168
O
OBLIGEANĂ (Acorus
calamus L), fam. Araceae. Plantă
erbacee, aromată, perenă, geofită
(hidrohelofită), spontană şi cultivată,
medicinală, întâlnită la marginea bălţilor
şi apelor curgătoare, pe locuri
mlăştinoase, unde nivelul apei nu este
mare şi se retrage periodic; se mai
numeşte buciumaş, calamar, călin, calm,
calmenă, colm, crin de apă, paporotnec,
papură roşie, speribană, spetează,
spiribană, tartarachi, trestie mirositoare;
Engl: Sweet flag; Franc: Acore
aromatique, Roseau odorant; Germ:
Kalmus, Gemeiner Kalmus; Magh:
Kalmus, Kálmos; Pol: Ahyr; Rus: Air
bolotnâi, Air obâknovennii; Ucr: Tatarke
zilbe. Răspândită în Asia de Sud-Vest.
ISTORIC. La locul ei de origine
planta este cunoscută din Antichitate. În
SUA rizomii au fost întrebuinţaţi de unele
triburi în tratamentul febrei, tusei,
durerilor în gât, boli de stomac, în
indigestii şi dureri acute. A fost introdusă
în Europa în secolul al XVI-lea. În
prezent este răspândită în aproape toate
ţările. Medicina populară românească a
folosit rizomul în tratarea bolilor de
stomac, contra răceli, a răguşelii,
dizenterie şi colici la copii, contra
insectelor şi muşcăturilor de şarpe, ca
tonic nervos etc.
DESCRIEREA SPECIEI. Rizom
orizontal, gros, cărnos, articulat, lung
până la 1 m, din care pornesc rădăcini
adventive groase, ramificate, gălbui.
Tulpină erectă, cu 4 muchii evidente,
înaltă de 60–120 (150) cm, poartă o
singură frunză, la subsuoara căreia există
o inflorescenţă. Frunze pornite din rizom,
cu teacă lungă ce înconjoară baza tulpinii
şi limb ensiform (ca o sabie), lung până
la 70 cm, lat de 1–2 cm, pe ambele feţe
cu nervura mediană proeminentă. Flori
verzui sau verzui spre galben, mici,
grupate în număr de câteva sute, într-o
inflorescenţă de tip spadice, cărnoasă,
lungă de cca 10 cm; perigon cu 6 tepale,
cu vârful încovoiat; androceu din 6
stamine; gineceu cu stil scurt şi stigmat
papilos. Înflorire, V–VII. Fructe, bace
roşietice, alungite.
RECOLTARE. Rizomii (Calami
rhizoma sau Acorusi calami rhizoma) se
recoltează toamna IX–XI, după
evacuarea apei şi zvântarea terenului. Din
cultură se recoltează la sfârşitul anului al
doilea. Se extrag din sol cu cazmaua,
plugul, maşina de recoltat cartofi. Din
suprafeţele umede se scot cu ajutorul
unor furci. Rizomii mici se introduc în
mâl pentru a asigura perpetuarea speciei.
Imediat după recoltare, se spală, se curăţă
de rădăcini, li se îndepărtează părţile
aeriene, se taie în fragmente de 10–15
cm. Cei groşi se despică. Se decojesc
dacă se solicită un astfel de produs. Se
aşează la umbră şi se lasă la zvântat
câteva zile. Uscarea se face în încăperi
bine aerisite, încălzite. Uscarea
169
artificială, la 30–35oC. Se păstrează în
încăperi uscate, răcoroase, aerisite, de
preferat la temperaturi de 10–25oC şi
umiditatea atmosferică de 60%.
Depozitarea în încăperi cu temperaturi şi
umiditatea atmosferică mai ridicată decât
cele menţionate determină scăderea
concentraţiei principiilor active. După un
an de păstrare, conţinutul în ulei volatil
scade cu cca 27%, iar după 3–4 ani cu
40–57%. Producţia de pe terenurile
cultivate este de 2 500–3 000 kg/ha
rizomi deshidrataţi, uscaţi.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ. Rizomul
conţine ulei volatil (1,5–3,5%), principii
amare şi sescviterpenice, ca acidul acoric,
acoronă şi criptoacoronă, calmeol,
calaconă, acoragermacrone,
epishiobunonă, izoshiobunonă, alcamona,
tanin, amidon, zaharuri, rezine, vitamina
B1 şi C, săruri minerale. Uleiul volatil
este format din azaronă, aldehidă
azarilică, sescviterpene, -pinen,
calamol, calamen, camfen, camfor,
eugenol etc.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. În India şi SUA,
rizomul plantei este folosit de multă
vreme în tratamentul febrelor, tusei,
durerilor în gât, bronşitelor, bolilor de
stomac, indigestiilor, dizenteriei, colicilor
la copii, muşcăturilor de şarpe. În
România, rizomul plantei are importanţă
terapeutică în medicina umană şi
veterinară, cultă şi tradiţională. Are miros
plăcut, aromat, gust aromat şi amar.
Principiile active au proprietăţi tonice,
aromatice, carminative, calmante,
analgezice, antispastice, diuretice, uşor
sedative şi slab revulsive. Creşte
secreţiile salivare, gastrice şi intestinale,
fiind un excelent stimulator al apetitului
(măreşte pofta de mâncare chiar şi
bolnavilor de cancer gastric), favorizează
eliminarea gazelor din intestine,
diminuează sau înlătură spasmele
muşchilor netezi din organele interne,
acţionează asupra hemoroizilor şi
epiteliului renal mărind cantitatea de
urină eliminată. Ca tonic nervos
acţionează favorabil asupra sistemului
nervos central, îmbunătăţind memoria.
Are efecte sedative în tratamentul isteriei,
demenţei, epilepsiei. Înlătură senzaţia de
frig şi stabilizează reacţiile auditive. Are
proprietăţi insecticide şi bactericide,
datorate aldehidei azarilice. Recomandată
intern în anorexie, meteorism, gastrite
hiperacide, ulcer gastric şi duodenal,
ulceraţii intestinale, insomnii, stări
depresive şi nervoase, epilepsie,
hemoroizi. Planta intră în compoziţia
ceaiurilor sau reţetelor PLAFAR pentru
sindroame dispeptice (anaciditate,
hipoaciditate), diaree, dismenoree, tonice
generale şi a preparatului Ulcerotrat. Din
principiile active azarona se presupune că
este cancerigenă. Constatarea a fost
făcută în ultimul timp. Această substanţă
apare doar la formele poliploide
(triploide şi tetraploide). Ea lipseşte la
formele diploide. Se impune cultivarea
unor varietăţi fără azaronă.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Pentru
tratarea anorexiei (lipsa poftei de
mâncare), în colici abdominale, balonării
abdominale, tulburării neurovegetative şi
anxietate, enterite, nefrite, stări gripale:
infuzie, din 15 g (1 lingură şi jumătate)
rizom uscat şi mărunţit sau pulbere
rizom, peste care se toarnă o cană (200
ml) cu apă în clocot. Se lasă acoperită 15
minute. Se strecoară. Se iau 3–4 linguri
pe zi; dozele mai mari produc greaţă. 2.
Pentru combaterea lipsei poftei de
mâncare: a) decoct, din 1 linguriţă
pulbere rizom sau rizom uscat mărunţit la
o cană (200 ml) cu apă. Se fierbe foarte
puţin (1–2 minute). Se strecoară. Se bea
în cursul unei zile înainte de mese; b)
macerat la rece, din 1 linguriţă rizom
uscat mărunţit la o cană (200 ml) cu apă.
Se lasă la temperatura camerei (15–25 oC)
timp de 2–3 ore. Se strecoară. Se bea în
cursul unei zile înainte de mese; c)
tinctură, din 20 g rizom uscat mărunţit la
100 ml alcool 50-70o. Se lasă la macerat

8–10 zile. Se strecoară. Se iau câte 20
picături înainte de mesele principale; d)
vin tonic, din 100 g rizom uscat mărunţit
la 1 litru de vin negru. Se lasă la macerat
8 zile (din când în când se agită sticla
pentru omogenizarea amestecului). Se
strecoară. Se îndulceşte cu 100 g zahăr.
Se bea câte un păhărel înaintea meselor
principale. 3. Pentru tratarea gastritelor
hiperacide, ulcerului gastric, ulceraţiilor
intestinale, hemoroizilor: a) pulbere
rizom, se ia câte un vârf de cuţit de 2–3
ori pe zi înainte de mese; acţionează ca
pansament gastric; b) decoct, din 1
linguriţă pulbere rizom la o cană (200 ml)
cu apă. Se fierbe 1–2 minute. Se
strecoară. Se bea în 2–3 reprize înainte de
mese. 4. Pentru tratarea epilepsiei,
isteriei, demenţei, stărilor depresive şi ca
tonic nervos: infuzie, din 1 lingură
pulbere rizom peste care se toarnă o cană
(200 ml) cu apă în clocot. Se lasă
acoperită 15 minute. Se strecoară. Se iau
4 linguri pe zi, câte 1 lingură la 2 ore. 5.
Pentru tratarea insomniei: infuzie,
pregătiră ca mai sus. Se iau 2 linguri, din
care 1 cu o oră înainte de culcare şi a
doua la culcare. Uz extern. 1. Pentru
tratarea hemoroizilor, gutei,
reumatismului, a rănilor (plăgilor), şi
calviţiilor (chelie) parţiale: infuzie, din 4
linguri pulbere rizom peste care se toarnă
500 ml apă în clocot. Se lasă acoperită
20–25 minute. Se strecoară. Se aplică 2–3
cataplasme pe zi cu o pânză umezită în
soluţia obţinută din infuzie. 2. Pentru
tratarea calviţiilor parţiale: cataplasme,
cu făină de rizom umezit în puţină apă. 3.
Empiric, pentru tratarea rănilor (plăgilor):
se predară făină din rizom direct pe rană.
MEDICINĂ VETERINARĂ. Uz
intern. Pentru tratarea anorexiei, ca
stimulent gastric (îmbunătăţirea digestiei)
şi ca tonic: a) decoct, din 3–5 g rizom
uscat şi mărunţit la 100 ml apă. Se fierbe
2–3 minute. Se strecoară. Se răceşte şi se
administrează prin breuvaj bucal (se
toarnă pe gât); b) infuzie, din 3 g rizom
uscat şi mărunţit peste care se toarnă 100
170
ml apă clocotită. Se lasă acoperită 15
minute. Se strecoară. Se răceşte şi se
administrează prin breuvaj bucal; c)
macerat apos, din rizomul curăţat de
scoarţă. Dozele de tratament: animale
mari (cabaline, taurine), 10–20–50 g;
animale mijlocii (ovine, caprine,
porcine), 2–5–10 g; animale mici (pisici,
câini), 0,5–2 g, găini, 0,1–1 g.
OCHIUL-LUPULUI
(Plantago arenaria W. et K), fam.
Plantaginaceae. Plantă erbacee, anuală,
terofită, întâlnită pe câmpuri, ogoare,
marginea drumurilor, locurilor ruderale,
din zona stepei până în etajul gorunului;
se mai numeşte strugurile-vulpii; Germ:
Sand-Wegerich; Magh: Homoki útifű;
Rus: Podorojnik indiiskii. Răspândită în
Europa şi Asia.
ISTORIC. Planta este cunoscută din
vechime şi folosită ca diuretic sub formă
de decoct.
DESCRIEREA SPECIEI. Rădăcină
pivotantă, mică. Tulpină ramificată,
erectă sau ascendentă, înaltă (5) 10–40
cm, cu frunze opuse, lineare, late de 0,5–
2 mm, întregi, ascuţite, spre bază lanat
păroase, în subsuoară de obicei cu lăstari
sterili. Flori albe brunii, grupate în spice
capituliforme, lungi de 1–1,5 cm, pe
pedunculi la subţioara frunzelor
superioare; bracteele inflorescenţei
lat-ovate, la vârf verzi; bracteole ovate,
spatulate, pe partea dorsală pubescente;
caliciu din sepale inegale, cele 2
posterioare libere, ciliate, cele anterioare
concrescute, spatulate; corola lungă de 4
mm, cu gâtul glabru şi lacinii lanceolate.
Înflorire, VI–IX. Fruct, capsulă ovoidală,
cu 2 seminţe, lungi de 2–2,5 mm, în
formă de luntriţă
171
RECOLTARE. Părţile aeriene ale
plantei (Plantagii arenariae herba) se
recoltează pe timp frumos, însorit, după
ce s-a ridicat roua. Se usucă la umbră în
strat subţire.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ. Planta
conţine substanţe încă neidentificate.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Medicina
populară îi atribuie proprietăţi diuretice şi
diaforetice. Principiile active ipotetice
acţionează asupra epiteliului renal mărind
secreţia şi excreţia de urină, activează
procesele de eliminare din corp a
toxinelor.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. Pentru
tratarea bolilor renale şi de eliminare din
corp a toxinelor: infuzie, din o linguriţă
plantă uscată şi mărunţită peste care se
toarnă o cană (250 ml) cu apă în clocot.
Se lasă acoperită 15–20 minute. Se
strecoară. Se bea conţinutul a 1–2 căni pe
zi.
ODOLEAN1 (Valeriana
officinalis L), fam. Valerianaceae. Plantă
erbacee, perenă, hemicriptofită,
medicinală, spontană şi cultivată, întâlnită
prin tufărişuri, păduri, margini de păduri,
locuri umede şi umbroase, marginea
apelor, lunci, zăvoaie, în special în zona
de deal şi de munte; se mai numeşte
guşa-porumbelului, iarba-mâţului,
iarba-pisicii, năvalnic, valeriană; Engl:
Valerian; Franc: Valériane; Germ:
Baldrinm; Magh: Badián fü, Baldián;
Rus: Valeriana lekarstvennaia; Ucr:
Kozleak. Răspândită în Europa şi Asia
septentrională. În Munţii Alpi ajunge
până la altitudinea de 2.400 m.
ISTORIC. Odoleanul este cunoscut
din Antichitate. El a fost menţionat
printre plantele medicinale încă de prin
secolul al VI-lea îHr. Dacii îi numeau
Adila, Adilon, Odilan. Foarte mult
apreciat, a început să fie, începând cu
Evul Mediu. Acţiunea sedativă i s-a
recunoscut în secolul al XVIII-lea. Din
cele mai vechi timpuri locuitorii Daciei şi
apoi daco-romanii şi românii până la cei
de azi au folosit odoleanul pentru tratarea
de hipertensiune şi inimă mărită.
Împotriva durerilor de inimă, se lua
ceaiul făcut din planta întreagă. Decoctul
rezultat din fierberea rădăcinii într-o oală
astupată se dădea de marţi până marţi,
celor care aveau dureri sau amorţeli în
mâini şi picioare. Împotriva lingorii
(febră tifoidă) se folosea planta cu
rădăcină cu tot. Aceasta se fierbea, iar
decoctul se administra porţionat
bolnavului. Pentru boli neuropsihice
(isterie, palpitaţii) se lua rădăcina
plămădită în rachiu.
DESCRIEREA SPECIEI. Rizom
vertical, scurt, tronconic (2–4 cm), brun,
din care pornesc numeroase rădăcini
adventive, miez alb, gust acru-amar.
Tulpină erectă, simplă, scurt-păroasă în
partea inferioară, cilindrică, fistuloasă,
goală în interior, înaltă de 25–150 (200)
cm. Frunze imparipenat-sectate (5–25
cm), cu 5–11 perechi de lacinii
lanceolate, pe margine întregi sau dinţate;
frunze bazale peţiolate, cele tulpinale
sesile. Flori roşii-liliachii până la albe,
mici (5 mm diametru), tipul 5, cu
elemente unite, miros de vanilie, grupate
în dicaziu umbeliform; corolă
gamopetală infundibuliformă, cu lobi
inegali; androceu cu 3 stamine; gineceu
cu un stil şi stigmat trilobat. Înflorire, V–
IX. Fructe achene ovate, comprimate,
îngustate spre vârf, cu o nervură pe faţă

şi trei pe dos, terminal cu coroană de
papus.
RECOLTARE. Rizomul şi rădăcinile
(Valerianae rhizoma cum radicibus) se
recoltează toamna târziu, cu cazmaua, iar
din cultura intensivă, cu maşina de scoc
cartofi. Se taie partea aeriană de la colet.
Se curăţă de pământ prin scuturare, se
spală repede într-un curent de apă pentru
a nu-şi pierde calităţile. Se lasă la zvântat
1–2 zile, în straturi de 5–6 cm, direct în
aer liber, la soare sau în încăperi bine
aerisite, podurile caselor, şoproane.
Uscarea artificială, la 35–40oC, durează
3–6 zile.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ. Rizomul
şi rădăcinile conţin ulei eteric, acid
cafeic, acid colorogenic, heterozide,
lipide, lipaze, oxidaze, zaharoză, glucoză,
antibiotice, parafine, răşini, flavonoide
(cvercetol, camferol, apigenină, luteolină,
diosmetină), săruri minerale de K, Ca,
Mg, Mn. Uleiul eteric este format din
pinen, camfen, dipenten, citren, terpinen,
limonen, cimen, hidrocarburi
sesquiterpenice de tip auzolen şi
cariofilen, borneol, terpineol, esteri ai
borneolului (formiat, acetat, butirat,
izovaleriant de bronil), ce imprimă un
miros caracteristic. Din fracţiuni (acidă şi
neutră) ale uleiului eteric sau separat acizi
formic, acetic, butiric, malic,
izovalerianic, behenic, hesperetinic, acetil
valerenolic. Fracţiunea lipidică conţine
acizii palmitic, stearic, arahic, oleic,
linoleic, linolic. Părţile aeriene conţin
mici cantităţi de ulei eteric.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Rizomul şi
rădăcinile plantei au utilizări terapeutice
172
în medicina umană şi veterinară.
Principiile active pe care le conţin
formează un fitocomplex care are la bază
o corelaţie a sinergismelor ce se stabilesc
între diferiţi componenţi. Ca tranchilizant
planta nu este toxică, nu provoacă efecte
secundare nedorite. Farmacodinamic,
asigură sedarea sistemului nervos şi
cardiac, este antispastică, antiseptică.
Indicaţii: calmant al sistemului nervos,
micşorează stările de excitaţie, reglează
ritmul inimii (nevroză cardiacă), în
insomnii, anticolic şi antispastic,
antiasmatic, emetic, hipotensiv. Intră în
compoziţia preparatelor Pasinal şi
Extraveral şi a unor ceaiuri PLAFAR –
ceai calmant, ceai gastric şi ceai sedativ.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Pentru
tratarea afecţiunilor cardiace (tulburări de
ritm cardiac, nevroză cardiacă), vomei,
colicilor abdominale la adulţi (dureri), în
astm bronşic, insomnii, palpitaţii: a)
infuzie, din 1 linguriţă pulbere de
rădăcină peste care se toarnă o cană (200
ml) cu apă în clocot. Se lasă acoperită
15–20 minute. Se strecoară. Se bea
treptat în cursul unei zile; b) pulbere de
rădăcină, de 3 ori pe zi câte un vârf de
cuţit, preferabil în caşete procurate de la
farmacie; bun calmant şi somnifer; c)
tinctură, din 20 g pulbere de rădăcină la
100 ml alcool de 70o. Se lasă la macerat 8
zile; pentru omogenizarea conţinutului
sticla se agită zilnic. Se strecoară în sticle
închise la culoare. Se astupă cu dop. Se
iau de 2–3 ori pe zi câte 15–20 picături.
Acţiune sedativă, calmant cardiac. 2.
Pentru combaterea durerilor menstruale,
ca sedativ, somnifer, antinevralgic:
extracţie apoasă, din 10 g pulbere de
rădăcină la un pahar cu apă rece. Se lasă
la macerat de seara până dimineaţa. Se
strecoară. Se îndulceşte cu miere sau
zahăr. Se ia fracţionat în cursul unei zile.
3. Pentru combaterea insomniei: decoct,
din 1 linguriţă pulbere de rădăcină (200
ml) cu apă. Se fierbe 3–5 minute. Se lasă
la răcit 10–15 minute. Se strecoară. Se
173
bea seara, înainte de culcare. 4. Pentru
combaterea viermilor intestinali, în colici
renale, diaree, dizenterie: decoct, din 8–
10 g rădăcină la 150 ml apă. Se fierbe 5
minute. Se lasă la răcit 20–30 minute. Se
fac clisme, spălături anale. Rădăcina şi
rizomul plantei se folosesc în amestec cu
diverse alte plante, dozate cantitativ,
pentru tratarea anginei pectorale,
aterosclerozei, sindromelor dispeptice
(anaciditate, hipoaciditate), gastritelor
hiperacide, în ulcer gastric, meteorism
(balonări), colici hepatobiliare,
dismenoree, helmintiază (O. Bojor, M.
Alexan, Plante medicinale – izvor de
sănătate, 1981).
Fitohomeopatie. Uz intern. 1. În
nervozitate, pitiatism, menopauză,
hiperestezie senzorială, spasme nervoase,
secuse, astm, dispepsie nervoasă:
tinctura-mamă, se administrează în
diluţiiele de la a 3-a decimală la a 5-a
centezimală. 2. În durerile reumatice
musculare (care apar mai ales la femei
enervoase), sciatică: tinctura-mamă, se
administrează în diluţiile centezimale a 4-
a şi a 5-a (M. Neagu Basarab, 1984).
MEDICINĂ VETERINARĂ. Uz
intern. Pentru tratarea bolilor sistemului
nervos central, în transpiraţii excesive,
nefrite, poliurie sau anurie, tulburări
intestinale: a) infuzie, din 10 g pulbere de
rizom şi rădăcină, peste care se toarnă
100 ml apă. Se lasă acoperită 15–20
minute. Se strecoară. Se răceşte şi se
administrează prin breuvaj bucal (se
toarnă pe gât); b) extracţie apoasă, din 10
g pulbere de rizom şi rădăcină, la 100 ml
apă rece. Se lasă la macerat de seara până
dimineaţa (12 ore). Se strecoară. Se
administrează prin breuvaj bucal; c)
tinctură, din 10 g pulbere rizom şi
rădăcină la 100 ml alcool 70o. Se lasă la
macerat 8 zile. Sticla se agită zilnic
pentru uniformizarea extractului. Se
strecoară. Se administrează prin breuvaj
bucal. Se mai administrează sub formă de
pilule şi boluri. Dozele de tratament cu
drog (infuzie, extracţie apoasă): animale
mari (cabaline, taurine), 15–50–100 g;
animale mijlocii (ovine, caprine,
porcine), 5–8–12 g; animale mici (pisici,
câini), 0,25–1–5 g. Dozele de tratament
cu tinctură: animale mari (cabaline,
taurine), 10–20–40 ml; animale mijlocii
(ovine, caprine, porcine), 2–5–8 ml;
animale mici (pisici, câini), 0,2–0,5–1
ml. Rol sedativ asupra sistemului nervos,
antispasmodic. Administrarea în doze
mici la pisică determină excitaţia.
Atenţie! Supradozarea drogului duce la
inapetenţă, hipersalivaţie, poliurie sau
anurie, nefrite, tulburări intestinale,
transpiraţii. În faza avansată a intoxicaţiei
cu odolean apar fenomene de ameţeală,
somnolenţă, hipotermie, tahicardie,
tahipnee, colaps, comă asfixică. Se
administrează purgativ uleios,
permanganat de potasiu, 1/5.000, uleiul
camforat, cafeină, infuzii de fân, injecţii
repetate cu doze mici de atropină (E.
Neagu, C. Stănescu, 1985). Francezii
numesc această plantă iarba pisicilor
pentru că acestea o mănâncă ori de câte
ori au tulburări digestive.
ODOLEAN2 (Valeriana
sambucifolia Mircan Fil), fam.
Valerianaceae. Plantă erbacee, perenă,
hemicriptofită, întâlnită prin locuri
umede, buruienişuri, păduri, stâncării în
regiunea montană şi subalpină mai ales în
etajul fagului şi cel al molidului; se mai
numeşte hodolean, iarba-mâţului,
iarba-pisicii, năvalnic, valeriană; Engl:
Valeriane; Franc: Valériane; Germ:
Baldrian; Magh: Baldián; Rus:
Valeriiana. Răspândită în Europa,
Siberia.
ISTORIC. Planta este cunoscută din
Antichitate. Dacii o numeau Adila,
Odilan. A fost folosită pentru liniştirea
nervilor. Rizomul pisat, amestecat cu
rizom pisat de fereguţă-dulce-de-stâncă
se fierbea şi decoctul obţinut se bea

porţionat pentru hipertensiune şi inimă
mărită. A mai fost folosit, cu tratament de
7 zile, de către cei care aveau dureri sau
amorţeli în mâini şi picioare şi pentru
scăldări.
DESCRIEREA SPECIEI. Rizom
scurt, cilindric, emite stoloni lungi,
supraterani, radicanţi la vârfuri. Tulpină
robustă, erectă, simplă, înaltă de 60–150
cm, brăzdată, glabră, foliată. Frunze
imparipenat fidate, cu 2–4 perechi de
lacinii, eliptice sau lanceolate, mai mult
sau mai puţin dur dinţate, uneori distinct
peţiolate, cea terminală romboidală sau
alungit ovate. Flori de culoare
rozeu-liliachie până la albă, grupate în
dihazii umbeliforme, repetat trifurcate;
corolă lungă de 5–6 mm. Înflorire, VI–
VIII. Fruct lung de 4 mm, glabru, uşor
turtit, coronat de laciniile caliciului penat
păroase.
RECOLTARE. Rizomul şi rădăcinile
(Valerianae rhizoma cum radicibus) se
recoltează toamna târziu, cu cazmaua, iar
din cultura intensivă, cu maşina de scoc
cartofi. Se taie partea aeriană de la colet.
Se curăţă de pământ prin scuturare, se
spală repede într-un curent de apă pentru
a nu-şi pierde calităţile. Se lasă la zvântat
1–2 zile, în straturi de 5–6 cm, direct în
aer liber, la soare sau în încăperi bine
aerisite, podurile caselor, şoproane.
Uscarea artificială, la 35–40oC, durează
3–6 zile.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ. Conţine
ulei volatil compus din izovalerianat de
bornil, formiat, acetat şi butivat de bornil,
1-camfen şi 1-pinen, borneol sub formă
174
esterificată cu acizii formic, acetic şi
butiric; acid izovalerianic, alcaloizi
(catinina, valeriana, -metil-pirilcetonă,
valerianona), rezine, acid formic, acid
acetic, tanin, acid -oxivalerianic, acid
valerianic, acid valerenolic, acid
izofeluric, alcooli, esteri, fenoli, cetone,
oxilactone, sitosteroli etc.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Principiile active
pe care le conţine formează un
fitocomplex cu o corelaţie a
sinergismelor, netoxic, asigurând sedarea
sistemului nervos şi cardiac. Acţionează
antispastic şi antiseptic, calmant al
sistemului nervos micşorând stările de
excitaţie, reglează ritmul cardiac.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Pentru
combaterea durerilor menstruale, ca
sedativ, somnifer, antinevralgic: extracţie
apoasă, din 10 g pulbere de rădăcină la
un pahar cu apă rece. Se lasă la macerat
de seara până dimineaţa. Se strecoară. Se
îndulceşte cu miere sau zahăr. Se ia
fracţionat în cursul unei zile. 2. Pentru
tratarea afecţiunilor cardiace (tulburări de
ritm cardiac, nevroză cardiacă), vomei,
colicilor abdominale la adulţi (dureri), în
astm bronşic, insomnii, palpitaţii: a)
infuzie, din 1 linguriţă pulbere de
rădăcină peste care se toarnă o cană (200
ml) cu apă în clocot. Se lasă acoperită
15–20 minute. Se strecoară. Se bea
treptat în cursul unei zile; b) pulbere de
rădăcină, de 3 ori pe zi câte un vârf de
cuţit, preferabil în caşete procurate de la
farmacie; bun calmant şi somnifer; c)
tinctură, din 20 g pulbere de rădăcină la
100 ml alcool de 70o. Se lasă la macerat 8
zile; pentru omogenizarea conţinutului
sticla se agită zilnic. Se strecoară în sticle
închise la culoare. Se astupă cu dop. Se
iau de 2–3 ori pe zi câte 15–20 picături.
Acţiune sedativă, calmant cardiac. 3.
Pentru combaterea insomniei: decoct, din
1 linguriţă pulbere de rădăcină (200 ml)
cu apă. Se fierbe 3–5 minute. Se lasă la
răcit 10–15 minute. Se strecoară. Se bea
175
seara, înainte de culcare. 4. Pentru
combaterea viermilor intestinali, în colici
renale, diaree, dizenterie: decoct, din 8–
10 g rădăcină la 150 ml apă. Se fierbe 5
minute. Se lasă la răcit 20–30 minute. Se
fac clisme, spălături anale.
MEDICINĂ VETERINARĂ. Uz
intern. Pentru tratarea bolilor sistemului
nervos central, în transpiraţii excesive,
nefrite, poliurie sau anurie, tulburări
intestinale: a) infuzie, din 10 g pulbere de
rizom şi rădăcină, peste care se toarnă
100 ml apă în clocot. Se lasă acoperită
15–20 minute. Se strecoară. Se răceşte şi
se administrează prin breuvaj bucal (se
toarnă pe gât); b) extracţie apoasă, din 10
g pulbere de rizom şi rădăcină, la 100 ml
apă rece. Se lasă la macerat de seara până
dimineaţa (12 ore). Se strecoară. Se
administrează prin breuvaj bucal; c)
tinctură, din 10 g pulbere rizom şi
rădăcină la 100 ml alcool 70o. Se lasă la
macerat 8 zile. Sticla se agită zilnic
pentru uniformizarea extractului. Se
strecoară. Se administrează prin breuvaj
bucal. Se mai administrează sub formă de
pilule şi boluri. Dozele de tratament cu
drog (infuzie, extracţie apoasă): animale
mari (cabaline, taurine), 15–50–100 g;
animale mijlocii (ovine, caprine, porcine),
5–8–12 g; animale mici (pisici, câini),
0,25–1–5 g. Dozele de tratament cu
tinctură: animale mari (cabaline, taurine),
10–20–40 ml; animale mijlocii (ovine,
caprine, porcine), 2–5–8 ml; animale mici
(pisici, câini), 0,2–0,5–1 ml. Rol sedativ
asupra sistemului nervos, antispasmodic.
Administrarea în doze mici la pisică
determină excitaţia. Atenţie!
Supradozarea drogului duce la inapetenţă,
hipersalivaţie, poliurie sau anurie, nefrite,
tulburări intestinale, transpiraţii. În faza
avansată a intoxicaţiei cu odolean apar
fenomene de ameţeală, somnolenţă,
hipotermie, tahicardie, tahipnee, colaps,
comă asfixică. Se administrează purgativ
uleios, permanganat de potasiu, 1/5.000,
uleiul camforat, cafeină, infuzii de fân,
injecţii repetate cu doze mici de atropină
(E. Neagu, C. Stănescu, 1985).
OMAG1 (Aconitus species
sectio Napellus D. C), fam.
Ranunculaceae. În sens larg din secţia
Napellus în ţara noastră cresc speciile
Aconitus romanicum, A. tauricum şi A.
firmum (syn A. callibotryon) care se
cultivă în scopuri medicinale. În cultură
sunt folosite Aconitum tauricum şi A.
firmum. Sub denumirea de Aconitum
napellus sunt cunoscute speciile de omag
cu florile violet-albastre; se mai numesc
boreţ, caii popii, coif, iarba-coifului,
floarea Domnului, iarba-fierului,
iarba-jermilor, iarba-viermilor,
mărul-lupului, nap-lupesc, năpuşor,
omac, omeac, omeag, omiac, omiag,
toade, toaie; Engl: Cammon monkshood;
Franc: Char de Venus; Germ: Blauer
Eisenhut, Blauer Sturmhut; Magh:
Farkas fü, Farkas gyökér; Pol: Omeg,
omieg; Rus: Boreţ aptecinâi; Ucr:
Omeg, Linteki, Toaia. Speciile se
întâlnesc spontan la peste 800–1.000 m
altitudine în Carpaţii Orientali şi
Meridionali, în Munţii Bihorului şi
Trascăului. Răspândite mai frecvent în
Europa Centrală.
ISTORIC. Speciile sunt cunoscute
din Antichitate. Dacii le-au folosit ca
plante medicinale şi ca otravă pentru
săgeţi. Plinius cel Bătrân numea omagul
arsen vegetal.
DESCRIEREA SPECIILOR.
Aconitum firmum şi A. tauricum sunt
specii erbacee, perene, hemicriptofite.
Tuberulul din care creşte tulpina aeriană
are cca 10 cm lungime şi 1–3 cm
grosime, brun-închis la culoare. În timpul
înfloririi se formează din tuberul mamă
încă un tuber fiică care se măreşte. La
partea superioară a tuberilor fiică se
formează muguri care în anul următor se
vor forma tulpinile aeriene. La ambele
specii tulpina este dreaptă, rigidă şi mai

subţire la prima specie, faţă de a doua
specie (A. tauricum) care este mai groasă.
Frunzele au peţiolii scurţi, iar limbul 5–6
divizat, cu diviziuni romboidal-dilatate.
Inflorescenţa este un racem pentru
ambele specii cu deosebirea că la A.
tauricum acesta este lung de 10–20 cm,
cilindric, cu pedicelii mai scurţi decât
florile şi cu bracteele inferioare întrecând
florile, iar la A. firmum racemul la bază
este adesea ramificat, lung, cu flori mai
puţin dese, iar bracteele nu întrec florile.
La ambele specii florile sunt de culoare
violet-închis; la A. tauricum coiful
hemisferic mai scurt decât lat, la vârf
rotunjit cu cioc treptat ascuţit şi la A.
firmum coif hemisferic, drept sau oblic,
boltit, mai înalt decât lat, linia bazală slab
arcuită, prelungită într-un cioc scurt,
ascuţit. Seminţele la A. tauricum sunt pe
muchii aripate, netede pe feţe, iar la A.
firmum seminţele sunt păroase.
RECOLTARE. Tuberii (Aconiti
tuber) se recoltează toamna la încetarea
vegetaţiei. Ei se scot din pământ în al
doilea sau în al treilea an. În acest caz se
foloseşte plugul fără cormană. Frunzele
(Aconiti folium) se recoltează în luna
iunie, înainte de apariţia florilor. Tuberii
recoltaţi, se curăţă de pământ cu o perie
aspră, se spală, se taie rădăcinile şi părţile
aeriene. După spălare apa se aruncă în
gropi şi se astupă, ea fiind toxică. Uscarea
se face la soare sau în camere încălzite.
Uscarea artificială, la 25oC ridicându-se
treptat la 45oC. Uscarea lentă determină
înnegrirea tuberilor în interior şi scăderea
conţinutului în alcaloizi. În cazul
176
frunzelor temperatura se ridică progresiv
de la 25oC la 35oC. Condiţii tehnice de
recepţie. Impurităţi admise pentru tuberi:
maximum 2%, resturi de tulpini mai
lungi de 5 mm; maximum 5%, tuberi seci
sau brunificaţi; maximum 0,5%, corpuri
străine organice; maximum 0,5%, corpuri
străine minerale; maximum 13%,
umiditate. Pentru frunze se admit
impurităţile: maximum 7%, frunze
înnegrite; maximum 3%, alte părţi ale
plantei; maximum 0,5%, corpuri străine
organice; maximum 0,5%, corpuri străine
minerale; maximum 13%, umiditate.
Producţia de tuberi uscaţi, 16–18 q/ha.
Producţia de frunze uscate, cca 25 q/ha.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ. Tuberii
conţin amidon (40–50%), zaharuri,
proteine, acizi organici, săruri minerale,
numeroşi alcaloizi (0,25–1%). Alcaloizii
se mai găsesc în flori (0,70%), în seminţe
(1,40–2%). În tulpini şi frunze se găsesc
mai puţin alcaloizi. Principalii alcaloizi
sunt cei de tip aconitinic (aconitina cca
20%, hipaconitina care domină la speciile
din ţara noastră spre deosebire de speciile
europene şi mioaconitina). Alţi compuşi
care se mai găsesc sunt: delfinina,
mezaconitina, neopelina. În tuberii-mamă
maximum de alcaloizi se găsesc în timpul
înfloritului, iar în tuberii-fiice se găsesc
în timpul toamnei. Aconitina este foarte
otrăvitoare, 1 mg omoară un adult.
INDUSTRIE FARMACEUTICĂ.
Tuberii de omag se folosesc la prepararea
unei tincturi (toxice). Ea este folosită în
doze foarte mici în durerile de pe traseul
nervului trigemen, în diferite forme de
tuse etc. Tinctura Aconiti intră în
compoziţia produselor româneşti Sirogal,
Tusomag etc.
OMAG2 (Aconitum
firmum Rehb), fam. Ranunculaceae.
Plantă erbacee, perenă, hemicriptofită,
toxică, întâlnită prin pajişti şi locuri
stâncoase, grohotişuri din zona montană
şi subalpină a Carpaţilor; se mai numeşte
177
coif, iarba-bubei, iarba-coifului,
iarba-fierului, iarba-jermilor, năpşor,
omac, toaie; Engl: Aconite; Franc:
Aconit; Germ: Eisenhut, Sturmhut;
Magh: Sisakvirág; Rus: Akonit, Akanit,
Boreţ. Răspândit în Europa (Carpaţi,
Balcani, Sudeţi).
ISTORIC. Planta este cunoscută din
Antichitate. Aconitum este numele unei
plante otrăvitoare la Teofrast şi
Nicandros. Folosită din timpuri
îndepărtate la otrăvirea câinilor
vagabonzi. Rădăcina se pisa, se amesteca
cu mămăligă şi li se da să mănânce.
DESCRIEREA SPECIEI. Rădăcini
napiform-îngroşate, din care pornesc
rădăcini secundare fragile. Tulpină înaltă
de 70–100 cm. Frunze alterne, câte una la
nod, adânc-palmat-divizate, cu lobii din
nou divizaţi şi crestaţi, îngrămădite sub
inflorescenţă. Flori zigomorfe
(monosimetrice), albastre sau violacee, cu
tepale libere, cea superioară ca un coif
hemisferic, egal în lungime şi lăţime, cu
cioc scurt, brusc proeminent; grupate
într-un racem mai mult sau mai puţin
dens, puţin ramificat la bază. Înflorire,
VII–IX. Fructe, folicule glabre. Seminţe
păroase, fără creste înalte pe laturi.
RECOLTARE. Rădăcinile (Aconiti
tuber) se recoltează în timpul înfloritului.
Se scot din pământ cu cazmaua, se
scutură, se freacă cu o perie aspră şi se
spală. Apa rezultată din spălare se
îngroapă. Uscarea se face la soare sau în
camere bine încălzite (pentru că altfel se
înnegresc în interior). Uscarea artificială
la 25oC; temperatura se ridică treptat până
la 45oC. Când este nevoie se recoltează şi
frunzele (Aconiti folium) sau părţile
aeriene ale plantei (Aconiti herba) în
timpul înfloritului. În această perioadă
conţine cantitatea cea mai mare de
alcaloizi. Se usucă la soare. Uscarea
artificială, la 25–30oC. După terminarea
operaţiunii de recoltare se spală bine cu
apă şi săpun mâinile şi faţa.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ.
Rădăcinile principale conţin amidon (40–
50%), zaharuri, substanţe proteice, acizii
aconitic, malic, tartric, citric, colină,
alcaloizii napelină, napelonină, aconină,
neolină, aconitină, benzoilaconină,
neopelină, săruri minerale.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Rădăcinile
cărnoase, napiforme, mai rar părţile
aeriene ale plantei sau frunzele au
utilizări terapeutice în medicina umană şi
veterinară, cultă şi tradiţională. Sunt cele
mai toxice produse vegetale. Aconitina
este cel mai toxic alcaloid cunoscut.
Preparatele acţionează asupra centrului
respirator şi al celui termoreglator. Pentru
aceste acţiuni este utilizat ca
antinevralgic, anticongestiv, stimulent
respirator, hipotermizant. Medicina
umană îl administrează în gripe, guturai,
nevralgii de trigemen, congestii
pulmonare cu tuse, pneumonii, laringite
ascute, sciatică, ticuri nervoase ale feţei.
Se administrează ca antitermic în stări
gripale. Administrarea se face numai la
prescripţia medicului. Preparatele de
aconit aplicate local (pe piele) produc
senzaţie de căldură, urmată de anestezie
şi furnicături. Intră în compoziţia
medicamentului Tusomag. În medicina
veterinară se întrebuinţează foarte rar ca
analgezic.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Pentru
tratarea gripei, guturaiului, în nevralgii
de trigemen, congestii pulmonare cu tuse,
pneumonii, laringite acute, sciatică, ticuri
nervoase ale feţei: a) tinctură, cu un
conţinut de 0,50 g alcaloizi la 100 ml. Se

administrează 5–10 picături odată şi 40
picături în 24 ore luate în mai multe prize
pe parcursul unei zile; la copii se
administrează 1–2 picături pentru fiecare
an de vârstă, dar maxim 5 picături odată;
b) sirop, preparat din 1 g tinctură pentru
100 g sirop; c) aconitină pură, în doze de
0,5 mg pentru 24 ore divizată în fracţiuni
de 1/10–1/20 mg. Administrarea în toate
cazurile se face cu multă precauţie şi nu
se repetă deoarece pot apărea fenomene
cumulative. Uneori aconitina pură se
prescrie sub formă de pilule de 0,05–0,2
mg/doză. 2. Pentru tratarea unor nevralgii
persistente: tinctură de aconit, câte 5–10
picături, de 3–4 ori pe zi, sub formă de
cură, având grijă ca dozele să varieze de a
o administrare la alta, fie scăzând la 5
picături, fie urcând la 10 picături (Em.
Grigorescu, I. Ciulei, Ursula Stănescu,
1986). Uz extern. Empiric, pentru tratarea
reumatismului: rădăcină uscată şi
mărunţită plămădită în rachiu de drojdie.
Se lasă 7 zile. Se strecoară. Se fac frecţii
în zona dureroasă. Produsele
farmaceutice sunt folosite în nevralgii,
dureri faciale, ticuri nervoase ale feţei,
sciatică, laringite, bronşite, gripă, tuse de
diverse etiologii, tuse convulsivă.
MEDICINĂ VETERINARĂ. Uz
intern. Utilizat foarte rar ca analgezic:
tinctură, cu un conţinut de 0,05 g%
aconitină. Dozele de utilizare: animale
mari (cabaline, taurine), 2–5 ml; animale
mijlocii (ovine, caprine, porcine), 0,5–1
ml; animale mici (pisici, câini), 2–5
picături. Atenţie! Este toxic pentru toate
speciile de animale. Uz extern. Empiric,
pentru tratarea plăgilor cu larve: a)
decoct, din frunze şi rădăcină de omag; se
spală plaga; b) unguent, din pulpele de
rădăcină uscată amestecată cu untură de
porc; se aplică pe rană; c) decoct, folosit
ca insecticid, contra păduchilor la vite.
Atenţie! Depăşirea dozelor produce
intoxicaţii grave care provoacă moartea
animalelor.
178
OMAG3 (Aconitum
moldavicum Hacq), fam. Ranunculaceae.
Plantă erbacee, perenă, hemicriptofită,
toxică, întâlnită frecvent în toată ţara,
prin fâneţe, păduri, la marginea apelor de
la 300 m altitudine până la 1800 m, în
regiunea subalpină; se mai numeşte
mărul-lupului, omac, omag albastru,
omeag, omiac, toaie; Engl: Aconite;
Franc: Aconit; Germ: Eisenhut,
Sturmhut; Magh: Sisakvirág; Rus:
Akonit, Akanit, Boreţ. Răspândit în
Europa (Munţii Carpaţi, Spania-Galicia).
ISTORIC. Planta este cunoscută din
Antichitate. Ea a fost folosită de daci
pentru otrăvirea săgeţilor. Aconitum este
numele unei plante otrăvitoare la Teofrast
şi Nicandros. Cu fiertura din rădăcină şi
chiar din frunze populaţia din zona
montană spăla rănile, animalele cu
păduchi sau rănile cu viermi ale acestora.
Cu rădăcina pisată şi amestecată cu
mămăligă se otrăveau câinii hoinari.
DESCRIEREA SPECIEI. Rizom
cărnos, simplu sau ramificat, din care se
desprind rădăcini adventive. Tulpină
erectă, înaltă până la 30 cm, ramificată,
glabrescentă sau pubescentă. Frunze
mari, palmate, de 3 sau 5 ori sectate, cu
segmentele din nou fidate şi serate,
peţiolate; nervurile şi peţiolul păroase.
Flori purpurii-violete, lungi de cca 3 cm,
grupate în raceme lungi, simple sau
ramificate; perigon cu tepala posterioară
în formă de coif cilindro-conic, cu vârful
boltit, îngustat la mijloc, cioc
proeminent; nectarii cu pedicul drept şi
cu cap spiralat, semi-spiralat sau îndoit.
Înflorire, VI–VIII. Fructe, folicule
pubescente (var. australe), glabre (var.
hacquetianum), jumătate glabre şi
jumătate pubescente (var. confusum).
Seminţe triunghiulare, negre, prevăzute
cu valuri muchiate, hil deasupra şi
înconjurate de încreţituri.
179
COMPOZIŢIE CHIMICĂ. Nu a fost
studiată. Planta conţine alcaloizi
terpenoidici: napelină, aconitină,
picraconitină etc.
MEDICINĂ VETERINARĂ. Uz
extern. Populaţia din zona muntoasă
foloseşte decoctul din rădăcină şi frunze
sau din planta întreagă (rădăcină, tulpină,
frunze, flori) pentru spălarea rănilor la
animale, rănilor cu viermi sau la spălarea
animalelor pentru îndepărtarea
păduchilor.
OMAG4 (Aconitum
tauricum Wulf), fam. Ranunculaceae.
Plantă erbacee, perenă, hemicriptofită,
toxică, întâlnită prin locuri ierboase,
stâncoase, în jurul stânelor din regiunea
subalpină şi alpină; se mai numeşte iarbă
rea, iarba-bubei, iarba-coifului,
iarba-fierului, iarba-jermilor, năpşor,
omac, toaie; Engl: Aconite; Franc:
Aconit; Germ: Blauer Eisenhut; Magh:
Farkas gyökér; Pol: Omeg; Rus: Boreţ
aptecinâi; Ucr: Omieg. Răspândit în
Europa (M unţii Carpaţi, Alpi).
ISTORIC. Planta este cunoscută din
Antichitate. Ea a fost folosită de daci ca
otravă pentru săgeţi şi de cei care
păstoreau oile în regiunea montană şi mai
apoi de ciobanii români pentru otrăvirea
lupilor înfometaţi. Sacrificau o oaie
dându-i o mare cantitate de omag pe gură,
după care o abandonau moartă în
apropierea stânii, pentru a putea fi găsită
de lupi. A mai fost folosită şi pentru
otrăvirea bursucilor şi vulpilor.
DESCRIEREA SPECIEI. Rădăcină
cărnoasă, îngroşată, conică, napiformă,
lungă până la 8 cm, groasă de 2–3 cm.
Tulpină groasă, dreaptă, înaltă de 10–60
cm. frunze palmat-partite, cu diviziuni
romboidal-dilatate, în partea superioară
repetat-trifidate, laciniat-dentate, glabre,
peţiolate. Flori albastre-violete, dispuse
în racem dens, cu frunze îngrămădite sub
inflorescenţă; perigon cu tepale libere,
cea superioară ca un coif, mai mult lată
decât înaltă, la vârf lat-rotunjită, cu
rostrul treptat ascuţit. El adăposteşte 2
nectarii în formă de pinteni capitaţi sau
obtuzi. Înflorire, VIII–IX. Fructe folicule.
Seminţe cu muchii aripate, cu feţe netede
sau pe una din ele puţin cutată transversal
RECOLTARE. Rădăcinile (Aconiti
tuber) se recoltează în timpul înfloritului.
Se scot din pământ cu cazmaua, se
scutură, se freacă cu o perie aspră şi se
spală. Apa rezultată din spălare se
îngroapă. Uscarea se face la soare sau în
camere bine încălzite (pentru că altfel se
înnegresc în interior). Uscarea artificială
la 25oC; temperatura se ridică treptat
până la 45oC. Când este nevoie se
recoltează şi frunzele (Aconiti folium) sau
părţile aeriene ale plantei (Aconiti herba)
în timpul înfloritului. În această perioadă
conţine cantitatea cea mai mare de
alcaloizi. Se usucă la soare. Uscarea
artificială, la 25–30oC. După terminarea
operaţiunii de recoltare se spală bine cu
apă şi săpun mâinile şi faţa.

COMPOZIŢIE CHIMICĂ.
Rădăcinile principale conţin amidon (40–
50%), zaharuri, substanţe proteice, acizii
aconitic, malic, tartric, citric, colină,
alcaloizii napelină, napelonină, aconină,
neolină, aconitină, benzoilaconină,
neopelină, săruri minerale.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Rădăcinile
cărnoase, napiforme, mai rar părţile
aeriene ale plantei sau frunzele au
utilizări terapeutice în medicina umană şi
veterinară, cultă şi tradiţională. Sunt cele
mai toxice produse vegetale. Aconitina
este cel mai toxic alcaloid cunoscut.
Preparatele acţionează asupra centrului
respirator şi al celui termoreglator. Pentru
aceste acţiuni este utilizat ca
antinevralgic, anticongestiv, stimulent
respirator, hipotermizant. Medicina
umană îl administrează în gripe, guturai,
nevralgii de trigemen, congestii
pulmonare cu tuse, pneumonii, laringite
ascute, sciatică, ticuri nervoase ale feţei.
Se administrează ca antitermic în stări
gripale. Administrarea se face numai la
prescripţia medicului. Preparatele de
aconit aplicate local (pe piele) produc
senzaţie de căldură, urmată de anestezie
şi furnicături. Intră în compoziţia
medicamentului Tusomag. În medicina
veterinară se întrebuinţează foarte rar ca
analgezic.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Pentru
tratarea gripei, guturaiului, în nevralgii de
trigemen, congestii pulmonare cu tuse,
pneumonii, laringite acute, sciatică, ticuri
nervoase ale feţei: a) tinctură, cu un
conţinut de 0,50 g alcaloizi la 100 ml. Se
administrează 5–10 picături odată şi 40
picături în 24 ore luate în mai multe prize
pe parcursul unei zile; la copii se
administrează 1–2 picături pentru fiecare
an de vârstă, dar maxim 5 picături odată;
b) sirop, preparat din 1 g tinctură pentru
100 g sirop; c) aconitină pură, în doze de
0,5 mg pentru 24 ore divizată în fracţiuni
de 1/10–1/20 mg. Administrarea în toate
180
cazurile se face cu multă precauţie şi nu
se repetă deoarece pot apărea fenomene
cumulative. Uneori aconitina pură se
prescrie sub formă de pilule de 0,05–0,2
mg/doză. 2. Pentru tratarea unor nevralgii
persistente: tinctură de aconit, câte 5–10
picături, de 3–4 ori pe zi, sub formă de
cură, având grijă ca dozele să varieze de
a o administrare la alta, fie scăzând la 5
picături, fie urcând la 10 picături (Em.
Grigorescu, I. Ciulei, Ursula Stănescu,
1986). Uz extern. Empiric, pentru
tratarea reumatismului: rădăcină uscată
şi mărunţită plămădită în rachiu de
drojdie. Se lasă 7 zile. Se strecoară. Se
fac frecţii în zona dureroasă. Produsele
farmaceutice sunt folosite în nevralgii,
dureri faciale, ticuri nervoase ale feţei,
sciatică, laringite, bronşite, gripă, tuse de
diverse etiologii, tuse convulsivă.
MEDICINĂ VETERINARĂ. Uz
intern. Utilizat foarte rar ca analgezic:
tinctură, cu un conţinut de 0,05 g
aconitină la %. Dozele de utilizare:
animale mari (cabaline, taurine), 2–5 ml;
animale mijlocii (ovine, caprine,
porcine), 0,5–1 ml; animale mici (pisici,
câini), 2–5 picături. Atenţie! Este toxic
pentru toate speciile de animale. Uz
extern. Empiric, pentru tratarea plăgilor
cu larve: a) decoct, din frunze şi rădăcină
de omag; se spală plaga; b) unguent, din
pulpele de rădăcină uscată amestecată cu
untură de porc; se aplică pe rană; c)
decoct, folosit ca insecticid, contra
păduchilor la vite. Atenţie! Depăşirea
dozelor produce intoxicaţii grave care
provoacă moartea animalelor.
ORĂŞTICĂ (Lathyrus
vernus (L) Bernh), fam.
Fabaceae/Leguminosae. Plantă erbacee,
perenă, geofită, comună în toată ţara,
întâlnită prin păduri, tufărişuri, de la
câmpie până în etajul subalpin; se mai
numeşte lintea cucului, linte neagră,
181
mazăre sălbatică, măzărica cucului,
măzăroi păsăresc, papigioare, pepingeoi,
pipingioi, pupăgioare, pupăză, pupezele,
pupegioare, pupegioi, pupuzele; Germ:
Frühlings Walderbse; Magh: Tavaszi
lednek; Rus: Cina vesenniaia. Răspândită
în Europa şi Asia.
ISTORIC. Planta este cunoscută din
Antichitate. În ţinuturile dacice şi de
atunci până în timpurile noastre, femeile
se ştergeau la ochi cu roua de pe plantă,
contra durerilor (N. Leon, 1903). În unele
părţi, planta înflorită se culegea înainte de
răsăritul soarelui, se punea în apă călduţă
să mocnească şi după aceea femeile se
spălau cu ea. Lathyrus vine de la cuvântul
grecesc lathyros, nume vechi folosit de
Teofrast la denumirea unor plante
leguminoase.
DESCRIEREA SPECIEI. Plantă
glabră sau glabrescentă, viu verde, cu
tulpină erectă, ramificată, înaltă de 20–30
(60) cm, muchiată. Stipele semisagitate,
lungi de 1–2 cm. Frunze cu 3 perechi de
foliole; rahis terminat cu un vârf scurt şi
moale; foliole ovate sau ovat-lanceolate,
lungi de 3–8 cm, late de 1–1,5 cm, la vârf
lung-acuminate, pe margini scurt
ciliolate. Flori la început purpurii, mai
târziu albăstrii, la uscare cărămizii,
grupate câte 3–8 într-un racem lax;
caliciu cu dinţi inegali, cei inferiori
lanceolaţi şi mai lungi decât cei superiori,
dar mai scurţi decât caliciu; gineceu cu
stil nerăsucit şi nedilatat la vârf. Înflorire,
IV–V. Fruct, păstaie erectă, lineară,
glabră, lungă de 4–6 cm, lată de 5–6 mm,
comprimată, cu nervaţie reticulată, de un
castaniu deschis, cu 8–10 (12) seminţe
subsferice, netede, gălbui şi mărunt
maculate.
RECOLTARE. Părţile aeriene ale
plantei (Lathyrusae vernusae herba) se
recoltează înainte de răsăritul soarelui şi
se foloseşte proaspătă.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ.
Necunoscută.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Medicina
populară îi atribuie proprietăţi
antiflogistice şi calmante locale.
Diminuează inflamaţiile şi excitabilitatea
nervoasă locală.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz extern. Pentru
înlăturarea durerilor de ochi: a) rouă de
plantă, se ia dimineaţa de pe plante cu
palmele şi se şterg ochii; b) extracţie,
planta recoltată înainte de răsăritul
soarelui se introduce în apă caldă. Se lasă
cca 60 minute. Se scoate planta. Apa în
care s-au extras substanţe serveşte la
spălatul pe faţă.
ORBALŢ (Actaea spicata
L), fam. Ranunculaceae. Plantă erbacee,
perenă, geofită, toxică, întâlnită prin
păduri umbroase, din regiunea colinară
până în etajul subalpin; se mai numeşte
buruiană de orobalţ, buruiană de orbanţ,
cristof, cristofoare, cristofor, cristoforă,
cristoforea, cristoforiţă, hristofoară,
hristoforiţă, iarba cristoforului, iarba
fiarelor, iarba lui Hristofor, iarba
orbalţului, iarba Sf. cristofor, iarba
tâlharulu, iarbă de orbalţ, iarbă de
orbanţ, mura pădurii, mură de vite,
orbanţ; Engl: Baneberry, Herb

Cristopher; Germ: Christofskraut;
Magh: Békabogyó; Pol: Adamvo rebro;
Rus: Voroneţ kolosovidnâi. Răspândită în
Europa şi Asia.
ISTORIC. Planta este cunoscută din
vechime. Ea a fost utilizată contra
tăieturilor şi orbalţului (erizipel), a
umflăturilor, durerilor de ochi, durerilor
de grumaz, răcelii de cap şi guşă.
Decoctul se folosea contra râiei la om şi
animale, la tratarea bubelor. Planta se pisa
şi se da vitelor care nu rumegau. A mai
fost folosită ca remediu pentru ciumă.
Numele Actaea vine de la cuvântul
grecesc aktea = soc, cu referire la
asemănarea fructului plantei cu cel de soc
(Sambucus nigra).
DESCRIEREA SPECIEI. Rizom
viguros cu miros neplăcut. Tulpină erectă,
mai mult sau mai puţin glabră şi
ramificată, frunzoasă, înaltă de (20) 40–
70 cm. frunze mari, lung peţiolate, de 2–3
ori ternate, cu foliole de forme variate, de
obicei mari, ovate sau ovat acuminate,
mai mult sau mai puţin 1–3-lobate sau
sectate, cu margini neuniform şi mai mult
sau mai puţin adânc acuminat biseriate,
pe nervuri mai mult sau mai puţin răzleţ
păroase. Flori mici, albe sau albe-gălbui
grupate într-un racem simplu, scurt,
aşezat la subţioara frunzelor; periant din
4–6 foliole petaloide, la care se mai
adaugă, de obicei, încă un periant intern
cu 4–6 foliole albe; androceu din multe
stamine, cu filamente albe sau mai mult
sau mai puţin violete, mai lungi decât
învelişul floral; gineceu apocarpic, format
din 1 (2) carpele, cu multe ovule anatrope
şi stigmat sesil. Înflorire, V–VII. Fruct,
bacă cărnoasă, uniloculară, multispermă,
ovoidă, lungă de cca 1 cm, neagră,
lucioasă. Seminţe hemisferice, slab
turtite, de cca 4 mm lungime, brune,
aşezate pe două şiruri.
182
RECOLTARE. Frunzele (Actaea
folium) sau părţile aeriene al plantei
(Actaea herba) şi rizomul (Actaea
rhizoma) se recoltează la nevoie şi se
folosesc imediat.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ.
Necunoscută. Se ştie că planta conţine
acid transaconitic.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Medicina
populară îi atribuie proprietăţi bactericide
şi bacteriostatice, cicatrizante, vulnerare,
purgative energice, antireumatice,
antitumorale. Principiile active pe care le
conţine omoară bacteriile şi împiedică
înmulţirea lor, favorizează procesul de
epitelizare (vindecare), determină
evacuarea conţinutului intestinal şi
iritarea mucoasei intestinale, diminuează
sau înlătură durerile reumatice, blochează
dezvoltarea tumorilor canceroase (?).
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz extern. 1. Pentru
tratarea tăieturilor: a) cataplasme, cu
frunze proaspete; b) decoct, din frunze
proaspete. Se fierbe 5 minute. Se
strecoară. Se spală partea afectată
folosindu-se un pansament steril. 2.
Pentru tratarea umflăturilor şi a durerilor
reumatice: cataplasme calde, cu cârpe
muiate în decoctul plantei verzi. 3. Pentru
tratarea de râie: badijonări locale, cu
decoctul plantei verzi, sau scăldarea
părţilor bolnave în decoctul plantei. 4.
Pentru tratarea bubelor şi bolilor de piele:
spălături, cu decoctul plantei.
MEDICINĂ VETERINARĂ. Uz
intern. Pentru tratarea de atonie
ruminală: nutriţie, planta mărunţită
183
(tocată) bine se amestecă în tărâţe şi i se
dă animalului să mănânce. Uz extern.
Pentru tratarea de râie (rapăn): scăldări,
cu decoctul plantei.
ORBALŢ-DE-PE-LÂN
GĂ-APE (Valeriana montana L), fam.
Valerianaceae. Plantă erbacee, perenă,
hemicriptofită, întâlnită prin tufişuri,
bolovănişuri, locuri pietroase, stâncării
înierbate, grohotişuri, din regiunea
montană şi subalpină. Răspândită în
Europa de Sud.
ISTORIC. Planta este cunoscută din
vechime. Folosită de medicina populară
contra orbalţului (erizipel). Frunzele
plantei se puneau crude pe locul afectat,
ori acestea se fierbea şi cu decoctul se
făceau spălături locale, iar cu resturile se
legau.
DESCRIEREA SPECIEI. Rizom
cilindric, orizontal sau oblic, ramificat,
lipsit de stoloni. Tulpină înaltă până la 60
cm, erectă, în partea inferioară pufos
păroasă, în cea superioară mai mult sau
mai puţin glabră, cu 3–8 perechi de
frunze. Frunze lucioase, variabile, cele
inferioare rotund spatulate, contrase
într-un peţiol lăţit, păros; frunzele
mijlocii treptat mai scurt peţiolate, eliptic
ovate, cele superioare sesile, ovate până
la ovat lanceolate, întregi, acuminate, cu
marginile întregi sau dinţate. Lăstarii
sterili cu frunze ovat eliptice, la bază
îngustate în peţiol evident, rareori
rotunjite, acute sau acuminate, uşor
dinţate. Flori de culoare liliachie deschis
până la albă, dispuse des într-o cimă
umbeliformă terminală; corolă lungă de
4–5 mm. Înflorire, V–VII. Fructe,
triloculare lungi de 3–4 mm, glabre.
RECOLTARE. Frunzele plantei
(Valerinae montanae folium) se
recoltează şi se folosesc proaspete.
Rizomul şi rădăcinile (Valerinae rhizoma
cum radicibus) se recoltează toamna
târziu cu cazmaua. Se taie partea aeriană
de la colet. Se spală repede într-un curent
de apă. Se lasă la zvântat 1–2 zile, direct
în aer liber, la soare sau în încăperi bine
aerisite, podurile caselor, şoproane.
Uscarea artificială, la 35–40oC.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ. Planta
conţine ulei eteric, acid cafeic,
heterozide, lipide, lipaze, oxidaze,
glucoză, antibiotice, parafine, răşini,
flavonide, săruri minerale de K, Ca, Mg,
Mn.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Medicina
populară îi atribuie proprietăţi sedative,
antispastică şi antiseptică. Asigură
sedarea sistemului nervos; diminuează
sau înlătură contracturile muşchilor;
distruge microorganismele.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz extern. 1. Pentru
tratarea de erizipel (brâncă): a)
cataplasme, pe locul afectat cu frunze
crude, proaspăt culese; b) decoct, din
frunze proaspete la 500 ml apă. Se fierbe
5 minute la foc domol. Se lasă să se
răcească până la călduţ. Se strecoară. Cu
decoctul se spală locul afectat folosind un
pansament steril, după care cu frunzele
fierte se bandajează; c) decoct, din 1
linguriţă rizom uscat măcinat sau pisat la
o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 10

minute. Se lasă să se răcească până la
călduţ. Se strecoară. Se spală locul afectat
folosind un pansament steril, după care cu
un alt pansament steril udat în decoct se
bandajează.
OREZ (Oriza sativa L),
fam. Poaceae/Gramineae. Plantă erbacee,
anuală, terofită, cultivată; se mai numeşte
oriz, perinci, pilau, rişcaş, urez, uriz;
Bulg: Pilav; Engl: Rise; Franc: Riz;
Germ: Reis; Grec: Pilafi; Magh: Köles,
Ris, Rizs, Rizskasa, Török köles; Rus: Ris
posevnoi; Sârbo-Cr: Rij; Turc: Pirinc;
Ucr: Rij. Răspândit în stare spontană în
Asia de Sud, iar cultivat în multe ţări de
pe Glob.
ISTORIC. Orezul este cunoscut din
cele mai vechi timpuri. La început au fost
folosite ca aliment boabele culese din
formele spontane, apoi s-a cultivat. În
scrierile lui Confucius se menţionează că
sub primii împăraţi ai Chinei, campania
de însămânţări se făcea cu ceremonial
deosebit. Foarte veche este cultura
orezului în India, Indonezia, menţionată
în scrierile dravidiene şi respectiv
sanscrite. Din aceste părţi s-a răspândit
prin comerţ în Orientul Apropiat, apoi,
prin intermediul maurilor, a ajuns în
Delta Nilului şi de aici, spre vest, până în
Maroc. În secolul al VIII-lea a trecut în
Spania şi Italia. În România, prima
orezărie a fost înfiinţată în 1786, pe malul
râului Bârzava, în localitatea Topolia (azi
satul Partoş, comuna Banloc). În secolul
al XIX-lea s-a încercat cultivarea lui şi în
alte regiuni ale ţării, dar s-a renunţat din
lipsă de specialişti şi din lipsă de soiuri
potrivite. Experienţe sistematice privind
cultura orezului încep în anul 1936 la
Măgurele, lângă Bucureşti, şi în anul
1937 la Vasilaţi, pe Dâmboviţa. Răspândit
în cultură pe toate continentele. Spontan
în India, Australia, Africa tropicală.
Astăzi se cultivă pe 5 continente (peste
184
200 milioane hectare). Se apreciază că
există peste 3.000 soiuri.
DESCRIEREA SPECIEI. Rădăcini
fasciculate, cu numeroase canale aerifere.
Perişori absorbanţi, puţin numeroşi şi
slab dezvoltaţi. Tulpină, pai (culm),
cilindrică, goală în interior, înaltă de 60–
130 cm, cu 6–7 internodii striate şi
noduri colorate verzui, violaceu, roz etc.
în funcţie de soi. Epiderma puternic
sclerificată şi silicifiată. Frunze liniare,
cu tecile lungi, acoperite cu peri
setiformi. Ligulă triunghiulară, bifurcată
la vârf. Urechiuşe lungi, subţiri
înconjoară tulpina ca un inel (lipsesc la
unele soiuri). Inflorescenţă, panicul lung
de 12–30 cm, aplecat, format dintr-un ax
principal cu 8–10 ramificaţii secundare şi
terţiare fine. Ramificaţiile poartă
spiculeţe uniflore, alungit-elipsoidale,
comprimate lateral, cu câte 4 glume, din
care 2 inferioare foarte reduse. Floarea
reprezintă 2 pale dezvoltate de culoare
galbenă, roz, violacee sau neagră, în
funcţie de varietate; androceul constituit
din 6 stamine; gineceu cu ovar superior,
unicarpelar, stigmat trifidat. Înflorire,
VII–VIII. Fruct, cariopsă elipsoidală,
strâns învelită în palei.
RECOLTARE. Recoltarea începe
când boabele de la vârful paniculului se
află în faza de coacere deplină. La
recoltare se foloseşte combina pentru
cereale păioase. Producţii cca 40 q/ha.
Din orezul brut, după decorticare rezultă
74–76% orez curat (fără pleve) şi 55–
65% orez alb.
185
COMPOZIŢIE CHIMICĂ. Bobul
decorticat conţine proteine (7,7%),
substanţe extractive neazotate (75,2%),
grăsimi (0,4%), celuloză (2,2%),
substanţe minerale (0,5%) cu Ca, P, Fe,
K, Na, S, Mn, Mg, Cl, I, Zn, Fl, As.
Vitaminele A, B1, B6, B12 pe care le
conţine cariopsa nedecorticată, dispar la
lustruire.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Boabele de orez
au utilizări terapeutice în medicina
tradiţională umană şi veterinară. Li se
atribuie proprietăţi energetice,
constructoare, hipotensoare, astringente,
emoliente, antidiareeice, diuretice,
favorizând eliminarea ureei. Se
recomandă pentru creştere, în surmenaj,
hipertensiune, azotemie, diaree, colite de
fermentaţii.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Pentru
reechilibrarea stărilor diareice: decoct,
din 1 lingură orez decorticat la o cană cu
apă rece. Se fierbe 10–15 minute. Se
strecoară. Zeama obţinută se bea
neîndulcită. 2. pentru tratarea afecţiunilor
gastro-intestinale, edemelor de origine
cardiacă şi renală, pentru creştere, în
surmenaj: consumat sub formă de
aliment, în diferite preparate culinare. Uz
extern. 1. Pentru tratarea eczemelor şi a
altor boli de piele: pulbere (făină),
obţinută prin măcinarea cariopselor
decorticate. Se pudrează local zona
afectată. 2. Contra arsurilor, eczemelor,
rănilor: cataplasme, pregătite din făină de
orez şi apă caldă. Se aplică local.
MEDICINĂ VETERINARĂ. Uz
intern. Pentru tratarea enteritelor,
gastroenteritelor, enteritelor hemoragice:
decoct, din 50–100 g cariopse la 1 litru de
apă. Se fierbe 15 minute. Se strecoară. Se
răceşte şi se administrează prin breuvaj
bucal (se toarnă pe gât); b) infuzie, din
100 g cariopse peste care se toarnă 1 litru
de apă în clocot. Se lasă acoperită 60
minute. Se strecoară. Se răceşte şi se
administrează prin breuvaj bucal. Dozele
de tratament: animale mari (cabaline,
bovine), 0,5–1 kg; animale mijlocii
(ovine, caprine, porcine), 0,200–0,350
kg; animale mici (pisici, câini, păsări),
0,025–0,050 kg. Uz extern. Pentru
tratarea eczemelor şi a altor boli de piele:
cataplasme, din făină de orez şi apă sau
pudrarea zonelor afectate cu făină de
orez. Acţiune emolientă.
ORZ (Hordeum vulgare
L), fam. Poaceae/Gramineae. Graminee
erbacee, anuală, terofită, comună în
cultura agricolă ca plantă alimentară,
furajeră şi industrială, uneori
subspontană; se mai numeşte icimie, orz
de primăvară, orz de toamnă, orz tuns,
orz ţepos, orzoaică de primăvară; Germ:
Gerste; Magh: Arpa; Rus: Iacimeni
abâknovennâi; Ucr: Iacimen. Răspândit
pe tot Globul.
ISTORIC. Orzul provine din specia
spontană Hordeum agriocrithon
descoperită în Tibet. Prima plantă
cerealieră cultivată pe Terra. Locul de
cultivare, Egiptul antic. Constituia hrana
de bază a populaţiei nevoiaşe. Herodot şi
Plinius menţionează în scrierile lor că
egiptenii preparau din orz o băutură
alcoolică asemănătoare berii. În Grecia
antică orzul a fost multă vreme principala
cereală. La romani pâinea de orz era
consumată numai de populaţia săracă şi
de soldaţii care pierdeau războiul. Dacii
cunoşteau cultura orzului. Însemnătate
mare a avut şi în viaţa poporului chinez;
se numără printre cele cinci plante sfinte
cultivate cu ceremonial (2800 îHr). Orzul
cultivat astăzi corespunde subspeciilor:
vulgare, cu spiculeţe aşezate în spic pe 4
rânduri, şi hexastichon, cu spiculeţe
aşezate pe 6 rânduri. În primul caz spicul
este 4 muchiat, iar în cazul doi spicul este
cilindric. Largă arie de răspândire; începe
în zonele arctice şi ajunge până în oazele
Saharei. În România zonele cele mai

favorabile pentru cultura orezului sunt
Câmpia de Vest, sudul Olteniei şi
Munteniei, iar zonele favorabile partea
estică a Câmpiei de Vest, partea nordică a
Câmpiei de Sud, Bărăganul şi Dobrogea,
silvostepa Moldovei şi Transilvaniei.
DESCRIEREA SPECIEI. Rădăcină
fasciculată, slab-dezvoltată. Greutatea cea
mare a masei de rădăcini este atinsă în
faza de înspicare – înflorire, apoi scade
către maturitate. Tulpina, pai (culm) înalt
de 30–150 cm, cu 5–7 internodii, netede,
glabre. Frunze liniare, verzi-pal, glabre,
cu auricule (urechiuşe) foarte mari la
baza laminei, albe sau violete, glabre;
ligula puţin dezvoltată, scurtă, trunchiată,
ciliată. Spic lung de 4–13 cm, cu rahisul
puternic comprimat, păros pe margine,
format din segmente drepte. Spiculeţe
fertile, câte 3 pe un călcâi. Glume liniare,
lung-aristate. Palei ovat-lanceolate,
galbene sau negre, alipite de cariopsă sau
libere, cea inferioară terminată cu o aristă
lungă până la 10 cm. Înflorire, VI–VII.
Polenizare anemofilă. Fruct, cariopsă
fusiformă, îmbrăcată, rar golaşă, umflată
la mijloc, şi ascuţită la ambele capete.
RECOLTARE. Cariopsele de orz
(Hordeumi semen) se recoltează în faza
maturităţii galbene. Sunt destinate
alimentaţiei şi au utilizări terapeutice. La
maturitatea deplină se recoltează loturile
semincere. Se treieră. Producţii, cca 35–
95 q/ha. Orzul verde (Hordeumi herba) se
recoltează în faza tânără, până la
înspicare. Este folosit în această stare
pentru obţinerea sucului sau este uscat şi
măcinat obţinându-se o pudră de orz
verde.
186
COMPOZIŢIE CHIMICĂ.
Cariopsele (boabele) conţin apă
(13,92%), proteină brută (10,53%),
grăsimi (2,08%), substanţe extractive
neazotate (66,18%), celuloză (2,78%),
substanţe minerale (2,5%), cu P, K, Si,
Mg, Ca, Fe. Proteinele sunt formate din
prolamine (35–45%), gluteine (35–40%),
globuline (10–20%), albumine (3–4%).
Substanţele extractive neazotate sunt
alcătuite din amidon (97%) şi zaharuri
simple (3%). Glutenul este în cantitate
foarte mică sau lipseşte, de unde slaba
însuşire panificabilă a făinii (Gh.
Bâlteanu, I. Fazecaş, Al. Salontai, C.
Vasilica, V. Bârnaure, Fl. Ciobanu, 1973).
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Cariopsele şi
planta verde în stadiul tânăr au utilizări
terapeutice în medicina tradiţională
umană şi veterinară. Principiile active îi
conferă proprietăţi de: emolient, tonic
general, tonic al sistemului nervos, tonic
cardiac, stimulator digestiv, drenor
hepatic, antidiareeic, hipotensor, reglator
al tensiunii arteriale, stimulator al
potenţei sexuale, antiinflamator,
răcoritor. Cariopsele (boabele) sunt
recomandate în afecţiuni pulmonare
(tuberculoză), bronşite cronice,
demineralizare, atonie gastrică şi
intestinală, insuficienţă hepatică,
dischinezie biliară, enterite, diaree,
dizenterie, febră tifoidă, inflamaţii ale
căilor urinare (nefrite, cistite),
hipotensiune, stărui febrile, stimulare a
creşterii. Orzul verde este folosit pentru
extragerea sucului sau se usucă şi se
transformă în pudră. Sub o formă sau alta
este folosit în aneroxie, anemie,
stomatite, cancer, gastrită, ulcer, colită,
pancreatită, afecţiuni hepatice (hepatită
virală, hepatită cronică, ciroză),
dischinezie biliară, diabet, astmă,
bronşite, tuberculoză pulmonară, viroză
pulmonară, rinită alergică, cardiopatie
ischemică, infarct miocardic,
hipotensiune şi hipertensiune arterială,
astenie, schizofrenie, epilepsie, nevralgie
187
de trigemen, nevralgie facială, insomnie,
artrită, acnee, pistrui, eczeme, ulcer
varicos, tromboflebite, hemoragii, fistule
perianale, hemoroizi, dismenoree,
sterilitate, impotenţă sexuală,
avitaminoze, alopecie, reumatism
articular acut, lombo-sciatică.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Pentru
tratarea enterocolitelor, dizenteriei,
diareei la copii: consum, de boabe
decorticate fierte; consum de pâine
fabricată din făină de orz. 2. Pentru
tratarea bolilor de rinichi şi vezică, pentru
calmarea tusei: decoct, din 20 g (2 linguri
pline) boabe orz, la 1 litru de apă. Se
fierbe 20–30 minute. Se acoperă şi se lasă
să se răcească. Se bea conţinutul a 2–3
căni pe zi. 3. Pentru a favoriza digestia:
infuzie, din malţ (germeni prăjiţi), 1
linguriţă cu vârf la o cană (250 ml) cu apă
în clocot. Se lasă acoperită 15–20 minute.
Se strecoară. Se bea conţinutul a 2 căni pe
zi înainte sau imediat după masă. 4.
Pentru tratarea diabetului, tuberculozei,
bronşitei cronice, în anemie, cancer,
gastrită, ulcer, colită, pancreatită,
dischinezie biliară, ciroză, hepatită virală
şi cronică, cardiopatie ischemică, cord
postinfarctic, schizofrenie, epilepsie,
nevralgie, insomnie, artrită, flebită,
impotenţă sexuală, sterilitate, reumatism,
hemoroizi, acnee, eczeme, ulcer varicos
şi ca tonic general: orz încolţit, se
mănâncă 1–2 linguri pe zi. Pentru a
obţine orzul încolţit se pun boabele pe o
farfurie şi se îmbibă cu apă. Se ţin 1–2
zile în bucătărie. Tot pentru tratarea
acestor boli în terapeutica populară se
mai folosesc sucul de orz verde şi pudra
de orz verde. Dozele de tratament: a)
sucul de orz verde, 50 ml diluat cu apă,
suc de mere sau suc natural din alte
fructe; o doză se ia dimineaţa şi alta
seara, întotdeauna cu 30 minute înainte de
masă; b) macerat, din 1 linguriţă pudră
orz verde, la 100 ml apă rece. Se lasă 2–3
ore. Se strecoară. Se bea cu 30 minute
înainte de masă. Se poate consuma şi
nestrecurat. În cazul unor evoluţii
deosebite ale bolilor menţionate doza se
administrează mai des: se iau 3 doze pe
zi (dimineaţa, prânz, seara) de suc sau
macerat. Sucul din orz se obţine din
plante imediat recoltate. Se curăţă de
impurităţi, verificându-se fir cu fir, se
spală şi se introduc în storcător. Pentru un
rezultat mai bun, orzul se trece mai întâi
prin maşina de tocat, apoi se introduce în
storcător. Pasta rămasă se pune într-un
borcan, se toarnă apă rece cu puţin peste
nivelul ei şi se pune în frigider.
Dimineaţa următoare se introduce în
storcător şi sucul obţinut se bea fără a
mai fi diluat (reţeta este folosită în
familia prof. Radu Bădoi, din satul
Olteni, judeţul Prahova). Uz extern. 1.
Pentru atenuarea durerilor reumatice şi
de lumbago, în hemoroizi, fistule
perianale, alopecie, acnee, pistrui,
eczeme, ulcer varicos, tromboflebite:
cataplasme, cu făină de orz umectată cu
apă caldă. Se aplică local pentru 1–3 ore.
2. Pentru emolierea furunculelor şi
reducerea edemelor: cataplasme, cu făină
de orz umectată cu apă caldă. Se aplică
local.
MEDICINĂ VETERINARĂ. 1.
Pentru tratarea gastroenteritelor,
enteritelor hemoragice, indigestiilor şi în
regimurile dietetice: a) decoct, din 50 g
boabe (cariopse) de orz la 1 litru de apă.
Se fierbe 30 minute la foc domol. Se
răceşte şi se administrează prin breuvaj
bucal (se toarnă pe gât); b) barbotaj, din
făină de orz 10%, malţ de orz 10%. 2. În
mediul sătesc, crescătorii de animale
folosesc cariopsele de orz ca hrană pentru
găini în scopul stimulării ouatului. În caz
de retenţie placentară, se administrează
vacilor orz împreună cu boabe de grâu,
porumb, ovăz.
ORZOAICĂ (Hordeum
distichon L), fam. Poaceae/Gramineae.
 188

Plantă erbacee, anuală, terofită, cultivată, terapeutice în medicina tradiţională

alimentară, industrială, anemofilă, umană şi veterinară. Principiile active îi
cultivată până la altitudinea de 1.000 m; conferă proprietăţi de: emolient, tonic
se mai numeşte orzoaie, orz, orzoaică; general, tonic al sistemului nervos, tonic
Germ: Gerste; Magh: Árpa. cardiac, stimulator digestiv, drenor
ISTORIC. Orzoaica a apărut în hepatic, antidiareeic, hipotensor, reglator
cultură după orz, încă din Antichitate. al tensiunii arteriale, stimulator al
Oamenii antici nu făceau deosebire între potenţei sexuale, antiinflamator,
orz şi orzoaică. Herodot şi Plinius cel răcoritor. Cariopsele (boabele) sunt
Bătrân menţionează în scrierile lor că recomandate în afecţiuni pulmonare
egiptenii preparau din orz (probabil (tuberculoză), bronşite cronice,
orzoaică) o băutură asemănătoare berii. demineralizare, atonie gastrică şi
Ea a fost cultivată şi de daci. intestinală, insuficienţă hepatică,
DESCRIEREA SPECIEI. Rădăcină dischinezie biliară, enterite, diaree,
fasciculată. Tulpina înaltă de 60–80 (130) dizenterie, febră tifoidă, inflamaţii ale
cm. frunze liniare, plane, cu auricule căilor urinare (nefrite, cistite),
bazale lungi, foarte late, glabre. Spic lung hipotensiune, stărui febrile, stimulare a
de 5–15 cm, puternic comprimat. creşterii. Orzoaica verde este folosit
Spiculeţe câte 3 pe un călcâi al axei pentru extragerea sucului sau se usucă şi
spicului, cel mijlociu fertil, iar celelalte se transformă în pudră. Sub o formă sau
două adeseori reduse la rudimente florale. alta este folosit în aneroxie, anemie,
Fruct, cariopsă. stomatite, cancer, gastrită, ulcer, colită,
pancreatită, afecţiuni hepatice (hepatită
virală, hepatită cronică, ciroză),
dischinezie biliară, diabet, astmă,
bronşite, tuberculoză pulmonară, viroză
pulmonară, rinită alergică, cardiopatie
ischemică, infarct miocardic,
hipotensiune şi hipertensiune arterială,
astenie, schizofrenie, epilepsie, nevralgie
de trigemen, nevralgie facială, insomnie,
artrită, acnee, pistrui, eczeme, ulcer
varicos, tromboflebite, hemoragii, fistule
RECOLTARE. Se face în faza
perianale, hemoroizi, dismenoree,
coacerii depline, când umiditatea
sterilitate, impotenţă sexuală,
seminţelor este sub 14%, şi conţinutul în
avitaminoze, alopecie, reumatism
extractive azotate este cel mai ridicat.
articular acut, lombo-sciatică.
Producţia în medie este de 31–80 q/ha MEDICINĂ UMANĂ.
(Gh. Bâlteanu, V. Bârnaure, 1989). FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Pentru
COMPOZIŢIE CHIMICĂ. Orzoaica tratarea diabetului, tuberculozei, bronşitei
de toamnă conţine proteine (9,08–18,32% cronice, în anemie, cancer, gastrită, ulcer,
s u), amidon (55,95–63,17% s u). colită, pancreatită, dischinezie biliară,
Orzoaica de primăvară conţine proteine ciroză, hepatită virală şi cronică,
(13,41–18,80% s u), amidon (54,47– cardiopatie ischemică, cord postinfarctic,
63,78% s u), grăsimi, celuloză, substanţe schizofrenie, epilepsie, nevralgie,
minerale. insomnie, artrită, flebită, impotenţă
PROPRIETĂŢI
sexuală, sterilitate, reumatism,
FARMACODINAMICE. Cariopsele şi
hemoroizi, acnee, eczeme, ulcer varicos
planta verde în stadiul tânăr au utilizări
şi ca tonic general: orzoaică încolţită, se
189
mănâncă 1–2 linguri pe zi. Pentru a
obţine orzoaica încolţită se pun boabele
pe o farfurie şi se îmbibă cu apă. Se ţin 1–
2 zile în bucătărie. Tot pentru tratarea
acestor boli în terapeutica populară se
mai folosesc sucul de orzoaică verde şi
pudra de orzoaică verde. Dozele de
tratament: a) sucul de orzoaică verde, 50
ml diluat cu apă, suc de mere sau suc
natural din alte fructe; o doză se ia
dimineaţa şi alta seara, întotdeauna cu 30
minute înainte de masă; b) macerat, din 1
linguriţă pudră orzoaică verde, la 100 ml
apă rece. Se lasă 2–3 ore. Se strecoară. Se
bea cu 30 minute înainte de masă. Se
poate consuma şi nestrecurat. În cazul
unor evoluţii deosebite ale bolilor
menţionate doza se administrează mai
des: se iau 3 doze pe zi (dimineaţa, prânz,
seara) de suc sau macerat. Sucul din
orzoaică se obţine din plante imediat
recoltate. Se curăţă de impurităţi,
verificându-se fir cu fir, se spală şi se
introduc în storcător. Pentru un rezultat
mai bun, orzoaica se trece mai întâi prin
maşina de tocat, apoi se introduce în
storcător. Pasta rămasă se pune într-un
borcan, se toarnă apă rece cu puţin peste
nivelul ei şi se pune în frigider. Dimineaţa
următoare se introduce în storcător şi
sucul obţinut se bea fără a mai fi diluat. 2.
Pentru tratarea bolilor de rinichi şi vezică,
pentru calmarea tusei: decoct, din 20 g (2
linguri pline) boabe orz, la 1 litru de apă.
Se fierbe 20–30 minute. Se acoperă şi se
lasă să se răcească. Se bea conţinutul a 2–
3 căni pe zi. 3. Pentru a favoriza digestia:
infuzie, din malţ (germeni prăjiţi), 1
linguriţă cu vârf la o cană cu apă în
clocot. Se lasă acoperită 15–20 minute.
Se strecoară. Se bea conţinutul a 2 căni pe
zi înainte sau imediat după masă. 4.
Pentru tratarea enterocolitelor,
dizenteriei, diareei la copii: consum, de
boabe decorticate fierte; consum de pâine
fabricată din făină de orzoaică. Uz
extern. 1. Pentru atenuarea durerilor
reumatice şi de lumbago, în hemoroizi,
fistule perianale, alopecie, acnee, pistrui,
eczeme, ulcer varicos, tromboflebite:
cataplasme, cu făină de orzoaică
umectată cu apă caldă. Se aplică local
pentru 1–3 ore. 2. Pentru emolierea
furunculelor şi reducerea edemelor:
cataplasme, cu făină de orzoaică
umectată cu apă caldă. Se aplică local.
MEDICINĂ VETERINARĂ. 1.
Pentru tratarea gastroenteritelor,
enteritelor hemoragice, indigestiilor şi în
regimurile dietetice: a) decoct, din 50 g
boabe (cariopse) de orzoaică la 1 litru de
apă. Se fierbe 30 minute la foc domol. Se
răceşte şi se administrează prin breuvaj
bucal (se toarnă pe gât); b) barbotaj, din
făină de orzoaică 10%, malţ de orzoaică
10%. 2. În mediul sătesc, crescătorii de
animale folosesc cariopsele de orzoaică
ca hrană pentru găini în scopul stimulării
ouatului. În caz de retenţie placentară, se
administrează vacilor orzoaică împreună
cu boabe de grâu, porumb, ovăz.
OSUL-IEPURELUI
(Ononis spinosa L), fam.
Fabaceae/Leguminosae. Plantă
subarbustivă, perenă,
camefită-hemicriptofită, întâlnită prin
fâneţe şi păşuni aride, stepe,
mărăcinişuri, de-a lungul cursurilor de
apă, pe locuri nisipoase în Transilvania,
în zona colinară a Olteniei şi Moldovei,
Mamaia, Mangalia; se mai numeşte
asudul-calului, asudul-capului,
bobul-coaşei, caşul-iepurelui,
ciocul-cioarei, colţul-iepurelui,
dârmotin, lemnie, lingoare, lungoare, pir,
sălăşitoare, sălăşitioară,
sudoarea-calului, sudoarea-calului
puturoasă, sudoarea-capului, sulfină,
zilezitoare; Germ: Dornige Hauhechel;
Magh: Tövises; Rus: Stalnik kaliucâi.
Răspândit în regiunea mediteraneană a
Europei şi Asia Mică.
ISTORIC. Planta este cunoscută din
Antichitate. Dacii o numeau azila (assila)

– azilă, ăssilă, osilă, osoi de unde a
devenit numele de azi osul-iepurelui (I.
Pachia Tatomirescu, 1997). Este o veche
plantă medicinală, cu proprietăţi
diuretice, sudorifice şi depurative. A fost
un leac obişnuit contra lingorii (febră
tifoidă), dropicei (hidropizie), a boalelor
de băşică (oprirea urinei), a durerilor de
stomac, a durerilor de rinichi, contra
vătămăturii (afecţiuni interne cu crize
acute). Ononis este denumirea dată de
Dioscoride, de la cuvântul grecesc onos =
măgar şi oninemi = a fi util, cu referire la
măgarii care le place să mănânce planta.
DESCRIEREA SPECIEI. Rizom
continuat cu o rădăcină flexibilă, cenuşie,
lungă de 25–30 (40) cm, groasă până la 1
cm. Tulpină lemnificată la bază,
ramificată, păroasă, înaltă până la 60 (70)
cm, foarte spinoasă, rămurele sunt
prevăzute cu spini rigizi, din care unul
este terminal, iar 2–3 sunt laterali. Frunze
superioare simple, cele inferioare
trifoliate, cu stipele înconjurând tulpina
(amplexicaule), cu foliole ovale, dinţate
pe margine, glandulos-păroase. Flori
papilonate, roz cu dungi mai închise,
dispuse la subsuoara unor bractei spre
vârful tulpinii. Înflorire, VI–VII. Fruct,
păstaie păroasă, mică, cu 1–2 seminţe.
RECOLTARE. Rădăcinile (Ononidis
radix) se recoltează primăvara de
timpuriu (martie – aprilie) sau toamna
(septembrie – octombrie). Se scot din
pământ cu cazmaua. Se taie coletul şi se
replantează pentru refacerea plantei.
Rădăcinile se curăţă de pământ, se spală
într-un curent de apă, se scurtează în
bucăţi de 20–25 cm şi se despică în
lungime. Se pot tăia în rondele foarte
190
mici de 1–2 mm. Părţile seci şi cele
necorespunzătoare se îndepărtează. Se
usucă la soare în strat gros de cel mult 10
cm. Se întorc din când în când. Uscarea
artificială la 50–60oC. Frunzele
(Ononidis folium) şi părţile aeriene ale
plantei (Ononidis herba) se recoltează în
timpul înfloritului, pe timp frumos, după
ce s-a ridicat roua. Se usucă la umbră, în
strat subţire, de preferat în poduri
acoperite cu tablă. Se păstrează în pungi
de hârtie sau saci textili.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ.
Rădăcinile conţin onopsină, omonină
(derivat flavonic), omocerină (derivat
triterpenic), trifolirizină, fitoglutină, acid
gliceritic, tanin, ulei volatil, ulei gras,
zaharuri, acid citric, săruri minerale.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Rădăcina şi
frunzele au utilizări terapeutice în
medicina umană şi veterinară, cultă şi
tradiţională. Principiilor active li se
atribuie proprietăţi diuretice, antiseptice
ale căilor urinare, depurative,
antihemoragice. Administrarea
decoctului sau infuziei măreşte diureza,
favorizează eliminarea calculilor renali.
Acţiunea diuretică, de eliminare a ureei şi
clorurilor, este asigurată de sinergismul
flavonidelor cu uleiurile volatile şi
triterpenele. Acţiune bună
antimicrobiană, înlătură edemele
generate de afecţiuni metabolice
(reumatismul, guta), este folosit şi în
tratamentul dermatitelor cronice.
Frunzele sau partea aeriană a plantei au o
acţiune marcantă asupra eczemelor de
diferite etiologii. În medicina umană se
recomandă în hidropizia însoţită de
edeme, calculoză (litiază) renală, cistite,
reumatism, gută, bronşite, boli de piele,
iar în medicina veterinară pentru tratarea
cistitelor, cistitelor hemoragice şi
afecţiunilor renale.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Pentru
tratarea edemelor datorate insuficienţei
circulatorii, în litiază renală (calculoză),
191
gută, hidropizie, bronşite, cistite,
reumatism: a) decoct, din 1 lingură
pulbere rădăcină sau rădăcină bine
mărunţită, la o cană (250 ml) cu apă. Se
fierbe la foc moale 15–20 minute. Se
strecoară. Se bea conţinutul a 3 căni pe zi;
b) macerat, din 1 linguriţă pulbere
rădăcină sau rădăcină fină tăiată peste
care se toarnă 250 ml apă rece. Se lasă
acoperită 12 ore. Dimineaţa se strecoară
şi se bea conţinutul a 2–3 căni pe zi. 2.
Pentru tratarea cistitelor, afecţiunilor
cardiovasculare, edemelor cardiorenale,
afecţiunilor metabolice (gută, azotemie,
uremie, obezitate): decoct, din 1 linguriţă
pulbere rădăcină la o cană (250 ml) cu
apă. Se fierbe 10–15 minute la foc moale.
Se strecoară. Se bea conţinutul a 3 căni pe
zi. 3. Pentru tratarea ascitei, afecţiunilor
renale, retenţiei urinare: decoct, din 20 g
rădăcină uscată şi mărunţită la 1 litru de
apă. Se fierbe până scade la 750 ml. Se
strecoară. Se bea fracţionat în timpul unei
zile, în 3 prize (dimineaţă, prânz, seara).
Cura durează mai multe zile. 4. Pentru
tratarea ascitei, bolilor aparatului urinar,
stărilor alergice, eczemelor de diverse
etiologii: decoct, din 3 linguriţe de frunze
uscate şi mărunţite la o cană (250 ml) cu
apă. Se fierbe 10 minute. Se strecoară. Se
bea conţinutul a 2–3 căni pe zi pe
nemâncate. 5. Pentru creşterea diurezei:
pulbere de rădăcină, se iau zilnic câte 1–
2 g. 6. Pentru tratarea cistitelor,
pielocistitelor, în litiază renală
(calculoză), edeme renale, reumatism,
obezitate, intoxicaţii: decoct, din 4 linguri
rase pulbere rădăcină la 1 litru de apă
rece. Se fierbe 30 minute la un foc
potrivit. Se strecoară. Se bea fracţionat în
cursul unei zile. 7. Empiric, pentru
tratarea durerilor de stomac: decoct, din
2–3 linguriţe de frunze, flori, ramuri
uscate şi mărunţite la o cană (250 ml) cu
apă. Se fierbe 5 minute la foc domol. Se
strecoară. Se îndulceşte, se bea conţinutul
a 2–3 căni pe zi. 8. Empiric, pentru
combaterea durerilor de rinichi: macerat,
din întreaga plantă în rachiu. Se bea
conţinutul a 3–4 păhărele pe zi. 9.
Empiric, pentru tratarea herniei: decoct,
din părţile aeriene ale plantei, se bea de
3–4 ori pe zi câte 100 ml. Uz extern. 1.
Empiric, pentru tratarea herniei şi
eczemelor de diverse etiologii: decoct,
din părţile aeriene ale plantei. Se spală
locul şi se pun comprese; resturile plantei
rămase de la prepararea decoctului se
aplică pe locul afectat, sub bandaj,
folosind o pânză înmuiată în decoct. 2.
Pentru fortificarea copiilor şi maturilor
debili: băi, cu decoctul obţinut din plantă.
Planta intră în compoziţia diferitelor
formule de ceai PLAFAR pentru tratarea
aterosclerozei, dischinezie biliare,
cistitei, litiazei renale, gutei, în
prepararea dezinfectantelor urinare,
diureticelor apoase.
MEDICINĂ VETERINARĂ. Uz
intern. Pentru tratarea cistitei, cistitei
hemoragice şi afecţiunilor renale: a)
infuzie, din 50 g rădăcină uscată şi
mărunţită, peste care se toarnă 500 ml
apă în clocot. Se lasă acoperită 30
minute. Se strecoară. Se răceşte şi se
administrează prin breuvaj bucal (se
toarnă pe gât); b) decoct, din 50 g
rădăcină uscată şi mărunţită la 500 ml
apă. Se fierbe 15–20 minute la foc
domol. Se strecoară. Se răceşte şi se
administrează prin breuvaj bucal. Dozele
de tratament: animale mari (cabaline,
bovine), 250–300–500 g; animale
mijlocii (ovine, caprine, porcine), 100–
200–300 g; animale mici (pisici, câini),
10–15–20 g. Doza se poate repeta la 24
ore. Rol diuretic, antiseptic al căilor
urinare, depurativ, antihemoragic.
OTRĂŢEL (Onosoma
arenaria W. et K), fam. Boraginaceae.
Plantă erbacee, perenă, hemicriptofită,
întâlnită prin locuri nisipoase, colinare,
aride, stepe, dune fixate, din zona stepei
până în etajul gorunului; se mai numeşte
boroanţă, bărănaţi, bătănuţi,

limba-mielului; Germ: Sandlotwurz;
Magh: Homoki vértő; Rus: Onosma
pescianaia. Răspândit în Europa, cu
excepţia regiunilor nordice.
ISTORIC. Plantă cunoscută din
Antichitate. Ea a fost folosită de moşii şi
strămoşii noştri pentru tratarea diferitelor
boli. Reţetele au fost transmise din
generaţie în generaţie până astăzi.
Decoctul obţinut din plantă se bea pentru
izdat (colici intestinale) sau bubă de
inimă (enterită). Plan ta se fierbea
înăbuşit, cu urzică şi pelin şi se bea
pentru trânji (hemoroizi). Numele
Onosoma vine de la cuvintele greceşti
ónos = măgar şi osmé = miros, cu referire
la mirosul caracteristic ce exală rădăcina
proaspăt scoasă din pământ.
DESCRIEREA SPECIEI. Rădăcină
groasă, aproape cărnoasă. Tulpini solitare
sau mai multe, erecte, robuste, hispide,
bogat foliate, cu aspect verde-cenuşiu,
ramificate, mai mult de la mijloc în sus,
înaltă de 30–50 (60) cm. Frunze pe
ambele feţe cu peri setiformi, lungi şi
subţiri, cele bazale lanceolate, lungi de 6–
8 cm, late de 5–6 mm, formând o rozetă,
cele tulpinale linear lanceolate, sesile,
lungi de 4–8 cm şi late de 4–6 mm. Flori
grupate în inflorescenţă aproape
corimboasă, laxe, formată din 3–5 cincine
multiflore; caliciu hispid, cu lacinii
lineare, prevăzute cu peri setiformi,
maturi, mai scurtă decât corola; corola
tubulos claviformă, la exterior glabră sau
slab pubescentă; androceu cu antere lungi
de 5–7 mm, mai mult sau mai puţin
exerte, de 2 ori mai lungi decât partea
liberă a filamentelor. Înflorire, VI–VII.
Fructe, nucule mici, netede, ovoidal
triunghiulare, lucioase, uşor rostrate, de
culoare brună-cenuşie, cu mici puncte de
culoare închis brune.
192
RECOLTARE. Părţile aeriene ale
plantei (Onosomae folium) se recoltează
în timpul înfloritului, pe timp însorit,
după ce s-a ridicat roua. Se usucă la
umbră, în strat subţire, de preferat în
podurile caselor acoperite cu tablă.
Rădăcina (Onosomae radix) se recoltează
prin august – septembrie. Se usucă la
umbră.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ.
Nestudiată.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Medicina
populară îi atribuie plantei proprietăţi
antiflogistice, antiseptice, bactericide,
antidiareeice. Diminuează inflamaţiile,
distruge microorganismele, bacteriile,
combate diareea precipitând proteinele
din conţinutul intestinal.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Pentru
tratarea de diaree, dizenterie, enterită,
colici intestinale: decoct, din 1 linguriţă
plantă uscată şi mărunţită sau rizom uscat
şi mărunţit la o cană cu apă (250 ml). Se
fierbe 5 minute. Se lasă să se răcească
până la călduţ. Se bea conţinutul a 1–2
căni pe zi. 2. Pentru tratarea de
hemoroizi: decoct, din 1 lingură otrăţel, 1
lingură urzici, 1 lingură pelin, toate
uscate şi mărunţite la 1 litru apă. Se
fierbe 5 minute acoperit. Se lasă să se
răcească până la călduţ. Se strecoară. Se
bea de 3 ori pe zi câte o jumătate de
pahar (dimineaţa, prânz, seara).
OVĂZ (Avena sativa L),
fam. Poaceae/Gramineae. Cereală anuală
193
de primăvară şi de toamnă, terofită,
comună în cultura de nutreţ şi boabe, în
deosebi în regiunile colinare şi de munte;
se mai numeşte ovăz alb, ovăz negru,
ovăscior, ovâsc, ovoz, ovioz, zob; Engl:
Oat; Franc: Avoine, Germ: Hafer,
Gemeine Hafer; Magh: Zab, Abrak zab;
Pol: Polanka; Rus: Ovios posevnoi;
Sârbo-Cr: Odur; Ucr: Oves. Răspândită
în Europa şi Asia.
ISTORIC. Ovăzul este cunoscut din
Antichitatea îndepărtată. El este luat în
cultură mai târziu decât orzul şi grâul.
Primele însemnări scrise despre ovăz
datează de la începutul secolului al IV-lea
îHr. Theophrast (271–286 îHr) dă
amănunte asupra ovăzului cultivat,
precizând că nu se bucură de o preţuire
deosebită. Plinius cel Bătrân (secolul I
dHr) menţionează în scrierile lui ovăzul
grecesc (Avena graeca), cu seminţe care
nu se scutură, bun pentru a fi semănat în
amestec cu alte plante pentru obţinerea de
nutreţ verde şi fân. Tot el menţionează că
ovăzul cultivat era necunoscut în acel
timp poporului roman şi că popoarele ce
se aşează la nordul Imperiului Roman
(geţii, germanii) cultivau ovăzul pentru
boabe, folosindu-l în alimentaţie sub
formă de griş sau chiar pâine. Galenus
(131–201 dHr) menţionează că începând
cu secolul al II-lea dHr în Asia Mică,
ovăzul era cultivat pentru boabe şi folosit
cu precădere în hrana animalelor de
tracţiune. În Evul Mediu, pentru partea
centrală a Europei, ovăzul devenise una
din principalele cereale de primăvară,
fiind folosit la hrănirea animalelor şi în
alimentaţia populaţiei (griş, pâine, băuturi
alcoolice). Astăzi, pe Glob, suprafeţele
cultivate au început să scadă. În anul
1961 se cultivau 43,6 milioane hectare,
iar în anul 1986, 26 milioane hectare. Şi
în România suprafeţele cultivate au
scăzut de la 674.200 hectare existente în
anul 1934–1938 s-a ajuns la 75.000
hectare în anul 1985. Aproximativ 70%
din suprafaţa de ovăz cultivată în
România se găseşte în Transilvania,
vestul ţării şi nordul Moldovei.
DESCRIEREA SPECIEI. Rădăcini
adventive, fasciculate, profunde, cu
capacitate mare de absolvire a
substanţelor nutritive (P, K, Ca etc),
aflate în combinaţii greu solubile.
Tulpină erectă, netedă, cu 5–7 internodii
goale în interior, glabră, la bază
tufos-ramificată, înaltă de 60–100 (150)
cm. frunze plane, cu limbul uşor răsucit
de la dreapta spre stânga, glabre sau
ciliate pe margini. Ligulă dezvoltată,
dinţată la vârf (există şi forme
neligulate). Urechiuşă lipsă.
Inflorescenţă, panicul lung de 15–30 cm,
erect. Spiculeţe cu 2–3 flori protejate de
2 glume lungi, inegale, cu 5–9 nervuri.
Paleea inferioară alungită, bombată,
bidentată, brună. Paleea superioară mai
scurtă şi îngustă. Înflorire, VI–VIII.
Polenizare anemofilă. Fructe cariopse
acoperite cu paleei adevărate.
RECOLTARE. Momentul recoltării
se stabileşte cu atenţie. Trecerea spere
maturitatea completă a boabelor din
partea superioară a inflorescenţei
reprezintă indiciul începerii recoltării.
Recoltarea se face cu combina. Din
loturile semincere recoltarea se face la
maturitatea deplină. Producţia medie este
de 14–15 q/ha.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ.
Cariopsele nedecorticate conţin proteine
12–15%), substanţe extractive neazotate
(58,2%), grăsimi (4,8%), celuloză
(10,3%), vitamina A, B, substanţe
minerale; cariopsele decorticate conţin

proteine (13,5%), substanţe extractive
neazotate (62,8%), grăsimi (7,6%),
celuloză (1,2%). Paiele şi pleava conţin
proteine (3,8%), substanţe extractive
neazotate (35,9%), grăsimi (1,6%),
celuloză (38,7%). Folosit în alimentaţia
copiilor şi adulţilor cu regim dietetic, sub
formă de griş, făină, fulgi, cafea
(surogat).
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Planta are
utilizări terapeutice în medicina umană şi
veterinară, tradiţională. I se atribuie
proprietăţile analeptic, calmant,
cicatrizant, depurativ, diuretic,
hipoglicemiant, energizant, fortifiant,
tonic, pectoral, stimulent tiroidian,
laxativ, reconfortant, răcoritor. Indicat ca
aliment pentru copii în perioada de
creştere. Stimulează sistemul nervos
central, respectiv funcţiile psihomotorii,
respiraţia, circulaţia, funcţiile centrelor
medulari, diminuează sau înlătură
spasmele musculare; favorizează
vindecare rănilor prin procesul de
epitelizare; activează procesele de
eliminare a toxinelor din organism pe cale
gastrointestinală, renală sau prin glandele
sudoripare; intervine asupra epiteliului
renal mărind cantitatea de urină
eliminată, scadă cantitatea de glucoză din
sânge, prin activarea proceselor de
metabolizare a ei; fluidifică secreţiile
bronşice şi înlesneşte expectoraţia;
stimulează funcţia tiroidiană; asigură un
tranzit intestinal normal; înlătură
insomniile şi asigură un somn liniştit; se
apreciază că acţionează împotriva
sterilităţii şi a impotenţei sexuale. Se
recomandă în cancer, afecţiuni
pulmonare, digestive, hepatice, splenice,
diabet, litiază renală şi vezicală, colică
renală, insuficienţă tiroidiană, insomnie,
laringită, tuse, tuse convulsivă, surmenaj,
gută, impotenţă, sterilitate, ulcer varicos,
astenie fizică şi nervoasă, nevralgii,
prurit, reumatism, erupţii cutanate, dureri
intercostale.
MEDICINĂ UMANĂ.
194
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. În
tratamentul cancerului, pe lângă alte
crudităţi indicate: suc de ovăz verde,
obţinut prin punerea la încolţit a
seminţelor. Plantele înalte de 15–20 cm
se spală bine. Se îmbibă cu apă şi se dau
la mixer şi apoi la centrifugă. Sucul
obţinut se ţine la frigider. Se consumă de
3 ori pe zi câte un pahar. Cantitatea se
amestecă cu suc de mere sau se diluează
cu apă. 2. Pentru tratarea afecţiunilor
gastrice, hepatice, splenice, pulmonare,
pentru eliminarea nisipului la rinichi şi
vezică, în diabet, gută, impotenţă, ca
tonic general: decoct, din 20 g (2 linguri
pline) fulgi de ovăz la 1 litru de apă. Se
fierbe 15–20 minute. Se bea conţinutul a
3–4 căni pe zi. 3. Pentru combaterea
tusei: decoct, din 1 lingură boabe la o
cană de apă. Se fierbe 20–25 minute. Se
strecoară. Se îndulceşte cu miere. Se bea
conţinutul a 2–3 căni pe zi. 4. Pentru
tratarea astmului, asteniei, insomniei:
tinctură, obţinută din seminţe
nedezvoltate, măcinate sau pisate peste
care se toarnă alcool 70o. Se lasă la
macerat 8–10 zile. Se strecoară şi se
păstrează în sticle închise la culoare şi
astupate cu dop. În astenii se iau de 3 ori
pe zi, înainte de mese, câte 20 picături, în
insomnii, 40 picături înainte de culcare.
5. Pentru tratarea diabetului, în
insuficienţă tiroidiană, astenie, sterilitate,
impotenţă sexuală, litiază renală şi
vezicală, tuse, surmenaj, gută: a) decoct,
din 10 linguri cariopse (boabe) la 1 litru
de apă. Se fierbe 30 minute. Se strecoară
şi se bea conţinutul a 3–4 căni pe zi; b)
macerat, din 10 linguri boabe ovăz pisate
peste care se toarnă 1 litru de apă. Se lasă
acoperită 12 ore. Se strecoară. Se bea
conţinutul a 3–4 căni pe zi. Uz extern. 1.
Pentru atenuarea durerilor intercostale:
cataplasme, din făină de ovăz şi pleavă,
umectate cu apă. Se aplică local şi se ţine
1–2 ore. 2. Pentru combaterea durerilor
reumatice: decoct, din 2 căni boabe şi o
farfurie pleavă la 5 litri de apă. Se fierbe
într-un vas adânc 30 minute. Se răceşte
195

până la temperatura suportabilă. Se

introduc mâinile sau picioarele bolnave şi
se ţin până se răceşte apa. 3. Pentru
tratarea spondilozei anchilozante, artrozei
şoldului: decoct, din una mână de paie
tocate la 10 litri apă caldă. Se fierbe 30
minute. Se strecoară. Decoctul se toarnă
în apa din cadă (temperatura apei 36–
37oC). Durata de îmbăiere este de 20–30
minute. Se face o cură de 21 băi. Se
repetă după 4 luni.
MEDICINĂ VETERINARĂ. Uz
intern. 1. Pentru tratarea enteritelor,
gastroenteritelor, preventiv şi curativ, ca
tonifiant, dietetic: decoct, din 1 kg
grăunţe la 10 litri apă. Se fierbe 60
minute. Se răceşte ş apoi se
administrează. Doze: animale mari
(cabaline, taurine), 1–2 porţii pe zi;
animale mijlocii (ovine, caprine, porcine),
¼ porţie. 2. Pentru tineret: supe dietetice,
din 1 kg făină ovăz, 3 litri apă caldă (40–
50oC), 2 g drojdie de bere, 3,5 g sare. Se
lasă 6 ore la macerat, după care se fierbe
30 minute. Se lasă la răcit şi se
administrează. Doze: purcei de 3
săptămâni, 50 ml pe zi; viţei 250 ml pe zi.
La vârsta de 2–3 luni, doza se măreşte de
4–5 ori (Eugen Neagu, Constantin
Stănescu, 1985). Etnoiatriac, ţăranii
administrează ovăz în atonie ruminală,
bronşite, emfizem pulmonar, inapetenţă,
retenţie placentară, stimularea ouatului.
Pentru retenţia placentară la vaci se
administrează o tavă de ovăz prăjit.
Scroafelor care nu mănâncă după fătare li
se dau boabe de ovăz fiert.