
substanţe colorante, săruri minerale (mai
ales de potasiu. Alcaloizii pirolizidinici
au acţiune genotoxică, concinogenică şi
hepatotoxică (O. Bujor, O. Popescu,
2001).
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Părţile aeriene
ale plantei au utilizări terapeutice în
medicina tradiţională umană şi
veterinară. Principiile active acţionează
diuretic, sudorific, febrifug, depurativ,
emolient şi cicatrizant. Determină
creşterea secreţiei şi excreţiei de urină,
activează transpiraţia, diminuează sau
înlătură febra, activează procesele de
eliminare din corp a toxinelor şi
produşilor rezultaţi din dezasimilare,
diminuează stările de inflamaţie ale
mucoaselor şi înmoaie pielea, înlesneşte
vindecarea rănilor. Recomandată în
medicina umană pentru tratarea unor
afecţiuni: răceală, tuse, bronşită,
reumatism, palpitaţii, stări depresive de
natură climaterică, boli de stomac,
retenţie urinară, răni, iar în medicina
veterinară pentru afecţiuni pulmonare,
afecţiuni renale, stări a frigore, răni.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE Uz intern. 1. Pentru
tratarea retenţiei urinare, în boli de
stomac, palpitaţii, stări depresive de
natură climaterică, tuse, bronşită,
răguşeală: infuzie, din 2 linguriţe flori
peste care se toarnă o cană (200 ml) cu
apă în clocot. Se lasă acoperită 10–15
minute. Se strecoară. Se bea conţinutul a
2–3 căni pe zi (reţetă din medicina
populară). 2. Pentru tratarea bronşitei,
tusei, ca tonic general, eliminarea
toxinelor din corp, boli renale (depurativ
şi diuretic): vin tonic, obţinut din 2
linguri plantă uscată mărunţită la ½ litru
de vin. Se lasă la macerat 8–10 zile,
248
timp în care sticla se agită. Se strecoară
prin pânză deasă pentru a evita trecerea
perilor care ar produce iritaţii în gât. Se
păstrează în sticle închise la culoare şi
astupate cu dop. Se bea zilnic câte un
păhărel. 3. Pentru tratarea bolilor de
vezică urinară, în retenţie urinară:
decoct, din 2 linguriţe pulbere plantă
(inclusiv flori) la o cană (250 ml) de
apă. Se fierbe 5 minute la foc domol. Se
strecoară. Se bea conţinutul a 2–3 căni
pe zi. Uz extern. Pentru tratarea rănilor:
decoct, din 3–4 linguri pulbere plantă la
½ litru de apă. Se fierbe 5 minute. Se
strecoară. Se fac spălături locale,
folosindu-se un tampon de vată. Peste
rană se aşează frunze înmuiate în apă
clocotită şi se bandajează (reţetă luată
din medicina populară).
MEDICINĂ VETERINARĂ. Uz
intern. Pentru tratarea afecţiunilor
pulmonare, afecţiunilor renale, stărilor a
frigore: infuzie, din 10–20 g plantă
uscată şi mărunţită, recoltată în timpul
înfloritului, peste care se toarnă 250 ml
apă în clocot. Se lasă acoperită 30
minute. Se strecoară. Se răceşte şi se
administrează prin breuvaj bucal (se
toarnă pe gât). Dozele de tratament:
animale mari (cabaline, taurine), 100–
250 g; animale mijlocii (ovine, caprine,
porcine), 30–50 g; animale mici (pisici,
câini, păsări), 10–20 g. Uz extern.
Pentru tratarea plăgilor: a) infuzie,
pregătită ca mai sus; se fac spălături
locale cu un pansament steril; b)
tinctură, din 10 g plantă uscată şi
mărunţită la 100 ml alcool. Se lasă 10
zile pentru extracţie. Sticla se agită
zilnic pentru uniformizare. Se strecoară.
Se bandajează plăgile. Rol cicatrizant.
LIMBA-PEŞTELUI
(Limonium vulgare Mill. syn. Statice
limonium L), fam. Plumbaginaceae.
Plantă erbacee, perenă, hemicriptofită,
spontană, întâlnită pe locuri nisipoase,
umede şi sărate, litoralul mării, Delta
249
Dunării la Letea; se mai numeşte
garoafa mării, garofiţa mării, garofiţă
de mare, limba boului; Engl: Sea
lavender; Germ: Meer-Sandnelke; Ucr:
Podborodca. Răspândită în Europa de
Vest şi Sud-Est, Africa de Nord, Asia
Mică, America.
ISTORIC. Planta este cunoscută
din Antichitate. Ea a purtat numele de
Statice, de la cuvântul grecesc statiké =
care opreşte. După Plinius cel Bătrân
această plantă opreşte diareea. Strămoşii
noştri puneau frunzele crude pe bube
pentru a le grăbi vindecarea. Decoctul
plantei se folosea la spălatul bubelor de
orice natură. Mai recent, în Dobrogea,
paniculele florifere se puneau prin case
pentru a izgoni furnicile.
DESCRIEREA SPECIEI. Rădăcină
groasă, noduroasă. Tulpină înalte de 30–
50 (60) cm cu frunze rudimentare,
cafenii-închis la bază. Ramuri erecte,
patente, glabre, nefoliate, dar cu bracteei
acute. Frunze în rozete bazale, spatulat
oblanceolate, lungi de 5–20 cm şi late de
1,5–3 cm, la vârf obtuze sau mucronate,
spre bază îngustate într-un peţiol lung.
Flori violet albastre, dispuse în cincime,
grupate în spice dense dispuse mai mult
sau mai puţin pe două rânduri, pe
ramurile terminale ale inflorescenţei;
caliciu tubulos, mai mult sau mai puţin
erect, cu cele două nervuri interne
păroase, terminate cu 5 lobi răsfrânţi,
albi albăstrui şi acuţi; corolă din petale
spatulate, la bază concrescute între ele şi
cu filamentele staminelor. Înflorire, VII–
VIII. Fruct, capsulă mai mult sau mai
puţin ovată, indehiscentă, cu o singură
sămânţă.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ.
Nestudiată. Se cunoaşte numai că planta
conţine mult staniu şi substanţe amare.
RECOLTARE. Planta se recoltează
în timpul înfloritului. Se usucă la umbră
în strat subţire, de preferat în podul
caselor acoperite cu tablă. Pentru
anumite afecţiuni frunzele sunt folosite
proaspete.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Medicina
populară îi atribuie plantei proprietăţi
astringente şi tonice. Taninul pe care îl
conţine determină o strângere a
ţesuturilor, a capilarelor şi orificiilor, cu
acţiune hemostatică locală prin
precipitarea proteinelor; principiile
amare produc o creştere a secreţiei
salivei, a sucurilor gastrice şi intestinale
cu acţiune favorabilă în digestie.
Utilizată intern, sporadic, pentru
tratarea de diaree, dizenterie, anorexie,
iar extern, pentru vindecarea rănilor.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. Empiric,
pentru tratarea de diaree, dizenterie,
stimularea poftei de mâncare (anorexie)
şi a digestiei: infuzie, din o linguriţă
plantă uscată şi mărunţită peste care se
toarnă o cană (200 ml) cu apă în clocot.
Se lasă acoperită 15–20 minute. Se
strecoară. Se bea conţinutul a 3 căni pe
zi (dimineaţa, prânz, seara), cu 30
minute înainte de a mânca. Uz extern.
Pentru tratarea bubelor: a) cataplasme,
cu frunze proaspete pe locul afectat; b)
decoct, din 2 linguriţe plantă uscată şi
mărunţită la o cană (250 ml) cu apă. Se
fierbe 5 minute. Se lasă la răcit până la
 250
călduţ. Se strecoară. Se spală de trei ori
pe zi zona afectată.

LIMBA-ŞARPELUI
(Ophioglossum vulgatum L), fam.
Ophioglossaceae. Plantă erbacee
(ferigă), perenă, spontană, geofită,
întâlnită prin fâneţe şi poieni umede, rar
în păduri, de la şes, până în regiunea
montană; se mai numeşte grăitoare de RECOLTARE. Părţile aeriene ale
rău; Engl: Adder’s tongue; Franc: plantei (Ophioglossi herba) se
Langue-de-serpent; Germ: recoltează în luna iulie. Se usucă la
Natterzunge; Magh: Kigyó nyelv, Kigyó umbră, în strat subţire.
nyelv fü; Rus: Ujovnik obâknovennâi. COMPOZIŢIE CHIMICĂ.
Răspândită în Europa (Scandinavia), Nestudiată.
PROPRIETĂŢI
Asia, America de Nord, Africa de Nord.
FARMACODINAMICE. Principiile
ISTORIC. Planta vegetează pe
active din partea aeriană a plantei au
meleagurile României din timpuri
proprietăţi tonice şi astringente. Gustul
îndepărtate. Ea a fost utilizată empiric
amar determină creşterea secreţiei
din Antichitate de către strămoşii noştri,
salivei, a sucurilor gastrice şi intestinale
extern pentru vindecarea rănilor, iar
producând o mărire a apetitului, iar
intern ca tonic şi astringent. I s-au
extern produce o strângere a ţesuturilor,
atribuit şi însuşiri magice.
a capilarelor şi orificiilor. Empiric, este
DESCRIEREA SPECIEI. Rădăcini
utilizată ca stimulent în digestie şi
adventive. Rizom subteran scurt, din
pentru vindecarea rănilor.
care se desprinde o singură frunză
MEDICINĂ UMANĂ.
formată din două segmente: unul verde,
FITOTERAPIE. Uz intern. Empiric,
steril, asimilator, întreg, oblong-ovat,
pentru stimularea poftei de mâncare şi
spre bază brusc-îngustat, decurent, şi
creşterea activităţii de digestie: infuzie,
altul gălbui, fertil, spiciform, redus
din o linguriţă frunze uscate şi
numai la nervura principală, purtând
mărunţite, peste care se toarnă o cană
terminal 12–40 perechi de sporangi
(250 ml) cu apă în clocot. Se lasă
grupaţi în sori, cu deschizătura
acoperită 15–20 minute. Se strecoară. Se
transversală. Sporii sunt tuberculaţi,
bea cu înghiţituri rare, cu 30 minute
tetraedrici. Gametofitul constă dintr-un
înainte de a mânca. Uz extern. Pentru
protal subteran mic, tuberculiform, fără
tratarea rănilor: decoct, din 10 g plantă
clorofilă, nutrindu-se saprofitic. Se
uscată la ½ litru apă. Se fierbe 5 minute.
formează din germinaţia sporilor.
Se lasă la răcit până la călduţ. Se
Maturizarea sporilor, VI–VII.
strecoară. Se fac spălături locale,
folosindu-se un tampon cu vată.

LIMBARIŢĂ (Alisma
plantago-aquatica L), fam.
Alismataceae. Plantă erbacee, perenă,
hidro-helofită, comună, întâlnită pe
malul râurilor, lacurilor şi iazurilor,
251
bălţilor, în şanţuri şi mlaştini; se mai
numeşte brâncariţă, limba bălţii, limba
bălţilor, limba broaştei, limba oii, limba
vacii, pătlagina apei, pătlăgina bălţilor,
pătlăgină de apă, plasture, platagină de
apă, plătagină de apă, plătăgina
bălţilor, potbal de apă, potbeal de apă,
rhană; Engl: Water plantain; Franc:
Plantain d’eau; Germ: Gemeiner
Froschlöffel; Magh: Vizi hidör; Pol:
Baba, Zabiniec; Rus: Ciastuha
podorojnikovaia; Sârbo-Cr: Vodena
bokvica; Ucr: Jabeneţ.
ISTORIC. Planta este cunoscută
din Antichitate. Alisma vine de la
cuvântul grecesc álisma, numele unei
plante la Dioscoride. Deşi destul de
toxică, a fost utilizată pentru tratarea de
hidropizie, paralizie, febră tifoidă,
turbare, nefrite, hipersecreţie lactată.
Praful rizomului uscat se folosea la noi
contra hidropiziei, boală care constă în
adunarea de lichid seros în cavităţi
preformate. Frunzele pisate se foloseau
contra acumulării laptelui în mamele.
Decoctul plantei se folosea pentru băi
contra paraliziei, epilepsiei, febră tifoidă
– numită în vremurile trecute lingoare.
DESCRIEREA SPECIEI. Rizom
gros, tuberiform, de obicei mai lat decât
lung, cu diametrul de 2 cm. Tulpină
erectă, ramificată numai în partea
superioară, înaltă de 10–70 cm. Frunze
verzi, numai cele inferioare sesile, lat
lineare, natante, celelalte aeriene, lung
peţiolate, cu limbul mare, ovat sau lat
ovat, cu baza cordată sau subcordată,
mai rar rotunjită, cu vârful acutiuscul.
Flori albe, pe dos palid-roze, grupate
într-o inflorescenţă paniculată,
piramidală; gineceu din 3 sepale, lungi
de cca 3 mm, ovate sau lat ovate, verzi;
corolă din 3 petale de trei ori mai lungi
decât sepalele cu unguiculă galbenă, la
vârf rotunjite; androceu din 6 stamine,
de două ori mai lungi decât pistilurile,
cu anterele galbene; gineceu din ovar cu
carpele numeroase aşezate inelar, cu
pistilurile până la mijlocul florilor,
lăsând în mijloc un spaţiu liber.
Înflorire, VI–VIII. Fructe lungi de 2–3
mm, oblic obovate.
RECOLTARE. Frunzele (Alisme
plantago-aquaticae folium) se
recoltează pe vreme frumoasă. Se usucă
într-un singur strat în podul caselor
acoperite cu tablă. Rizomul (Alisme
plantago-aquaticae rhizoma) se
recoltează spre toamnă la sfârşitul lunii
august. Se spală în apă de pământ. Se
usucă la soare într-un singur strat.
Fructele plantei se recoltează prin
septembrie când ajung la maturitatea
fiziologică. Se usucă la umbră.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ.
Nestudiată. Planta conţine L-asparugină
şi ulei volatil bogat în furfuruldehide.
Rizomii conţin amidon şi substanţe
rezinoase bogate în fitosteroli,
fitosteroline, acid linoleic, acid palmitic,
acid oleic, acid steanic. Substanţele cu
nucleu sterolic din plantă au acţiune
estrogenă care ajută la constituirea
sterilităţii feminine.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Plantei i se
atribuie în principal proprietăţi
diuretice. Principiile active pe care le
conţine acţionează asupra epiteliului
renal, determinând creşterea secreţiei şi
excreţiei de urină şi stimularea
aparatului genital la femei, favorizând
fecundaţia ovarului. Planta este folosită
şi astăzi, sporadic, la tratarea de
hidropizie, nefrite, paralizie, epilepsie,
hipersecreţie lactată, diabet, hematurie,
gonoree, calculoză renală şi antitermie.
MEDICINĂ UMANĂ.

FITOTERAPIE. Uz intern. 1.
Empiric, pentru tratarea de hidropizie,
diabet, hematurie, gonoree, calculoză
renală: praf de rizom, ½ linguriţă se ia
de 2–3 ori pe zi, după care se bea apă. 2.
Pentru tratarea de hipersecreţie lactată:
decoct, din o linguriţă frunze uscate şi
mărunţite (pisate). Se fierbe 5 minute.
Se strecoară. Se bea conţinutul a 1–2
căni pe zi cu înghiţituri rare şi în mai
multe reprize. Tratamentul se face după
ce s-a scos de la alăptare copilul. 3.
Pentru tratarea de nefrită, stimularea
funcţiilor aparatului genital femel pentru
favorizarea fecundaţiei: infuzie, din 1½
linguriţă pulbere frunze şi rizom
amestec în proporţii egale, peste care se
toarnă o cană (200 ml) cu apă în clocot.
Se lasă acoperită 15 minute. Se
strecoară. Se bea conţinutul a 1–2 căni
pe zi, în 4 reprize. Uz extern. Pentru
tratarea de paralizie şi epilepsie: decoct,
din 500 g plantă uscată la 15 litri apă.
Se fierbe 15 minute. Se strecoară. Se
adaugă apei de baie. Îmbăierea are loc
20–25 minute. Se fac 20 de băi câte una
în fiecare zi. Pauză 10 zile. Dacă se
observă rezultate, procedura se repetă.
LINĂRIŢĂ (Linaria
vulgaris Mil), fam. Scrophulariaceae.
Plantă erbacee, perenă, hemicriptofită,
medicinală, meliferă, tipic ruderală,
întâlnită pe marginea drumurilor, pe
marginea căilor ferate, de-a lungul
râurilor, în locuri cultivate, tufărişuri şi
tăieturi de pădure, de la câmpie până în
zona montană inferioară; se mai
numeşte bumbac de câmp, bumbăcăriţă,
buruiene de fapt, buruiană de in,
colţul-lupului, firicică, gălbinare,
gura-leului, gura-mâţei,
iarba-urăciunii, iarbă de vatăm, in
sălbatic, inărică, ineţ, lânăriţă,
prostovanic, sculătoare, trăpang; Germ:
Gemeines Leinkraut; Magh:
Közönséges gyujtoványfű; Rus:
252
Linianka obâknovennaia; Ucr:
Leneanca. Răspândită în Europa, Asia.
ISTORIC. Planta este cunoscută
din Antichitate. Dacii o numeau guoleta
(I. Pachia Tatomirescu, 1997). Strămoşii
noştri au mai folosit planta sub formă de
ceai îndulcit cu miere contra
hemoragiilor şi gălbinarei (hepatitei).
Cu tulpinile florifere se făceau scăldători
contra formaţiunilor tumorale
subcutanate, numită de ei lupoare.
Decoctul se lua contra vătămăturii
(afecţiuni interne cu crize acute) şi
contra poalei albe (leucoree). Contra
acneei, fetele puneau în apa cu care se
spălau, ca să le cureţe faţa, să fie
frumoase. Ea mai era folosită la tratarea
de erizipel, cancer, iar mai târziu în
afecţiuni ale ficatului, splinei, în
hidropizie, pentru prepararea unui
unguent antihemoroidal, în afecţiuni
catarice ale intestinului gros, ca
rezolutiv şi emolient. Linaria, vine de la
cuvântul latin linum = in, cu referire la
asemănarea frunzelor cu cele de in (E.
Chişa, 1960).
DESCRIEREA SPECIEI. Rădăcină
pivotantă, răsucită, strâmbă, brună,
lignificată înspre colet. Tulpină erectă,
simplă în partea inferioară,
fin-glandulos-păroasă în partea
superioară. Frunze linear-lanceolate,
lungi de 3–4 cm, late de 1–8 mm,
uninerve, moi, acute. Flori galbene, cu
pinten lung de cca 1 cm, drept sau puţin
recurbat, dispuse în racem terminal;
caliciu 5-partit, cu lacinii
ovat-triunghiulare, ascuţite; corolă
zigomorfă, bilabiată, cu labiul inferior
pătat-portocaliu, gâtul închis, cel
superior adânc 2-fidat, cu lobii orientaţi
oblic în sus; androceu cu 4 stamine
didiname, inserate la baza tubului
corolei; gineceu cu stil filamentos şi
stigmat capitat. Înflorire, VI–IX (X).
Fruct, capsulă de două ori mai lungă
decât caliciul, globuloasă sau ovoidală.
Seminţe turtite aripate, numeroase.
253
RECOLTARE. Părţile aeriene ale
plantei (Linariae herba) se recoltează
din iunie, până la începutul lunii
septembrie, pe timp frumos, după ora
11, de preferat la începutul înfloririi,
când nu apar primele fructificaţii.
Plantele se taie cu cuţitul sau secera.
După recoltare, se îndepărtează plantele
îmbătrânite, pline numai cu fructificaţii,
se îndepărtează frunzele brunificate de
la bază. Se usucă la umbră în strat
subţire, în poduri acoperite cu tablă sau
în camere aerate. La 1–2 zile se întoarce
cu grijă pentru a nu cădea frunzele.
Uscare artificială la 35–40 oC. Atenţie!
La recoltare, specia Linaria vulgaris să
nu se confunde cu Linaria angustifolia.
Prima specie are vârful simplu şi
frunzele înguste, prevăzute cu o singură
nervură, iar la cea de-a doua specie
tulpina este puternic ramificată la vârf,
iar frunzele au 3–5 nervuri. Condiţii
tehnice de recepţie a produsului. La
recepţia produsului se admit: maximum
3%, fructificaţii; maximum 2%, plante
brunificate sau decolorate; maximum
0,5%, corpuri străine organice;
maximum 1%, minerale; maximum 3%,
umiditate.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ. Planta
conţine alcaloizi (peganină sau
linarină), flavonide şi flavonoglicozide
(linarina, pectolinarina, aurone etc),
acizi organici (antiric, formic, citric,
malic, tanic), zaharuri, pectine, săruri
minerale.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Principiile
active din plantă au acţiune diuretică,
sudorifică, depurativă, laxativă.
Acţionează asupra epiteliului renal
mărind cantitativ secreţia şi excreţia de
urină; provoacă sudoraţia; activează
procesele de eliminare a toxinelor din
organism pe cale renală, prin glandele
sudoripare sau pe cale gastro-intestinală;
determină o uşoară purgaţie. Utilizată
pentru tratarea afecţiunilor
hepatobiliare, afecţiuni ale căilor
urinare, litiază veziculară, hemoroizi,
constipaţie, viermi intestinali,
purificarea organismului de toxine,
erupţii tegumentare, cancer.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. Pentru
tratarea de erupţii tegumentare, afecţiuni
hepatobiliare, afecţiuni ale căilor
urinare, litiază vezicală, cancer,
eliminarea toxinelor din organism,
hemoroizi, viermi intestinali,
constipaţie: decoct, din 1 lingură vârfuri
înflorite uscate, bine mărunţite, sau
proaspete la 1 litru de apă. Se fierbe 10
minute. Se strecoară. Se bea fracţionat
în timpul unei zile. Uz extern. Pentru
tratarea hemoroizilor: a) decoct, din 2
linguri plantă la ½ litru de lapte. Se
fierbe 10 minute. Se strecoară. Se pun
comprese în regiunea anală; b) alifie,
preparată din vârfuri înflorite, şofran
uscat şi măcinat, gălbenuş de ou, untură
proaspătă de porc. Se amestecă totul
foarte bine până la omogenizare. Se
unge regiunea anală.
MEDICINĂ VETERINARĂ. Uz
intern. Empiric, pentru tratarea
hipogalaziei (adusul laptelui,
îndreptarea laptelui, lapte mai mult şi
mai gros) la vaci şi oi; se administrează
planta uscată şi mărunţită amestecată cu
sare.
LINGUREA
(Cochlearia borzaeana (Com et Nyár)
Pobed. syn. C. pyrenaica D C), fam.
Brassicaceae/Cruciferae. Plantă
erbacee, perenă, hemicriptofită-camefită,
spontană, pe alocuri cultivată, întâlnită

în locuri ierboase sau stâncoase, umede,
în ape lin curgătoare, pe calcar, aproape
de Borşa şi în alte locuri din
Maramureş, Suceava, Bistriţa-Năsăud,
prin turbării eutrofe; se mai numeşte
linguriţă, lungurea de udătură; Germ:
Echtes Löffelkraut; Magh: Kalánlevelű
fű. Răspândită în partea nordică a
Europei.
ISTORIC. Planta a fost utilizată în
trecut pentru tratarea copiilor scrofuloşi
care o mâncau ca salată, precum şi celor
ce nu aveau poftă de mâncare şi
mistuiau greu (A. Gorovei, M. Lupescu,
1915). S-a mai folosit ca antiscorbutic şi
stimulent. Sub formă de ceai, planta mai
era folosită la tuse, răceală, boli de piele.
Numele ştiinţific Cochlearia provine de
la cuvântul latin cochlear = lingură,
referitor la forma frunzelor bazale care
au aspect de lingură sau linguriţă.
DESCRIEREA SPECIEI. Rădăcină
groasă. Tulpini erecte sau ascendente,
simple sau ramificate, înalte de 15–30
(50) cm. Frunze bazale lung-peţiolate,
cu lamină cărnoasă, rotundă,
ovat-cordată sau reniformă; cele aflate în
partea inferioară a tulpinii sunt ovate
sau obovate, sesile, cu auricule, întregi
sau sinuat-lobat-dinţate. Flori albe sau
alburii-galbene, dispuse în racem dens,
prelungit după înflorire; caliciu din
sepale lanceolate, concave; corola din
petale eliptice, cu unguiculă scurtă;
androceul din stamine simple, cu glande
nectarifere pe ambele laturi; gineceul
din ovar, stil scurt, stigmat hemisferic.
Înflorire, VI–VII. Fruct, siliculă
elipsoidală sau aproape sferică. Sămânţă
puţin comprimată, papiloasă, ovată sau
elipsoidală.
254
COMPOZIŢIE CHIMICĂ. Conţine
multă vitamină C, un glicozid bogat în
sulf (glicochlearin), săruri minerale.
RECOLTARE. La nevoie se
recoltează proaspete şi sunt folosite
imediat pentru diferite afecţiuni.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Părţile aeriene
ale plantei au utilizări în medicina
umană tradiţională (etnoiatrică). I se
atribuie proprietăţi antiscorbutice,
antiscrofulozice, antiasmatice, pectorale,
vulnerare, cicatrizante, antiepistaxice.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. Pentru
tratarea de scorbut, scrofuloză, bronşită,
cataruri pulmonare, astm, maladii
cronice ale pielii: consumată proaspătă
sub formă de salată, cel puţin o dată pe
zi. Uz extern. 1. Pentru tratarea
afecţiunilor gingiei, răni ale mucoasei
bucale, sângerări din nas: mestecat
frunze în gură cât mai mult, după care
nu se clăteşte gura şi nu se mănâncă
nimic timp de 3 ore. 2. Pentru tratarea
sângerărilor pe nas: extracţie apoasă,
din plantă proaspătă. Planta se pisează şi
se toarnă peste ea un pahar de apă fiartă
şi răcită sau apă distilată. Se lasă cca 30
minute. Se strecoară. Apa este aspirată
pe nas.
LINTE (Lens culinaris
Medik), fam. Fabaceae/Leguminosae.
Plantă erbacee, anuală, legumicolă,
cultivată în România pe suprafeţe mici;
se mai numeşte făsuică, făsuiţă; Engl:
Lentil; Franc: Lentille; Germ: Linse;
255
Magh: Lencse; Rus: Ceceviţa; Ucr:
Soceoveţa. Răspândită în Europa de Sus
şi Asia de Vest.
ISTORIC. Lintea figurează încă din
epoca neolitică în rândul plantelor
cultivate. O răspândire mai mare o
capătă în Antichitate la popoarele ce
locuiau în jurul Mării Mediterane.
Vechii egipteni, greci şi romani o
cultivau pe întinderi însemnate. Boabele
erau folosite în hrană preparate sub
diferite forme. În Europa Centrală şi
Estică s-a răspândit mai târziu. În
secolele al XIV-lea şi al XV-lea, lintea
devenise o cultură destul de preţuită la
poporul german şi la alte popoare. Date
istorice indică prezenţa plantei şi în
estul Europei, ea fiind cultivată în Rusia.
Astăzi, suprafaţa ocupată pe Glob cu
linte este de cca 1,8 milioane hectare,
din care 1,4 milioane hectare în Asia. În
Europa, ţările care cultivă lintea pe
suprafeţe mai mari sunt Spania (cca
38.000 ha), Italia (23.000 ha), Grecia
(18.000 ha), Franţa (14.000 ha). În
România se cultivă pe suprafeţe mici
(cca 2.000 ha) în Banat, jumătatea de
nord a Moldovei şi în estul
Transilvaniei.
DESCRIEREA SPECIEI. Rădăcină
pivotantă, ramificată, adâncă în sol
până la 60–70 cm. Tulpină flexibilă,
fragedă, patrunghiulară, striată, înaltă
de 20–50 (75) cm, cu peri fini. Frunze
paripenat-compuse, cu 2–7 perechi de
foliole alungit-ovate, fin-păroase, stipele
mici, înguste. Flori albe cu nervurile
stindardului albăstrui, grupate câte 2–4
în raceme. Înflorire, V–VII. Fruct,
păstaie rombică sau ovală, glabră,
galbenă, mai rar brună sau neagră.
Posedă 1–3 seminţe în formă de disc sau
lentilă biconvexă, gălbui, cafenii,
cenuşii, negre, verzui.
RECOLTARE. Se face când
păstăile inferioare devin de culoare
galbenă-brunie, iar cele de la mijlocul
tulpinii sunt galbene. Întârzierea recoltei
aduce mari pagube, deoarece seminţele
se scutură. Recoltatul se face pe timp
frumos, prin cosire cu coasa sau
cositoarea. Nu se recoltează pe ploaie.
Seminţele plouate îşi pierd culoarea
naturală, verzuie şi prospeţimea. Masa
cosită se usucă în poloage şi apoi în
căpiţe. Treieratul se face cu combina
direct pe câmp. Producţia, în condiţiile
ţării noastre, este de 1.000–1.500 kg/ha.
Boabele reprezintă 50% din totalul
plantei.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ.
Seminţele conţin proteine (24%), hidraţi
de carbon (56%), grăsimi (1%), sodiu (4
mg%), potasiu (810 mg%), fosfor (410
mg%), calciu (75 mg%), vitaminele A
(21µg%), B1 (0,45 mg%), B2 (0,25 mg
%), niacin (2 mg%), foarte mici cantităţi
de vitamina C. Valoare energetică, 354
kcal/100 g. Paiele şi pleava de linte sunt
produse accesorii ale culturii care
servesc drept furaj. Paiele conţin: apă
(16,0%), proteine (8,7%), extractive
neazotate (34,5%), grăsimi (2,3%),
celuloză (32,1%). Pleava conţine: apă
(13,6%), proteine (11,4%), extractive
neazotate (35,7%), grăsimi (3,3%),
celuloză (26,0%).
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Seminţele au
importanţă terapeutică în medicina
umană tradiţională. Recomandate intern
în stări de slăbire generală, atrofie
musculară, hipotensiune, adinamie de
origine variată (cancer, tuberculoză), în

convalescenţă, mamelor care alăptează.
Extern, are proprietăţi maturative în
abcese şi panariţiu. Făina de linte se
recomandă în efort intelectual şi
dispepticilor.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. Pentru
mărirea secreţiei de lapte la lăuze şi
nutriţia de fortificare a organismului
bolnav de tuberculoză, cancer etc.:
consumată zilnic, în preparate culinare.
Uz extern. Pentru grăbirea procesului
maturativ în abcese şi panariţiu:
cataplasme, cu linte fiartă şi zdrobită. Se
aplică pe zona afectată şi se bandajează
cu pansament.
LINTE NEAGRĂ
(Lathyrus niger (L) Bernh), fam.
Fabaceae/Leguminosae. Plantă erbacee,
perenă, geofită, comună în toată ţara,
întâlnită frecvent în zona de silvostepă
până în etajul gorunului, mai rar în
făgete, prin păduri şi tufărişuri; se mai
numeşte buruiană de ceas rău, buruiene
niere, cizmucă, iarbă neagră, lintea
pradului, mălurici, măzărica cucului,
măzărichea cucului, măzăriche neagră,
orăştică, pupegioi, pupejoare, pupezele;
Franc: Gesse noire; Germ: Schwarze
Walderbse, Şchwarze Platterbse; Magh:
Feketélő lednek; Rus: Cina ceornaia.
Răspândită în Europa Centrală.
ISTORIC. Planta este cunoscută
din Antichitate. Era culeasă de strămoşii
noştri şi folosită pentru orice boală. Şi
astăzi, în ţinutul Neamţului se păstrează
această preocupare. Planta este culeasă
cu grijă şi folosită în tratarea diverselor
boli. În multe părţi din Moldova şi din
alte zone din ţară, planta este socotită
între cele mai bune leacuri pentru ceas
rău (tahicardie), când avea loc
accelerarea bruscă şi excesivă a pulsului,
în urma unei spaime puternice. În
limbajul popular, decoctul plantei era
luat când omul simţea la tâmple bătaia
ceasului rău sau când îi bate în cap
256
ceasul rău şi nu-l lasă să doarmă (M.
Băcescu, 1934, V. Butură, 1979).
DESCRIEREA SPECIEI. Rizom
voluminos, lignificat. Tulpină erectă, în
general ramificată, înaltă de 30–60 (80)
cm, cu 4 sau 2 muchii, pe părţile tinere
mai mult sau mai puţin pubescentă.
Planta se înnegreşte la uscare. Frunze
penate, lungi de 4–9 cm, cu 3–6 perechi
de foliole, cu margini neciliate, mai mult
sau mai puţin rotunjite; rahis terminat
cu vârf moale, rar cu un cârcel sau cu o
foliolă. Stipele semisagitate. Flori de
culoare purpurie, la uscare violetă,
grupate câte 3–10 într-un racem
pubescent; caliciu campanulat, de
culoare roşiatică, cu dinţii scurţi şi
triunghiulari; corolă care are vexilul cu
vinişoare roşii, aripioare la vârf albăstrii,
carenă de culoare roz palid; gineceu cu
stil nerăsucit, către vârf barbulat şi puţin
lăţit. Înflorire, VII–VIII. Fruct, păstaie
glabră, lineară, puţin comprimată, la
maturitate neagră, lungă de 5–6 cm, lată
de 4–6 mm, cu cca 10 seminţe subsferice
sau ovoidale, cafenii.
RECOLTARE. Seminţele (Lathyrus
semen) se recoltează la maturitate. Se
usucă la loc umbrit. Pe alocuri, se mai
folosesc părţile aeriene înflorite
(Lathyrus herba) care se culeg pe timp
frumos. Se usucă la umbră.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ.
Nestudiată.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Medicina
populară atribuie plantei proprietăţi
257
sedative, de reglare a activităţii cardiace
şi a pulsului.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. Pentru
tratarea de tahicardie şi reglarea
activităţii cardiace: a) seminţe pisate, ½
sau 1 linguriţă se bea dimineaţa cu apă
sau atunci când este cazul de apariţie a
palpitaţiilor la inimă; b) decoct, din o
linguriţă seminţe pisate. Se fierbe 5
minute. Se strecoară. Se bea cu
înghiţituri rare; c) infuzie, din o
linguriţă plantă uscată şi mărunţită la o
cană (200 ml) cu apă în clocot. Se lasă
acoperită 15–20 minute. Se strecoară. Se
bea conţinutul a 1–2 căni pe zi, la
nevoie. Atenţie! Reţeta nu a fost
verificată.
LIPICI (Lappula
squarrosa (Retz) Dum. syn. L. echinata
Gilib), fam. Boraginaceae. Plantă
erbacee, anuală sau bianuală,
terofită-hemiterofită, medicinală,
comună în întreaga ţară, întâlnită prin
locuri aride, nisipoase, pârloage, dune
fixate, uneori prin vii, prin livezi cu
trifoi, lanuri de grâu, pe lângă ziduri, pe
dărâmături sau de-a lungul căilor ferate;
se mai numeşte lipicioasă, turcel, turiţă;
Germ: Gemeiner Igelsame, Igelsame;
Magh: Csimpaj, Mizsot, Bojtorjános
mizsót; Rus: Lipicika ejevidnaia.
Răspândită în Europa şi Asia.
ISTORIC. Planta este cunoscută
din vechime. Numele Lappula
reprezintă diminutivul numelui lappa =
brustur, cu aluzie la fructul agăţător,
spinos al acestei plante. În galenoterapie
Herba Cynoglossi minoris a figurat
multă vreme ca plantă medicinală cu
proprietăţi diuretice. Utilizată în bolile
renale.
DESCRIEREA SPECIEI. Tulpină
erectă, ramificată, la început îndesuit
cenuşiu pubescentă, cu peri mai mult
sau mai puţin rigizi, la bază tuberculaţi,
înaltă de 15–30 (50) cm. Frunze bazale
lung peţiolate, linear lanceolate, dispuse
în rozetă; frunze tulpinale lanceolate,
subţiri, lungi de 3–7 cm, late de 5–10
mm, la vârf obtuze, pe ambele feţe cu
peri patuli, aspri şi la bază tuberculaţi;
frunzele superioare lanceolate până la
linear lanceolate, acute, lungi de 2–4
cm, late de cca 5 mm. Flori
deschis-azuriu-albastre, grupate între-o
inflorescenţă paniculată, laxă, formată
din cincime numeroase; bractei
lanceolate; caliciu cu diviziuni la
început eliptice, la maturitate lineare;
corolă puţin mai lungă decât caliciul.
Înflorire, VI–VII. Fruct, globulos, erect,
scurt pedicelat, cu nucule mici, uşor
turtite, de culoare brună-deschis, pe
margini cu câte 2–3 serii de ghimpi
glohidraţi.
RECOLTARE. Părţile aeriene
înflorite ale plantei (Lappulae herba) se
recoltează în lunile iunie-iulie, pe timp
însorit, după ora 11. Se usucă la umbră,
în camere aerisite, de preferat în podul
caselor acoperite cu tablă. Uscare
artificială la 35–40oC.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Principiile
active pe care le conţine şi se atribuie
proprietăţi diuretice. Ele acţionează
asupra epiteliului renal, stimulând
creşterea secreţiei şi excreţiei de urină.
Planta a fost folosită în bolile renale.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. Pentru
tratarea de boli renale (nefrite,
pielonefrite): infuzie, din o linguriţă
plantă uscată şi mărunţită peste care se
toarnă o cană cu apă (200 ml) în clocot.
Se lasă acoperită 15–20 minute. Se

strecoară. Se bea conţinutul a 2 căni pe
zi, dimineaţa şi seara.
LIPICIOASĂ1 (Galium
aparine L), fam. Rubiaceae. Plantă
erbacee, anuală, terofită, circumpolară,
întâlnită prin locuri cultivate, pe lângă
garduri, tufărişuri, marginea pădurilor;
se mai numeşte asprişoară,
câinii-babei, cornăţel, iarba-faptului,
iarbă lipitoare, lene, lichitoare, lichiciu,
lipici, lipitoare, scai mărunt, turiţă;
Franc: Gratteron, Gaillot gratteron;
Germ: Kletterndes Labkraut; Magh:
Ragados galaj; Rus: Podmarennik
ţepkii, Lepciţa; Ucr: Mokreţ. Răspândită
în Europa şi Asia.
ISTORIC. Planta este cunoscută
din Antichitate. Dacii o numeau
tutrelida, tutreliţă, turteliţă (I. Pachia
Tatomirescu, 1997). Ea a fost folosită în
scopuri medicinale pentru durerea de gât
cu tuse seacă. Tulpinile se opăreau şi cu
decoctul obţinut se făcea gargară. Planta
a fost folosită şi în practici magice.
Numele Galium, vine de la cuvântul
grecesc gala = lapte, deoarece în trecut
planta se folosea în locul chiagului.
DESCRIEREA SPECIEI. Tulpină
ramificată, agăţătoare, prin perii rigizi,
îndreptaţi în jos, lungă până la 125
(150) cm, formă patrunghiulară. Frunze
linear-lanceolate, dispuse la fiecare nod
câte 6–8, în verticile. Flori albe, mici,
dispuse în inflorescenţe cimoase.
Înflorire, VI–X. Fructe, dicariopse mici,
cu sete la vârf îndoite (uncinate).
258
RECOLTARE. Părţile aeriene ale
plantei (Galii herba) se recoltează în
perioada de înflorire. Se usucă la umbră,
în strat subţire.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ. Planta
conţine tanin, cumarine, asperulozid,
substanţe flavonice, acid citric, substanţe
minerale. Rădăcinile conţin glicozide
antrachinonice.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Principiile
active au acţiune antispastică, diuretică,
antireumatismală. Diminuează sau
înlătură spasmele muşchilor netezi de la
organele interne. Acţionează asupra
epiteliului renal mărind secreţia şi
excreţia de urină. Diminuează sau
înlătură durerile reumatice. Au
proprietatea de a coagula laptele.
Utilizată în medicina populară germană,
franceză şi română, cu efect diuretic în
afecţiuni renale, ateroscleroză,
combaterea obezităţii, afecţiuni cutanate,
amigdalită, faringită, ca sedativ,
sudorific.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. Pentru
tratarea afecţiunilor renale,
aterosclerozei, afecţiunilor cutanate,
combaterea obezităţii: infuzie, din 1
linguriţă pulbere plantă la o cană (250
ml) peste care se toarnă apă în clocot. Se
lasă acoperită 15 minute. Se strecoară.
Se bea călduţă, cu înghiţituri rare. Uz
extern. Pentru tratarea amigdalitelor,
faringitelor: decoct, din 1 lingură
pulbere plantă la o cană (250 ml) cu apă.
Se fierbe în clocot 5 minute. Se
strecoară. Se răceşte până la călduţ. Se
face gargară de mai multe ori pe zi, din
care ultima seara, înainte de culcare.
LIPICIOASĂ2 (Lychnis
viscaria L. ssp. viscaria syn. Viscaria
vulgaris Bernh), fam. Caryophyllaceae.
Plantă erbacee, perenă, camefită
(hemicriptofită), întâlnită în întreaga
ţară, prin livezi, coaste ierboase şi
259
pietroase, terasamente de cale ferată,
margini de păduri, de la câmpie până în
etajul subalpin; se mai numeşte furcuţa
rândunelei, puşca lupului; Engl: Red
German catchfly; Germ: Gemeine
Pechnelke; Magh: Rovarfogó
enyvesszegfű; Rus: Smolka kleikaia.
Răspândită în Europa şi Asia.
ISTORIC. Lychnis este nume de
plantă la Theophrastos (372–287 îHr),
de la cuvântul lychos = lampă; viscaria,
derivat din cuvântul viscum = clei, cu
referire la materia lipicioasă de pe
tulpinile acestei specii. Planta este
cunoscută din Antichitate. Tulpinile
florifere se fierbeau şi decoctul se lua
pentru rânduri roşii (metroragie).
DESCRIEREA SPECIEI. Tulpini
numeroase, erecte, glabre sau uşor
păroase, lipicioase sub noduri, slab
ramificate spre vârf, înalte de 30–100
cm. Frunze inferioare invers lanceolate,
late până la 1 cm, îngustate spre peţiol;
frunzele superioare linear lanceolate,
toate păroase la bază, în rest glabre.
Flori roşii-purpurii, grupate în panicule
terminale laxe, aparent verticilate;
caliciu glabru sau puţin păros,
10-brăzdat, roşcat, cu dinţi triunghiulari
şi ascuţiţi, mai târziu îndoiţi în afară şi
despicaţi; corolă în diametru de 18–20
mm, cu petale la vârf puţin emarginate,
cu coronulă bifidată; androceu din 10
stamine, dintre care 5 puţin mai lungi,
cu antere ovale; gineceu cu 5 stile, puţin
mai lungi decât staminele. Înflorire, V–
VI. Fruct, capsulă ovată. Seminţe
reniform turtite, mamelonate.
RECOLTARE. Părţile aeriene
înflorite ale plantei (Lychnisae viscariae
flos) se recoltează pe timp însorit, după
ora 11. Se usucă la umbră, în strat
subţire, în camere bine aerate sau în
podul caselor acoperite cu tablă. Uscare
artificială, la 30–40 oC.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ.
Nestudiată. Probabil conţine saponine,
alcaloizi, glicozizi, vitamina C.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Plantei i se
atribuie proprietăţi de relaxare a
muşchiului uterin. Se foloseşte empiric
în metroragii (hemoragii uterine între
perioadele menstruale) pentru
înlăturarea lor şi în menstruaţiile
abundente.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. Empiric,
pentru tratarea metroragiilor: infuzie,
din o linguriţă flori uscate şi mărunţite,
peste care se toarnă o cană (200 ml) cu
apă în clocot. Se lasă acoperită 15–20
minute. Se strecoară. Se bea conţinutul a
2–3 căni pe zi, la interval de 4 ore.
LIŢION (Lycium
barbarum L), fam. Solanaceae. Arbust
originar din regiunea mediteraneană,
cultivat în garduri vii, devenit în multe
locuri subspontan, unde formează
adevărate mărăcinişuri, frecvent în toată
ţara, în regiunea de câmpie şi dealuri; se
mai numeşte acatină, cătină, cătină de
garduri, cătină de grădină, cătină roşie,
cânepa dracului, câtină, dereza,
dracilă, dracila lumii, dragină, drazilă,
liţei, meliţie, misică, mârliţă, mâţă,
mâţişoară, năsadă, povii, răchişoară,
rechişoară, sălcioară, sălcuţă, ternena,
unghia caprei, zăhărică; Engl: Common
matrimony vine, Duke of Argyll’s
teaplant; Germ: Bocksdorn, Gemeiner
Bocksdorn, Lebendiger Zaun; Magh:
Közönséges ördögcérna, Semfü-semfa,
Semfa szopoka; Rus: Dereza

obâknovnnaia. Răspândit în Europa de
Sud-Est, până în Asia de Vest.
ISTORIC. Arbustul a fost cultivat
pe teritoriul României în scopuri
ornamentale. Astăzi este naturalizat.
DESCRIEREA SPECIEI. Tulpină
înaltă de 1–2 (2,5) m, cu numeroase
ramuri subţiri, lungi şi flexibile, la
început drepte, apoi cu extremităţile
arcuite sau aplecate, mai mult sau mai
puţin spinoase, cu spini axilari, subţiri,
lungi până la 15 mm. Frunze simple,
îngust-lanceolate, lanceolat-eliptice sau
lanceolate, mai mult sau mai puţin
cărnoase, cu marginea întreagă, la vârf
retuze, acuminate, la bază îngust
cuneate şi atenuate în peţiol, glabre.
Flori roşiatice, roze sau
violaceu-roşiatice, grupate câte 2–6 în
fascicule pe ramurile scurte şi câte 1–2
în axila frunzelor pe ramurile lungi;
caliciu campanulat, persistent, de obicei
c u 2–3 lobi inegali; corolă
infundibuliformă cu tubul puţin mai
lung decât limbul, la bază îngust apoi
treptat dilatat, la exterior glabru, în
interior cu un inel păros; androceu din
5 stamine, inserate aproape de jumătatea
tubului corolei, cu filamente lungi,
păroase la bază; gineceu bilocular, cu
stil filamentos, puţin mai lung decât
staminele şi stigmat capitat. Înflorire,
VI–IX. Fruct, bacă roşie sau
portocalie-roşcată, elipsoidală. Seminţe
rotunde reniforme, cafenii-gălbui.
RECOLTARE. Ramurile cu frunze
şi flori (Lyciumi folium et flores) se
recoltează pe timp însorit, după ora 11.
Se usucă la umbră, de preferat în podul
260
caselor acoperite cu tablă. Uscare
artificială, la 30–35 oC.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Extractul în
vapori de alcool din plantă este destul de
toxic. În doze mici acţionează ca
hipotensiv.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. Pentru
tratarea de hipotensiune: doze mici
extractive, sub supraveghere medicală de
specialitate. Uz extern. 1. Empiric,
pentru tratarea durerilor de dinţi şi
pentru întărirea dinţilor în parodontoză:
decoct, din o linguriţă plantă înflorită
uscată şi mărunţită, la o cană (250 ml)
cu apă. Se fierbe 5 minute. Se lasă la
răcit până la călduţ. Se strecoară. Se ţine
în gură în mai multe reprize şi de mai
multe ori pe zi. 2. Pentru întărirea
organismului debilitat: decoct, din 300 g
plantă uscată şi mărunţită la 5 litri apă.
Se fierbe 10 minute. Se strecoară. Se
adaugă apei de baie. 3. Pentru tratarea
de bube dulci (eczemă infecţioasă la
copii): scrum, din arderea în amestec a
părţilor aeriene ale plantei, pătrunjel,
fasole albă şi smântână proaspătă.
Amestecul făcut bine se foloseşte ca
vaselină la ungerea părţilor afectate.
LOBODĂ DE
GRĂDINĂ (Atriplex hortensis L),
fam. Chenopodiaceae. Plantă erbacee,
anuală, legumicolă, cu valoare
terapeutică, cultivată prin grădinile de
lângă case sub trei forme: lobodă roşie
(Atriplex hortense f. rubra), cu frunze şi
tulpina colorate în roşu-violaceu; lobodă
galbenă (Atriplex hortense f. lutea), cu
frunze şi tulpina verzi-gălbui; lobodă
verde (Atriplex hortense f. viridis), cu
frunze şi tulpina verzi; loboda roşie se
mai numeşte lobode roşii, lobode roşii
boiereşti, lobode roşii de vărzare,
lobodină de sânge, lobodină roşie;
loboda galbenă, sau loboda verde se
mai numeşte lobodă albă de grădină,
261
lobodă bobată, lobodă bună, lobodă
domnească, lobodă porcească; Engl:
Orrach; Franc: Arroche; Germ:
Gartenmelde; Magh: Eper párej, Fehér
laboda, Kert laboda, Laboda páre,
Östör; Pol: Loboda, Libioda,
Maczyniec; Rus: Lebeda sadovaia,
Lebeda; Sârbo-Cr: Loboda; Ucr:
Loboda. Răspândită spontan în
nord-estul Europei, Caucaz, Asia
Centrală. Cultivată în majoritatea
ţărilor, acolo unde condiţiile ecologice îi
sunt prielnice.
ISTORIC. Loboda cultivată îşi are
originea în loboda sălbatică (Atriplex
nitens Schur) care se întâlneşte spontan
în nord-estul Europei, Caucaz, Asia
Centrală şi Siberia. Cunoscută din
Antichitate. Dacii îi spuneau scinoats,
skinoats, schinoat, spinat (I. Pachia
Tatomirescu, 1997). Atriplex este
numele plantei la Plinius cel Bătrân,
Dioscoride şi Columella. Este una din
cele mai vechi legume. Ea este cultivată
încă din Antichitate de greci şi romani şi
apoi de popoarele Europei. Începând cu
secolul al XVI-lea, suprafeţele cultivate
cu lobodă de grădină s-au micşorat în
favoarea culturilor de spanac.
DESCRIEREA SPECIEI. Rădăcină
pivotantă, ramificată. Tulpină înaltă de
80–200 cm. Frunze alterne, peţiolate,
cele inferioare cordat sau
sagitat-triunghiulare; cele mijlocii
alungite; cele superioare lanceolate, la
început făinoase, mai târziu glabre. Flori
hermafrodite, verzi sau roşiatice,
grupate în panicule dese. Înflorire, VI–
VIII. Fructe nucule, rotund-turtite,
galbene-verzui. Facultatea germinativă,
cca 25%. Se păstrează 2 ani.
RECOLTARE. Se face când
seminţele sunt tari. Se recoltează
manual cu secera. Plantele recoltate se
leagă în snopi, se aşează în clăi după
care se face treieratul cu combina. După
treierat seminţele se condiţionează, se
ambalează şi se depozitează. Producţia
de seminţe, 300–500 kg/ha.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ . Conţin
substanţă uscată (9,45%), proteină brută
(2,80–3,91%), grăsimi (0,34%),
substanţe extractive neazotate (2,98%),
celuloză (0,67%), cenuşă (2,08%),
vitamina C, acizi organici (0,18–
0,21%), săruri minerale (potasiu,
magneziu, calciu, fier, mangan, cupru,
zinc). Proteina pură este 81% din
proteina brută. Dintre acizii organici,
acidul oxalic predomină printre acizii
organici neazotaţi. S-au mai identificat
carotenoide (4–9 mg% s. p), rutina (76–
113 mg% s. p). Loboda verde are un
conţinut mai ridicat de vitamina C,
carotenoide şi substanţe minerale şi mai
scăzut în proteine, zaharuri şi substanţă
uscată. Loboda roşie conţine multă
substanţă uscată şi aciditate. Loboda
verde-gălbuie are un conţinut în
compuşi cu valori între cele două forme:
verde şi roşie.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. În trecut, era
considerată plantă medicinală.
Principiile active pe care le conţine au
acţiune diuretică, depurativă,
remineralizantă şi vitaminizantă.
Acţionează asupra epiteliului renal,
mărind secreţia şi excreţia de urină;
activează procesele de eliminare din

organism a toxinelor pe cale
gastrointestinală, renală şi mai puţin
prin glandele sudoripare; îmbogăţeşte
organismul în substanţe minerale şi
vitamine (mai ales A şi C). Recomandată
în afecţiuni hepatice, renale şi
ginecologice. Seminţele au efecte
vomitive şi purgative.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. Pentru
tratarea afecţiunilor hepatice, renale şi
ginecologice, ca adjuvant: consumată în
preparatele culinare sub formă de ciorbă
sau mâncare.
LOBODĂ
PUTUROASĂ (Chenopodium
vulvaria L), fam. Chenopodiaceae.
Plantă erbacee cu miros neplăcut,
anuală, terofită, întâlnită pe străzile
oraşelor, pe drumurile satelor şi
cătunelor, pe lângă case, garduri, ziduri,
locuri ruderale; se mai numeşte
buruiană-de-bubă-rea, lobodă pute a
ţâri, spanac puturos, susai puturos;
Engl: Stinking goosefoot; Franc:
Arroche puante; Germ: Bocksmelde,
Schißmelde, Schatzmaiel; Magh: Büdös
loboda, Büdös libatop. Răspândită în
zona mediteraneană.
ISTORIC. Planta este cunoscută
din vechime. Ea vegetează pe
meleagurile noastre încă din Antichitate.
A fost utilizată de medicina populară
contra durerilor de dinţi şi vindecarea
bubelor.
DESCRIEREA SPECIEI. Tulpină
ramificată de la bază, cu ramuri
procumbente, ascendente sau erecte, mai
lungi decât axa principală, făinoasă cu
miros neplăcut. Frunze mici, lung
peţiolate, romboidale sau ovate, nu cu
mult mai lungi decât late, acute sau
obtuze, lungi până la 5 cm, cu miros
neplăcut. Flori mici, gălbui, verzi,
dispuse în glomerule, formând raceme
lipsite de frunze; perigon 2–5-fidat, cu
lacinii scurte, obtuze, pe timpul
fructificaţiei perigonul este închis şi
262
făinos; androceu din stamine unite la
bază; gineceu cu stile scurte, filiforme.
Înflorire, V–IX. Fruct lentiform,
comprimat. Seminţe negre, fin punctate
sau netede, lungi de 0,8–1 mm.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ. Planta
conţine trimetilamină care îi conferă
miros neplăcut.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Medicina populară o
considera odinioară ca remediu
împotriva isteriei. Încercările făcute nu
confirmă acest lucru.
LOBODĂ
SĂLBATICĂ (Atriplex tatarica L),
fam. Chenopodiaceae. Plantă erbacee,
anuală, terofită, comună în regiunile
joase şi mai uscate, prin locuri ruderale,
terenuri virale, margini de drumuri prin
sate şi oraşe, pe câmpuri şi păşuni,
izlazuri mai sărate, pe lângă mlaştini
zvântate; se mai numeşte căpriţă,
lobodă; Germ: Gelappte-Melde; Magh:
Tatár laboda; Rus: Lebeda tatarskaia.
Răspândită în Europa şi Asia.
ISTORIC. Planta vegetează
teritoriul României din Antichitate.
Decoctul seminţei se lua contra tusei.
DESCRIEREA SPECIEI. Tulpini
bogat ramificate, ramurile obtuz
muchiate, întinse, albe, înaltă până la
100 (150) cm. Frunze lung-peţiolate,
cele inferioare romboidal-triunghiulare,
adânc sinuat-dinţate, până la lobate,
rareori aproape întregi, baza subhasată;
frunzele superioare hastat-alungite; pe
263
margine întregi, toate pe faţa inferioare
argintiu şi aproape lucitor făinoase. Flori
mascule lipsite de bracteei, cu perigon
format din 3–5 lacinii ierbacei sau
membranoase; androceu din 3–5
stamine unite la bază cu antere
elipsoidale; gineceu cu ovar atrofiat;
flori femele lipsite de perigon,
înconjurate de 2 bracteole; gineceu cu 2
stigmate filamentoase, subulate, cu ovul
ortotrop. Înflorire, VII–X. Fruct, cuprins
între cele două bracteole devenite
membranoase. Seminţe brunii-roşcate,
rostrate.
RECOLTARE. Seminţele (Atriplexi
tataricae semen) se recoltează când
ajung la maturitate. După recoltare, se
mai lasă într-o cameră să se usuce bine.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Medicina
populară atribuie seminţelor proprietăţi
antitusive.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. Empiric,
pentru neutralizarea tusei: decoct, din o
linguriţă seminţe la o cană (200 ml) cu
apă. Se fierbe 10 minute. Se lasă să se
răcească până la călduţ. Se strecoară. Se
bea conţinutul a 2–3 căni pe zi cu
înghiţituri rare.
LUCERNA (Medicago
sativa L), fam. Fabaceae/Leguminosae.
Plantă erbacee, perenă,
camefit-hemicriptofită, frecvent cultivată
pentru furaj, adesea sălbăticită; se mai
numeşte bulbeciai, culbecească,
ghizdei, iţerie, liţernă, lucernă albastră,
lucernă de Banat, luţăndră, luţărnă,
luţearnă, trifoi frâncesc, visdei; Engl:
Lucerne; Franc: Luzerne; Germ:
Luzerne; Magh: Lucerna, Kék lucerna;
Rus: Linţerna posevnaia. Răspândită în
Asia de Sud-Vest, în multe alte ţări
introdusă şi sălbăticită.
ISTORIC. Planta este cunoscută şi
cultivată din Antichitate. În Asia Mică,
este cultivată din anul 1300 îHr şi din
anul 700 îHr în Babilon. Primii
cultivatori ai lucernei au fost perşii,
arabii, grecii şi apoi romanii. În Grecia,
lucerna a fost introdusă de perşi în jurul
anului 490 îHr, în urma invadării acestei
ţări. Grecii au numit-o media şi apoi
medica. În secolul al II-lea îHr, din
Grecia, lucerna s-a răspândit în Italia.
Planta a fost descrisă pentru prima dată
de Varro, Columella şi Plinius cel
Bătrân. În lucrările lor, au precizat
perenitatea plantei şi modul de cultură.
În deceniile următoare răspândirii în
Italia, lucerna a fost luată în cultură în
Franţa, Spania, Germania şi Elveţia. În
Europa Centrală şi de Est, planta a fost
cultivată în jurul anului 1780. În această
perioadă, au apărut primele culturi de
lucernă în Transilvania şi Banat, iar din
anul 1800 a început să se cultive în
Muntenia şi Moldova, cu sămânţă adusă
din Franţa (P. Varga, I. Moga, E.
Kellner, C. Bălan, Maria Ionescu, 1973;
I. Moga, Maria Schitea, M. Mateiaş,
1996). În America Centrală şi de Sud,
lucerna a fost introdusă de către
spanioli. Semănată în America de Nord,
ea nu a rezistat la gerurile din zonă.
Cultura lucernei aici a fost posibilă cu
sămânţa adusă în anul 1857 din
Germania, prin emigrantul Grimm care
s-a dovedit foarte rezistentă la ger.
Aceasta a făcut posibilă generalizarea
culturii în America. Soiul cultivat în
America şi revenit în Europa s-a dovedit
a fi foarte rezistent la ger (I. Moga,
Maria Schitea, M. Mateiaş, 1986).
Astăzi, lucerna este considerată regina

plantelor furajere. Ea se cultivă la nivel
mondial pe 35 milioane hectare. Cele
mai mari suprafeţe se cultivă în SUA, 12
milioane hectare; Argentina, 7 milioane
hectare; Europa, 3,0–3,5 milioane
hectare etc. În Europa, cele mai mari
suprafeţe cu lucernă se cultivă în Italia
(1.015.000 ha în 1990), Franţa (451.000
ha în 1990), România (442.000 ha în
1990) etc. În România, în anul 1938
lucerna se cultiva pe o suprafaţă de
136.000 ha, ca după 52 de ani, respectiv
în anul 1990 suprafaţa cultivată să
ajungă la 442.000 ha, deci cu o creştere
de 306.000 ha.
DESCRIEREA SPECIEI. Rădăcină
pivotantă, lungă de 2–3 m, în condiţii
favorabile până la 6–10 m. Tulpină
erectă, ascendentă sau întinsă, uşor
muchiată, glabră sau dispers păroasă,
lungă de 30–90 (100) cm. Frunze foarte
variabile ca formă şi dimensiuni, dispers
păroase, compuse din 3 foliole obovate
sau lanceolat cuneate, rotunjite sau
retezate, cu marginile laterale întregi;
foliola din mijloc are peţiolul mai lung
decât foliolele laterale. Stipele ovat
lanceolate, lung acuminate, mai mult
sau mai puţin dinţate, de lungimea
peţiolului frunzei, la frunzele inferioare
lungi până la 3 cm. Flori
albastre-violacee, grupate în
inflorescenţe racemoase, axilare,
alungite sau capituliforme, fiecare racem
conţinând 5–50 flori; caliciu cu tubul
scurt, păros sau glabru, cu dinţi
subuliformi; corolă cu vexilul ovat,
încovoiat în afară, mai lung decât aripile
şi carena; androceu din 10 stamine din
care 9 au filamentele concrescute, iar a
zecea este liberă (forma diadelfă). La
baza staminelor se află nectariile.
Gineceul din ovar ce conţine 1–15 ovule
cu stilul încovoiat în afară purtând un
stigmat bilobat. Floarea prin morfologia
ei şi prin mecanismul de deschidere
limitează tipul de insecte care o
polenizează. Înflorire, V–X. Fruct,
păstaie totdeauna glabră, răsucită, cu 3
264
spire. Seminţe drepte sau uşor curbate,
galbene.
RECOLTARE. Epoca de recoltat
influenţează nivelul şi calitatea recoltei
cât şi longevitatea lucernei. În anul I de
vegetaţie, recoltarea se face în intervalul
cuprins între sfârşitul fazei de
îmbobocire şi mijlocul fazei de înflorire.
În această fază plantele au un conţinut
mai ridicat de proteină brută cu până la
3–4% faţă de anii următori de vegetaţie
(I. Moga şi colab, 1983). Epoca de
recoltare a plantelor în anul I
influenţează producţia din anii II–IV. În
general, după prima recoltare, lucerna
lăstăreşte repede, iar în 30–38 de zile
ajunge din nou în faza de îmbobocire,
putându-se recolta a doua oară. Într-un
an, în condiţiile ţării noastre, lucerna
poate fi cosită de 3–5 ori. Numărul
coaselor depinde de factorii
pedoclimatici (tipul de sol, umiditate,
temperatură) şi de agrotehnica aplicată.
Ultima coasă se face cu cel puţin 3–4
săptămâni înainte de venirea
îngheţurilor. La recoltare, înălţimea cea
mai potrivită de tăiere a lucernei este de
5–8 cm de la suprafaţa solului, pentru a
uşura lăstărirea. La primele coase,
înălţimea este mai mică (5–6 cm) şi mai
mare la ultima coasă (7–8 cm), care
premerge intrarea în iarnă. Lucerna
cosită toamna mai înalt iernează bine şi
porneşte primăvara în vegetaţie cu
vigoare. Trebuie avut în vedere să nu se
depăşească momentul optim de
265
recoltare. Pentru uscare este necesar un
timp favorabil. Pierderile cresc, dacă
după cosire urmează o perioadă umedă,
favorizând înmulţirea unor ciuperci şi
bacterii. De pe suprafeţe mici, recoltarea
lucernei se face cu coasa sau cu cositori
de mică capacitate. În primul caz,
plantele cosite sunt dispuse în brazde,
iar în cel de al doilea caz sunt
împrăştiate uniform pe sol, când după
4–5 ore de la cosire plantele se strâng în
valuri de mărimea brazdelor recoltate cu
coasa. După 8–10 ore de la cosire,
brazdele se întorc uşor, pentru a nu se
scutura frunzele. În partea a doua a zilei
următoare, umiditatea scade la 28–30%.
Acum lucerna se grupează în căpiţe mici
de 150–200 kg. Înspre seară, fânul se
transportă şi se depozitează în şure
aerisite. Căpiţele pot rămâne în câmp
încă 15–24 ore, după care se transportă
la destinaţie şi se clădesc căpiţe mari sau
şire. În zonele mai umede, lucerna se
usucă pe capre în formă de piramidă
constituite din 3–4 pari lungi de 2–2,5
m, sau se usucă pe garduri formate din
stâlpi înalţi de 2–2,5 m, care se înfig în
sol la distanţe de 2 m, pe care se dispun
scânduri late de 25–30 cm, cu înălţimea
intervalelor de 60–70 cm (I. Moga,
Maria Schitea, M. Mateiaş, 1996).
Lucerna bine pălită, se depozitează pe
capre sau pe garduri şi se lasă până
umiditatea se apropie de 16–18%, după
care se transportă în furajere. Lucerna
de pe suprafeţe mari se recoltează cu
utilaje moderne de mare capacitate. În
acest scop se folosesc cositori strivitoare
numite vindrovere, care realizează
concomitent cositul, strivitul şi strânsul
în brazde. Strivirea scurtează timpul de
expunere a plantelor în câmp şi reduce
pierderile de frunze şi substanţe
nutritive. La 15–20 ore după recoltare,
brazdele se întorc cu grebla rotativă care
dispune masa vegetală în brazde duble.
Pe timp frumos, umiditatea furajului se
apropie de 42–45%. Cu această
umiditate se transportă din câmp la
instalaţiile de uscare care au o capacitate
de depozitare de 80–100 tone sau 230–
240 tone. Lucerna se poate conserva şi
prin însilozare. Producţia este foarte
variabilă, ea depinzând de factorii
pedoclimatici şi vârsta lucernei. În
primul an, producţia este scăzută. În al
doilea an, producţia sporeşte şi atinge
nivelul cel mai ridicat în anul al treilea.
La cultura irigată, în anul I s-a obţinut
peste 40.000 kg/ha masă verde, iar în
anul al doilea peste 80.000 kg. În cultura
neirigată, producţia poate fi în anul I de
peste 9.000 kg/ha masă verde şi de
aproape 40.000 kg/ha masă verde în
anul al doilea. Păstrarea lucernei se
face de obicei în şire şi stoguri. Stogurile
se fac înalte de 6 m, cu diametrul la bază
de 4–5 m, iar vârful este conic. La
suprafaţa solului, se face un aşternut de
crengi uscate, pentru a evita contactul
lucernei cu solul. Şirele se fac lungi de
15–20 m, late de 5–6 m şi înalte de 7–8
m. Lucerna trebuie să fie deplin uscată
(mai puţin de 17% umiditate). Pentru
păstrarea un timp mai îndelungat,
lucerna uscată bine se macină. Făina de
lucernă obţinută reprezintă un nutreţ
foarte valoros, bogat în substanţe
hrănitoare. Plantele pentru sămânţă se
recoltează când 75–80% din păstăi sunt
brunificate. După cosire şi o uscare
corespunzătoare, se treieră. Producţia de
sămânţă oscilează între 100 şi 500
kg/ha.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ. Înainte
de îmbobocire, lucerna conţine substanţă
uscată (18,79%), proteină (4,08%),
albumină (3,04%), grăsimi (0,75%),
extractive neazotate (7,42%), celuloză
(4,69%), cenuşă (1,85%), iar 100 kg
nutreţ echivalează cu 15,7 unităţi
nutritive; la începutul înfloririi, conţine
substanţă uscată (21,86%), proteină
(4,69%), albumină (3,26%), grăsime
(0,85%), extractive neazotate (7,99%),
celuloză (6,26%), cenuşă (2,06%),
unităţi nutritive (16,7%); în plină floare,
conţine substanţă uscată (26,08%),
proteină (5,01%), albumină (3,73%),
grăsime (0,96%), extractive neazotate

(9,75%), celuloză (7,92%), cenuşă
(2,44%), unităţi nutritive 18,4. Fânul de
lucernă cosit la îmbobocire conţine
substanţă uscată (85,33%), proteină
(17,13%), albumină (13,08%), grăsimi
(2,97%), extractive neazotate (33,59%),
celuloză (23,96%), cenuşă (8,15%), 53,4
unităţi nutritive; la începutul înfloririi,
fânul conţine substanţă uscată (84,40%),
proteină (15,59%), albumină (13,18%),
grăsime (2,07%), extractive neazotate
(32,33%), celuloză (26,19%), cenuşă
(8,22%), unităţi nutritive 47,6; în plină
floare, fânul conţine substanţă uscată
(85,30%), proteină (13,58%), albumină
(11,37%), grăsime (1,93%), extractive
neazotate (33,24%), celuloză (29,40%),
cenuşă (7,15%), unităţi nutritive 40,6
(N. Zamfirescu, V. Velican, N. Săulescu,
I. Safta, F. Canţăr, 1965).
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Are
întrebuinţări dietetice datorită calităţilor
sale nutritive. Bogăţia în substanţe
proteice (22 g% în frunzele uscate),
vitamine C, K, D, E, provitamina A,
săruri de calciu, potasiu, fier, fosfor,
prezenţa izoflavonelor şi cumestrolului
cu activitate estrogenă, prezenţa
carotenului şi a clorofilei îi conferă un
loc important în utilizările medicinale.
Planta posedă proprietăţi
antihemoragice. Este folosită ca
antianemic, reconstituant şi recalcifiant.
Făina de lucernă intră în compoziţia a
numeroase preparate dietetice, mai ales
pentru copii. Sucul apos rezultat prin
stoarcerea plantei proaspete şi liofilizat
este un bun aditiv proteic (Em.
Grigorescu, I. Ciulei, Ursula Stănescu,
1986).
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. Pentru
remineralizarea şi vitaminizarea
organismului, combaterea tulburărilor de
menopauză, hemoragiilor digestive de
mică intensitate, combaterea anemiei şi
hipocalcemiei: făină de lucernă, se ia
câte o linguriţă cu apă, de 3 ori pe zi
(dimineaţa, prânz, seara). Tratamentul
266
durează 10–15 zile. Făina de lucernă se
obţine prin măcinarea lucernei uscate.
LUCERNĂ
GALBENĂ (Medicago falcata L),
fam. Fabaceae/Leguminosae. Plantă
erbacee, perenă, hemicriptofită, comună
pretutindeni, din regiunile de câmpie,
până în etajul subalpin prin locuri
ierboase, uscate, coaste sterile, prin
tufărişuri, pe malul apelor, marginea
şanţurilor şi a drumurilor, prin locuri
ruderale; se mai numeşte cobălcească,
cobâlcească, cobelcească, cubelcioasă,
cubilcească, cubelcească, culbelcească,
ghizdei, lucernă galbenă, luţernă,
seminoc, trifoi, trifoi sălbatic, trifoiaş
sălbatic, vârtejul pământului, zizdeu;
Germ: Klee, Laufendes Gekräutig,
Lehmstock, Lichelklee, Medischkraut;
Magh: Sárga lucerna, Sarlós lucerna;
Rus: Liuţerna serpovitnaia. Răspândită
în Europa şi Asia.
ISTORIC. Cunoscută încă din
Antichitată. Menţionată în scrierile lor
de Plinius cel Bătrân şi Dioscorides,
fiind introduse în Media. La noi este
cunoscută din vechime ca o bună plantă
furajeră şi cu unele utilizări empirice în
medicina populară.
DESCRIEREA SPECIEI. Rădăcină
pivotantă. Tulpini erecte, culcate, sau
ascendente, înalte de 30–60 (80) cm.
Frunze cu foliole obovat cuneate sau
lineare, fin păroase, mai adesea numai la
vârf dinţate, uneori aristat dinţate. Flori
galben-aurii sau galben-deschis, rareori
albicioase, grupate în racem scurt,
capitiliform; caliciul glabru. Înflorire,
V–X. Fruct păstaie dreaptă sau curbată
în formă de seceră, lungă de 5–10 (15)
mm şi lată de 3–4 mm, acoperite cu peri
simpin, alipiţi sau glabră, la maturitate
negricioasă.
267
RECOLTARE. Se recotează
vârfurile florifere, pe timp frumos. Se
usucă la umbră în strat subţire.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. În cadrul
medicinii populare plantei i se atribuie
proprietăţi dezinfectante, sedative, cu
acţiune uşor cuagulantă.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. Empiric,
contra năduşelii şi durerilor în gât:
decoct, din 2 linguriţe vârfuri florifere
uscate şi mărunţite la o cană (250 ml) cu
apă. Se fierbe 4 minute. Se lasă
acoperită să se răcească până la călduţ.
Se strecoară. Se bea conţinutul a 2–3
căni pe zi. Pentru durerile în gât se face
şi gargară cu o parte şi o parte se bea.
LUFĂ (Luffa cylindrica
(L) Roem), fam. Cucurbitaceae. Plantă
erbacee, anuală, hibernantă, terofită,
cultivată sporadic în mai multe zone din
ţară, dar mai ales în Câmpia de Vest,
Câmpia Olteniei, Câmpia Burnasului; se
mai numeşte burete vegetal. Răspândită
în estul Indiei.
ISTORIC. Planta este cunoscută în
India din Antichitate. Numele Luffa vine
de la cuvântul luff, numele plantei la
arabi. Ea a fost adusă în Europa şi
cultivată în scopuri medicinale şi ca
plantă ornamentală. Rădăcina plantei a
fost utilizată în trecut ca purgativ;
fructele proaspete bogate în mucilagii,
erau considerate emoliente, iar în stare
uscată se folosea în chirurgie ca
absorbant. Astăzi este foarte apreciat ca
burete de baie.
DESCRIEREA SPECIEI. Rădăcină
uşor îngroşată. Tulpină volubilă,
cilindrică, aspră, cu cârcei ramificaţi,
urcă pe suport până la 6 m. Frunze
palmat-lobate, cu 5–7 lobi. Flori
galbene, mari; cele mascule cu caliciul
campanulat, corolă din 5 petale libere,
androceul din 3 stamine, rar 5; cele
femele tubuloase, cu gineceul din 3
carpele. Înflorire, VI–VIII. Fruct,
peponidă cilindrică, lungă până la 50
cm, verde, netedă, se deschide cu un
capac, interiorul (mezocarpul), spongios
şi reticulat.
RECOLTARE. Recoltarea se face
când codiţa fructului s-a veştejit, vârful
inferior s-a îngălbenit, iar prin lovire
fructul scoate un sunet asemănător cu
pepenele verde copt. Recolta la hectar
este de 50–120 mii bucăţi şi 350–650 kg
seminţe.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ. Întreaga
plantă conţine substanţe amare
(cucurbitacin B). Fructele conţin acid
oleanolic, galactoză, arabinoză,
ramnoză, xiloză etc.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Planta este
utilizată de medicina populară în
constipaţii, fructele ca emolient, iar
rădăcina ca purgativ.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. Empiric,
rădăcina a fost folosită în trecut ca
purgativ în constipaţiile cronice. Uz
extern. Fructele proaspete, bogate în
mucilagii, erau folosite ca emoliente.

LUMÂNĂRICA-PĂM
ÂNTULUI (Gentiana asclepiadea L),
fam. Gentianaceae. Plantă erbacee,
perenă, hemicriptofită, întâlnită prin
văioage umede, la margini de păduri sau
în poienile din regiunea dealurilor
(altitudine 400–500 m), până în etajul
alpin; se mai numeşte beşicuţă,
brilioancă, coada-lupului, coada-vacii,
creasta-cocoşului, cupe,
fierea-pământului, gălbinare, ghinţură,
iarba-tăieturii, inţură, inţură rândunie,
inţurea, lumânărea, lumânarea
pământului, ochincele, tăietoare,
tăietură; Germ: Königskerze,
Schwalbenwurzenzian; Magh: Fecske
tárnics; Rus: Goreceavka lastovnevaia.
Răspândită în Europa, Asia.
ISTORIC. Planta este cunoscută
din Antichitate. Daco-geţii îi spuneau
diéssathilă-diéssăţilă, zeiézăţilă etc (I.
Pachia-Tatomirescu, 1997). Medicina
daco-getică folosea rădăcinile în tratarea
astmului, durerilor de cap, bolilor de
ficat, de stomac, stimularea poftei de
mâncare, tratau rănile şi tăieturile.
Pentru uzul intern, rădăcina se fierbea şi
decoctul se lua pentru durerile de cap,
ficat, stomac şi mărirea poftei de
mâncare. Rădăcina pisată şi macerată în
vin se lua contra astmului. Bolnavul
căzut la pat era frecţionat pe tot corpul
cu decoctul obţinut din flori de
lumânărica-pământului. Mai târziu,
când s-a descoperit distilarea alcoolului,
rădăcina se plămădea în rachiu şi se lua
contra astmului, durerilor de stomac, de
intestine şi stimularea poftei de
mâncare. În sudul Transilvaniei,
rădăcina se scotea din pământ, se spăla,
se pisa bine, se introducea între-o prună
şi se înghiţea contra gălbinării
(hepatitei). Din timpuri străvechi,
frunzele se puneau pe răni şi tăieturi
pentru a se vindeca. După descoperirea
prafului de puşcă, în Ţara Ardealului,
minerii-ţărani îl foloseau la detonarea
268
stâncilor. Ei tăiau tulpinile de
lumânărica-pământului în bucăţi de cca
25–30 cm, le despicau şi le impregnau
cu praf de puşcă, după care le foloseau
pentru aprinderea cartuşelor din găurile
făcute în stâncă. Fitilul era scump şi
greu de găsit. Ingenios, cu tulpinile de
lumânărica-pământului au înlocuit
fitilul. Din Antichitate, rădăcina plantei
a fost folosită şi în tratarea animalelor
care urinau sânge.
DESCRIEREA SPECIEI. Rizom
gros până la 1 cm, cu rădăcini
numeroase şi subţiri. Tulpină glabră,
fistuloasă, înaltă până la 60 (100) cm,
simplă. Frunze ovat-lanceolate,
acuminate, sesile, opuse, cu 5 nervuri,
lungi de 5–8 cm. Flori campanulate,
albastre-azurii, dispuse câte 1–3 la baza
frunzelor superioare. Înflorire, VIII–IX.
Fruct, capsulă bivalentă, alungită,
distinct-pediculată, cu seminţe
fusiforme, lat-aripate.
RECOLTARE. Rizomul şi
rădăcinile (Gentianae asclepiadeae
rhizoma cum radix) se recoltează la
începutul toamnei, prin scoaterea din
pământ cu cazmaua. Se spală într-un
curent de apă. Se pune la zvântat. Se
taie rondele. Se usucă în poduri
acoperite cu tablă, în strat subţire.
Uscare artificială, la 40–50 oC. Produsul
are culoarea brun-gălbuie până la
brun-cenuşie, la exterior şi galbenă la
interior. Produsul uscat lent sau care
fermentează în timpul uscării ia o
culoare brun-roşcată de diferite
intensităţi. Farmacopeea nu-l admite.
Gustul este dulceag, apoi foarte amar,
269
miros slab. La rădăcinile fermentate
mirosul este accentuat, caracteristic.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ. Rizomul
şi rădăcinile conţin heterozide cu
structură lactonică printre care
genţiopicrozidul sau genţiopierina (1-
3,5%), genţiomarina (rezultată din
scindarea genţiopicrozidului.
Genţiomanina (amarogenţiana) este de
cca 5.000 de ori mai amară decât
genţiopicrozidul. Alte substanţe
identificate sunt: genţianoza, gentizim
(genţiina), taninuri, lipide, steroli şi
substanţe minerale (O. Bujor, O.
Popescu, 2001).
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Rizomul şi
rădăcinile plantei au utilizări terapeutice
în medicina umană şi veterinară.
Proprietăţi: tonic amar, stomahic,
colagog, coleretic, eupeptic, antipsihotic,
antihelmintic, antihemoragic, ruminator
(pentru animale), antitermic. Gustul
amar determină creşterea secreţiei
salivare, a sucurilor gastrice şi
intestinale producând o mărire a
apetitului; uşurează activitatea
stomacului; măreşte şi excită secreţiile
biliare, stimulează contracţia veziculei
biliare şi evacuarea bilei în intestin;
ajută la stabilirea unei digestii normale;
provoacă eliminarea viermilor
intestinali; stopează hemoragiile uşoare;
la animale ajută la digestie, scade
temperatura corpului în cazurile febrile.
Proprietăţile antipsihotice sunt conferite
de alcaloidul genţianina care acţionează
asupra sistemului nervos central.
Medicina umană o foloseşte în anemie,
limfatism, convalescenţă, cloroză, gripă,
pentru stimularea poftei de mâncare,
stimularea funcţiei ficatului şi a
sistemului nervos, în ascaradioză, iar
medicina veterinară în anorexie,
tulburări digestive cronice, tulburări de
metabolism, atonia prestomacelor şi
cistite hemoragice. Ca antimalaric se
asociază cu chinina. Produsul se
utilizează sub diverse forme
farmaceutice. Se administrează sub
formă de pulbere (doze de 0,20–2 g),
decoct (proporţie de 8:1.000), extract
moale preparat în apa cloroformată,
după care se condiţionează adesea sub
formă de pilule (doze 0,20–2 g) sau
sirop câte 10–100 g (Em. Grigorescu, I.
Ciulei, Ursula Stănescu, 1986). Întră în
numeroase formule de picături pentru
poftă de mâncare sau în formula de
pregătire a vinurilor tonice; intră în
compoziţia Ceaiului tonic aperitiv
PLAFAR.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Pentru
tratarea ascaridiozei, gripei, anorexiei,
pentru stimularea funcţiei ficatului şi a
sistemului nervos: a) infuzie, din ½
linguriţă pulbere rizom şi rădăcină peste
care se toarnă o cană (200 ml) cu apă în
clocot. Se lasă acoperită 15 minute. Se
strecoară. Se bea un sfert de cană
înaintea meselor principale pentru
stimularea funcţiei hepatice, sistemului
nervos; o jumătate de cană de 2 ori pe zi
în ascaridioză şi câte o cană (200 ml) de
3 ori pe zi pentru tratarea gripei; b)
decoct, din ½ linguriţă pulbere rizom şi
rădăcină la o cană (250 ml) cu apă. Se
fierbe 5–10 minute la foc moale. Se
strecoară. Se bea un sfert de cană
înaintea meselor principale; c) tinctură,
pregătită din 20 g pulbere rizom şi
rădăcină la 100 ml alcool 70o. Se lasă la
macerat 7–8 zile. Sticla se agită zilnic
pentru omogenizare. Se strecoară. Se
păstrează în sticlă bine închisă. Se iau
înainte de mese: câte 5–10 picături
pentru copii şi 10–15 picături pentru
adulţi; d) vin tonic, pregătit din 3 linguri
pulbere rizom şi rădăcină la 60 ml
alcool 70o. Se lasă la macerat timp de 24
ore într-o sticlă bine închisă. Se toarnă
apoi într-un litru de vin. Se lasă în
continuare la macerat timp de 10 zile.
Sticla se agită zilnic. Se filtrează. Se
adaugă 100 g zahăr sau 100 g miere. Se
administrează numai adulţilor câte 1
linguriţă cu 30 minute înainte de mese;
e) sirop, pregătit din 1 lingură pulbere
de rizom şi rădăcină la 250 ml apă în

clocot. Se acoperă şi se lasă la macerat 6
ore. Se strecoară. Se adaugă 250 g zahăr.
Se fierbe până la consistenţa siropoasă.
Se iau 3–4 linguriţe pe zi, înainte de
mese. 2. Pentru uşurarea activităţii
digestive prin stimularea secreţiei
sucului gastric şi intestinale şi
combaterea viermilor intestinali: a)
decoct, din 1 linguriţă pulbere rizom şi
rădăcină la 1 litru de apă. Se fierbe 15
minute. Se strecoară. Se bea câte o
jumătate de cană cu 30 minute înainte
de mesele principale; b) pulbere de
rizom şi rădăcină, se ia de 2 ori pe zi
câte un vârf de cuţit. Uz extern.
Medicina populară foloseşte frunzele
întregi, proaspete, pentru vindecarea
rănilor. Frunza se aşează pe rană, apoi
se bandajează.
MEDICINĂ VETERINARĂ. Uz
intern. Pentru tratarea anorexiei, în
tulburări digestive cronice, tulburări de
metabolism, atonia prestomacelor, cistite
hemoragice: a) infuzie, din 2 linguriţe
pulbere rizom şi rădăcină la 1 litru de
apă în clocot. Se lasă acoperită 15–20
minute. Se strecoară. Se răceşte. Se
administrează prin breuvaj bucal (se
toarnă pe gât); b) decoct, din 2 linguriţe
pulbere rizom şi rădăcină la 1 litru de
apă. Se fierbe 10 minute la foc domol.
Se strecoară. Se răceşte. Se
administrează prin breuvaj bucal. Se mai
foloseşte sub formă de pulbere (drog),
extract sau tinctură. Tinctura se
pregăteşte după reţeta dată la medicina
umană (1, c). Dozele de tratament:
pentru drog: animale mari (cabaline,
taurine), 10–25–50 g; animale mijlocii
(ovine, caprine, porcine), 2–5–10 g;
animale mici (pisici, câini, păsări), 0,2–
1–2 g. Dozele de tratament pentru
extract (Extractum spissum Gentianae):
animale mari (cabaline, taurine), 2–15–
25 g; animale mijlocii (ovine, caprine,
porcine), 1–3–5 g; animale mici (pisici,
câini, păsări), 0,1–0,5–1 g. Dozele de
tratament pentru tinctură (Tinctura
Gentianae): animale mari (cabaline,
taurine), 1–3–8 g; animale mijlocii
270
(ovine, caprine, porcine), 0,2–0,5–2 g;
animale mici (pisici, câini, păsări),
0,05–0,2–0,5 g. Atenţie! Mărirea
dozelor determină intoxicarea
animalelor manifestată prin tulburări
digestive. Tratament simptomatic.
LUMÂNĂRICA-PEŞT
ILOR (Verbascum nigrum L. ssp.
nigrum), fam. Scrophulariaceae. Plantă
erbacee, hemicriptofită, comună în toată
ţara, întâlnită la margini de păduri,
poieni, coaste de dealuri, maluri abrupte,
terasamentele de căi ferate de la câmpie
până în regiunea montană; se mai
numeşte captalan negru, coada vacii,
corovatică, floarea fetilor, lumânărica
Domnului, scaunul hălor din vânt,
somnoroasă; Franc: Bouillon noir;
Germ: Gelbe Weberrose, Griffkraut
Königskerze, Wollkraut; Magh: Ökörfar
kkóró. Răspândită în Europa şi Asia.
ISTORIC. Planta exista în flora
locurilor noastre din Antichitate.
Verbascum este nume de plantă la
Plinius cel Bătrân. Medicina daco-getică
folosea planta la tratarea de cărbune
(antrax, dalac), boală infectocontagioasă
acută, determinată de bacilul cărbunos
care survine la animale (ovine, bovine,
cabaline) şi se transmite la om, cel mai
adesea manifestată prin leziuni cutanate.
A mai fost folosită la animale în stări a
frigore, afecţiuni pulmonare, bronşite,
laringite. Şoarecii erau alungaţi prin
introducerea florilor în galeriile lor. Ei
nu pot suporta mirosul de uleiuri eterice
degajate de flori. Planta întreagă,
proaspăt culeasă, era folosită de
braconieri pentru prinderea peştilor
(păstrăvi, lipani etc) din apele cu debit
mic din zona muntoasă. Ei pisau planta
şi o aruncau în apă. Substanţele degajate
în apă adormeau peştii (îi intoxicau)
care ieşeau la suprafaţa apei şi îi
prindeau, de unde şi numele plantei
lumânărica-peştilor sau somnoroasă.
Acest tip de braconaj a fost eradicat. Se
271
mai proceda la amestecarea plantei cu
râme sau pâine care serveau drept
momeală. Planta imprimă acestora un
miros specific care atrage peştii.
DESCRIEREA SPECIEI. Tulpină
erectă, simplă, neglanduloasă, spre bază
aproape cilindrică, spre vârf striat
muchiată, frunzoasă, de obicei
negricios-roşcată. În porţiunea
superioară dens-fin-păroasă, înaltă între
50–120 cm. Frunze pe faţă verzi, mai
mult sau mai puţin dispers stelat-păroase
sau glabre, pe faţa inferioară puţin mai
dens-pubescente, verzui, foarte rar
cenuşiu-tomentoase; frunze bazale
lung-peţiolate, cu limbul cordat ovat sau
ovat-lanceolat. Flori de culoare galbenă,
cu gâtul la interior bruniu-maculat,
grupate în racem terminal alungit, de
obicei simplu, neramificat; caliciu
5-partit, cu lacinii lineare, lung de 3–4,5
mm; corolă, cu lobii obovaţi, străvezui
punctaţi, la exterior pubescente, cu
diametrul de 18–25 mm; androceu cu
filamentele staminelor glabre spre bază
purpuriu-violaceu şi dens vilos păroase
cu antere reniforme, portocaliu-roşcate;
gineceu cu stil lung de 5–7 mm, glabru
sau la bază dispers păros, terminat cu un
stigmat semiglobulos. Înflorire, VI–VII.
Fruct, capsulă lat elipsoidal ovoidală,
obtuză, lungă de 4–6 mm. Seminţe
obconic prismatice, seriat foveolate,
lungi de cca 0,8 mm.
RECOLTARE. Recoltarea florilor,
numai corola fără caliciu (Verbasci flos),
se face pe timp frumos, însorit, după ora
11. Se usucă la umbră, de preferat în
podurile caselor acoperite cu tablă, în
strat foarte subţire. Uscare artificială la
35–40oC. Prin uscare, îşi pierde efectul
toxic.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ. Planta
şi mai ales florile conţin ulei eteric,
mucilagii, zaharuri (verbascoza), gume,
clorofilă, substanţe răşinoase,
saponozide, nitrat de amoniu, acetat de
potasiu, tanin etc. Uleiul eteric şi
saponozidele se află în toată planta, dar,
în cantitate mai mare, se găsesc în flori
şi rădăcină.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Principiile
active din plantă acţionează ca emolient,
calmant, expectorant, sudorific,
antiinflamator şi cicatrizant.
Diminuează stările de inflamaţie a
mucoaselor şi înmoaie pielea;
diminuează excitabilitatea nervoasă;
provoacă fluidificarea şi eliminarea
secreţiilor traheo-bronhice; produce
sudoare; înlesneşte vindecarea rănilor.
Folosită de medicina populară umană
pentru tratarea de cărbune (antrax,
dalac), iar de medicina populară
veterinară pentru tratarea animalelor de
stări a frigore, afecţiuni pulmonare,
bronşite, laringite şi ca ratifug (florile
puse în galeriile de şoareci, îi
îndepărtează).
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz extern. Pentru
tratarea de cărbune (antrax, dalac):
infuzie, din 1 lingură flori uscate şi
mărunţite peste care se toarnă o cană
(250 ml) cu apă în clocot. Se lasă
acoperită 20 minute. Se strecoară. Se
spală leziunile de pe piele provocate de
boală, folosindu-se un pansament steril.
MEDICINĂ VETERINARĂ. Uz
intern. Pentru tratarea animalelor de
stări a frigore, afecţiuni pulmonare,
bronşite, laringite: infuzie, din 3–5 g
flori uscate (numai corola) peste care se
toarnă 100 ml apă în clocot. Se lasă
acoperită 30 minute. Se strecoară. Se
administrează prin breuvaj bucal (se
toarnă pe gât). Dozele de tratament:
animale mari (cabaline, taurine), 20–60

g; animale mijlocii (ovine, caprine,
porcine), 10–15 g; animale mici (pisici,
câini, păsări), 5–10 g.
LUMÂNĂRICĂ1
(Verbascum densiflorum Bertol syn. V.
thapsiforme Schrad), fam.
Scrophulariaceae. Plantă erbacee,
bianuală, hemiterofită, medicinală,
meliferă, întâlnită pe terenuri nisipoase,
coline şi păşuni însorite, aluviuni
pietroase, margini şi tăieturi de păduri,
în zona de silvostepă, până în etajul
fagului; se mai numeşte coada boului,
coada lupului, coada vacii, lipan, pur;
Germ: Grossblumige Königskerze,
Himmelbrand; Magh: Keskenylevelű
öbörfarkkóró; Rus: Koroviak vâsokii;
Ucr: Divana. Răspândită în Europa
(mediteraneană).
ISTORIC. Planta este cunoscută
din Antichitate. Daco-geţii o numeau
discopela, discopălă, discăpără,
discapără etc (I. Pachia Tatomirescu,
1997). Ei o foloseau în inflamaţii,
bronşite acute şi laringite acute.
DESCRIEREA SPECIEI. Tulpină
groasă, erectă, foliată, neramificată,
înaltă de 50–100 (120) cm, acoperită
peste tot cu o pâslă moale surie sau
sur-gălbuie. Frunze cenuşii sau
galben-verzui, pe faţa inferioară cu un
toment mai mult sau mai puţin dens;
frunzele bazale aproape sesile sau cu
peţiol lat-aripat, ovate, alungit-ovate,
mai mult sau mai puţin acute, spre bază
atenuate, distanţat dinţate sau aproape
întregi; frunze tulpinale mai mult sau
mai puţin lung decurente. Flori galbene
grupate într-un racem spiciform,
terminal; caliciu 5-partit, cu lacinii ovat
lanceolate sau lanceolate, lung de 6–12
mm; corolă rotată, 5-lobată, cu
diametrul de 35–50 mm; androceu din
stamine inegale, cele anterioare cu
filamente în toată lungimea lor, glabre,
cele 3 posterioare cu filamente spre vârf
clavate şi dens lanat păroase; gineceu cu
272
stil lung de 9–14 mm, spre bază lax şi
puţin păros, spre vârf îngroşat, cu
stigmat măciucat. Înflorire, VII–VIII.
Fruct capsulă elipsoidal ovoidală.
Seminţe obconic prismatice, seriat
faveolate.
RECOLTARE. Florile (Verbasci
flos) se recoltează eşalonat pe măsură ce
se deschid, pe timp frumos, între orele
11–12, din iunie până la începutul lui
septembrie. Culegerea se face prin
ciupirea şi desprinderea corolei de pe ax.
Caliciul se înlătură. Se usucă la soare,
într-un singur strat, pe rame sau hârtii.
Uscarea artificială la 50–60oC.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ. Florile
conţin mucilagii (2,5%), saponozide,
verbascozid, tanin, rezine, ulei volatil,
zaharoză, carotenoizi, fitosteroli,
substanţe minerale. Verbasczidul, prin
hidroliză, formează acid cafeic, alcool,
glucoză şi ramoză.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Florile plantei
au utilizări terapeutice în medicina
umană şi veterinară. Principiile active
din plantă acţionează ca emolient,
calmant, expectorant, sudorific,
antiinflamator şi cicatrizant.
Diminuează stările de inflamaţie a
mucoaselor şi înmoaie pielea;
diminuează excitabilitatea nervoasă;
provoacă fluidificarea şi eliminarea
secreţiilor traheo-bronhice; produce
sudoare; înlesneşte vindecarea rănilor.
Folosite de medicina umană pentru
tratarea laringitelor acute, bronşitelor,
tusei, traheitelor, bolilor vezicii urinare,
hemoroizilor, iar de medicina veterinară
în tratarea stărilor a frigore, în afecţiuni
273
pulmonare, bronşite, laringite. Medicina
umană populară (etnoiatrică) foloseşte
frunzele în tratarea durerilor de stomac,
iar rădăcinile în tratarea durerilor de
piept. Medicina veterinară etnoiatrică
foloseşte rădăcina plantei pentru tratarea
plăgilor cu larve (viermi). Ţăranii
introduc florile plantei în galeriile de
şoareci, deoarece au acţiune ratifugă.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Pentru
tratarea tusei, bronşitelor, laringitelor,
traheitelor, bolilor vezicii urinare:
infuzie, din 1 linguriţă flori uscate peste
care se toarnă o cană (200 ml) cu apă în
clocot. Se lasă acoperită 10–15 minute.
Se bea conţinutul a 2 căni pe zi, sau se
bea o cană treptat în cursul unei zile. 2.
Pentru combaterea tusei, astmului,
durerilor de piept: decoct, din 1
linguriţă amestec flori de lumânărică 1,
flori de soc, frunze de lemnul-domnului,
la o cană (250 ml) cu apă rece. Se fierbe
3–5 minute. Se strecoară. Se bea
conţinutul a 2–3 căni pe zi, îndulcite
după gust. Uz extern. 1. Pentru tratarea
hemoroizilor: decoct, din frunze în
lapte. Se pun mai multe frunze într-un
litru de lapte. Se fierbe 10–15 minute.
Se acoperă şi se lasă la răcit până la
călduţ. Se strecoară. Se aplică
cataplasme pe zona afectată. 2. Pentru
oprirea căderii părului şi stimularea
creşterii lui: decoct, din 2 linguriţe
rădăcină mărunţită la o cană (250 ml) cu
apă, sau 8 linguriţe la 1 litru de apă. Se
fierbe 20–25 minute. Se lasă acoperit
pentru a se răci până la călduţ. Se
strecoară, se spală capul.
MEDICINĂ VETERINARĂ. Uz
intern. Pentru tratarea stărilor a frigore,
afecţiunilor pulmonare, bronşitelor,
laringitelor: infuzie, din 3–5 g flori
uscate şi mărunţite peste care se toarnă
100 ml apă în clocot. Se lasă acoperită
10–15 minute. Se strecoară. Se răceşte.
Se administrează prin breuvaj bucal (se
toarnă pe gât). Dozele de tratament:
animale mari (cabaline, taurine), 20–60
g; animale mijlocii (ovine, caprine,
porcine), 10–15 g; animale mici (pisici,
câini, păsări), 5–10 g. Atenţie! Planta,
florile, rădăcinile folosite fără a fi uscate
au o doză de toxicitate la care toate
speciile de animale sunt sensibile.
Simptoame ale intoxicaţiei cu
lumânărică 1: somnolenţă, apatie,
oligurie sau anurie, transpiraţii,
tremurături musculare. Se intervine cu
purgative saline, apă de var, cărbune
medicinal, tanin, cardiotonice, tratament
simptomatic. Uz extern. Pentru tratarea
plăgilor cu larve (viermi): decoct, din 1
lingură rădăcină uscată şi mărunţită la
200 ml apă. Se fierbe 10 minute la foc
domol. Se lasă la răcit până la călduţ. Se
strecoară. Se fac spălături locale,
folosindu-se un tampon de vată.
LUMÂNĂRICĂ2
(Verbascum phlomoides L), fam.
Scrophulariaceae. Plantă erbacee,
bianuală, hemiterofită, medicinală,
meliferă, comună, întâlnită pe terenuri
însorite, uscate, pietroase, necultivate,
de-a lungul drumurilor, pe ogoare,
păşuni, pajişti, tăieturi de pădure, mai
frecventă în părţile sudice ale ţării; se
mai numeşte captan de cel galben,
coada boului, coada lupului, coada
mielului, coada vacii, corobatică,
corovatică, cucuruz galben, cucuruzoi,
lipan, lipean, lumânărea Domnului,
lumânărica Domnului, luminea,
rânzişoară; Franc: Moplène fausse;
Germ: Gemeine Königskerze; Magh:
Szöszös ökörfarkkóró; Rus: Coroviac
lekarctvennâi; Ucr: Coroveac.
Răspândită în Europa Centrală şi de
Sud-Est.
ISTORIC. Planta este cunoscută
din Antichitate şi folosită de daco-geţi în
medicina populară, umană şi veterinară.
Ei fierbeau florile în lapte şi îl beau
contra tusei.
DESCRIEREA SPECIEI. Tulpină
erectă, cilindrică, frunzoasă, simplă, cu
indument pâslos din peri lungi,

ramificaţi şi întreţesuţi, de culoare
cenuşie sau cenuşiu-gălbuie, înaltă de
50–120 (150) cm. Toate frunzele
cenuşiu-verzui sau verzui-gălbui, pe faţa
inferioară cu un toment catifelat, destul
de dens, pe faţa superioară mai puţin
tomentoasă; frunzele bazale cu lamina
lungă de 10–30 cm şi lată de 4–10 cm,
alungit eliptică, aproape obtuză, dur şi
obtuz-crenată, spre bază cuneată; frunze
tulpinale inferioare scurt peţiolate sau
sesile, alungit obovate, mai mult sau mai
puţin ascuţite, crenate sau
crenat-dinţate; frunzele tulpinale
mijlocii sesile, lat sau îngust-ovate,
acute, crenat-dinţate, rotunjit-cordate
sau cordat-auriculate; frunzele
superioare lat ovate sau
cordat-suborbiculate, denticulate, mai
mult sau mai puţin crescute cu tulpina.
Flori galbene, grupate în racem
spiciform, alungit, simplu sau
slab-ramificat; caliciu 5-partit, cu lacinii
ovat-lanceolate sau lanceolate,
scurt-acuminate, lung de 6–10 (12) mm;
corolă rotată, cu diametrul de 35–55
mm, slab transparent punctată sau
nepunctată, la exterior stelat
tomentoasă; androceu din stamine
inegale, cele două anterioare cu
filamente lungi, complet glabre şi antere
lung decurente, cele trei posterioare mai
scurte cu filamente dens alb lanate, spre
vârf măciucate şi antere reniforme,
nedecurente; gineceu cu stil lung de 9–
15 mm, spre bază lax tomentos, spre
vârf îngroşat, cu stigmat dilatat,
decurent. Înflorire, VI–VIII. Fruct,
capsulă lat elipsoidal ovoidală, obtuză,
foarte scurt mucronată, dens şi scurt
stelat tomentoasă, puţin mai lungă decât
caliciu. Seminţe obconic prismatice,
seriat faveolate.
274
RECOLTARE. Florile (Verbasci
flos) se recoltează eşalonat pe măsură ce
se deschid, pe timp frumos, între orele
11–12, din iunie până la începutul lui
septembrie. Culegerea se face prin
ciupirea şi desprinderea corolei de pe ax.
Caliciul se înlătură. Se usucă la soare,
într-un singur strat, pe rame sau hârtii.
Uscarea artificială la 50–60oC.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ. Florile
conţin mucilagii (2,5%), saponozide,
verbascozid, tanin, rezine, ulei volatil,
zaharoză, carotenoizi, fitosteroli,
substanţe minerale. Verbasczidul, prin
hidroliză, formează acid cafeic, alcool,
glucoză şi ramoză.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Florile plantei
au utilizări terapeutice în medicina
umană şi veterinară. Principiile active
din plantă acţionează ca emolient,
calmant, expectorant, sudorific,
antiinflamator şi cicatrizant.
Diminuează stările de inflamaţie a
mucoaselor şi înmoaie pielea;
diminuează excitabilitatea nervoasă;
provoacă fluidificarea şi eliminarea
secreţiilor traheo-bronhice; produce
sudoare; înlesneşte vindecarea rănilor.
Folosite de medicina umană pentru
tratarea laringitelor acute, bronşitelor,
tusei, traheitelor, bolilor vezicii urinare,
hemoroizilor, iar de medicina veterinară
în tratarea stărilor a frigore, în afecţiuni
pulmonare, bronşite, laringite. Medicina
umană populară (etnoiatrică) foloseşte
frunzele în tratarea durerilor de stomac,
275
iar rădăcinile în tratarea durerilor de
piept. Medicina veterinară etnoiatrică
foloseşte rădăcina plantei pentru tratarea
plăgilor cu larve (viermi). Ţăranii
introduc florile plantei în galeriile de
şoareci, deoarece au acţiune ratifugă.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Pentru
combaterea tusei, astmului, durerilor de
piept: decoct, din 1 linguriţă amestec
flori de lumânărică 2, flori de soc, frunze
de lemnul-domnului, la o cană (250 ml)
cu apă rece. Se fierbe 3–5 minute. Se
strecoară. Se bea conţinutul a 2–3 căni
pe zi, îndulcite după gust. 2. Pentru
tratarea tusei, bronşitelor, laringitelor,
traheitelor, bolilor vezicii urinare:
infuzie, din 1 linguriţă flori uscate peste
care se toarnă o cană (200 ml) cu apă în
clocot. Se lasă acoperită 10–15 minute.
Se bea conţinutul a 2 căni pe zi, sau se
bea o cană treptat în cursul unei zile. Uz
extern. 1. Pentru tratarea hemoroizilor:
decoct, din frunze în lapte. Se pun mai
multe frunze într-un litru de lapte. Se
fierbe 10–15 minute. Se acoperă şi se
lasă la răcit până la călduţ. Se strecoară.
Se aplică cataplasme pe zona afectată. 2.
Pentru oprirea căderii părului şi
stimularea creşterii lui: decoct, din 2
linguriţe rădăcină mărunţită la o cană
(250 ml) cu apă, sau 8 linguriţe la 1 litru
de apă. Se fierbe 20–25 minute. Se lasă
acoperit pentru a se răci până la călduţ.
Se strecoară, se spală capul.
MEDICINĂ VETERINARĂ. Uz
intern. Pentru tratarea stărilor a frigore,
afecţiunilor pulmonare, bronşitelor,
laringitelor: infuzie, din 3–5 g flori
uscate şi mărunţite peste care se toarnă
100 ml apă în clocot. Se lasă acoperită
10–15 minute. Se strecoară. Se răceşte.
Se administrează prin breuvaj bucal (se
toarnă pe gât). Dozele de tratament:
animale mari (cabaline, taurine), 20–60
g; animale mijlocii (ovine, caprine,
porcine), 10–15 g; animale mici (pisici,
câini, păsări), 5–10 g. Atenţie! Planta,
florile, rădăcinile folosite fără a fi uscate
au o doză de toxicitate la care toate
speciile de animale sunt sensibile.
Simptoame ale intoxicaţiei cu
lumânărică 2: somnolenţă, apatie,
oligurie sau anurie, transpiraţii,
tremurături musculare. Se intervine cu
purgative saline, apă de var, cărbune
medicinal, tanin, cardiotonice, tratament
simptomatic. Uz extern. Pentru tratarea
plăgilor cu larve (viermi): decoct, din 1
lingură rădăcină uscată şi mărunţită la
200 ml apă. Se fierbe 10 minute la foc
domol. Se lasă la răcit până la călduţ. Se
strecoară. Se fac spălături locale,
folosindu-se un tampon de vată.
LUMÂNĂRICĂ3
(Verbascum thapsus L. ssp. thapsus),
fam. Scrophulariaceae. Plantă erbacee,
bianuală, hemiterofită, medicinală,
meliferă, frecvent întâlnită în toată ţara:
pe terenuri însorite, margini de pădure,
margini de tufărişuri, din zona pădurilor
de stejar (300–400 m altitudine), până în
zona montană, 1.200–1.700 m
altitudine; se mai numeşte coada vacii,
coada lupului, corobatică, corovatică,
lemnul Domnului, lipan, lumânarea
Domnului, lumânărica Domnului,
luminare, luminea, pur; Engl: Aaron’s
rod; Germ: Grossblumige Königskerze,
Kleinblumige Königskerze; Magh:
Keskenylevelű ökörfarkkóró, Molyhos
ökörfarkkóró; Rus: Korovaiak
obâknovennâi. Răspândită în Europa şi
Asia.
ISTORIC. Plantă cunoscută din
Antichitate şi folosită de daco-geţi
pentru tratarea de tuse, inflamaţii
bronşice şi ca diaforetic (producător de
transpiraţie).
DESCRIEREA SPECIEI. Tulpină
erectă, groasă, mai mult sau mai puţin
foliată, îngust aripată, de cele mai multe
ori simplă, înaltă de 30 cm, în întregime
sau cu toment persistent, cenuşiu sau
alb-cenuşiu, neglandulos. Frunze bazale
alungite, alungit obovate, sau ovat
eliptice, obtuze sau brusc şi scurt

apiculate, crenate sau aproape întregi,
atenuate în peţiol, lungi de 15–30 cm;
frunze tulpinale inferioare asemănătoare
cu cele bazale; frunze tulpinale
superioare alungit lanceolate sau alungit
obovate, crenate sau aproape întregi,
acute sau cuspidat acuminate, cu baza
decurentă. Flori galbene dispuse între-un
racem spiciform, mai mult sau mai puţin
compact, aproape cilindric, gros de 1,5–
3,5 cm, format din fascicule, dintre care
cele inferioare cu 4–7 flori, iar cele
superioare cu câte 1–4 flori; caliciu
5-partit aproape până la bază, cu
laciniile lanceolate, acute sau acuminate,
dens tomentoase, străbătute de o nervură
principală groasă; corolă cu punctaţiuni
mai mult sau mai puţin clare,
transparente, la exterior dens
tomentoase, de obicei concavă până la
infundibuliformă, cu diametrul de 12–20
(25) mm; androceu din stamine fertile,
cele anterioare cu filamente lungi de 6–
10 mm uneori glabre sau slab ciliate,
alteori cu peri lungi, alburii, cu antere
subreniforme, scurt decurente, celelalte
cu filamente de jur împrejur vilos
alburiu păroase şi antere reniforme,
nedecurente, gineceu cu stil lung de 6–
10 mm, filiform, la bază păros, spre vârf
clavat îngroşat, terminat cu un stigmat
reniform, emisferic, nedecurent.
Înflorire, VI–VIII. Fruct, capsulă lat
elipsoidală sau ovoidală, egală cu caliciu
sau puţin mai lungă, dens stelat
tomentoasă. Seminţe obconic prismatice,
seriat faveolate.
276
RECOLTARE. Florile (Verbasci
flos) se recoltează eşalonat pe măsură ce
se deschid, pe timp frumos, între orele
11–12, din iunie până la începutul lui
septembrie. Culegerea se face prin
ciupirea şi desprinderea corolei de pe ax.
Caliciul se înlătură. Se usucă la soare,
într-un singur strat, pe rame sau hârtii.
Uscarea artificială la 50–60oC.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ. Florile
conţin mucilagii (2,5%), saponozide,
verbascozid, tanin, rezine, ulei volatil,
zaharoză, carotenoizi, fitosteroli,
substanţe minerale. Verbasczidul, prin
hidroliză, formează acid cafeic, alcool,
glucoză şi ramoză.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Florile plantei
au utilizări terapeutice în medicina
umană şi veterinară. Principiile active
din plantă acţionează ca emolient,
calmant, expectorant, sudorific,
antiinflamator şi cicatrizant.
Diminuează stările de inflamaţie a
mucoaselor şi înmoaie pielea;
diminuează excitabilitatea nervoasă;
provoacă fluidificarea şi eliminarea
secreţiilor traheo-bronhice; produce
sudoare; înlesneşte vindecarea rănilor.
Folosite de medicina umană pentru
tratarea laringitelor acute, bronşitelor,
tusei, traheitelor, bolilor vezicii urinare,
hemoroizilor, iar de medicina veterinară
în tratarea stărilor a frigore, în afecţiuni
pulmonare, bronşite, laringite. Medicina
umană populară (etnoiatrică) foloseşte
frunzele în tratarea durerilor de stomac,
iar rădăcinile în tratarea durerilor de
piept. Medicina veterinară etnoiatrică
foloseşte rădăcina plantei pentru tratarea
plăgilor cu larve (viermi). Ţăranii
introduc florile plantei în galeriile de
şoareci, deoarece au acţiune ratifugă.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Pentru
tratarea tusei, bronşitelor, laringitelor,
traheitelor, bolilor vezicii urinare:
infuzie, din 1 linguriţă flori uscate peste
care se toarnă o cană (200 ml) cu apă în
clocot. Se lasă acoperită 10–15 minute.
277
Se bea conţinutul a 2 căni pe zi, sau se
bea o cană treptat în cursul unei zile. 2.
Pentru combaterea tusei, astmului,
durerilor de piept: decoct, din 1
linguriţă amestec flori de lumânărică 3,
flori de soc, frunze de lemnul-domnului,
la o cană (250 ml) cu apă rece. Se fierbe
3–5 minute. Se strecoară. Se bea
conţinutul a 2–3 căni pe zi, îndulcite,
după gust. Uz extern. 1. Pentru tratarea
hemoroizilor: decoct, din frunze în
lapte. Se pun mai multe frunze într-un
litru de lapte. Se fierbe 10–15 minute.
Se acoperă şi se lasă la răcit până la
călduţ. Se strecoară. Se aplică
cataplasme pe zona afectată. 2. Pentru
oprirea căderii părului şi stimularea
creşterii lui: decoct, din 2 linguriţe
rădăcină mărunţită la o cană (250 ml) cu
apă, sau 8 linguriţe la 1 litru de apă. Se
fierbe 20–25 minute. Se lasă acoperit
pentru a se răci până la călduţ. Se
strecoară, se spală capul.
MEDICINĂ VETERINARĂ. Uz
intern. Pentru tratarea stărilor a frigore,
afecţiunilor pulmonare, bronşitelor,
laringitelor: infuzie, din 3–5 g flori
uscate şi mărunţite peste care se toarnă
100 ml apă în clocot. Se lasă acoperită
10–15 minute. Se strecoară. Se răceşte.
Se administrează prin breuvaj bucal (se
toarnă pe gât). Dozele de tratament:
animale mari (cabaline, taurine), 20–60
g; animale mijlocii (ovine, caprine,
porcine), 10–15 g; animale mici (pisici,
câini, păsări), 5–10 g. Atenţie! Planta,
florile, rădăcinile folosite fără a fi uscate
au o doză de toxicitate la care toate
speciile de animale sunt sensibile.
Simptoame ale intoxicaţiei cu
lumânărică 3: somnolenţă, apatie,
oligurie sau anurie, transpiraţii,
tremurături musculare. Se intervine cu
purgative saline, apă de var, cărbune
medicinal, tanin, cardiotonice, tratament
simptomatic. Uz extern. Pentru tratarea
plăgilor cu larve (viermi): decoct, din 1
lingură rădăcină uscată şi mărunţită la
200 ml apă. Se fierbe 10 minute la foc
domol. Se lasă la răcit până la călduţ. Se
strecoară. Se fac spălături locale,
folosindu-se un tampon de vată.
LUMINIŢA-NOPŢII
(Oenothera biennis L), fam.
Onagraceae. Plantă erbacee, bianuală,
hemiterofită, întâlnită prin locuri
nisipoase, pe marginea drumurilor şi ale
căilor ferate, malul râurilor, prundişuri,
ziduri, locuri ruderale, uneori prin locuri
cultivate, de la câmpie (zona stepei)
până la munte (etajul fagului); se mai
numeşte iarba asinului, lumânare,
lumânărică, lumina nopţii, luminiţă de
noapte, pulman; Engl: Evening
primrose; Germ: Zweijährige
Nachtkerze, Faules Mädchen; Magh:
Kétnyári ligerszépe; Rus: Oslinnik
dviletnii; Ucr: Perkleta. Răspândită în
America de Nord, de unde s-a răspândit
în Europa şi în Asia de Vest.
ISTORIC. Planta a fost adusă din
Asia de Vest şi cultivată în Europa ca
plantă decorativă. Ea a fost adoptată de
medicina populară ca emolient,
depurativ şi purgativ. Mai târziu, mai
ales în Germania, seminţele au fost
folosite ca surogat de cafea, iar
rădăcinile au fost şi sunt şi acum
consumate ca salată, având gust de
şuncă fiartă.
DESCRIEREA SPECIEI. Rădăcină
napiformă, fuziformă, groasă, cărnoasă.
Tulpină floriferă erectă, de obicei
simplă, spre vârf muchiată, înaltă până
la 1 m. Frunze bazale alungit ovate sau
eliptice, obtuze, îngustate într-un peţiol
lung, cu marginile întregi sau distanţat
mărunt dinţate, cele tulpinale scurt
peţiolate sau subsesile, alungit
lanceolate, acute, neregulat şi mărunt
dinţate, răzleţ păroase. Flori
galben-sulfurii, solitare, mirositoare;
caliciu din sepale lanceolate, lung
acuminate, răsfrânte, subţiri, mai mult
sau mai puţin palid-verzui, pe dinafară
netede şi răzleţ-păroase; corolă din
petale obovate, până la obcordate, scurt

şi lat unguiculate, uşor serate; androceu
din 8 stamine. Înflorire, VI–IX. Fructe,
capsule linear alungite, în partea
superioară îngustate, cu 4 muchii
obtuze, pufos păroase. Seminţe ascuţit
muchiate, brun-cenuşii sau
brun-negricioase, lungi de 1,5 mm.
RECOLTARE. Seminţele
(Oenotherae semen) se recoltează la
maturitate, pe timp însorit. Se usucă
bine la umbră sau la soare, în strat
subţire. Se foloseşte, în general, în
alimentaţie şi ca depurativ. Rădăcinile
(Oenothera radix) se recoltează la
nevoie şi se folosesc în alimentaţie.
Frunzele (Oenothera folium) se
recoltează pe timp însorit, între orele
12–15. Se usucă la umbră, în strat
subţire, de preferat în podul caselor
acoperite cu tablă. La două zile se întorc
pentru a se usca uniform. Uscare
artificială la 35–40 oC.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ.
Frunzele şi rădăcinile conţin fitosterine,
alcool cerilic, răşini, zaharuri, mucilagii,
tanin; se remarcă prezenţa invertinei,
invertazei, parafinei etc.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Principiile
active din frunze şi rădăcini au
proprietăţi depurative, emoliente şi
antidiareeice. Activează procesele de
eliminare a toxinelor din organism pe
cale gastro-intestinală, renală sau prin
glandele sudoripare; prin mucilagiile pe
care le conţine relaxează ţesuturile şi
diminuează starea inflamatoare; prin
tanin acţionează favorabil asupra
afecţiunilor inflamatorii ale intestinului.
278
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. Pentru
eliminarea toxinelor din organism,
combaterea diareei şi a inflamaţiilor
intestinale: a) decoct, din 1 linguriţă
frunze uscate şi mărunţite la o cană (250
ml) cu apă. Se fierb 5 minute. Se lasă
acoperit să se răcească până la călduţ. Se
strecoară. Se bea conţinutul a 2–3 căni
pe zi; b) consum de rădăcină proaspătă
sub formă de salată.
LUMINOASĂ
(Clematis recta L), fam.
Ranunculaceae. Plantă erbacee, perenă,
hemicriptofită, întâlnită în regiunea
dealurilor la marginea pădurilor, prin
poieni de pădure, tufărişuri, zăvoaie,
fâneţe; se mai numeşte brilioancă,
curpen de pădure, horneai,
închegătoare, napreasnă, năprasnic,
năprasnică, sburătoare, viţă albă;
Germ: Aufrechte Waldrebe; Magh:
Kaszanyűg bercse; Rus: Lomonos
priamoi. Răspândită în sudul şi centrul
Europei, Crimeea, Caucaz, Asia
Meridională.
ISTORIC. Plantă cunoscută din
Antichitate şi numită de daco-geţi
hórmea, horneai (I. Pachia Tatomirescu,
1997). Ea era folosită în scopuri
medicinale, dar şi în scopuri
ornamentale. A fost folosită pentru
durerile de picioare. Tulpinile florifere
se fierbeau şi cu decoctul se făceau băi.
DESCRIEREA SPECIEI. Rizom
noduros, de pe care pornesc rădăcini.
Tulpină erectă, muchiată, fistuloasă,
scurt-păroasă, în partea superioară,
înaltă până la 1,5 m. Frunze
imparipenate, cu 3–7 foliole, glabre sau
slab-păroase. Flori albe, grupate în
panicule numeroase şi unite într-o cimă
mare. Înflorire, VI–VII. Fructe, nucule
brun-negre, comprimate.
279
RECOLTARE. Planta se recoltează
în timpul când se află în floare. Se usucă
la umbră în strat subţire, de preferat în
podurile caselor acoperite cu tablă.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Planta prezintă
importanţă terapeutică pentru medicina
umană. Utilizată în tratamentul
homeopatic. Sucul plantei conţine
principii active cu efect antireumatic.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Pentru
tratarea blenoragiilor persistente,
uretritelor subacute, stricturilor uretrale,
în eczeme, herpes, impetigo (dermatoze
infecţioase), ulcere cutanate, se
utilizează diluţiile a 4-a şi a 5-a
centezimală. 2. Pentru tratarea
nevralgiilor inghino-crurale, în orhite,
dureri ale cordoanelor spermatice, se
utilizează diluţia a 4-a centezimală. 3.
Pentru calmarea durerilor dentare,
gingivite, se utilizează diluţia a 5-a
centezimală (M. Neagu Basarab, 1985).
Uz extern. Pentru tratarea gutei, în
reumatism, dureri articulare:
cataplasme sau băi locale cu decoctul
obţinut prin fierberea plantei, după ce
s-a uscat.
Fitohomeopatie . Uz intern. 1.
Pentru tratarea blenoragiei persistente,
uretritei subacute, stricturilor uretrale,
eczemelor, herpesului, impetigo,
anumitor ulcere cutanate: tinctura-
mamă, se administrează în diluţiile a 4-a
şi a 5-a centezimale. 2. Pentru tratarea
orhitei, nevralgiei inghino-crurale,
inflamaţiei cordoanelor spermatice:
tinctura-mamă, se administrează în
diluţia a 4-a centezimală. 3. Pentru
calmarea durerilor dentare izocrone cu
bătăile inimii, mai frecvente pe partea
dreaptă, iradiate uneori la faţă, ureche şi
ochi, tratarea gingivitei cu salivaţie
abundentă: tinctura-mamă, se
administrează diluţia a 5-a centezimală
(M. Neagu Basarab, 1985)
LUPIN ALB (Lupinus
albus L), fam. Fabaceae/Leguminosae.
Plantă erbacee, anuală, terofită, cultivată
pentru furaj, îngrăşământ verde, surogat
cafea, ornamentală, predominant
autogamă, originară din Sicilia,
naturalizată în regiunea mediteraneană;
se mai numeşte cafea, cafele, cafeluţe,
niprală; Germ: Wolfsbohne; Magh:
Gerezdes viola. Răspândit în Sicilia şi
cultivat în multe ţări din Europa.
ISTORIC. Cunoscut încă din
Antichitate. Dacii îi spuneau mizolax,
din care mai târziu au derivat
denumirile miezărachi, măzăroc (I.
Pachia Tatomirescu, 1997). Era folosit
în ameliorarea fertilităţii solului ca
îngrăşământ verde. Există dovezi scrise
în acest sens de Theofrast, la greci, şi de
Cato, Varo, la romani (secolele IV–I
îHr). În secolul al XVIII-lea germanii îl
folosesc ca îngrăşământ verde pentru
ameliorarea solurilor nisipoase.
Suprafaţa mondială cultivată este de cca
900.000 ha. Cea mai mare suprafaţă este
cultivată de Germania (300.000 ha),
apoi de Italia, Polonia etc. În România
se cultivă pe suprafeţe reduse, ca plantă
de mirişte pentru îngrăşământ verde, în
zonele cu precipitaţii bogate şi soluri
nisipoase.
DESCRIEREA SPECIEI. Rădăcină
pivotantă, viguroasă, profundă,
abundent ramificată. Tulpină erectă,
înaltă de 50–60 (150) cm, mai mult sau
mai puţin ramificată în partea
superioară, cu peri alipiţi, argintii-viloşi.
Frunze palmat-compuse, din 5–7 foliole
alungit-ovate, glabre pe faţa superioară,

cu peri moi pe cea inferioară. Flori albe
cu vârful petalelor albăstrui, grupate în
raceme. Înflorire, VI–VII. Predominant,
autopolenizare. Fruct, păstaie dreaptă,
rostrată, galbenă, lungă de 6–11 cm, late
de 1,5 cm, cu 4–6 seminţe turtite,
colţurat-rotunjite, albe-roz.
280
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. Pentru
tratarea helmintozei, formelor uşoare de
diabet, febrei, în reglarea ciclului
menstrual: extract fluid de seminţe, câte
1 linguriţă de 2–3 ori pe zi, după mese.
Extractul se obţine prin fierberea
seminţelor în apă. Uz extern. Pentru
tratarea afecţiunilor cutanate, abcese,
furuncule: comprese, cu extract fluid de
seminţe.

RECOLTARE. Seminţele (Lupinii

semen) se recoltează când păstăile din
vârful plantei s-au copt. Se culeg cu
mâna. Se desfac pentru eliberarea
seminţelor. Se usucă în strat subţire în
camere aerisite sau poduri acoperite cu
tablă. Se păstrează în pungi de hârtie
sau saci textili.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ.
Seminţele conţin protide (28–43%),
substanţe extractive neazotate (18–32%),
grăsimi (4–12%), celuloză (10–15%),
alcaloizi (peste 3%), lupina, lupanina,
lupinidina, hidroxilupanina care le
conferă gust amar. În masa verde,
cantitatea de alcaloizi este de 3–7 ori
mai mică decât în boabe şi scade pe
măsură ce planta se maturizează;
conţinutul în protide este ridicat (22%).
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Seminţele au
utilizări terapeutice în medicina umană
tradiţională ca: diuretic, febrifug,
emenagog, hipoglicemiant, cicatrizant.
În urma unor studii, se indică drept
succedaneu al insulinei în formele
uşoare de diabet. extractul fluid de
seminţe împiedică creşterea glicemiei şi
glicozuriei. Acţiunea se datoreşte
alcaloidului lupanina, care are însă şi o
toxicitate de care trebuie să se ţină
seama.