194

înaltă de 25 m, cu ritidom timpuriu,

subţire, brun-întunecat sau cenuşiu-
PALTIN DE CÂMP brun, crăpat în lung şi transversal, fără
(Acer platanoides L), fam. Aceraceae. a se exfolia; scoarţă netedă, cenuşie cu
Arbore foios, indigen, megafanerofit, striaţiuni albicioase în lung; lemn
întâlnit frecvent în pădurile de şleau din uniform, elastic, cu valoare mai mică
regiunile de câmpie şi de deal, unde decât a paltinului de munte. Lujeri
vegetează diseminat, rar în făgete şi brun-roşcaţi. Muguri ovoizi sau
amestecuri de răşinoase cu fag, din globuloşi, alipiţi de lujer, brun-roşcaţi,
regiunea montană; se mai numeşte arţar, glabri, cu solzii foarte fin-ciliaţi.
arţar coajă, arţar mic, arţariu, arţăraş, Coroană ovoidală, deasă. Frunze
aţar, jugastru, paltin; Engl:
Engl: Sycamore; palmat-lobate, din 5–7 lobi, verzi pe
Germ:
Germ: Spitz-Ahorn; Magh:
Magh: Korai juhar; faţa inferioară, cu suc lăptos. Flori
Rus:
Rus: Klen plataovidnâi. Răspândit în galbene-verzui grupate în inflorescenţe
Europa şi sud-vestul Asiei. corimbiforme. Înflorire, IV–V. Fructe,
ISTORIC. Arbore cunoscut din disamare, cu nucule turtite şi aripioare
antichitate. Acer este numele arborelui la divergente, pedule. Creştere rapidă în
romani, derivat din cuvântul latin acer = tinereţe. După 40–50 ani este depăşit de
tare, cu referire la lemnul său care este arborii cu care se află în amestec,
tare. Moşii şi strămoşii noştri preţuiau rămânând în etajul al II-lea.
lemnul său omogen, folosit pentru
confecţionarea uneltelor şi obiectelor
casnice. Seva dulce, abundentă
primăvara, obţinută prin incrustarea
tulpinilor, era foarte căutată de copii (I.
Morariu, 1938). Frunzele, vârfurile
ramurilor tinere şi scoarţa se foloseau
pentru vopsit împreună cu alte plante.
Paltinul a avut importanţă şi în medicina
populară. Decoctul fructelor (samare),
numit de ei fluturi de paltin, era folosit
contra dizenteriei. Decoctul, obţinut prin
fierberea scoarţei în apă, se folosea contra
diareei, dizenteriei şi hemoroizilor. Mai
târziu, scoarţa se plămădea în rachiu şi
era folosită în acelaşi scop. Pentru FORME ŞI VARIETĂŢI . Forma
durerile de stomac se folosea decoctul din laciniatum, cu frunze cuneate la bază,
flori de paltin. Acesta se bea dimineaţa şi adânc lobate, cu lobii înguşti,
seara. acuminaţi, foarte lung şi ascuţit dinţaţi,
DESCRIEREA SPECIEI. Rădăcină răsfrânţi în jos; f. palmatifidum, cu
pivotantă, trasantă, superficială. Tulpină frunze palmat divizate până la bază, iar
195
lobii şi lobulii sunt terminaţi în sete
lungi; f. rubrum (Acer
(Acer platanoides var.
rubrum),
rubrum), cu frunze la început verzi sau
verzi-roşietice, iar în vară roşii întunecate
(cultivat ca arbore ornamental); f.
schwedleri,
schwedleri, cu frunzele tinere roşii-
deschis, apoi verzi întunecate (arbore
ornamental) (N. Şofletea, L. Curtu,
2000).
RECOLTARE. Fructele (Aceri
(Aceri
platanoidi fructus)
fructus) se recoltează la
maturitatea fiziologică. Se usucă în
camere aerisite, uscate sau în poduri
acoperite cu tablă. Florile (Aceri (Aceri
platanoidi flos)
flos) se recoltează în perioada
înfloritului IV–V. Se usucă la umbră, în
strat foarte subţire, de preferat în poduri
acoperite cu tablă. Scoarţa (Aceri (Aceri
platanoidi cortex)
cortex) se recoltează de pe
crengile ramurilor de 2–3 ani. Se taie în
fragmente mici. Se usucă în încăperi
aerisite. Seva se recoltează primăvara
prin încrustarea tulpinilor şi prinderea de
tulpină a unui dispozitiv de curgere în
borcan sau sticlă.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ.
Nestudiată.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE . Fructele, scoarţa,
florile şi seva au utilizări terapeutice în
medicina umană tradiţională. Fructelor li
se atribuie proprietăţi astringente,
antidizenterice. Scoarţei i se atribuie
proprietăţi astringente, antidizenterice,
antidiareeice, hemostatice şi cicatrizante.
Florilor de paltin li se atribuie proprietăţi
tonifiante şi stimulatoare pentru
activitatea cardiacă, iar sevei însuşiri
mineralizatoare, tonifiante, depurative,
stimulând eliminarea toxinelor din sânge.
Seva se recomandă persoanelor anemice
şi convalescenţilor.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Pentru
tratarea dizenteriei: decoct, din 1 lingură
fructe uscate şi eventual mărunţite la o
cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 5 minute.
Se strecoară. Se bea conţinutul a 2–3 căni
pe zi. 2. Pentru tratarea diareei,
dizenteriei şi hemoragiilor interne
uşoare: a) decoct, din 1–1½ linguriţă
pulbere scoarţă la o cană (250 ml) cu
apă. Se fierbe 5 minute. Se strecoară. Se
bea conţinutul a 3 căni pe zi; b) extract
alcoolic, obţinut prin plămădirea
scoarţei în rachiu; se bea conţinutul a 3–
4 păhărele pe zi. 3. Pentru tratarea
afecţiunilor gastrice (dor de inimă):
decoct, din 1–2 linguriţe flori de paltin
la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 5
minute. Se strecoară. Se bea conţinutul
a 2 căni pe zi. 4. Pentru tratarea copiilor
şi adulţilor debili, anemici sau în stare
de convalescenţă: sevă proaspătă,
extrasă din tulpină. Copiii iau de 3 ori
pe zi câte 100 ml, adulţii de 3 ori pe zi
câte 150–200 ml. Uz extern. Pentru
tratarea rănilor: decoct, din 2 linguri
pulbere scoarţă la 250 ml apă. Se fierbe
5 minute. Se strecoară. Se fac spălături
locale folosindu-se un tampon curat.
PALTIN DE MUNTE
(Acer pseudoplatanus L), fam.
Aceraceae. Arbore foios indigen, de
mărimea I, megafanerofit, întâlnit
frecvent sub formă diseminată sau în
grupe mici, începând din şleaurile de
deal până în molidişuri, izolat şi în
rariştile subalpine, altitudine 1.600 m;
se mai numeşte arţar alb, arţar de
codru, paltin; Engl:
Engl: Sycomore maple;
Franc:
Franc: Érable sycomore; Germ:Germ: Berg-
Ahorn; Magh:
Magh: Hegyi juhar; Rus: Rus: Klen
lojnoplatanovâi, Klion garnâi;
garnâi; Ucr:
Ucr:
Iavir. Răspândit în centrul şi sudul
Europei, Caucaz şi Asia Mică.
ISTORIC. Arborele este cunoscut
din antichitate. Din cele mai vechi
timpuri, frunzele acestui arbore se
puneau brânzei din vase, pentru a
împiedica mucezirea ei. A fost preţuit
pentru lemnul său frumos, alb, cu luciu
mătăsos, fin, elastic, folosit pentru
confecţionarea diferitelor obiecte
casnice, a mobilei şi a instrumentelor
muzicale. Seva sa cu gust dulceag este
căutată de copii şi astăzi.

DESCRIEREA SPECIEI. Rădăcină
pivotant-trasantă. Tulpină dreaptă, uneori
cu neregularităţi de creştere, înaltă până
la 40 m; scoarţă cenuşie-închis, netedă în
tinereţe, după 40 ani cu ritidom brun-
gălbui, ce se exfoliază în plăci; lemn
rezistent, durabil, elastic, uniform.
Coroană larg-globuloasă, simetrică,
deasă. Lujeri glabri, verzi până la brun-
deschis, cu numeroase lenticele. Muguri
terminali în 4 muchii, cu 6–8 solzi, cei
laterali ovoidali, mai mici, depărtaţi de
axă, glabri, verzi sau verzi-gălbui, cu
solzi scurt-ciliaţi pe margine şi tiviţi cu o
dungă brună. Cicatricele frunzelor
perechi sunt unite printr-o linie stipelară
scurtă. Frunze penat-palmat-lobate,
cordate, verzi-închis pe faţa superioară şi
verzi-albăstrui pe cea inferioară,
pubescente la început, apoi glabre şi slab-
păroase pe nervuri; peţiol lung de 5–15
cm; nu conţin suc lăptos. Flori verzi-
gălbui, poligame, andromonoice, formate
după înfrunzire şi grupate în panicule
bogate. Înflorire, IV–V. Fructe disamare
cu nucule convexe şi aripi lungi de 3–6
cm, depărtate sub un unghi drept, ascuţit,
cu maturizarea în septembrie.
Fructificarea în masiv are loc la 30–40
ani, în perioada VIII–IX. Longevitate,
400–500 ani.
FORME ŞI VARIETĂŢI . Forma
erytrocarpum, cu biamarele roşii; f.
palmatifidum, cu frunze adânc divizate
până la 2/3 sau 3/4 din lamină; f.
purpureum, frunze cu partea inferioară
mai mult sau mai puţin purpurie,
adeseori şi aripile biamare roşii-deschis;
196
f. quinquelobum, cu frunze tipice, 5-
lobate, larg-cordate, lobii cu vârfuri
acuminat-îngustate; f. vitifolium, frunze
cu lobii la vârf obtuzi, cel mult ascuţiţi;
var. subtrilobum, cu frunze prevăzute
cu trei lobi evidenţi şi doi lobi bazali
foarte mici; var. villosum, cu frunze ce
au pe partea inferioară peri evidenţi,
pedunculii florali păroşi.
RECOLTARE. Fructele (Aceri (Aceri
platanoidi fructus)
fructus) se recoltează la
maturitatea fiziologică. Se usucă în
camere aerisite, uscate sau în poduri
acoperite cu tablă. Florile (Aceri (Aceri
platanoidi flos)
flos) se recoltează în
perioada înfloritului IV–V. Se usucă la
umbră, în strat foarte subţire, de preferat
în poduri acoperite cu tablă. Scoarţa
(Aceri platanoidi cortex)
cortex) se recoltează
de pe crengile ramurilor de 2–3 ani. Se
taie în fragmente mici. Se usucă în
încăperi aerisite. Seva se recoltează
primăvara prin încrustarea tulpinilor şi
prinderea de tulpină a unui dispozitiv de
curgere în borcan sau sticlă.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ.
Nestudiată.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE . Fructele,
scoarţa, florile şi seva au utilizări
terapeutice în medicina umană
tradiţională. Fructelor li se atribuie
proprietăţi astringente, antidizenterice.
Scoarţei i se atribuie proprietăţi
astringente, antidizenterice,
antidiareeice, hemostatice şi
cicatrizante. Florilor de paltin li se
atribuie proprietăţi tonifiante şi
stimulatoare pentru activitatea cardiacă,
iar sevei însuşiri mineralizatoare,
tonifiante, depurative stimulând
eliminarea toxinelor din sânge. Seva se
recomandă persoanelor anemice şi
convalescenţilor.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Pentru
tratarea dizenteriei: decoct, din 1
lingură fructe uscate şi eventual
mărunţite la o cană (250 ml) cu apă. Se
fierbe 5 minute. Se strecoară. Se bea
conţinutul a 2–3 căni pe zi. 2. Pentru
197
tratarea diareei, dizenteriei şi
hemoragiilor interne uşoare: a) decoct,
din 1–1½ linguriţă pulbere scoarţă la o
cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 5 minute.
Se strecoară. Se bea conţinutul a 3 căni
pe zi; b) extract alcoolic, obţinut prin
plămădirea scoarţei în rachiu; se bea
conţinutul a 3–4 păhărele pe zi. 3. Pentru
tratarea afecţiunilor gastrice (dor de
inimă): decoct, din 1–2 linguriţe flori de
paltin la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe
5 minute. Se strecoară. Se bea conţinutul
a 2 căni pe zi. 4. Pentru tratarea copiilor
şi adulţilor debili, anemici sau în stare de
convalescenţă: sevă proaspătă, extrasă
din tulpină. Copiii iau de 3 ori pe zi câte
100 ml, adulţii de 3 ori pe zi câte 150–
200 ml. Uz extern. Pentru tratarea
rănilor: decoct, din 2 linguri pulbere
scoarţă la 250 ml apă. Se fierbe 5 minute.
Se strecoară. Se fac spălături locale
folosindu-se un tampon curat.
PAPANAŞI (Trifolium
(Trifolium
arvense L), fam. Fabaceae/
Fabaceae/Leguminosae.
Leguminosae.
Plantă erbacee, anuală, hibernantă,
terofită, comună în întreaga ţară,
întâlnită prin locuri uscate, însorite,
fâneţe, livezi, pe lângă drumuri, în
mirişti, din zona de silvostepă până în
etajul fagului; se mai numeşte chercară,
chercuri, cercură, clopoţei, coada mâţei,
cotocei, culbecească, ghizdei, iarba
somnului, mieluşel, mâţe, mâţişori,
mâţucă, mâţucă de iarbă, motocei,
pepenări, pepenei, pepenică, pepeniţă,
pepinăriţă, pisici, prefuşor, pufişor,
pufuşor, talpa lupului, trifoi, trifoi
iepuresc; Engl:
Engl: Cat's foot; Franc:
Franc: Trèfle;
Germ:
Germ: Haseklee;
Haseklee; Magh:
Magh: Herehura; Rus.:
Klever paşennâi; Ucr: Ucr: Kumintena.
Răspândită în Europa şi Asia.
ISTORIC. Planta este cunoscută din
vechime. I s-au dat diferite întrebuinţări,
printre care şi în medicină. Decoctul
plantei a fost folosit pentru friguri
(malarie) şi ca somnifer pentru copii.
DESCRIEREA SPECIEI . Rădăcină
pivotantă. Tulpină înaltă de 5–30 (60)
cm, erectă, simplă sau adesea ramificată
de la bază, de obicei des-scurt-păroasă,
mai rar glabră sau glabrescentă. Frunze
tulpinale inferioare de timpuriu caduce,
cele superioare cu peţiol scurt şi
concrescut cu stipelele. Stipele ovate sau
lanceolate, ascuţite, pieloase, mai mult
sau mai puţin roşiatic-nuanţate. Foliole
alungit cuneat-lineare sau lanceolate,
lungi până la 20 mm şi late de 2–5 (6)
mm, spre vârf cu margini mai mult sau
mai puţin întregi sau slab dinţate, de
obicei pe ambele feţe des-păroase, cu
nervuri abia vizibile. Flori la început
alburii, mai târziu roze, persistente,
grupate în inflorescenţe numeroase,
axilare, cele superioare în aparenţă
terminale; caliciu cu tubul ovat
campanulat, 10-nervat, alburiu-păros,
cu gâtul deschis şi cu inel puţin păros,
cu dinţii drepţi, subulaţi, de 2–3 ori mai
lungi decât tubul, cu peri deşi, lungi,
patenţi; corolă mai scurtă decât caliciul,
cu petale concrescute, la care vexilul
este îngust, mai mult sau mai puţin
obtuz, mai lung decât celelalte petale.
Înflorire, V–VII (X). Fruct, păstaie
scurtă, lat-ovată, închisă în caliciu.
Seminţe globulos-ovate, galbene-verzui.
RECOLTARE. Părţile aeriene ale
plantei (Trifoli
(Trifoli herba)
herba) se recoltează în
timpul înfloritului. Se usucă la umbră,
în strat subţire.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ.
Necunoscută.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE . Medicina

populară îi atribuie plantei proprietăţi
febrifuge şi sedative.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. Pentru
tratarea de friguri (malarie) şi ca
somnifer pentru copii: decoct, din plantă
proaspătă sau 1 linguriţă plantă uscată şi
mărunţită la o cană (250 ml) cu apă. Se
fierbe 5 minute la foc domol. Se lasă să
se răcească până la călduţ. Se bea
conţinutul a 1–2 căni pe zi pentru
scăderea febrei, şi conţinutul a ½–1 cană
(depinde de vârstă) pentru copii, înainte
de culcare, ca să aibă somn bun (reţetele
sunt empirice).
PAPURĂ (Typha
(Typha latifolia
L), fam. Typhaceae. Plantă erbacee,
perenă, geofită (hidrohelofită),
cosmopolită, întâlnită în apele stagnante
sau lin-curgătoare, bălţi, marginea
lacurilor, prin mlaştini, comună în Delta
Dunării, în orezării, din zona stepei până
în etajul fagului; se mai numeşte băţea,
berbecuţ, bot, bucsău, culm, paporă,
papură de baltă, spetează, şovar; Engl:
Engl:
Creat reed mace, Cat's-tail; Franc: Franc:
Massette; Germ:
Germ: Binderohr,
Breitblättrigger Rohrkolben; Magh:
Magh:
Széleslevelû gyékény; Rus:
Rus: Rogoz
şirokolistnâi;
şirokolistnâi; Ucr:
Ucr: Rogoz. Răspândită în
Europa, Asia, America de Nord,
Australia.
ISTORIC. Planta este cunoscută din
antichitate. Dacii făceau din frunze
diferite împletituri, mai ales coşuri şi
rogojini. Rizomul era folosit în medicină
pentru tratarea de diaree şi alte boli.
Spicele florale se fierbeau şi se abureau
rănile cu viermi, iar cu zeama se spălau;
intern se foloseau în rânduri roşii
(metroragie), amenoree (dispariţia
menstrelor), dismenoree (sindrom
dureros care precede sau însoţeşte
menstruaţia). Thypha este numele ei la
Teofrast şi Dioscoride. Numele îi este dat
de la cuvântul grecesc typhos = baltă, cu
referire la locul unde creşte planta, sau
198
după typhein = a arde, a afuma,
deoarece planta a fost utilizată drept
combustibil.
DESCRIEREA SPECIEI . Rizom
gros, noduros, târâtor. Tulpină foliată,
înaltă până la 4 m. Frunze liniare,
cărnoase, late de 1–2 cm. Flori
unisexuate, adunate în spic mascul şi
spic femel, lungi de 6–20 (30) cm,
tangente; florile mascule au androceu cu
filamente staminale de 3 ori mai lungi
decât anterele; florile femele au gineceul
superior, cu stigmatul negru-brun în
partea superioară, mai lung decât perii
(sete). Înflorire, VII–VIII. Fruct, achenă
monospermă, coriacee.
RECOLTARE. Rizomul (Thyphae (Thyphae
rhizoma)
rhizoma) se recoltează la nevoie şi se
foloseşte imediat. Pentru folosirea lui în
sezonul rece, se recoltează toamna, spre
sfârşitul vegetaţiei. Se scoate din mâl cu
cazmaua, se spală, se taie în rondele
mici şi se usucă în poduri acoperite cu
tablă. Stratul trebuie să fie foarte
subţire. Spicele florale (Thylphae
(Thylphae flos)
flos)
se recoltează în perioada înfloritului şi
se folosesc imediat sau se usucă la
umbră, pentru a fi folosite la nevoie.
Frunzele (Tyhphae
(Tyhphae folium)
folium) se recoltează
toamna, se usucă şi sunt folosite la
dogărit.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ. Rizomii
conţin amidon (15–21%), grăsimi (1%),
proteine (5–18%) şi substanţe minerale.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE . Rizomii şi
spicele florale au utilizări izolate în
medicina tradiţională, umană şi
199
veterinară. Principiilor active din rizomi
li se atribuie proprietăţi tonifiante,
astringente, antidiareeice, calmante.
Asigură tonifierea organismului,
precipită proteinele din conţinutul
intestinal, înlăturând stările diareice, şi
exercită o acţiune hemostatică locală,
diminuează excitabilitatea nervoasă.
Spicelor florale li se atribuie proprietăţi
dezinfectante, cicatrizante, sedative.
Împiedică dezvoltarea microbilor şi
grăbeşte procesul de epitelizare pentru
vindecarea rănilor.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Pentru
FITOTERAPIE.
tratarea diareei: decoct, din 1 lingură
pulbere rizom sau rizom uscat şi tăiat
mărunt la o cană (250 ml) cu apă. Se
fierbe 5 minute la foc domol. Se
strecoară. Se bea conţinutul a 2–3 căni pe
zi. 2. Pentru tratarea vătămăturii (hernie,
afecţiuni interne, cu crize acute):
extracţie alcoolică din rizom. Rizomul
proaspăt sau uscat, tăiat foarte mărunt, se
introduce într-o sticlă de 1 litru până la
jumătate. Se umple sticla cu rachiu şi se
lasă la macerat 10–12 zile. Se strecoară.
Se consumă la nevoie câte 3–4 păhărele
sau, după caz, mai multe. 3. Pentru
alinarea suferinţelor la femeile lehuze,
care după naştere acuză dureri mari în
pântece sau la durerile premenstruale şi
menstrualee: decoct, din 1 lingură rizom
uscat sau proaspăt, tăiat foarte mărunt, la
o cană de vin alb. Se fierbe 5 minute. Se
strecoară. Se bea conţinutul a 2–3 căni pe
zi. Reţeta se practică în unele zone din
Moldova. 4. Pentru tratarea dismenoreii,
amenoreii şi metroragiei: decoct,
decoct, 1-2
linguri spice florifere sfărâmate la o cană
(250 ml) cu apă. Se fierbe 4-5 minute la
foc domol. Se strecoară. Se bea conţinutul
a 2-3 căni pe zi, cu înghiţituri rare. Uz
extern. 1. Pentru întărirea copiilor debili:
băi,
băi, cu decoct din rizom. 2. Pentru
tratarea durerilor de dinţi, când aceştia se
clatină: decoct, din 1 linguriţă pulbere
rizom şi 1 linguriţă cimbru de grădină.
Se fierbe 5 minute la foc domol. Se
strecoară. Se răceşte până la călduţ şi
apoi se ţine în gură.
MEDICINĂ VETERINARĂ. Uz
extern. Pentru tratarea rănilor cu viermi
(larve): decoct, din 2 linguri părţi
mărunte de spice florale, la o cană (250
ml) de apă. Se fierbe 5 minute. Se
strecoară. Se răceşte. Se spală rana.
PAPURĂ ÎNGUSTĂ
(Typha angustifolia L), fam. Typhaceae.
Plantă erbacee, perenă, geofită
(hidrohelofită), cosmopolită, întâlnită
prin ape stagnante sau lin curgătoare, pe
marginea bălţilor, lacurilor, prin
mlaştini, mai ales în Delta Dunării, din
zona stepei până în etajul fagului; se
mai numeşte băţea, berbecuţ, bucsău,
culm, paporă, papură de baltă,
spetează, şovar; Engl:
Engl: Lesser reed
mace; Franc:
Franc: Messette;
Messette; Germ:
Germ:
Schmalblättriger Rohrkolben; Magh:Magh:
Keskenylevelü gyékény; Rus: Rus: Rogoz
uzkolistnâi; Ucr:
Ucr: Rogoz. Răspândită în
Europa, Asia, America de Nord,
Australia.
ISTORIC. Planta este cunoscută
din antichitate. Dacii o foloseau la
împletituri, iar fiertura din rizom, ca
medicament împotriva scorbutului şi ca
hrană.
DESCRIEREA SPECIEI . Rizom
târâtor, gros, noduros. Tulpina înaltă de
1–4 m. Frunze îngust-liniare, uşor
bombate pe faţa inferioară, late de 4–6
(10) mm. Flori femele bracteate, grupate
într-un spic femel, brun, cilindric, lung
până la 35 cm; gineceu cu stigmatul
alungit, acuminat. Flori mascule,
grupate într-un spic mascul, aflat
deasupra spicului femel; androceu cu
antere mai lungi decât filamentele
staminale. Înflorire, VII–VIII. Fruct,
achenă monospermă.

RECOLTARE. Rizomul (Thyphae (Thyphae
rhizoma)
rhizoma) se recoltează la nevoie şi se
foloseşte imediat. Pentru folosirea lui în
sezonul rece, se recoltează toamna, spre
sfârşitul vegetaţiei. Se scoate din mâl cu
cazmaua, se spală, se taie în rondele mici
şi se usucă în poduri acoperite cu tablă.
Stratul trebuie să fie foarte subţire.
Spicele florale (Thylphae
(Thylphae flos)
flos) se
recoltează în perioada înfloritului şi se
folosesc imediat sau se usucă la umbră,
pentru a fi folosite la nevoie. Frunzele
(Tyhphae folium)
folium) se recoltează toamna, se
usucă şi sunt folosite la dogărit.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ . Rizomii
conţin amidon (15–21%), grăsimi (1%),
proteine (5–18%) şi substanţe minerale.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE . Rizomii şi
spicele florale au utilizări izolate în
medicina tradiţională, umană şi
veterinară. Principiilor active din rizomi
li se atribuie proprietăţi tonifiante,
astringente, antidiareeice, calmante.
Asigură tonifierea organismului,
precipită proteinele din conţinutul
intestinal, înlăturând stările diareice, şi
exercită o acţiune hemostatică locală,
diminuează excitabilitatea nervoasă.
Spicelor florale li se atribuie proprietăţi
dezinfectante, cicatrizante. Împiedică
dezvoltarea microbilor şi grăbesc
procesul de epitelizare pentru vindecarea
rănilor.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Pentru
tratarea diareei: decoct, din 1 lingură
pulbere rizom sau rizom uscat şi tăiat
mărunt la o cană (250 ml) cu apă. Se
200
fierbe 5 minute la foc domol. Se
strecoară. Se bea conţinutul a 2–3 căni
pe zi. 2. Pentru tratarea vătămăturii
(hernie, afecţiuni interne, cu crize
acute): extracţie alcoolică din rizom.
Rizomul, proaspăt sau uscat, tăiat foarte
mărunt, se introduce într-o sticlă de 1
litru până la jumătate. Se umple sticla
cu rachiu şi se lasă la macerat 10–12
zile. Se strecoară. Se consumă la nevoie
câte 3–4 sau după caz mai multe
păhărele pe zi. 3. Pentru alinarea
suferinţelor la femeile lehuze, care după
naştere acuză dureri mari în pântece:
decoct, din 1 lingură rizom uscat sau
proaspăt tăiat foarte mărunt la o cană de
vin alb. Se fierbe 5 minute. Se strecoară.
Se bea conţinutul a 2–3 căni pe zi.
Reţeta se practică în unele zone din
Moldova. Uz extern. 1. Pentru întărirea
copiilor debili: băi,
băi, cu decoct din rizom.
2. Pentru tratarea durerilor de dinţi,
când aceştia se clatină: decoct, din 1
linguriţă pulbere rizom şi 1 linguriţă
cimbru de grădină. Se fierbe 5 minute la
foc domol. Se strecoară. Se răceşte până
la călduţ şi apoi se ţine în gură.
PARACHERNIŢĂ
(Parietaria officinalis L), fam.
Urticaceae. Plantă erbacee, perenă,
hemicriptofită, întâlnită sporadic prin
grohotişuri, margini de păduri sau
tufărişuri umede, zăvoaie, pe lângă
garduri, ziduri, dărâmături, ruine,
grămezi de pământ, grădini de zarzavat,
vii, din regiunea dealurilor (zona
pădurilor de stejar) până în cea montană
(zona fagului); se mai numeşte grâul
potârnichei, grâul potârnichilor,
mătrice, părecherniţă, părăcheriţă, pir,
politriche, urzică moartă; Germ: Germ:
Glaskraut; Magh:
Magh: Orvosi falfû; Rus:Rus:
Postenniţa aptecinaia; Ucr:
Ucr: Pomirnek.
Pomirnek.
Răspândită în Europa, Asia Mică
(mediteranean).
ISTORIC. Planta este cunoscută
din antichitate. Parietaria este numele
plantei la Apuleius (secolul al II-lea
201
dHr), de la paries = perete, zid, cu
referire la creşterea plantei pe lângă zid.
Moşii şi strămoşii noştri o foloseau contra
tusei, în bolile de rinichi şi beşica udului,
contra urinării cu sânge.
DESCRIEREA SPECIEI . Rizom
neted, fibros, alungit. Tulpină erectă,
neramificată, scurt-păroasă, înaltă până
la 100 cm. Frunze ovate, ovat-lanceolate
sau lanceolate, la vârf lung-ascuţite, la
bază oblic-cuneiform-atenuate, des-
păroase pe faţa inferioară. Flori cu
perigon foliar, dispuse în inflorescenţe
dichaziale. Înflorire, VI–IX. Fruct,
nuculă ovală, neagră, lucioasă.
RECOLTARE. Părţile aeriene ale
plantei (Parietari
(Parietari herba)
herba) se recoltează pe
timp frumos, până la înflorire, după ce s-
a ridicat roua. Se usucă în camere
aerisite, de preferat în poduri acoperite cu
tablă. Rizomul (Parietari
(Parietari rhizoma)
rhizoma) se
recoltează toamna către sfârşitul
vegetaţiei. Se scoate din pământ cu
cazmaua. Se spală. Se usucă în poduri
acoperite cu tablă sau în camere bine
aerisite.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ . Pe lângă
alte substanţe, are conţinut ridicat de
azotat de potasiu.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE . Părţile aeriene
ale plantei au utilizări terapeutice în
medicina umană tradiţională. Li se
atribuire proprietăţi diuretice, depurative,
emoliente, antitusive, antireumatismale,
vulnerare. Azotatul de potasiu pe care îl
conţine acţionează asupra epiteliului
renal mărind cantitatea de urină
eliminată. Favorizează eliminarea
toxinelor din corp. Acţionează împotriva
tusei. Previne şi diminuează durerile
reumatice. Diminuează starea
inflamatorie. Grăbeşte vindecarea
rănilor. Folosită în bolile de rinichi, în
special în afecţiunile căilor urinare; se
mai foloseşte în tratarea tusei, răguşelii,
intoxicaţiilor uşoare, în reumatism,
hemoroizi, fisuri anale.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. Pentru
FITOTERAPIE.
tratarea tusei, răguşelii, în reumatism,
afecţiuni renale, afecţiuni ale căilor
urinare, hemoroizi: decoct, din 1
linguriţă părţi aeriene mărunţite la o
cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 5
minute la foc moale. Se acoperă şi se
lasă la răcit 16 minute. Se strecoară. Se
bea conţinutul a 2–3 căni pe zi. Uz
extern. Pentru tratarea hemoroizilor şi
fisurilor anale: decoct, din 4 linguri
plantă mărunţită la 1 litru apă. Se fierbe
10 minute. Se strecoară. Se lasă la răcit
până la călduţ. Se spală local, folosind
un tampon de vată.
PATUL-CELOR-DIN
VÂNT (Centaurea
(Centaurea triumfetti All), fam.
Asteraceae/Compositae.
Asteraceae/Compositae. Plantă erbacee,
perenă, hemicriptofită, întâlnită
sporadic prin locuri înierbate şi
stâncoase din regiunea de dealuri (etajul
gorunului) şi până în regiunea subalpină
(etajul jnepenişului); se mai numeşte
albăstrele-de-munte. Răspândită în
Europa Centrală.
ISTORIC. Planta este cunoscută
din vechime. La noi, în zona Munţilor
Apuseni, se folosea cu alte plante,
contra celor din vânt (boli de natură
diferită). Numele Centaurea, vine de la
cuvântul grecesc kentaurion, nume
folosit de Hipocrate pentru o plantă
medicinală.
DESCRIEREA SPECIEI . Tulpină
înaltă de 5–20 cm, alb tomentoasă,
simplă, foliată până la vârf, de obicei cu
un singur antodiu. Frunze mijlocii
îngust-lanceolate, lungi de 7 cm, uşor

decurente, de obicei întregi, uneori penat-
lobate sau partite, pe faţa superioară
tomentoase, cenuşii, cu toment persistent,
pe faţa inferioară cenuşiu sau alb-
tomentoase. Foliole involucrale verzi,
striate, cu apendunculi brunii sau negri,
fimbriaţi; fimbriile lungi, albe sau la bază
brunii, la vârf întotdeauna albe. Înflorire,
VI–VII. Fruct, achene cilindrice
prevăzute cu papus.
RECOLTARE. Calatidiile înflorite
ale plantei (Ciani
(Ciani flos cum receptaculis)
receptaculis)
se recoltează la începutul înfloririi, pe
timp însorit, după ce s-a ridicat roua. Se
usucă la umbră în strat subţire. Din când
în când plantele se întorc pentru a se
obţine o uscare uniformă.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ . Conţine
substanţe amare, centaurina (cnicina), un
glicozid: cicorina, tanin, mucilagii, un
antocian glucozidic: cianina,
antocianidine, săruri de potasiu, mangan
etc.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Medicina
populară îi atribuie proprietăţi slab
diuretice, astringente şi tonic-amare.
Acţionează asupra epiteliului renal,
mărind uşor cantitatea de urină eliminată
în timp, realizează o acţiune hemostatică
locală şi precipită proteinele din
conţinutul intestinal, înlăturând stările
diareice, stimulează secreţiile salivare şi
pe cele gastrointestinale favorizând
digestia.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. Pentru
tratarea afecţiunilor renale, diareei şi
stimularea poftei de mâncare: infuzie, din
202
o linguriţă flori uscate şi mărunţite peste
care se toarnă o cană (200 ml) cu apă în
clocot. Se lasă acoperită 15–20 minute.
Se strecoară. Se bea înainte cu 30
minute de masa principală.
PĂDUCEL (Crataegus
(Crataegus
monogyna Jacq), fam. Rosaceae. Arbust
indigen, rareori arbore de mărimea a
III-a (până la 8–10 m înălţime), întâlnit
frecvent prin păduri rărite, luminoase,
în special stejărete şi şleauri, margini de
pădure, tufărişuri, poieni, păşuni,
formând uneori tufărişuri, din regiunea
de stepă şi silvostepă până în regiunea
montană, unde, pe versanţii însoriţi,
urcă până la altitudinea de 1.400 m; se
mai numeşte căcădară, ghergin,
gherghinar, gheorghin, gheorghinar,
măceş, măceşti, măcieş, mălai moale,
mălaiul-cucului, mălai nesărat, mălăet,
mălăieş, mănăel, mărăcin; Engl: Engl:
Hawthorn; Franc:
Franc: Aubépine; Germ: Germ:
Einsamiger Weissdorn; Magh:
Magh:
Egymagvu galagonya; Rus: Rus: Boiarâşnik
odnopesticinâi. Răspândit în Europa
până la cca 60o latitudine nordică,
Africa de Nord şi vestul Asiei.
ISTORIC. Arbustul este cunoscut
din antichitate de către daci, romani şi
greci. Crataegus este nume folosit de
Dioscoride şi Teofrast. Moşii şi
strămoşii noştri preparau ceaiuri din
flori, îndulcite cu miere, contra
insomniilor, în boli de inimă şi de ficat.
Decoctul fructelor se lua contra diareei
şi a bolilor de rinichi.
DESCRIEREA SPECIEI . Rădăcină
rămuroasă. Tulpină neregulată, mult
ramificată, înaltă până la 8–10 m.
Scoarţa cu ritidom timpuriu, solzos,
brun-cenuşiu. Lemn albicios-roşiatic,
tare, greu, noduros, rezistent la frecare.
Lujeri brun-verzui, glabrii, lucitori, cu
spini de cca 1 cm lungime, aşezaţi
alături de muguri. Frunze rombic-ovate,
cu 3–7 perechi de lobi seraţi pe
margine, pe faţa superioară glabre, pe
cea inferioară cu smocuri de peri la
203
subsuoara nervurilor; dispoziţie alternă.
Flori mari, albe, dispuse în corimb.
Înflorire, IV–V. Fructe, poame drupacee,
ovoide sau sferice, roşii, cărnoase, cu gust
dulceag, făinoase după căderea brumei. O
tufă produce 3–5 kg fructe.
RECOLTARE. Florile (Crataegi (Crataegi
flos)
flos) şi buchetele de flori cu frunze
(Crataegi folium cum floribus) floribus) se
recoltează pe timp uscat la începutul
deschiderii florilor. Frunzele (Crataegi
(Crataegi
folium)
folium) se recoltează din mai până în
iulie. Fructele (Crataegi
(Crataegi fructus)
fructus) se
recoltează când devin roşii, din
septembrie până în noiembrie. Se culeg
fără codiţe. Frunzele şi florile se usucă la
umbră, în strat subţire, de preferat în
poduri acoperite cu tablă. Fructele se
usucă la soare în strat subţire. Uscarea
artificială a florilor şi frunzelor, se face
până la temperatura de 35oC; fructele la
70oC.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ. Părţile
înflorite, cu frunze, conţin acizii: crategic
(un complex format din acid crategolic,
acid neotegolic şi acid acantolic), ursolic,
oleanolic, clorogenic, cafeic; derivaţi
flavonici (cvercetol, vitexozid, hiperoxi),
amigdalină, colină, sorbitol,
tremetilanină, amilamină, baze purinice
(adelină, guanină), steroli, ulei volatil
care conţine aldehidă anisică, taninuri de
natură catechică, pectine, vitamina C,
săruri minerale. Fructe conţin antociani,
flavonoizi, taninuri de natură catechică,
acizii tartic, ursolic, citric, oxalic,
nicotinic, clorogenic; colină, acetilcolină,
sorbitol, glucoză, fructoză, pectină ceară,
ulei gras, substanţe minerale.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE . Frunzele,
florile şi fructele au utilizări terapeutice
în medicina umană, cultă şi tradiţională.
Dintre principiile active, importanţi
farmacodinamic s-au dovedit derivaţii
de natură flavanică, acizii triterpenici
din seria pentaciclică şi derivaţii
aminici. Ultimii alcătuiesc complexe
sinergice. A fost pusă în evidenţă
acţiunea simpaticolitică, hipotensivă,
vasodilatatoare şi sedativă asupra
sistemului nervos central. Cercetările au
demonstrat că acţiunea asupra
circulaţiei coronare şi cerebrale, asupra
activităţii cardiace şi circulatorii,
acţiunea hipotensivă sunt asigurate de
pigmenţii antocianici, derivaţii
flavonici, acizii triterpenici, compuşii
heptahidroxi-flavanglicozidici.
Asocierea acestor principii formează un
fitocomplex care determină acţiunea
farmacodinamică şi terapeutică a acestei
plante. Asupra miocardului acţiunea
constă în dilatarea vaselor coronariene.
Acţiunea tonogenă asupra muşchiului
miocardic este dată de pigmenţii
antocianici şi leuco-antocianici.
Activitatea coronaro-dilatatoare şi de
mărire a frecvenţei respiratorii este
asigurată de acizii triterpenici. Lor li se
asociază fracţiunile flavonice care la
rândul lor provoacă dilatarea
coronarelor, acţionează favorabil asupra
cordului şi determină o economisire de
oxigen. Experimental, extractele apoase
de păducel au dovedit o acţiune foarte
puternică asupra coronarelor,
determinând o circulaţie mult
îmbunătăţită. Se realizează o reglare şi
normalizare a activităţii inimii. Nu s-a
dovedit o acţiune hipotensivă directă.
Ea este asigurată prin relaţia circulaţie–
tonus sub acţiunea complexului de
principii active. De asemenea, cercetări
recente au evidenţiat îmbunătăţirea
circulaţiei la nivelul scoarţei cerebrale.
Are loc creşterea afluxului de sânge,
celulele nervoase sunt mai bine
oxigenate, iar randamentul de folosire a
oxigenului se îmbunătăţeşte. Preparatele

de păducel dau bune rezultate în
tratamentul tulburărilor de ritm cardiac,
elimină extrasistolele de orice geneză,
înlătură accesele de tahicardie
paroxistică. Se recomandă în degenerări
ale cordului, scleroză coronariană la
persoanele în vârstă, cord hipertonic,
insuficienţă miocardică după boli
infecţioase şi aritmii cardiace.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Pentru
FITOTERAPIE.
tratarea, în general, a afecţiunilor
cardiace cu substrat nervos: infuzie, din 1
linguriţă flori cu frunze mărunţite sau
fructe peste care se toarnă o cană (200
ml) cu apă în clocot. Se lasă acoperită 15
minute. Se strecoară. Se bea fracţionat pe
parcursul unei zile. 2. Pentru tratarea
afecţiunilor cardiace cu substrat nervos,
hipertensiune arterială, tulburări de
menopauză: a) infuzie, din o linguriţă
amestec flori, frunze şi fructe la o cană
(200 ml) cu apă în clocot. Se lasă
acoperită 15 minute. Se strecoară. Se bea
în cursul unei zile înainte de mese; b)
tinctură, din 20 g plantă mărunţită (flori,
frunze, fructe) la 100 ml alcool de 70 o. Se
lasă la macerat 10 zile, timp în care sticla
se agită zilnic. Se strecoară. Se iau de 3
ori pe zi, câte 10–15 picături, înainte de
mese. 3. Pentru tratarea anginei
pectorale: infuzie sau tinctură, din flori,
frunze sau fructe, pregătite ca mai sus.
Infuzia se bea în timpul crizei sau
preventiv. Din tinctură se iau 15–20
picături în timpul crizei sau preventiv
câte 15 picături o dată. 4. Pentru
combaterea insomniilor: infuzie sau
tinctură, din flori şi frunze uscate, se iau
10–15 picături seara, înainte de culcare.
5. Pentru tratarea nevrozei cardiace, în
aritmie, afecţiuni aortice, stări de
iritabilitate la femei: pulbere, provenită
din uscarea şi măcinarea fructelor. Se ia
de 3 ori pe zi câte un vârf de cuţit (2–5
g). 6. Pentru tratarea insuficienţei
coronariane (cardiopatie ischemică): a)
infuzie, din 1 linguriţă flori, frunze şi
fructe, peste care se toarnă o cană (250
ml) cu apă în clocot. Se lasă acoperită 15
minute. Se strecoară. Se bea în timpul
204
crizei sau preventiv, în decursul unei
zile; b) tinctură, pregătită ca mai sus.
Se iau de 3 ori pe zi, înainte de mese,
câte 15–20 picături, curativ şi preventiv.
7. Pentru tratarea aritmiilor cardiace:
infuzie,
infuzie, din 1 linguriţă frunze, flori,
fructe, pregătită ca mai sus. Se bea în
timpul unei zile. Cura durează până la
dispariţia extrasistolelor. 8. Empiric,
pentru tratarea diareei şi bolilor de
rinichi: decoct,
decoct, din o linguriţă fructe
uscate la o cană (250 ml) cu apă. Se
fierbe 5 minute la foc domol. Se lasă să
se răcească până la călduţ. Se strecoară.
Se bea conţinutul unei căni dimineaţa şi
una seara. 9. Empiric, pentru tratarea
insomniilor, în bolile de inimă şi de
ficat: decoct,
decoct, din o linguriţă flori uscate
şi mărunţite uscate la o cană (250 ml)
cu apă. Se fierbe 2–3 minute. Se lasă să
se răcească până la călduţ. Se bea o
cană dimineaţa şi una seara.
Gemoterapie . Uz intern.
intern. 1. Pentru
tratarea sindromului neurocardiac cu
anxietate precordială tip angină
toracică, inimi senile cu uşoară
hipertensiune, cordului gras, alterări ale
frecvenţei cardiace (tahiaritmiee),
tulburări bradicardice ale ritmului
cardiac (forme uşoare), formelor uşoare
de extrasistolic ventriculară cu ritm de
bază bradicardic, senzaţiei de angoasă şi
opresiune în regiunea cordului, stadiilor
iniţiale ale insuficienţei cordului stâng,
scăderii capacităţii funcţionale cardiace,
fibroezei miocardice, sclerozei
coronariene, miocarditei, miocardozei şi
endocarditei, insomniei bolnavului de
inimă, tulburării de menopauză
(palpitaţii, insomnie, acufene şi
vertijuri), tulburărilor circulatorii la
obezi şi pentru favorizarea longevităţii:
macerat glicero-hidro-alcoolic 1 DH, DH,
din mlădiţe proaspete de păducel
(Crataegus monogyna).
monogyna). Se iau 30-40
picături, o dată pe zi, dimineaţa, în
puţină apă. Numărul picăturilor cresc la
50-70 în funcţie de valorile tensiunii. 2.
Pentru tratarea altor boli, maceratul
glicero-hidro-alcoolic 1 DH obţinut din
205
mlădiţele proaspete de păducel
(Crataegus monogyna),
monogyna), se asociază cu
alte macerate glicero-hidro-alcoolice
obţinute de la alte specii de plante; cu
maceratul mlădiţelor (ramurilor) tinere
de măslin (Olea(Olea euroepaea),
euroepaea), pentru
hipertensiune arterială cu alterări ale
funcţiei cardiace. Se iau 50 picături seara,
în puţină apă, cu 15 minute înainte de a
mânca; cu maceratul mugurilor proaspeţi
de tei argintiu (Tilia tomentosa),
tomentosa), pentru
alterări ale ritmului cardiac (aritmie
extrasistolică, palpitaţii etc), insomnie cu
exotism cardiac. Se iau 50-70 picături,
seara, în puţină apă, cu 15 minute înainte
de masă; cu maceratele mugurilor
proaspeţi de sânger (Cornus sanguinea)
sanguinea)
şi mugurilor proaspeţi de tei argintiu
(Tilia tomentosa),
tomentosa), pentru angină
pectorală (stadiile I şi II), precordialgii şi
tulburări nevrotice funcţionale tip angină
pectorală). Se iau 50 picături, o dată pe
zi, dimineaţa, în puţină apă, cu 15 minute
înainte de masă; cu maceratul scoarţei
proaspete de rădăcini de la mesteacănul
pufos (Betula
(Betula pubescens),
pubescens), pentru
insuficienţă cardiacă la debut. Se iau 30-
40 picături, o dată pe zi, dimineaţa, în
puţină apă, cu 15 minute înainte de masă;
cu maceratul mugurilor proaspeţi de
sânger (Cornus sanguinea),
sanguinea), pentru
miocardioangioscleroză şi card senil. Se
iau 40-50 picături, o dată pe zi,
dimineaţa, în puţină apă, cu 15 minute
înainte de masă; cu maceratul rădăcinilor
tinere de porumb (Zea mays), mays), pentru
sechele ale infarctului miocardic. Se iau
30-40-50 picături, o dată pe zi,
dimineaţa, în puţină apă; cu maceratele
mugurilor proaspeţi de tei argintiu (Tilia
tomentosa),
tomentosa), mugurilor proaspeţi de
sânger (Cornus
(Cornus sanguinea)
sanguinea) şi mugurilor
proaspeţi de călin, dârmoz (Viburnum
(Viburnum
lenata),
lenata), pentru eretism cardiac tip anxios
sau basedowian. Se iau 30-40 picături, o
dată pe zi, dimineaţa, cu 15 minute
înainte de masă; cu maceratul mugurilor
proaspeţi de dârmoz, călin (Viburnum
(Viburnum
lanata),
lanata), pentru astm cu dispnee continuă
de tip intrisec non alergic. Se iau 30-40
picături, o dată pe zi, în puţină apă, cu
15 minute înainte de masă (F. Piterà,
2000). Uz extern. Pentru tratarea
clavusului (bătături): decoct, din 2–3
linguri frunze şi ramuri mărunţite la
200 ml apă. Se fierbe 10 minute la foc
moale. Se acoperă şi se lasă la răcit 20–
30 minute. Se aplică comprese şi
cataplasme.
PĂDUCEL ALBURIU
(Crataegus oxyacantha L et Jacq), fam.
Rosaceae. Arbust indigen, spontan,
microfanerofit, întâlnit în luminişuri de
pădure, tufişuri, coaste însorite, însoţitor
al stejăretelor, prezent mai ales în
regiunile din sud-estul ţării, la câmpie şi
coline, mai rar în zona montană prin
apariţii sporadice; se mai numeşte
căcădară, ghergin, gherghinar,
gheorghin, gheorghinar, măceş,
măceşti, măcieş, mălai moale, mălaiul-
cucului, mălai nesărat, mălăet, mălăieş,
mănăel, mărăcin; Germ: Germ: Gemeiner
Weissdorn; Magh:
Magh: Csere galagonya;
Rus:
Rus: Boiarâşnik koliucii. Răspândit în
Europa Centrală şi Sudică.
ISTORIC. Arbustul este cunoscut
din antichitate de către daci, greci şi
romani. El a fost folosit de locuitorii
fostei Dacii şi actualei Românii la
prepararea ceaiurilor de flori, îndulcite
cu miere, contra insomniilor, în boli de
inimă şi de ficat. Decoctul fructelor se
lua contra diareei şi a bolilor de rinichi.
Dioscoride (sec. I dHr) semnalează în
scrierile lui proprietăţile terapeutice ale
păducelului. Americanii Yennings şi
Clement (1846) au demonstrat
proprietăţile notabile ale florilor în
afecţiunile cardiace şi nervoase. În anul
1898, Clement considera păducelul ca
remediu suveran în angina pectorală.
Reilly (1920) considera păducelul un
bun medicament pentru nevrozele
cardiace, util în aritmii, în
degenerescenţa grasă a miocardului şi
în toate afecţiunile secundare

hipertensiunii arteriale. M. Leclerc
(1910, 1912, 1922) a demonstrat
proprietăţile păducelului, menţionând, că
el poate fi administrat prelungit fără
pericol de a se acumula şi poate fi folosit
chiar şi de bolnavii cu funcţia renală
compromisă. Tot el menţionează că
folosit în doze mari produce diminuarea
pulsului şi somnolenţă. Studii asupra
păducelului a mai făcut Renon (1914),
Sautenoise şi Vidocovitch (1924),
Schimert (1943) etc.
DESCRIEREA SPECIEI. Rădăcină
rămuroasă. Tulpină înaltă de 3–4 m.
Lujeri păroşi în tinereţe, mai târziu lipsiţi
de peri, cu spini. Frunze rotunde,
romboidale, obovate până la ovate, la
bază lat-cuneate, 3–5 lobi scurţi, pe
margine neregulat seraţi, stipelate. Flori
albe, dispuse în corimb; caliciu din 5
sepale; corolă din 5 petale foarte scurt-
unguiculate; androceu din numeroase
stamine (de obicei 20); gineceu cu (1) 2
(3) stile. Fructe roşii, cu 2 (3) sâmburi.
Seminţe alungite, turtite, galbene-brune.
RECOLTARE. Florile (Crataegi (Crataegi
flos)
flos) şi buchetele de flori cu frunze
(Crataegi folium cum floribus) floribus) se
recoltează pe timp uscat, la începutul
deschiderii florilor. Frunzele (Crataegi
(Crataegi
folium)
folium) se recoltează din mai până în
iulie. Fructele (Crataegi
(Crataegi fructus)
fructus) se
recoltează atunci când devin roşii, din
septembrie până în noiembrie. Se culeg
fără codiţe. Frunzele şi florile se usucă la
umbră, în strat subţire, de preferat în
poduri acoperite cu tablă. Fructele se
usucă la soare în strat subţire. Uscarea
artificială a florilor şi frunzelor, se face
206
o
până la temperatura de 35 C; fructele la
70oC.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ . Părţile
înflorite cu frunze conţin acizii crategic
(un complex format din acid crategolic,
acid neotegolic şi acid acantolic),
ursolic, oleanolic, clorogenic, cafeic;
derivaţi flavonici (cvercetol, vitexozid,
hiperoxi), amigdalină, colină, sorbitol,
tremetilanină, amilamină, baze purinice
(adelină, guanină), steroli, ulei volatil
care conţine aldehidă anisică, taninuri
de natură catechică, pectine, vitamina
C, săruri minerale. Fructele conţin
antociani, flavonoizi, taninuri de natură
catechică, acizii crataegic, tartic,
ursolic, citric, oxalic, nicotinic,
clorogenic; colină, acetilcolină, sorbitol,
glucoză, fructoză, pectină, ceară, ulei
gras, vitaminele B1 şi C. Mugurii conţin
glucozizi flavonici, rutozide şi
hiperozide, substanţe minerale. Scoarţa
conţine glucozidele crategina şi
oxiacantina.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE . Frunzele,
florile şi fructele au utilizări terapeutice
în medicina umană, cultă şi tradiţională.
Dintre principiile active, importanţi
farmacodinamic s-au dovedit derivaţii
de flavan, acizii triterpenici din seria
pentaciclică şi derivaţii aminici. Ultimii
alcătuiesc complexe sinergice. A fost
pusă în evidenţă acţiunea
simpaticolitică, hipotensivă,
vasodilatatoare şi sedativă asupra
sistemului nervos central. Cercetările au
demonstrat că acţiunea asupra
circulaţiei coronare şi cerebrale, asupra
activităţii cardiace şi circulatorii,
acţiunea hipotensivă sunt asigurate de
pigmenţii antocianici, derivaţii
flavonici, acizii triterpenici, compuşii
heptohidroxi-flavanglicozidici.
Asocierea acestor principii formează un
fitocomplex care determină acţiunea
farmacodinamică şi terapeutică a acestei
plante. Asupra miocardului acţiunea
constă în dilatarea vaselor coronariene.
Acţiunea tonogenă asupra muşchiului
207
miocardic este dată de pigmenţii
antocianici şi leucoantocianici.
Activitatea coronaro-dilatatoare şi de
mărire a frecvenţei respiratorii este
asigurată de acizii triterpenici. Lor li se
asociază fracţiunile flavonice care, la
rândul lor, provoacă dilatarea
coronarelor, acţionează favorabil asupra
cordului şi determină o economisire de
oxigen. Experimental, extractele apoase
de păducel au dovedit o acţiune foarte
puternică asupra coronarelor,
determinând o circulaţie mult
îmbunătăţită. Se realizează o reglare şi
normalizare a activităţii inimii. Nu s-a
dovedit o acţiune hipotensivă directă. Ea
este asigurată prin relaţia circulaţie–tonus
sub acţiunea complexului de principii
active. De asemenea, cercetări recente au
evidenţiat îmbunătăţirea circulaţiei la
nivelul scoarţei cerebrale. Are loc
creşterea afluxului de sânge, celulele
nervoase sunt mai bine oxigenate, iar
randamentul de folosire a oxigenului se
îmbunătăţeşte. Preparatele de păducel
dau bune rezultate în tratamentul
tulburărilor de ritm cardiac, elimină
extrasistolele de orice geneză, înlătură
accesele de tahicardie paroxistică. Se
recomandă în degenerări ale cordului,
scleroză coronariană la persoanele în
vârstă, cord hipertonic, insuficienţă
miocardică după boli infecţioase şi
aritmii cardiace.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Pentru
tratarea, în general, a afecţiunilor
cardiace cu substrat nervos: infuzie, din 1
linguriţă flori cu frunze mărunţite sau
fructe peste care se toarnă o cană (200
ml) cu apă în clocot. Se lasă acoperită 15
minute. Se strecoară. Se bea fracţionat pe
parcursul unei zile. 2. Pentru tratarea
afecţiunilor cardiace cu substrat nervos,
hipertensiune arterială, tulburări de
menopauză: a) infuzie, din o linguriţă
amestec flori, frunze şi fructe la o cană
(200 ml) cu apă în clocot. Se lasă
acoperită 15 minute. Se strecoară. Se bea
în cursul unei zile, înainte de mese; b)
tinctură. Din 20 g plantă mărunţită (flori,
frunze, fructe) la 100 ml alcool de 70 o.
Se lasă la macerat 10 zile, timp în care
sticla se agită zilnic. Se strecoară. Se
iau de 3 ori pe zi, câte 10–15 picături,
înainte de mese. 3. Pentru tratarea
anginei pectorale: infuzie sau tinctură,
din flori, frunze sau fructe, pregătite ca
mai sus. Infuzia se bea în timpul crizei
sau preventiv. Din tinctură se iau 15–20
picături în timpul crizei sau preventiv
câte 15 picături o dată. 4. Pentru
combaterea insomniilor: infuzie sau
tinctură, din flori şi frunze uscate, se
iau 10–15 picături seara, înainte de
culcare. 5. Pentru tratarea nevrozei
cardiace, în aritmie, afecţiuni aortice,
stări de iritabilitate la femei: pulbere,
provenită din uscarea şi măcinarea
fructelor. Se ia, de 3 ori pe zi, câte un
vârf de cuţit (2–5 g). 6. Pentru tratarea
insuficienţei coronariene (cardiopatie
ischemică): a) infuzie, din 1 linguriţă
flori, frunze şi fructe, peste care se
toarnă o cană (250 ml) cu apă în clocot.
Se lasă acoperită 15 minute. Se
strecoară. Se bea în timpul crizei sau
preventiv, în decursul unei zile; b)
tinctură, pregătită ca mai sus. Se iau, de
3 ori pe zi, înainte de mese, câte 15–20
picături, curativ şi preventiv. 7. Pentru
tratarea aritmiilor cardiace: infuzie,
infuzie, din
1 linguriţă frunze, flori, fructe, pregătită
ca mai sus. Se bea în timpul unei zile.
Cura durează până la dispariţia
extrasistolelor. 8. Empiric, pentru
tratarea diareei şi bolilor de rinichi:
decoct,
decoct, din o linguriţă fructe uscate la o
cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 5
minute la foc domol. Se lasă să se
răcească până la călduţ. Se strecoară. Se
bea o cană dimineaţa şi una seara. 9.
Empiric, pentru tratarea insomniilor, în
bolile de inimă şi de ficat: decoct, din o
linguriţă flori uscate şi mărunţite uscate
la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 2–3
minute. Se lasă să se răcească până la
călduţ. Se bea o cană dimineaţa şi una
seara. Uz extern. Pentru tratarea
clavusului (bătături): decoct, din 2–3
linguri frunze şi ramuri mărunţite la

200 ml apă. Se fierbe 10 minute la foc
moale. Se acoperă şi se lasă la răcit 20–
30 minute. Se aplică comprese şi
cataplasme.
Gemoterapie . Uz intern.
intern. 1. Pentru
tratarea sindromului neurocardiac cu
anxietate precordială tip angină toracică,
inimei senile cu uşoară hipertensiune,
cordului gras, alterări ale frecvenţei
cardiace (tahiaritmiee), tulburări
bradicardice ale ritmului cardiac (forme
uşoare), formelor uşoare de extrasistolic
ventriculară cu ritm de bază bradicardic,
senzaţiei de angoasă şi opresiune în
regiunea cordului, stadiilor iniţiale ale
insuficienţei cordului stâng, scăderii
capacităţii funcţionale cardiace, fibroezei
miocardice, sclerozei coronariene,
miocarditei, miocardozei şi endocarditei,
insomniei bolnavului de inimă, tulburării
de menopauză (palpitaţii, insomnie,
acufene şi vertijuri), tulburărilor
circulatorii la obezi şi pentru favorizarea
longevităţii: macerat glicero-hidro-
alcoolic 1 DH,
DH, din mlădiţe proaspete de
păducel alburiu (Crataegus
(Crataegus
oxyacantha).
oxyacantha). Se iau 30-40 picături, o
dată pe zi, dimineaţa, în puţină apă.
Numărul picăturilor cresc la 50-70 în
funcţie de valorile tensiunii. 2. Pentru
tratarea altor boli, maceratul glicero-
hidro-alcoolic 1 DH obţinut din mlădiţele
proaspete de păducel alburiu (Crataegus
(Crataegus
oxyacantha),
oxyacantha), se asociază cu alte macerate
glicero-hidro-alcoolice obţinute de la alte
specii de plante; cu maceratul mlădiţelor
(ramurilor) tinere de măslin (Olea (Olea
euroepaea),
euroepaea), pentru hipertensiune
arterială cu alterări ale funcţiei cardiace.
Se iau 50 picături seara, în puţină apă, cu
15 minute înainte de a mânca; cu
maceratul mugurilor proaspeţi de tei
argintiu (Tilia tomentosa),
tomentosa), pentru alterări
ale ritmului cardiac (aritmie
extrasistolică, palpitaţii etc), insomnie cu
exotism cardiac. Se iau 50-70 picături,
seara, în puţină apă, cu 15 minute înainte
de masă; cu maceratele mugurilor
proaspeţi de sânger (Cornus sanguinea)
sanguinea)
şi mugurilor proaspeţi de tei argintiu
208
(Tilia tomentosa),
tomentosa), pentru angină
pectorală (stadiile I şi II), precordialgii
şi tulburări nevrotice funcţionale tip
angină pectorală). Se iau 50 picături, o
dată pe zi, dimineaţa, în puţină apă, cu
15 minute înainte de masă; cu
maceratul scoarţei proaspete de rădăcini
de la mesteacănul pufos (Betula (Betula
pubescens),
pubescens), pentru insuficienţă cardiacă
la debut. Se iau 30-40 picături, o dată
pew zi, dimineaţa, în puţină apă, cu 15
minute înainte de masă; cu maceratul
mugurilor proaspeţi de sânger (Cornus
sanguinea),
sanguinea), pentru miocardio-
angioscleroză şi card senil. Se iau 40-50
picături, o dată pe zi, dimineaţa, în
puţină apă, cu 15 minute înainte de
masă; cu maceratul rădăcinilor tinere de
porumb (Zea mays),
mays), pentru sechele ale
infarctului miocardic. Se iau 30-40-50
picături, o dată pe zi, dimineaţa, în
puţină apă; cu maceratele mugurilor
proaspeţi de tei argintiu (Tilia
tomentosa),
tomentosa), mugurilor proaspeţi de
sânger (Cornus
(Cornus sanguinea)
sanguinea) şi
mugurilor proaspeţi de călin, dârmoz
(Viburnum lenata),
lenata), pentru eretism
cardiac tip anxios sau basedowian. Se
iau 30-40 picături, o dată pe zi,
dimineaţa, cu 15 minute înainte de
masă; cu maceratul mugurilor proaspeţi
de dârmoz, călin (Viburnum
(Viburnum lanata),
lanata),
pentru astm cu dispnee continuă de tip
intrisec non alergic. Se iau 30-40
picături, o dată pe zi, în puţină apă, cu
15 minute înainte de masă (F. Piterà,
2000). Uz extern. Pentru tratarea
clavusului (bătături): decoct, din 2–3
linguri frunze şi ramuri mărunţite la
200 ml apă. Se fierbe 10 minute la foc
moale. Se acoperă şi se lasă la răcit 20–
30 minute. Se aplică comprese şi
cataplasme.
PĂDUCHERNIŢĂ
(Lepidium ruderale L), fam.
Brassicaceae/Cruciferae.
Brassicaceae/Cruciferae. Plantă
erbacee, anuală sau bianuală, terofită-
209
hemiterofită, foarte comună în întreaga lipseşte; androceu din 2 stamine.
ţară, cu miros iute neplăcut, gust iute şi Înflorire, V–VII. Fruct, siliculă, lungă
amar, întâlnită prin locuri ruderale, pe de 2–2,5 mm şi lată de 1,5–2 mm, lat-
lângă garduri, locuri bătătorite, pe lângă ovată, moderat comprimată, scurt-
drumuri şi străzi, pârloage, păşuni atenuată la bază, la vârf puţin
alcaline, slab sărăturoase, din zona stepei emarginată, cu stigmat aproape sesil.
şi până în etajul fagului; se mai numeşte Sămânţă ovoidală, turtită, netedă, de
buruiană de friguri, buruiană roşie, culoare gălbui-brun.
caşul ceoarei, gogoaşe, mărăraş de
friguri, moartea stelniţelor, păsăţeiul
vrăghiuţei, păsăţel, păsăţelul dealului,
rumegătoare, sprăhaiţ, usturoi turcesc;
Germ:
Germ: Schutt Kresse; Magh: Magh: Büdös
zsázsa; Rus:
Rus: Klopovnik musornâi; Ucr: Ucr:
Klapavnek. Răspândită în Europa şi Asia.
ISTORIC. Planta este cunoscută din
timpuri străvechi. A fost folosită în
scopuri medicinale de pe timpul dacilor.
Cu decoctul ei se făcea baie la copii, ori
numai spălături copiilor nou-născuţi care
aveau bube pe cap. Fiartă în vin, se lua
contra frigurilor (Al. Arvat, 1937). Planta
se toca bine şi se dădea în tărâţe vacilor RECOLTARE. Părţile aeriene ale
care nu mâncau bine. Lepidium este plantei (Lepidii
(Lepidii herba)
herba) se recoltează
nume derivat din cuvântul grecesc când se află în floare, pe timp însorit,
lepidion = solzişor, cu referire la desimea după ce s-a ridicat roua. Se usucă la
şi micimea fructelor acestei plante, care umbră, în strat subţire, de preferat în
se aseamănă cu nişte solzi. podul caselor acoperite cu tablă. Planta
DESCRIEREA SPECIEI . Întreaga se poate utiliza şi proaspătă, imediat
plantă, la frecare, dă un miros neplăcut. după recoltare.
Rădăcină pivotantă, subţire. Tulpină COMPOZIŢIE CHIMICĂ . Planta
solitară, erectă, înaltă de 15–25 cm, conţine tioheterozide, hernianină,
ramificată, cu ramuri erecte sau patente, flavone, alantoină (0,2–0,5%),
terminate în inflorescenţă, mai mult sau heterozide cardiotonice cardenolitice,
mai puţin aspru-pubescente din cauza saponozide, b-caroten, fitosteroli,
perilor foarte mărunţi, rigizi. Frunze substanţe grase şi rezinoase, cholină,
bazale peţiolate, lungi de 5–7 cm, dublu- aminoacizi, acizi organici, amidon şi
penat-sectate, cu lacinii secundare ovate, poliuronide. Tioheterozidele prin
întregi sau dinţate; frunze tulpinale hidroliză pun în libertate un ulei volatil
inferioare asemănătoare cu cele bazale, (0,05–0,15%) în care predomină
uneori numai puţin sectate, de obicei alilsenevolul.
dispar până la înflorire; frunze mijlocii PROPRIETĂŢI
simplu-penate, cu lacinii lungi, lineare, FARMACODINAMICE . Planta are
cele superioare nedivizate, întregi, proprietăţi antipiretice, antibacteriene,
obtuziuscule, late de 1–2 mm, la cicatrizante şi cheratolitice, citostatice.
subţioara frunzelor se găsesc rozete Scade temperatura crescută a corpului
sterile, dintre care unele se dezvoltă în în cursul diferitelor stări febrile,
ramuri. Flori mici, verzui, grupate în provoacă omorârea bacteriilor
racem; caliciu din sepale îngust- (microbilor) şi împiedică înmulţirea lor,
lanceolate, lungi de 1 mm; corola favorizează procesul de epitelizare
(vindecare) a rănilor, opreşte

proliferarea celulelor canceroase prin
blocarea mitozelor într-o anumită fază.
Utilizarea ca febrifug şi antimalaric este
justificată de prezenţa cumarinelor şi
acidului parametoxicinamic, care rezultă
din scindarea herniarinei. Acţiunea
antibacteriană (Bacillus
(Bacillus anthracis)
anthracis) este
rezultatul acidului parametoxicinamic.
Acţiunea cicatrizantă şi cheratolitică în
unele boli de piele (eczeme, psoriazis)
este imprimată de tioheterozide,
saponozide, alantoină şi flavone.
Acţiunea citostatică este determinată de
sinergismul mai multor compuşi, dintre
care unul este alilsenevolul. Medicina
populară foloseşte planta şi ca insecticid.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Pentru
FITOTERAPIE.
tratarea de cancer: a) suc proaspăt, câte 1
linguriţă din 6 în 6 ore sau din 8 în 8 ore;
sucul măsurat cu linguriţa se diluează în
100 ml apă potabilă; b) pulbere plantă,
câte ½ linguriţă din 12 în 12 ore după
care se bea apă; c) infuzie, din 1 linguriţă
plantă uscată şi mărunţită peste care se
toarnă o cană (200 ml) cu apă în clocot.
Se lasă acoperită 15–20 minute. Se
strecoară. Se bea conţinutul a 1–2 căni pe
zi, cu înghiţituri rare. 2. Pentru tratarea
de febră, malarie, dalac: a) suc proaspăt,
câte 1 lingură din 6 în 6 ore dizolvat în
50 ml apă; b) infuzie, din 1 linguriţă
plantă uscată şi mărunţită peste care se
toarnă o cană (200 ml) cu apă în clocot.
Se lasă acoperită 20 minute. Se strecoară.
Se bea conţinutul câte unei căni
dimineaţa şi una seara. Uz extern. 1.
Pentru tratarea de cancer, febră, dalac:
cataplasme, cu planta proaspătă,
zdrobită, care se aplică direct pe piele,
lângă articulaţie, unde se menţine 24 ore;
se fac mai multe cataplasme cu pauze de
1–2 zile între ele (folosirea repetată a
cataplasmelor pe acelaşi loc determină
vezicaţia pielii). 2. Pentru tratarea de
eczeme, psoriazis, cancer de piele, dalac:
a) comprese, cu suc proaspăt aplicat pe
locul afectat; b) comprese, cu infuzie
proaspătă, din 5 g plantă peste care se
toarnă 100 ml apă în clocot. Se lasă
acoperită 20 minute. Se strecoară. Se
210
umectează un pansament steril şi se
aplică pe locul afectat. 3. Pentru tratarea
de paraziţi: ungeri, cu suc sau cu infuzie
obţinute din plantă, a părţilor acoperite
cu păr de pe corp. Atenţie! Reţetele
pentru uz intern nu au fost verificate.
PĂLĂMIDĂ (Cirsium
arvense (L) Scop), fam.
Asteraceae/Compositae.
Asteraceae/Compositae. Plantă erbacee,
perenă, geofită, buruiană-problemă,
policarpică, foarte comună, întâlnită
adeseori în culturi, semănături, haturi,
răzoare, locuri necultivate, ruderale, pe
câmpuri, din regiunea de câmpie până
în cea montană; se mai numeşte
colomodă, colomidă, crăpuşnic,
gălbinare, pălămidă seacă, polomidă,
polomnidă, scăieţe; Bulg:
Bulg: Palamida;
Franc:
Franc: Chardon hémoroidal; Germ: Germ:
Ackerdistel; Magh:
Magh: Mezei aszat, Zab-
tövis. Răspândită în Europa şi Asia
(mediteraneană).
ISTORIC. Planta este cunoscută
din antichitate ca invadatoare a
culturilor de cereale şi a altor culturi
făcute de daci şi apoi de urmaşii lor. A
fost folosită un timp contra tifosului. Se
fierbeau 9 plante, din decoctul obţinut
bolnavul bea puţin, iar restul i se turna
pe cap, cât putea el să sufere (V. Butură,
1943). În amestec cu alte plante, se
folosea la băi, contra reumatismului.
Rădăcina se punea în foc, învelită în
cenuşă, iar după ce se cocea bine, se
punea la gât pe gâlci (amigdalită), să
coacă (C. Bărcă, 1972). Cirsium este
cuvântul folosit de Dioscoride pentru un
scai cu care se tratau umflăturile
verucoase (kirsos).
DESCRIEREA SPECIEI . Rizom
orizontal, lung. Tulpină erectă, înaltă de
50–120 (150) cm, cilindrică, costată,
glabră, rareori în partea superioară
tomentoasă, de obicei cu ramuri lungi,
erecte. Frunzele bazale dispar până la
înflorire, frunze tulpinale lanceolate,
cele inferioare atenuate în peţiol scurt,
211
cele mijlocii şi superioare sesile, toate
obtuze sau acute la vârf, întregi, lobate
sau penat-fidate; vârful lobilor prevăzuţi
cu perişori mai viguroşi, între ei slab-
spinos-setiformi; pe faţa superioară
frunzele sunt glabre sau glabrescente,
uneori dispers-crispul-păroase sau fin şi
slab păienjeniu-tomentoase, pe faţa
inferioară des-păroase, până la alb
păienjeniu-tomentoase. Flori roşii-violete,
mai lungi decât involucrul, grupate într-
un calatidiu ovoidal-globulos, iar acestea
grupate într-o inflorescenţă corimboasă.
Înflorire, VI–VIII. Fructe, achene lungi
de 4 mm, cu papus alb-murdar, mai lung
decât involucrul.
RECOLTARE. Părţile aeriene (Cirsi
(Cirsi
herba)
herba) se recoltează atunci când planta
este gata să înflorească. Se usucă la
umbră, de preferat în podul caselor
acoperite cu tablă.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ. Planta
conţine derivaţi orto-dihidroxifenolici de
tip acid cafeixc, cumarine, alcaloizi,
alantoină, mucilagii, ulei volatil, oze
reducătoare, carotinoide, fitosteroil, acizi
graşi, flavone, mult calciu, siliciu şi o
enzimă care încheagă laptele (Em.
Grigorescu, I. Ciulei, Ursula Stănescu,
1986).
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE . Medicina
populară îi atribuie proprietăţi febrifuge,
aperitive, diuretice, antimicrobiene,
rezolutive, coleretice şi colagoge în
afecţiuni hepatobiliare, citostatice, efecte
bactericide faţă de Staphylococcus aureus
şi Bacillus subtilis ATCC 2859.
Diminuează şi, în cele din urmă, înlătură
febra, stimulează secreţiile salivare şi pe
cele gastrointestinale, acţionează asupra
epiteliului renal, mărind cantitatea de
urină eliminată în timp, omoară
microbii, stimulează secreţiile celulei
hepatice şi, prin aceasta, volumul de
bilă (fiere), favorizează eliminarea bilei
prin stimularea contracţiilor vezicii
biliare, opreşte proliferarea celulelor
canceroase, omoară bacteriile mai ales
Staphylococcus aureus şi Bacillus
subtilis.
subtilis. Extractul fluid hidroalcoolic
produce o creştere a secreţiei biliare cu
41%, nemodificând compoziţia bilei.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. Pentru
tratarea afecţiunilor renale şi a căilor
urinare, afecţiunilor hepato-biliare,
cancere, pentru stimularea poftei de
mâncare, diminuarea febrei, în infecţii
microbiene: a) extract hidroalcoolic,
din 10 g plantă uscată la 100 ml alcool
de 70o. Planta mărunţită se introduce
într-o sticlă închisă la culoare peste care
se toarnă alcool şi se astupă cu un dop.
Se lasă 10–12 zile. Zilnic sticla se agită
pentru uniformizarea concentraţiei.
După 10–12 zile se strecoară. Extractul
obţinut se păstrează în sticlă închisă la
culoare. Zilnic se iau câte 20–25
picături dizolvate în puţină apă. Dacă
este nevoie, se ia de două ori pe zi sau
se măreşte doza; b) infuzie, din o
linguriţă plantă uscată şi mărunţită,
peste care se toarnă o cană (200 ml) cu
apă în clocot. Se lasă acoperită 15–20
minute. Se bea conţinutul unei căni pe
zi, cu înghiţituri rare. Uz extern. Pentru
tratarea plăgilor canceroase de pe piele:
a) cataplasme, cu suc proaspăt obţinut
din plantă; b) comprese, cu extract
hidroalcoolic obţinut ca mai sus; c)
comprese cu infuzie, obţinută din 1
lingură plantă uscată şi mărunţită peste
care se toarnă o cană (250 ml) cu apă în
clocot. Se lasă acoperită 20 minute. Se
strecoară şi se foloseşte.
PĂLĂRIA-CUCULUI
(Geranium phaeum L), fam.
Geraniaceae. Plantă erbacee, perenă,

hemicriptofită, comună în toată ţara,
întâlnită prin păduri rărite cu sol bogat în
resturi organice, luminişuri, margini de
păduri, locuri mai mult sau mai puţin
umede, de la câmpie până în regiunea
subalpină; se mai numeşte andrişcă,
bănat, cumătră, ciocul berzei, ciocul
cocorului, ciocul cocoarei, de dânsele,
floarea vinului, muşcată, plescariţă,
pliscul cucoarei, poala Sfintei Mării,
priboi, sovârf; Germ:
Germ: Dunkler
Storchschnabel; Magh:
Magh: Fodros gólyaorr;
Rus:
Rus: Geran krasnoburaia; Ucr:
Ucr:
Volosnek. Răspândită în Europa Centrală.
ISTORIC. Planta este cunoscută din
antichitate. Ea a fost empiric folosită din
vechime, de daci şi mai apoi de români,
descendenţi din daci şi romani, în scopuri
medicale pentru tratarea de dânsele
(reumatism, spondiloză). Utilizată şi în
credinţele populare.
DESCRIEREA SPECIEI . Rizom
oblic, spre vârf cu numeroase scvame
brune. Tulpină înaltă de 30–40 cm,
dreaptă, îndepărtat-aspru-păroasă,
ramificată în partea superioară. Frunze
bazale mari, de 5–10 cm, lung-peţiolate,
5–7-palmat lobate; lobii lat-romboidali,
cuneaţi, dinţaţi, cu dinţii eliptic-ovali,
mucronaţi. Frunze tulpinale mai mici,
scurt-peţiolate, uneori chiar sesile; stipele
oval-lanceolate, abrupt-acuminate, cele
inferioare brunii, cele superioare alburii,
cu peri lungi, moi, mai mult sau mai
puţin rari. Flori mari, câte 2 pe un
peduncul lung de 2–4 cm, de culoare
violet închis până la roşiatic-violete;
caliciul din sepale eliptic-alungite,
ascuţite, 3-nervate, pe margini şi la bază
cu peri lungi, albi; corolă din petale
rotund-obovate, scurt-unguiculate, mai
mult sau mai puţin plane, mai târziu mai
mult sau mai puţin răsfrânte şi cu
marginea ondulată; androceu cu
filamentele staminelor mai lungi decât
corola, la bază lung-ciliate. Înflorire, V–
VI. Fruct, capsulă, lung de 25 cm, cu
rostrul la bază şi în regiunea mijlocie,
lung-aspru-păros, la vârf scurt-păros.
212
Seminţe cu tegument membranos, de
obicei fără albumen.
RECOLTARE. Părţile aeriene ale
plantei (Geranii
(Geranii phaeumi),
phaeumi), rizomul şi
rădăcinile (Geranimii
(Geranimii phaeumi rhizoma
cum racidibus)
racidibus) se recoltează în timpul
înfloririi, pe timp călduros, după ce s-a
ridicat roua. Uscarea se face la umbră,
în strat subţire, de preferat în podurile
caselor acoperite cu tablă.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ. Conţine
ulei volatil, taninuri mixte, substanţe
amare.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Medicina
populară îi atribuie plantei proprietăţi
antireumatismale, astringente şi
antiluetice. Principiile active au rolul de
a diminua sau înlătura durerile
reumatice, au acţiune hemostatică
locală, intervin favorabil în combaterea
sifilisului.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. Empiric,
FITOTERAPIE.
pentru tratarea de sifilis: decoct, din 1
lingură pulbere de rizom şi rădăcini la o
cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 5
minute. Se lasă acoperită 15–20 minute.
Se strecoară. Se bea câte o jumătate de
cană din 6 în 6 ore. Decoctul este bun
adjuvant la tratamentul medicamentos.
Uz extern. Pentru înlăturarea durerilor
reumatice şi durerile spondilozei:
decoct, din 50 g plantă întreagă uscată
şi sfărâmată la 2 litri de apă. Se fierbe 5
minute. Se lasă să se răcească până la
călduţ. Se strecoară. Se pun comprese
locale şi apoi se bandajează cu plantele
folosite la obţinerea decoctului.
213
PĂPĂDIE (Taraxacum
(Taraxacum
officinale Weber s l), fam.
Asteraceae/Compositae.
Asteraceae/Compositae. Plantă erbacee,
perenă, hemicriptofită, întâlnită în toată
ţara, în locuri însorite sau semiumbrite,
în păşuni, fâneţe, poieni, locuri
necultivate, în culturi, pe marginea
drumurilor de la câmpie până în zona
subalpină; se mai numeşte buhă, cicoare,
crestăţea, floarea-broaştei, floarea-
găinii, floarea-mălaiului, floarea-sorului,
floarea-turcului, flori galbene, gălbinele
grase, guşa-găinii, lăptucă, lăptuci,
lilicea, lilicea niparticli, niparticli,
ochiul-boului, ouăle-găinilor, pana-
vizgoiului, papadea, papa-găinii,
papalungă, pui de gâscă, turci; Engl: Engl:
Dandelion;
Dandelion; Franc:
Franc: Pissenlit, Dent de
lion; Germ:
Germ: Gemeine Löwenzahn;
Magh:
Magh: Barat fü, Pongyola pitypang;
Rus:
Rus: Oduvancik aptecinâi;
aptecinâi; Ucr:
Ucr:
Coceanet, Papadia. Răspândită în
Europa şi Asia.
ISTORIC. Planta este cunoscută din
antichitate. Dacii o numeau propedúla,
prăpădúla, păpădúlă, păpădie (I. Pachia
Tatomirescu, 1997). În activitatea
casnică, ei şi cei care i-au urmat foloseau
păpădia la vopsitul în galben. Pe linie
medicală, florile erau întrebuinţate contra
tricofiţei; se frecau leziunile cu ele.
Zeama rezultată din stoarcerea frunzelor
se punea pe buba cea neagră (cărbune,
antrax) (Fl. Marian, 1879). Rădăcina
pisată bine, prăjită în smântână
proaspătă, se întindea pe o frunză de
brusture, se punea pe locul dureros dat de
reumatism şi se ţinea 24 de ore.
Tratamentul se repeta până dispărea
complet durerea (N. Leon, 1903). Ceaiul
din flori sau din rădăcină, îndulcit cu
miere, se lua contra durerii de ficat (G.
Ilieş, G. Rácz, 1963). Decoctul din frunze
se bea în loc de apă pentru tratarea
bolilor de ficat, friguri, iar cel de
rădăcină, în bolile de rinichi şi contra
hemoragiei.
DESCRIEREA SPECIEI . Rizom
gros, vertical, ramificat, lung de 1–2
cm, continuat cu o rădăcină pivotantă
lungă până la 15 cm, din care se
desprind puţine rădăcini secundare.
Tulpină aeriană cilindrică, goală în
interior, fără noduri, nefoliată,
terminată cu o inflorescenţă. Frunzele
lanceolate, atenuate în peţiol, cu
marginea inegal scobită, rezultând lobi
triunghiulari acuţi sau obtuzi, cu lobul
terminal mult mai mare. Nervura
mediană are pe faţa superioară aspect de
şanţ. Flori galbene, mari, ligulate,
grupate câte 120 într-un calatidiu, care
se deschide dimineaţa şi se închide
seara. Calatidiul are involucrul lung,
format din foliole patente sau răsfrânte.
Înflorire, IV–IX (X). Fructe, achene
globuloase (3–4 mm), fin brăzdate, cu
papus alb în formă de umbrelă.
RECOLTARE. Planta întreagă
(Taraxaci herba cum radicis) radicis) se
recoltează primăvara, înainte şi la
începutul înfloririi. Părţile aeriene
(Taraxaci herba)
herba) sau numai frunzele
(Taraxaci folium)
folium) se recoltează
primăvara prin aprilie–mai. Rădăcina
(Taraxaci radix)
radix) se recoltează toamna,
în septembrie–noiembrie sau primăvara
de timpuriu, în martie–aprilie. Uscarea
se face la umbră în strat subţire în locuri
foarte bine aerate. Uscarea artificială, la
40–50oC. Pentru tratarea multor
afecţiuni frunzele sunt folosite
proaspete, imediat după cules.
Randamentul de uscare pentru frunze
6–9/1; planta întreagă 5,5–6,5/1;
rădăcini 4–5/1.

COMPOZIŢIE CHIMICĂ. Părţile
aeriene conţin gliceride ale acizilor oleic,
palmitic, stearic, ulei volatil, colină,
glucoză, polioze, flobafene, acid tartric,
substanţe proteice, substanţe antibiotice,
alcooli triterpenici (arnidiol, faradiol),
carotenoide, xantofile, flavoxantine,
vitaminele A, B1, C, D, săruri de azot,
calciu, fosfaţi etc. Rădăcinile conţin
alcooli triterpenici (taraxerol,
taraxasterol, b-amirina etc), fitosterine
(sitosterină, stigmasterină etc), glucide
(inulină, fructoză, levuloză etc), substanţe
proteice, rezine, tiamină, colină, gliceride
ale acizilor palmitic, oleic, linoleic,
arginină, asparagină, acid nicotinic şi
amida acidului nicotinic, vitaminele B,
C, substanţe minerale.
TOXICOLOGIE . Sucul lăptos poate
provoca intoxicaţii manifestate prin
greaţă, vomă, diaree, modificări ale
ritmului cardiac. Se aplică primul ajutor
cu spălături stomacale, cărbune activ,
administrarea de medicamente cu rol de
stimulare a activităţii inimii şi
plămânilor.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE. Rădăcina şi
părţile aeriene ale plantei au utilizări
terapeutice în medicina umană şi
veterinară, cultă şi tradiţională.
Proprietăţi: tonic amar, tonic general,
drenor hepatobiliar, depurativ sanguin,
diuretic azoturic, decongestiv, antiputrid,
antiscorbutic, circulator, tonifiant al
pielii, colagog, eupeptic, astringent.
Stimulează secreţiile salivare şi, prin act
reflex sau direct, secreţiile gastrice şi
intestinale. Activează procesele de
eliminare a toxinelor din sânge; măreşte
cantitatea de urină eliminată; scoate
acidul uric din organism; modifică
peristaltismul normal al uretrelor în
crizele de calculoză renală, asigurând
tranzitul calculilor sau al cristalelor
dislocate şi eliminarea lor. Stimulează
pofta de mâncare. Aprovizionează
organismul cu vitamine (A, B, C, D) şi
săruri minerale. Planta este recomandată
în angiocolită cronică, congestia
ficatului, insuficienţă hepatică, litiază
214
biliară, hepatită, hipercolesterolemie,
litiază renală, insuficienţă renală,
afecţiuni ale căilor urinare, oligurie,
tulburări circulatorii (cianoză, varice),
obezitate, constipaţie, fermentaţii
intestinale (enterocolite), hemoroizi,
anemie, astenie, scorbut, celulită,
pletoră, paludism, entorse (scrântituri),
pecingine, pistrui, negi, cataractă,
acnee, boli endocrine. Pe lângă acestea,
medicina tradiţională foloseşte planta
pentru stimularea secreţiei pancreatice,
în tratamentul cancerului şi ca purgativ
uşor în prevenirea constipaţiilor.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Pentru
FITOTERAPIE.
tratarea unor afecţiuni vasculare, pentru
stimularea poftei de mâncare, anorexie,
în dischinezie biliară, afecţiuni cronice
ale aparatului urinar, gută, eliminarea
toxinelor din organism: infuzie, din 1–2
linguriţe plantă întreagă (frunze, rizom,
rădăcină), uscate şi mărunţite, peste
care se toarnă o cană (200 ml) cu apă în
clocot. Se lasă acoperită 20 minute. Se
strecoară. Se bea conţinutul a 2–3 căni
pe zi. 2. Pentru tratarea insuficienţei
hepatice, tulburărilor digestive
funcţionale (digestie grea, indigestie
etc), diabetului: decoct, din 1–2
linguriţe pulbere obţinută din planta
întreagă la o cană (250 ml) cu apă. Se
fierbe 5 minute. Se strecoară. Se bea
conţinutul a 1–2 căni pe zi. 3. Pentru
tratarea varicelor, ulcerului varicos,
colecistitei: infuzie, din 2 linguriţe
plantă mărunţită, peste care se toarnă o
cană (250 ml) cu apă în clocot. Se lasă
acoperită 15 minute. Se strecoară. Se
bea conţinutul a 2–3 căni pe zi, după
mesele principale. 4. Pentru tratarea
eczemelor şi celorlalte boli menţionate
anterior: decoct, din 1–2 linguriţe
pulbere rădăcină la o cană (250 ml) cu
apă. Se fierbe 5–10 minute. Se
strecoară. Se bea conţinutul a 1–2 căni
pe zi. 5. Pentru tratarea obezităţii:
decoct, din 1 linguriţă amestec de
pulbere păpădie (40 g), frunze
mesteacăn (20 g), flori soc (15 g),
volbură sau scoarţă de cruşin (25 g), la
215
o cană cu apă. Se fierbe 5–10 minute. Se
lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Se
bea conţinutul a 2–3 căni pe zi, călduţ,
neîndulcit, între mese. Cura durează cel
puţin o lună. 6. În mediul sătesc, pentru
tratarea bolilor de ficat şi îmbunătăţirea
circulaţiei sângelui: decoct, din frunze.
Se bea în loc de apă. 7. Pentru tratarea
anemiei, angiocolitei, în arteroscleroză,
artrită, astenie, boli endocrine, colică
hepatică, litiază renală şi vezicală,
congestie hepatică, eczeme, gută,
hemoroizi, hepatită cronică, obezitate,
oligurie, afecţiuni renale şi ale căilor
urinare, urticarie şi pentru stimularea
poftei de mâncare: a) cură făcută
primăvara cu salată din frunze tinere de
păpădie; b) suc de rădăcină recoltată
toamna, 1–2 linguri pe zi, diluat cu apă;
c) tinctură din rădăcină, câte 15–20
picături, de 3 ori pe zi, diluate cu o
ceaşcă cu apă.
Fitohomeopatie. 1. Pentru tratarea
hepatitelor cronice, flatulenţei
gastrointestinale, afecţiunilor biliare:
tinctura-mamă,
tinctura-mamă, se administrează de la a
3-a diluţie decimală la a 4-a centezimală.
2. În afecţiuni digestive cu greaţă,
eructaţii amare, congestie hepatică,
subicter, hipersalivaţie, limbă cu depozit
albicios, frilozitate postprandială, frison
postprandial, cefalee occipitală intensă în
decubit, transpiraţii nocturne profunde şi
chiar delir: se administrează diluţiile de
la a 3-a decimală la a 4-a centezimală. 3.
În varicele dureroase ale gambelor, cu
congestie hepato-portală: se
administrează primele trei diluţii
decimale (Mihai Neagu Basarab, 1985).
Uz extern. 1. Pentru a trata cataracta:
decoct, din tije florale, frunze şi muguri.
Cu soluţia obţinută se spală corneea,
folosind un tampon de vată sterilizată. 2.
Pentru extirparea negilor: sucul alb de
plantă se aplică pe locul afectat de mai
multe ori pe zi. 3. Empiric, pentru
tratarea tricofiţiei: florile se rup şi se
freacă leziunea cu ele. 4. Empiric, pentru
tratarea reumatismului: cataplasme, din
rădăcină de păpădie bine pisată, se
prăjeşte în smântână proaspătă, se
întinde pe o frunză de brusture, apoi se
pune pe locul dureros şi se leagă cu o
pânză sau tifon. Se ţine 24 de ore.
Tratamentul se repetă până ce trece
durerea. Planta intră în compoziţia
ceaiurilor PLAFAR pentru tratarea
gastritelor hiperacide, ulcerului gastric,
constipaţiei, menstrelor neregulate,
diabetului zaharat, obezităţii,
hemoroizilor, vomei, gripei, guturaiului
etc.
COSMETICĂ. Pentru tratarea
tenului iritat, înroşit: decoct, din 2
linguri părţi aeriene de plantă,
mărunţite, la o cană (200 ml) cu apă. Se
fierbe 30 minute. Se strecoară. Se aplică
comprese sau loţiuonări cu soluţia
obţinută.
PĂPĂLĂU (Physalis
(Physalis
alkekengi L), fam. Solanaceae. Plantă
erbacee, perenă, hemicriptofită,
întâlnită în întreaga ţară prin tufărişuri,
margini de pădure, rarişti de pădure,
zăvoaie, pe locuri mai ales calcaroase,
de la câmpie până în regiunea montană;
se mai numeşte babuschii, băşicuţă de
roşeaţă, băşică, beşicuri, beşicuţă,
boborea, boborică, bobosli, bobushi,
bubuclie, bubuşlie, buruiană de bubă,
buruiana bubei, ceraşa-evreului de
pădure, ceraşia evreului, cereşie
beşicată, cereşia jidovului, cireaşa
evreilor, cireaşa evreului, cireaşă
jidovească, cireaşa ovreilor, cireaşa
ovreului, curcubeţică, dălac, fusui
sălbatic, gheorghinar, gogoaşe, iarba-
bubei, măsălare, papală, papalău,
papalei, păpăl băşicos, papele, pupele
de pădure, puturoasă; Engl:Engl: Chinese
lanternplant; Franc:
Franc: Papele, Amour-
en-cage, Cerise en chemise; Germ: Germ:
Judenkirsche; Magh:
Magh: Zsidócseresznye;
Rus:
Rus: Fizalis obâknovennâi; Ucr: Ucr:
Mihurka. Genetic, Răspândit în Europa,
Asia.

ISTORIC. Planta este cunoscută din
antichitate. Dacii o numeau parthéla =
pârţel. Decoctul fructelor se bea şi se
făceau cu el spălături pe corp în caz de
roşeaţă beşicată, un prim stadiu al
pelagrei (M. Băcescu, 1934). Mai târziu,
fructele roşii plămădite în vin, erau
utilizate intern contra dropicei
(hidropiziei). Infuzia din fructele plantei
a servit la tratarea furunculozei. Fructele
se mai întrebuinţau pentru tratarea
durerilor de măsele şi urechi (N. Leon,
1903). Medicina populară veterinară a
folosit decoctul fructelor contra dalacului
(cărbune, antrax) şi a febrei aftoase.
DESCRIEREA SPECIEI . Rizom
cilindric, repent, subţire, din care pornesc
rădăcini adventive fibroase. Tulpină
erectă, muchiată, scurt-pubescentă, înaltă
de 25–60 (100) cm, simplă sau
ramificată. Frunze lung-peţiolate, ovate
sau alungit-ovate (4–15/1,8–8,5 cm), fin-
păroase, cu marginea întreagă. Flori
mari, alburii-murdar sau albe-verzui;
caliciu gamosepal, 5-dinţat, campanulat,
la maturitatea fructelor devine umflat şi
se colorează în roşu aprins, acoperind
fructul; corolă rotat-campanulată,
actinomorfă, gamo-petală; androceu cu 5
stamine; gineceu cu ovar sferic, stil mai
lung decât staminele, terminat cu stigmat
capitat. Înflorire, VI–VIII. Fruct, bacă
sferică, roşie-portocalie, lucioasă.
Seminţe reniforme, fin-verucoase, gălbui.
RECOLTARE. Fructele (Alkekengi
(Alkekengi
fructus)
fructus) se recoltează la maturitatea
fiziologică. Se utilizează în stare
proaspătă.
216
COMPOZIŢIE CHIMICĂ.
Fructele conţin acid citric, substanţe
amare (fisalina), mucilagii, zaharuri,
substanţe minerale; au gust puţin
agreabil, acru-amărui.
TOXICOLOGIE . Planta este în
întregime toxică, otrăvitoare, cu
excepţia fructelor. Printre alcaloizii
toxici din plantă se numără şi solanina.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE . Frunzele au
utilizare terapeutică în medicina umană
tradiţională, empirică, mai puţin în cea
cultă. Principiile active au acţiune
diuretică, depurativă, laxativă,
antireumatică, febrifugă, decongestivă,
antiinflamatoare. Acţionează asupra
epiteliului renal, mărind cantitatea
secreţiei şi excreţiei de urină care
favorizează eliminarea uraţilor şi
nisipului renal; calmează durerile de
rinichi şi vezică urinară; favorizează
eliminarea toxinelor din corp pe cale
renală sau intestinală; favorizează
eliminarea conţinutului intestinal la cei
care se constipă, printr-o purgaţie
potrivită acestor cazuri; diminuează sau
înlătură durerile reumatice; diminuează
sau înlătură febra; înlătură congestia;
diminuează sau înlătură definitiv
inflamaţiile. Se prescrie ca diuretic
oxaluricilor, gutoşilor, în stări
congestive hepatice, în colici
abdominale şi ascită. Aplicaţii externe
mai ales în afecţiuni dermatologice.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Ca
FITOTERAPIE.
diuretic în litiază renală (calculoză),
litiază biliară, gută, reumatism: decoct,
din 3 linguri (30 g) fructe la 1 litru de
apă. Se fierbe 5 minute. Se lasă acoperit
pentru 20–25 minute. Se strecoară. Se
bea fracţionat în timpul unei zile.
Favorizează eliminarea uraţilor,
nisipului şi calmează durerile de rinichi
şi vezică. 2. Pentru combaterea colicilor,
ca diuretic, laxativ şi febrifug: vin
pregătit din must de fructe de păpălău şi
must din struguri. Se iau părţi egale (de
exemplu 2 litri must din fructe de
păpălău şi 2 litri must din struguri), se
217
amestecă şi se lasă să fermenteze, după
care se trage în sticle închise la culoare.
Se astupă cu dop şi se ţine la rece. Se bea
câte un păhărel dimineaţa. 3. Pentru
tratarea ascitei: plămădire, din fructe în
vin. Se bea la nevoie, de mai multe ori pe
zi, câte o jumătate de pahar. Uz extern. 1.
Pentru tratarea eczemelor, erupţiilor
tegumentare: decoct, din 2–4 linguri
plantă tăiată mărunt la ½ litru apă. Se
fierbe 15 minute la foc domol. Se
strecoară. Se fac spălături locale
folosindu-se un tampon cu vată (reţetă
din medicina populară). 2. Pentru
tratarea furunculozei: infuzie, din 1
linguriţă (5 g) fructe, peste care se toarnă
o cană (200 ml) cu apă în clocot. Se lasă
acoperită 20 minute. Se strecoară. Cu
soluţia obţinută se badijonează zona
afectată. 3. Medicina populară utilizează
fructele împotriva durerilor de urechi la
copii.
MEDICINĂ VETERINARĂ. Uz
intern. Empiric, pentru tratarea
antraxului şi febrei aftoase: decoct, din
frunze de păpălău. Se administrează prin
breuvaj bucal (se toarnă pe gât). Uz
extern. Pentru tratarea febrei aftoase:
decoct, din frunze de păpălău. Se spală
locurile afectate.
PĂR (Pyrus communis L),
fam. Rosaceae. Arbore cultivat şi
reprezentat prin diferite soiuri; se mai
numeşte păr bun, păr cultivat, păr
domestic, păr gustos; Engl:
Engl: Pear; Germ:
Germ:
Birnbaum; Magh:Magh: Körtefa, Korte,
Vackor; Rus:
Rus: Gruşa; Ucr: Ucr: Hruşa.
Răspândit în cultură în zonele temperate
ale ambelor emisfere, pătrunzând şi în
zona subtropicală.
ISTORIC. Părul este cunoscut în
stare sălbatică din timpuri străvechi. Nu
se cunoaşte precis epoca, locul şi
împrejurările când a fost luat în cultură.
El este originar din Asia Centrală, la
poalele Munţilor Himalaia. De aici s-a
răspândit spre răsărit, cât şi spre apus, în
regiuni cu condiţii pedoclimatice
asemănătoare. Spre răsărit, din China
părul a pătruns în Japonia, unde, încă
din secolul al VIII-lea, există dovezi
asupra culturii lui. Spre apus, de la
poalele Munţilor Himalaia, aria părului
s-a lărgit spre Iran şi Caucaz, unde se
cultiva cu peste 4.000 de ani îHr. Aici, şi
mai ales peste ţărmul Mării Negre, s-a
format un număr mare de soiuri. Pe
măsura migrării popoarelor, aria de
cultură a acestei specii s-a lărgit mereu.
Din Caucaz părul de cultură a trecut în
Asia Mică şi Siria. El a ajuns pe această
cale în Grecia Antică la Pelopones,
Tesalia şi pe insulele din Marea Egee.
În aceste regiuni sortimentul s-a
îmbogăţit cu noi soiuri. La grecii antici,
cultura părului este amintită prima dată
în Odiseea. În operă, Homer descrie
livada regelui Alcinous din insula
Corfu, în care, pe lângă alte specii, se
cultiva şi părul. Mai târziu, Teofrast
deosebeşte perii sălbatici de soiurile
cultivate. El descrie patru soiuri şi arată
metodele folosite la înmulţirea pomilor
(prin seminţe, butaşi şi altoire), la
aplicarea tăierilor, la inelarea ramurilor,
la folosirea îngrăşămintelor, la
combaterea bolilor şi dăunătorilor etc.
Grecii antici cunoşteau multe amănunte
privitoare la cultura părului.
Peloponesul era cunoscut atunci ca Ţara
perelor.
perelor. Din Grecia Antică soiurile de
păr au pătruns în Imperiul Roman,
inclusiv în Dacia. Despre cultura acestei
specii au lăsat lucrări preţioase Cato,
Varro, Columella, Plinius cel Bătrân,
Paladiu şi alţii. Cato, în lucrarea De re
rustica, descrie şase soiuri de pere şi
diferite metode de cultură. Plinius cel
Bătrân descrie 41 soiuri de pere,
precizând deosebirile între ele. Din
Imperiul Roman, soiurile de pere au
pătruns spre apus şi nord unde, în
decursul secolelor următoare, au ocupat
un areal foarte întins în Franţa, Belgia,
Anglia, Germania şi alte ţări. În Franţa,
cultura părului datează din secolul al
IX-lea. O dată cu lărgirea ariei de

cultură, a sporit şi numărul soiurilor. În
anul 1628 Le Lectier are în Orléans o
colecţie de 260 soiuri de păr. Tot în
această epocă au început preocupările
pentru obţinerea din sămânţă a noi soiuri
de păr. Astfel, pe la mijlocul secolului al
XIX-lea, în Franţa, erau cunoscute peste
900 de soiuri. În Belgia, în secolul al
XVIII-lea, primul care s-a ocupat de
obţinerea de soiuri noi de păr a fost N.
Hardenopont. Mai târziu, J. B. Van Mons
a creat peste 400 soiuri de păr, din care
40 s-au păstrat până în prezent. În
Anglia, date asupra culturii părului se
găsesc din secolul al XII-lea, iar în
Germania din secolul al IX-lea, de pe
timpul lui Carol cel Mare. În Ucraina,
încă din secolul al XI-lea, împrejurimile
oraşului Kiev era un centru important de
unde pomicultura s-a extins spre nord. În
Algeria, Tunisia, Africa de Sud, Australia
cultura părului a pătruns în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea. Astăzi,
ţările Europei cultivatoare de păr sunt
Belgia, Franţa, Italia, Spania, Rusia,
Ucraina, Republica Moldova şi România.
În SUA, cultura părului este cantonată
aproape în statul California şi în câteva
bazine din statele Washington, Oregon şi
în jurul Marilor Lacuri. În ţările din Asia
Centrală, Extremul Orient şi sudul Asiei,
părul de cultură ocupă suprafeţe relativ
mici (T. Bordeianu, 1964).
DESCRIEREA SPECIEI. Rădăcini
puternice, cele verticale până la 4–5 m
adâncime, masa principală la adâncimea
de 20–100 cm. Tulpină dreaptă, înaltă
până la 20 (30) m, scoarţă cu ritidom
cenuşiu-brun, crăpat la exemplarele
bătrâne. Lujeri lipsiţi de spini, cu scoarţa
brună şi prevăzute cu numeroase
lenticele. Muguri conici sau ovali, glabri
sau păroşi. Frunze ovate până la
subrotunde, glabre, pe faţă lucioase, cu
margini distanţate sau întregi. Flori albe,
roz-palm, grupate în corimbe sau umbele.
Înflorire, IV–V. Polenizare entomofilă.
Fructe, poame mari, cu pulpa fină,
zemoasă, dulce.
218
COMPOZIŢIE CHIMICĂ.
Fructele conţin apă (82–85%), zaharuri
(8–15%), substanţe pectice (0,14–
0,17%), protide (0,5%), celuloză, tanin,
vitaminele C (5 mg%), A (50 mg%), B2
(70 mg%), B6 (0,25 mg%), PP în
cantităţi mici, săruri de Ca, Na, K, Fe,
P, cantităţi mici de S, Cl, Zn, Fe, Cu,
Mn, I, As.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE . Scoarţa,
frunzele, florile şi fructele au utilizări
terapeutice în medicina umană
tradiţională. Scoarţei i se atribuie
proprietăţi astringente, antidiareeice,
febrifuge. Principiile active pe care le
conţine au acţiune hemostatică locală
prin fenomenul de precipitare a
proteinelor, contractă capilarele şi
diminuează secreţiile, combate scaunele
dese şi moi provocate de unele boli
intestinale, previne şi combate febra.
Folosite etnoiatric pentru tratarea
diareei şi pentru scăderea febrei.
Frunzele au proprietăţi antiseptice,
dezinfectante, calmante, diuretice,
sedative. Recomandate în afecţiuni ale
căilor urinare, în litiază renală (calculi),
cistită, prostatită, infecţii urinare,
angină. Florile au proprietăţi
antiinflamatoare. Recomandate în
cistite. Fructele au proprietăţi diuretice,
antiemetice, antipiretice, antiputride,
astringente, depurative, hematopoetice,
uşor hipotensive, litotriptice pentru
calculi urici şi în general sunt
litotriptice renale, stimulează digestia,
stimulează funcţia glandelor endocrine,
vitaminizează şi mineralizează
219
organismul. În ansamblu, au o acţiune
benefică asupra organismului.
Consumarea perelor atenuează sau
înlătură greţurile şi vărsăturile, scade
temperatura în stările febrile, favorizează
eliminarea pectinelor din organism pe
cale gastrointestinală şi renală, întârzie şi
elimină procesul de putrefacţie din
intestinul gros, stimulează formarea
globulelor roşii (hematii, eritrocite),
globulelor albe (leucocite) şi
trombocitelor, dizolvă calculii renali,
scade uşor tensiunea arterială, stimulează
binefăcător şi armonios funcţiile
organelor.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Pentru
FITOTERAPIE.
tratarea afecţiunilor urinare, litiazei
urice, în reumatism, gută, artritism,
diabet, cancer, ca adjuvant: a) consum de
pere proaspete (se recomandă mai puţin
celor ce suferă de hemoroizi) câte 1–1,5
kg/zi înainte de mese; b) suc de pere, 2–3
pahare pe zi înainte de mese; c) decoct,
din 40–50 g pere uscate (poame) la 1 litru
de apă. Se fierbe 1 oră. Întreaga cantitate
se bea într-o zi. 2. Pentru dizolvarea
calculilor renali (litiază renală), adjuvant
în tratarea cistitelor, prostatitei şi în
afecţiunile renale: infuzie, din 100 g
frunze proaspete zdrobite sau 25 g frunze
uscate mărunţite, peste care se toarnă 1
litru de apă în clocot. Se lasă acoperită
25–30 minute. Se strecoară. Întreaga
cantitate se bea porţionat în cursul unei
zile. Favorizează diureza, aseptizează
urina, calmează contractarea sfincterului
vezical. Acţiunea se măreşte dacă ceaiului
i se adaugă mere uscate (poame). 3.
Pentru tratarea cistitei: a) pulbere flori,
câte o linguriţă la 2 ore. Se introduce în
gură. Se amestecă cu puţină miere şi se
înghite; b) macerat, din 8 linguri pulbere
flori la 1 litru de apă rece. Se lasă 12 ore.
Se bea întreaga cantitate în cursul unei
zile. 4. Pentru tratarea diareei: decoct,
din 1 linguriţă pulbere scoarţă la o cană
(250 ml) cu apă. Se fierbe 5 minute la foc
domol. Se strecoară. Se bea conţinutul a
2–3 căni pe zi. Uz extern. 1. Pentru
tratarea infecţiilor faringiene,
amigdalitei, anginei: macerat, din 40 g
(14 linguri) frunze mărunţite la 1 litru
de apă rece. Se lasă acoperit 12 ore. Cu
extractul obţinut se fac mai multe
gargare pe zi, din care una înainte de
culcare. 2. Empiric, decoctul din frunze
se adaugă apei pentru îmbăierea copiilor
debili.
PĂR PĂDUREŢ
(Pyrus pyraster Burgsd), fam.
Rosaceae. Arbore indigen, spinos,
uneori arbust, înalt până la 20 m,
microfanerofit, megafanerofit întâlnit
din silvostepă şi până în zona dealurilor,
rareori în zona montană, pe câmpuri,
coline, coaste însorite, livezi, crânguri,
tufişuri, dumbrăvi, luminişuri de
pădure, însoţitor al stejăretelor; se mai
numeşte gorţ, păr sălbatic, coricov,
prăsad, prăsădar; Germ: Germ: Wilder
Birnbaum, Holzbirne; Magh:Magh: Vackor,
Vadkörtefa; Rus:
Rus: Gruşa
obâcnovennaia. Răspândit în zona
temperată din Europa şi Asia, ajungând
până la cca 56o latitudine nordică, iar
în sud se mărgineşte cu Mediterana fără
să cuprindă insulele Baleare, Sardinia şi
Ciprul.
ISTORIC. Părul pădureţ este
cunoscut din antichitate. Din cele mai
vechi timpuri el a avut diverse utilizări
medicinale şi casnice. Frunzele se
puneau cu alte frunze în scăldătorile
copiilor slăbiţi. Decoctul din scoarţa
ramurilor se da copiilor contra
pântecăriei (diaree). Scoarţa ramurilor
a fost folosită pentru vopsitul în galben.
Pyrus este numele latin al părului la
Virgilius, Plinius cel Bătrân şi alţii.
DESCRIEREA SPECIEI .
Înrădăcinare puternică, profundă.
Tulpină neregulată, puternic-ramificată,
cu coroană afânată; scoarţă verde-
roşiatică, formează de timpuriu un
ritidom cenuşiu, solzos, friabil; lemn
gălbui-roşcat, fără duramen, raze

medulare abia vizibile în secţiune radială.
Lujeri bruni, glabri, lucitori, cu
brahiblaste viguroase, uneori terminate în
spini. Muguri ovo-conici, acuţi, glabri,
depărtaţi de lujer, lucitori. Frunze alterne,
mici, rotund-ovate până la eliptice, acute
la vârf, pe margini mărunt-dinţat-serate
sau întregi, cu baza rotunjită sau uşor
cordată, lucitoare, glabre, pieloase, lung-
peţiolate. Flori albe, mari, grupate în
corimb. Înflorire, IV–V. Fructe, poame
mici, cu pulpă pieloasă, gust astringent,
comestibil după căderea din arbore.
Fructifică la vârsta de 8–10 ani.
RECOLTARE. Frunzele (Pyrusi (Pyrusi
pyrasteri folium)
folium) se recoltează în luna
iunie, pe timp călduros, după ora 11. Se
usucă la umbră în strat foarte subţire.
Scoarţa (Pyrusi
(Pyrusi pyrasteri cortex),
cortex), se
recoltează primăvara de pe ramuri subţiri
înainte de pornirea în vegetaţie. Se usucă
în locuri aerate, în strat subţire. Fructele
(Pyrusi pyrasteri fructus)
fructus) se recoltează la
maturitatea fiziologică.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ. Frunzele
conţin arbutină, tanin şi alte substanţe.
Scoarţa conţine tanin. Fructele conţin
tanin, glucide, acizi organici, vitamine,
săruri minerale etc.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE . Medicina
populară atribuie frunzelor proprietăţi
diuretice eficace, iar secundar
antiinflamatoare, dezinfectante, sedative.
Acţionează asupra epiteliului renal
mărind secreţia şi excreţia de urină;
diminuează sau înlătură inflamaţiile;
omoară bacteriile şi alte microorganisme
de pe piele şi mucoase pe care le
sterilizează; diminuează excitabilitatea
220
nervoasă. Scoarţa are proprietăţi
astringente şi febrifuge. Taninul pe care
îl conţine precipită proteinele din
conţinutul intestinal, înlăturând stările
diareice, având şi o acţiune hemostatică
locală. Perele au efecte laxative,
diuretice şi depurative. Determină
evacuarea conţinutului intestinal
acţionând mecanic, ca emolient şi
stimulator al peristaltismului intestinal,
acţionează asupra epiteliului renal
mărind secreţia şi excreţia de urină,
activează procesele de eliminare a
toxinelor pe cale gastrointestinală şi
renală. Frunzele sunt recomandate
empiric în cistite, boli ale vezicii
urinare şi de prostată. Scoarţa este
recomandată în diaree şi în febră, iar
fructele în constipaţii, boli renale şi de
vezică şi eliminarea toxinelor din
organism.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern.
FITOTERAPIE. 1.
Empiric, pentru tratarea de cistite, boli
ale vezicii urinare, prostatită: a) infuzie,
din 1 linguriţă cu vârf frunze uscate şi
mărunţite peste care se toarnă o cană
(250 ml) cu apă în clocot. Se lasă
acoperită 15–20 minute. Se strecoară.
Se bea conţinutul a 2–3 căni pe zi, la
interval de 5 ore; b) decoct, din 1
linguriţă cu vârf, frunze uscate şi
mărunţite la o cană (250 ml) cu apă. Se
fierbe 4–5 minute la foc domol. Se lasă
să se răcească până la călduţ. Se
strecoară. Se bea conţinutul a 2–3 căni
pe zi. 2. Pentru tratarea de diaree şi
febră: decoct, din 1 linguriţă pulbere
scoarţă la 1 cană (250 ml) cu apă. Se
fierbe 5 minute la foc domol. Se lasă să
se răcească până la călduţ. Se strecoară.
Se bea conţinutul a 2–3 căni pe zi, la
interval de 5 ore. 3. Pentru tratarea de
boli renale, vezică urinară, constipaţie şi
eliminarea toxinelor din organism:
consum a 1 kg pe zi pere ajunse la
maturitatea de coacere (fiziologică).
221
PĂRUL-MAICII-
DOMNULUI (Asplenium trichomanes
(L) Hoffm), fam. Polypodiaceae. Plantă
erbacee, perenă, hemicriptofită, spontană,
întâlnită frecvent în etajul gorunului până
în etajul fagului, regiunea montană, pe
stânci, coaste abrupte, adeseori pe ziduri;
se mai numeşte acul-pământului, dorul
Maicei Preciste, feregea, ferigea vărgată,
ferigea vânătă, fericuţă, feregă sălbatică,
ferigă măruntă, părul-Doamnei, pocitoc,
straşnic, teişor; Germ:
Germ: Schwarzstieliger
Streifenfarn; Magh:
Magh: Aranyos fodorka;
Pol:
Pol: Rasa skalna; Rus: Rus: Kosteneţ
volosovidnâi; Sârbo-Cr:
Sârbo-Cr: Slezinica
crvena, Kamena paprat. Cosmopolită.
ISTORIC. Specia este cunoscută din
antichitate. Ea a fost folosită în scopuri
medicinale pentru tratarea de paralizie,
vătămături (hernie, afecţiuni interne cu
crize acute) şi pentru creşterea părului.
Paraliticilor li se da o infuzie obţinută din
plantă, iar mai târziu, după descoperirea
distilării alcoolului, planta întreagă se
pisa, se plămădea în rachiu şi se bea
contra paraliziei. Combinată cu
dumbravnic (Melittis
(Melittis melissophyllum)
melissophyllum) şi
plămădită în rachiu se lua contra
vătămăturii (herniei).
DESCRIEREA SPECIEI . Rizom
gros, indesuit-ramificat. Frunze 6–35 cm
lungime, glabre, scurt-peţiolate; peţiol şi
rachis brun-negricioase, lucioase în toată
lungimea, pe ambele părţi cu o muchie
mai mult sau mai puţin aripată; lamină
lanceolat-liniară, puţin atenuată la bază,
penatisectată, cu segmente foarte
numeroase, 15–20 perechi, distincte până
la vârf, mici, având mai mult de 6–8 cm
lungime şi lăţime, ovate sau invers ovat-
rombice, fin-crenat-dinţate, trunchiate şi
puţin cuneate la bază. Sori lineari, la
maturitate confluenţi. Înflorire, V–VIII.
Planta are aspectul unei tufe rotunde.
RECOLTARE. Părţile aeriene ale
plantei (Asplenumi
(Asplenumi herba)
herba) şi rizomul
(Asplenumi rhizoma)
rhizoma) se recoltează în
timpul verii şi se folosesc imediat.
Frunzele plantei (Asplenumi
(Asplenumi folium)
folium) se
recoltează după ce s-a ridicat roua şi se
usucă la umbră în strat subţire.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ.
Necunoscută.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE . Empiric,
plantei i se atribuie proprietăţi de
stimulare funcţională a sistemului
nervos, mai ales la paralitici, de
combatere a tusei şi de stimulare a
creşterii părului.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1.
Empiric, pentru tratarea de paralizie:
extract alcoolic, din planta pisată şi
plămădită în rachiu. Se ţine la plămădit
10 zile, după care se strecoară. Se bea
câte ½ păhăruţ înainte de masă, de 3 ori
pe zi. 2. Pentru tratarea de tuse: infuzie,
din 1 linguriţă frunze uscate şi
mărunţite peste care se toarnă apă în
clocot. Se lasă acoperită 15–20 minute.
Se strecoară. Se bea porţionat conţinutul
a ½ cană de două ori pe zi.
COSMETICĂ. Pentru stimularea
creşterii părului: decoct, din 50 g frunze
la 2 litri de apă. Se fierbe 10 minute la
foc domol. Părul se spală cu săpun, se
limpezeşte cu apă şi apoi se clăteşte cu
decoctul plantei masând bine rădăcina.

PĂSTÂRNAC
(Pastinaca sativa L ssp. sativa),
sativa), fam.
Apiaceace/
Apiaceace/Umbelliferae.
Umbelliferae. Plantă erbacee,
bianuală, hemiterofită, legumicolă, cu
valoare terapeutică, cultivată pentru
rădăcina tuberizată; se mai numeşte nap
păsăresc, păstirnac, păscănat, păstănac,
păstănat, păstărnachi, păsătnag,
păstărnap, păstărnaţi, păstârnac,
păstârnac sălbatic, păsternac, pastnac,
pastănac, păstrănac, păstrănaţi,
păstrenac, pestârnac, pesternap,
postărnac, postârnac, postârnap,
postornaci, prăştănap; Bulg:
Bulg: Pasternak;
Pasternak;
Engl:
Engl: Parsnip;
Parsnip; Franc:
Franc: Panais;
Panais; Germ:
Germ:
Gemeiner Pastinak; Magh:Magh: Peszternák;
Peszternák;
Rus:
Rus: Pasternak, Pasternak posevnoi; posevnoi;
Ucr:
Ucr: Pasternak.
Pasternak. Răspândit în Europa şi
Asia, cultivat şi sălbăticit în America,
Australia, Noua Zeelandă.
ISTORIC. Păstârnacul este cunoscut
din antichitate. Este o plantă veche de
cultură. La Columella şi Plinius cel
Bătrân era numele morcovului şi, numai
din Evul Mediu, se foloseşte ca nume al
păstârnacului. Pastinaca vine de la
cuvântul latin pastinum = sapă, referitor
la lucrările pe care le necesită cultivarea
plantei, sau de la pastus = furaj, nutreţ,
cu referire la rădăcinile sale comestibile.
A fost mult cultivat în Europa, Asia,
America, Australia, Noua Zeelandă etc.
În România, se cultivă în toate judeţele.
DESCRIEREA SPECIEI. Rădăcină
pivotantă, tuberizată, conic-alungită până
la rotundă-turtită, lungă până la 40 cm,
albă sau uşor gălbuie, dulce, cu miros
caracteristic. Rădăcinile secundare
pătrund în sol la adâncime mare. Tulpina
floriferă înaltă de 100–180 cm, puternic
ramificată, pubescentă, striată, fistuloasă,
verde, uneori cu pigmentaţie violacee.
Frunze penat-sectate, lung-peţiolate, cu
foliole mari, ovale sau alungite, dinţate
pe margini, pubescente pe faţa inferioară,
lucioase pe faţa superioară. Flori mici,
galbene, dispuse în umbele mari cu radii
inegale, scurt-păroase sau glabre.
Polenizare entomofilă. Înflorire, VII–
VIII. Fructe, dicariopse oval-turtite, cu
222
marginile aripate, cafenii, miros
caracteristic.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ.
Rădăcinile conţin apă (83%), proteine
(1,40%), grăsimi (0,38%),
monozaharide (2,34%), substanţe
extractive neazotate (8%), celuloză
(3,58%), săruri de K, vitaminele A (cca
0,10 mg%), B1 (0,11 mg%), B2 (0,07
mg%), C (30 mg%), ulei eteric cu apiol.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE . Rădăcinile şi
seminţele au utilizări terapeutice în
medicina umană tradiţională.
Proprietăţi: aperitiv, depurativ, diuretic,
antipiretic, emenagog, antireumatic,
calmant, sedativ. Stimulează pofta de
mâncare, ajută la eliminarea toxinelor
din sânge şi, în general, din organism,
măreşte cantitatea de urină eliminată,
acţionează antifebril, determină apariţia
ciclurilor menstruale întârziate, previne
reumatismul, dacă se foloseşte în
alimentaţie, sau tratează procesul
reumatic, diminuează excitabilitatea
nervoasă şi ajută la instalarea somnului.
Recomandat în insomnie, nefrită, atonia
vezicii biliare, menstre dureroase, dureri
gastrice, dureri provocate de calculi
renali dislocaţi din rinichi şi aflaţi pe
traiectul uretrelor spre vezica urinară,
febră intermitentă, frisoane, infecţii
disurie, tuse, reumatism, obezitate.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Pentru
FITOTERAPIE.
tratarea insomniei, nefritei, atoniei
vezicii biliare, în menstre dureroase şi
neregulate, calculi renali, febră
intermitentă, frisoane, infecţii: a)
rădăcini consumate ca atare; se dau prin
223
răzătoare şi se consumă de 2–3 ori pe zi,
la interval de 4 ore; b) rădăcină
consumată în preparate culinare. 2.
Pentru tratarea insomniei: a) suc, obţinut
din rădăcină, câte o jumătate de pahar
înainte de culcare; b) infuzie, din 1
linguriţă seminţe peste care se toarnă o
cană de apă în clocot. Se lasă acoperită
15 minute. Se strecoară. Se bea cu 30
minute înainte de culcare. 3. Pentru
tratarea atoniei vezicii biliare, nefritei, în
menstre dureroase şi pentru reglarea
ciclului menstrual, dureri gastrice, dureri
renale, febră intermitentă, frisoane,
infecţii, disurie, tuse, reumatism,
obezitate: a) suc, obţinut din rădăcină, se
bea câte o jumătate sau câte un pahar, de
3 ori pe zi; b) infuzie, din 1½ linguriţă de
seminţe, peste care se toarnă o cană (250
ml) cu apă în clocot. Se lasă acoperită 15
minute. Se strecoară. Se bea conţinutul a
3 căni pe zi. Efectul cel mai bun îl are
sucul. Uz extern. 1. Pentru tratarea
pistruilor: suc proaspăt, se fac 4–6
tamponări locale zilnic, timp de 15–20 de
zile. 2. Pentru tratarea reumatismului:
cataplasme,
cataplasme, cu extracţie alcoolică din
rădăcină sau seminţe. Rădăcina se trece
prin răzătoare şi se pune la macerat în
alcool 70o; alcoolul trebuie să depăşească
cu puţin materialul radicular dat prin
răzătoare; se lasă la macerat 15 zile,
agitând sticla zilnic, pentru omogenizare.
Se aplică cataplasme locale prin
îmbibarea în extract a unui pansament
steril; seminţele se pisează şi apoi se
toarnă alcool 70o doar să le acopere,
depăşind nivelul lor cu cca 1 cm. Se lasă
la macerat 15 zile. Se aplică cataplasme
locale.
PĂŞTIŢĂ (Anemone
(Anemone
ranunculoides L), fam. Ranunculaceae.
Plantă erbacee, perenă, geofită, toxică,
comună, întâlnită prin păduri, livezi,
tufărişuri, poieni, din regiunea de câmpie
până în cea montană; se mai numeşte
brabăn, dădăţei, dedeţei, dedeţei
galbeni, dediţei galbeni, floarea
păsărilor, floarea Paştelui, floarea
Paştelui galbenă, floarea Paştilor,
floarea Paştilor galbenă, floarea
vântului, floarea vântului galbenă,
găinuşe, găinuşe galbenă, gălbinele,
muscarici galbeni, muscerici galbeni,
oiţe, oiţe galbene, pâinea Paştelui,
pâinea Paştelor galbenă; Germ Gelbes
Windröschen;
Windröschen; Magh:
Magh: Bogláros
szellõrózsa, Bogláros kököresin; Rus: Rus:
Vetreiiţa liuticinaia. Răspândită în
Europa.
ISTORIC. Planta este cunoscută
din antichitate. Anemone este nume de
plantă la Theofrast (372–287 îHr). Ea a
fost utilizată în diferite boli şi cultivată,
pe alocuri, prin grădinile de lângă case
ca plantă ornamentală timpurie.
DESCRIEREA SPECIEI . Rizom
orizontal, brun. Tulpină erectă, înaltă de
7–30 cm, mai mult sau mai puţin glabră
sau răzleţ păroasă. Frunzele bazale
lipsesc sau, după înflorire, se află numai
una, cu peţiol lung şi lamină trisectată.
Involucru trifoliat, cu frunze aşezate în
verticil, cu peţioli scurţi până la 5 mm.
Frunzele involucrului palmat-trisectate,
cu segmente alungit-lanceolate, la
mijloc sau sub mijloc mai late, la bază
atenuate în formă de pană, în întregime
sau numai spre vârf foarte variat lobate,
adânc dinţate sau crenate, mai mult sau
mai puţin glabre. Flori galbene aurii, cu
diametrul de 1,5–3 cm, solitare sau câte
două, rareori mai multe, lung-
pedunculate; peduncul florilor de
lungimea frunzelor involucrale sau
puţin mai lungi decât acestea,
pubescent. Înflorire, III–V. Fructe,
nucule lungi de 4–6 mm, scurt-păroase,
alungit-rostrate, nutante.
 224
Ucr:
Ucr: Podorojnec malei. Răspândită în
Europa, Asia, America de Nord.
ISTORIC. Planta este cunoscută
din antichitate. Dacii o numeau spioox
– spioac (I. Pachia Tatomirescu, 1997)
şi o foloseau intern pentru combaterea
tusei, a răcelilor, bolilor de piept, a
ofticii (tuberculozei) şi durerilor de
stomac, iar extern contra rănilor şi
tăieturilor pe care se puneau frunze
pentru a opri sângerarea şi a grăbi
vindecarea şi contra furunculelor. Din
TOXICOLOGIE . Nu există unitate
cele mai vechi timpuri, medicina
privind substanţa toxică. Unii autori (E.
tradiţională şi cea ştiinţifică o folosesc
G. C. Clarke, M. L. Clarke, 1967) susţin
în aceleaşi scopuri până în zilele de azi.
că planta conţine ranunculină, care este
DESCRIEREA SPECIEI . Rizom
un glicozid lactonic cu acţiune vezicantă;
gros şi scurt din care pornesc numeroase
alţii spun că prin zdrobirea ţesutului, sub
rădăcini fasciculate. Tulpină scapiformă
acţiunea enzimelor, se formează
floriferă, erectă, nefoliată, înaltă de 5–
protoanemonina (2-metil-5-ceto-3,4-
50 cm. Frunze lanceolate până la linear-
dihidrofuran), substanţă cu acţiune
lanceolate, uşor-îngustate în peţiol, cu
vezicantă. După uscare planta îşi pierde
3–7 nervuri, mai mult sau mai puţin
toxicitatea. Ea este otrăvitoare decât în
păroase sau glabrescente. Flori foarte
stare verde.
MEDICINĂ UMANĂ.
mici (3–4 mm), tipul 4, gălbui-brune,
FITOTERAPIE. Planta a fost utilizată
FITOTERAPIE. grupate într-un spic ovoidal sau scurt-
empiric ca narcotic în mai multe boli. cilindric, gros de 5–8 mm; caliciu cu
Astăzi a fost abandonată. sepale ovate, bicarenate, puţin păroase
pe marginea superioară şi carenă; corolă
gamopetală, actinomorfă; androceu cu 4
filamente staminale albicioase, lungi şi
antere gălbui; gineceu cu stigmat
PĂTLAGINĂ
filiform. Înflorire, V–IX. Fruct, capsulă
ÎNGUSTĂ (Plantago
(Plantago lanceolata L), ovoidală. Seminţe negricioase, mici,
fam. Plantaginaceae. Plantă erbacee, lungi de 2 mm.
perenă, hemicriptofită, comună în toată
ţara, întâlnită prin pajişti aride, păşuni,
fâneţe, la marginea drumurilor, de la
câmpie până în zona montană; se mai
numeşte căruţele, coada-şoricelului, de
căruţă, iarba-tăieturii, limba-bălţilor,
limba-broaştei, limba-oii, limba-şarpelui,
limbariţă, minciună, patlagină,
pătlagină, pătlagniţă, pătlăgină,
pătlăgină îngustă, plantagină,
plantagină îngustă, plătagina bălţilor,
protagină; Engl:
Engl: Ribwort; Franc:
Franc: Herbe
à cinq cotes,
cotes, Plantain; Germ:
Germ: Spitz COMPOZIŢIE CHIMICĂ.
Wegerich, Bankertgekräutig, Frunzele conţin aucubozidă (aucubină,
Fischblättchen, Spitzes Stopfenblatt; rinantină) cu rol cicatrizant şi
Magh:
Magh: Kirgyónyelvfu, Keskenyútifü, antibacterian. Maximum de aucubină
Keskenylecelü-úrufû; Rus:
Rus: Podarojnik; (2,80–3,20%) se acumulează în timpul
225
înfloririi. Aucubina este însoţită de
catalpozidă. Mai conţine pectine (5–
10%), acizii ferulic, siringic, vanilic,
hidroxibenzoic, cumaric, gentisic,
clorogenic, neclorogenic, protocatiechic,
hidroxifenilacetic, cafeic, ursolic,
vitaminele A, C şi K (prin uscare
vitamina C dispare), mici cantităţi de
amidon, mucilagii, săruri minerale cu K,
Ca, P, Mg, Na, Fe, Mn, Zn, B, Cu, Mo,
Al.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE . Frunzele plantei
au utilizări în medicina umană şi
veterinară, cultă şi tradiţională.
Principiile active acţionează emolient,
expectorant, hemostatic, antidiareeic,
diuretic, bactericid, cicatrizant şi
astringent. Intervine favorabil în stările
inflamatorii catarale ale căilor
respiratorii, ale tractului gastro-intestinal
şi tractului urogenital. Scade colesterolul
din sânge. Acţionează uşor hipotensiv.
Contribuie la creşterea volumului urinei,
eliminării clorurilor, acidului uric şi a
ureei. Combate diareea prin precipitarea
proteinelor din conţinutul intestinal.
Omoară bacteriile. Grăbeşte epitelizarea
şi vindecarea rănilor. Folosită mult în
medicina populară ca antiulceros gastric,
ca diuretic în afecţiuni renale, pentru
tratarea furunculelor şi afecţiunilor
ochiului. Proprietăţile antiinflamatoare
asigură un efect satisfăcător în tratarea
înţepăturilor de insecte. Frunzele intră în
compoziţia Ceaiului bronşic nr. 2 şi în
diferite reţete PLAFAR pentru tratarea
emfizemului pulmonar, silicozei,
bronşitei, laringitei, traheitei, tusei
convulsive şi spastice. Uleiul gras extras
din seminţe de la toate speciile de
pătlagină a dovedit o bună acţiune
inflamatoare şi radioprotectoare faţă de
radiaţiile ultraviolete. Această plantă este
înscrisă în farmacopeea multor ţări.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Pentru
FITOTERAPIE.
tratarea aterosclerozei: infuzie, din 1–2
linguriţe pulbere frunze sau frunze uscate
bine mărunţite peste care se toarnă o cană
(200 ml) cu apă în clocot. Se lasă
acoperită 10–15 minute. Se strecoară.
Se bea conţinutul a 2–3 căni pe zi. 2.
Pentru tratarea hemoragiilor: infuzie,
infuzie,
din 1 linguriţă pulbere frunze sau frunze
uscate mărunţite peste care se toarnă o
cană (200 ml) cu apă în clocot. Se lasă
acoperită 10–15 minute. Se strecoară.
Se bea conţinutul a 2 căni pe zi. 3.
Pentru tratarea hipertensiunii arteriale,
diareei: infuzie, din 1 lingură pulbere
frunze sau frunze uscate mărunţite peste
care se toarnă o cană (200 ml) cu apă în
clocot. Se lasă acoperită 10–15 minute.
Se strecoară. Se ia câte 1 lingură la 2–3
ore. 4. Pentru tratarea gastritelor
hiperacide, ulcerului gastric: a) pulbere
frunze, se iau câte 2–3 vârfuri de cuţit,
de 2–3 ori pe zi; b) infuzie, din 2 linguri
pulbere frunze sau frunze uscate
mărunţite peste care se toarnă o cană
(200 ml) cu apă în clocot. Se lasă
acoperită 10–15 minute. Se strecoară.
Se ia câte 1 linguriţă la 2–3 ore. 5.
Pentru tratarea tusei de diverse etiologii,
bronşitei, astmului bronşic: infuzie, din
1 lingură pulbere frunze sau frunze
uscate mărunţite peste care se toarnă o
cană (200 ml) cu apă în clocot. Se lasă
acoperită 15 minute. Se strecoară. Se
bea treptat în cursul unei zile. 6. Pentru
tratarea tusei la copii: sirop de
pătlagină, pregătit din frunze proaspăt
culese. Se mărunţesc şi se storc bine.
Sucul obţinut se amestecă cu un volum
egal de miere. Sucul integral se obţine
prin introducerea frunzelor în
congelator. Îngheţate se scot, se
triturează şi apoi se filtrează sucul. Se
amestecă cu miere în părţi egale. În
ambele cazuri sucul amestecat cu miere
se fierbe 20 minute. Se păstrează în
sticle bine închise. Se foloseşte la
nevoie. Uz extern. 1. Pentru tratarea
diferitelor afecţiuni vasculare (ulcer
varicos): infuzie, din 30 g frunze uscate
mărunţite peste care se toarnă 1 litru
apă în clocot. Se lasă acoperită 25–30
minute. Se strecoară. Se fac băi locale în
zona afectată. 2. Pentru tratarea
stomatitelor, laringitelor, traheitelor:

infuzie, din 2 linguri pulbere frunze sau
frunze uscate mărunţite peste care se
toarnă o cană (200 ml) cu apă în clocot.
Se lasă acoperită 15–20 minute. Se
strecoară. Se fac gargare, din care una
seara înainte de culcare. După gargară se
clăteşte bine gura cu o nouă cantitate de
infuzie. 3. Pentru tratarea rănilor
purulente, ulceraţiilor: infuzie, din 2
linguri pulbere frunze sau frunze uscate
mărunţite peste care se toarnă o cană
(200 ml) cu apă în clocot. Se lasă
acoperită 15–20 minute. Se strecoară. Se
fac băi locale pe zona afectată. 4. Pentru
tratarea afecţiunilor pielii, iritaţiilor: a)
decoct, din 100 g frunze uscate şi
mărunţite la 3 litri de apă. Se fierbe 10–
15 minute. Se lasă acoperit 30 minute. Se
strecoară şi apoi se toarnă în apa de baie
din cadă, care trebuie să aibă 37 oC. Se stă
în baie 15–20 minute; b) unguent,
preparat din 15 g extract plantă, 5 g
lanolină, 10 g vaselină. Se amestecă bine
până la omogenizare. Se ung zonele
afectate. 5. Pentru vindecarea rănilor,
combaterea înţepăturilor de viespi,
albine, ţânţari: frunze proaspete aplicate
pe zona afectată. 6. Pentru tratarea
conjunctivitei, blefaritei: a) infuzie, din 2
linguri pulbere frunze sau frunze uscate
mărunţite peste care se toarnă o cană
(200 ml) cu apă în clocot. Se lasă
acoperită 15–20 minute. Se strecoară. Se
fac spălături locale, folosind un
pansament steril; b) infuzie, din 1 lingură
amestec, 10 g pulbere frunze pătlagină
îngustă, 5 g flori sulfină, 5 g flori fierea-
pământului, peste care se toarnă o cană
(200 ml) cu apă în clocot. Se lasă
acoperită 10–15 minute. Se strecoară. Se
fac spălături locale, folosind un tampon
de vată. Din frunze se prepară siropul de
pătlagină pentru combaterea tusei.
PĂTLAGINĂ MARE
(Plantago major L), fam.
Plantaginaceae. Plantă erbacee, perenă,
hemicriptofită, comună în toată ţara,
226
întâlnită la marginea drumurilor, locuri
cultivate şi necultivate, păşuni umede,
fâneţe, locuri bătătorite, nisipoase, de la
câmpie până în zona subalpină; se mai
numeşte batlagină, iarbă de cale,
iarba-bubei, iarbă grasă de grădină,
iarbă-mare, limba-boului, limba-oii,
mama ploaie, mama-ploii, mama-
pădurii, minciună, palagină, parlagină,
patlagea, patlagină, patlagină lată,
pălagină, părlaghie, părlaghină,
părlagină, pătlagină lată, pătlăgină,
pândanică, pârlagină, plantagea,
platagină, plantangină, platarniţă,
plăcinţica vacei, plătagină, plătagen,
plătanger, plătangină, plântagină,
plâtangină, plotanger; Franc:
Franc:
Plantain; Germ:
Germ: Wechblettche,
Wegerich, Fischblättchen, Großer
Wegetchen; Magh:
Magh: Júh-nyelv, Széles-
levelü útifü, Útilapu;
Útilapu; Rus:
Rus: Podorojnik;
Ucr:
Ucr: Babka. Răspândită pe tot Globul.
ISTORIC. Planta este cunoscută
din antichitate. Dacii o numeau
scinpocul/schinpocul, pătlagina
lată/mare (I. Pachia Tatomirescu, 1997).
Frunzele, florile şi rădăcina erau
utilizate la combaterea durerilor de
rinichi, a durerilor de dinţi, a bolilor de
piele, a viermilor intestinali, contra
tuberculozei, vindecarea rănilor, a
umflăturilor şi bubelor. Se păstrează
încă fitoterapia antichităţii şi cea a
Evului Mediu de a pune pe răni zeama
din frunze proaspete, apoi se aşează o
frunză proaspătă zdrobită şi se
bandajează. Zeama de pătlagină mare se
dădea copiilor contra limbricilor şi
oprirea udului (N. Leon, 1903). Ochii,
când se inflamau şi lăcrimau, se spălau
cu decoctul plantei, după care se aşezau
cataplasme cu frunze proaspete zdrobite
sau frunze fierte. În unele locuri planta
se fierbea în vin alb şi se lua contra
tusei de diverse etiologii, răcelii (gripă)
şi răguşelii. Pentru tuberculoză, se
culegeau frunze şi rădăcini, se tocau
mărunt, se fierbeau în lapte dulce şi se
dădea bolnavului să bea, câte 3 ceşti pe
zi, iar resturile se puneau calde pe piept.
227
Tratamentul dura 6 săptămâni. După neocantităţi de glucoză, xiloză,
descoperirea distilării alcoolului, metilgalactoză; glucide solubile
pătlagina mare, dar şi alte specii de constând din glucoză, fructoză, xiloză,
pătlagină, se pisau şi se puneau în ţuică. ramnoză, zaharoză, planteobioză,
Acesteia i se mai adăuga feriguţă pisată. planteoză, rafinoză, stahioză; numeroşi
După plămădire, timp de 10 zile, se lua acizi organici, din 14 acizi
contra durerilor de stomac (V. Butură, hidroxicinamici, acizii ferulic, siringic,
1943). Planta se vindea pe piaţă pentru vanilic, hidroxibenzoic, cumaric,
ceaiuri contra bolilor de ficat şi splină. gentisic, clorogenic, neclorogenic,
DESCRIEREA SPECIEI . Rizom cafeic, fumaric, benzoic, cinamic,
scurt, gros, din care pornesc rădăcini salicilic; flavonele baicaleină, baicalină,
fasciculate. Tulpină scapiformă, scutelaeină, luteolină, apigeină,
cilindrică, netedă, înaltă de 10–40 cm. nepetină şi hispidulină; taninuri (4–
Frunze lat-ovate, glabre, cu 3–7 nervuri, 5,76%), acid oleanolic; saponine,
brusc-atenuate în peţiol, dispuse în aminoacizi aromatici şi alţi aminoacizi
rozetă. Flori galbene-albicioase, grupate liberi (asparagină, acid glutamic,
într-un spic cilindric lung; caliciu cu glicină, histidină, alanină, metionină,
sepale lat-eliptice, verzi, cu marginea alb- valină, lizină, leucină, serină,
membranoasă; corolă gamopetală, fenilalanină, triptofan), urme de
actinomorfă, cu lacinii înguste; androceu alcaloizi, enzime (invertază, emulsină,
cu 2 filamente staminale ieşite mult afară polifenoloxidază, catalază, peroxidază
din corolă şi terminate cu câte o anteră, etc), vitaminele A, C, K, acid nicotinic,
la început palid-violetă, apoi galbenă; ulei eteric (0,2%), urme de răşină, ulei
gineceu cu stigmat filamentos, ieşit mult gras, săruri minerale de Ca, K, Na, P,
din corolă. Înflorire, VII–X. Fruct, Fe, Mn, Zn, Cu.
capsulă ovoidală, biloculară. Seminţe PROPRIETĂŢI
brune-închis. FARMACODINAMICE. Frunzele au
utilizări terapeutice în medicina
tradiţională umană şi veterinară.
Principiile active au proprietăţi
antisclerotice, hipotensive, diuretice,
astringente, antiinflamatoare,
cicatrizante, emoliente. Previn şi
combat scleroza; determină scăderea
presiunii sângelui în sectorul arterial;
acţionează asupra epiteliului renal
mărind cantitatea de urină eliminată în
timp; au acţiune hemostatică locală prin
RECOLTARE. Frunzele precipitarea proteinelor; favorizează
(Plantaginis folium)
folium) se recoltează procesul de epitelizare (vindecare) a
înaintea înfloritului sau în timpul rănilor, bubelor; relaxează ţesuturile şi
înfloritului, pe timp uscat, după ce se diminuează starea inflamatorie sau o
ridică roua. Frunzele şi scapul florilor se înlătură definitiv. Folosite pentru
taie de la suprafaţa pământului. Se usucă tratarea aterosclerozei, în hemoragii,
la umbră în strat subţire. Uscarea diaree, hipertensiune arterială, tuse de
diverse etiologii, bronşite cronice, astm
artificială, la 40–50oC. bronşic, ulcer gastroduodenal,
COMPOZIŢIE CHIMICĂ. Frunzele hipercolesterolemie, ulcer varicos,
conţin aucubină, pectine care prin stomatite, laringite, traheite, răni
hidroliză se desfac în acid galacturonic, purulente, ulceraţii, combaterea
galactoză, arabioză, ramnoză, mici înţepăturilor de insecte. Din frunze se

prepară siropul de pătlagină pentru
combaterea tusei. Frunzele intră în
compoziţia Ceaiului bronşic nr. 2 şi în
diferite reţete PLAFAR pentru tratarea
enfizemului pulmonar, silicozei,
bronşitei, laringitei, traheitei, tusei
convulsive şi spastice.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Pentru
FITOTERAPIE.
tratarea aterosclerozei: infuzie, din 1–2
linguriţe pulbere frunze sau frunze uscate
bine mărunţite peste care se toarnă o cană
(200 ml) cu apă în clocot. Se lasă
acoperită 10–15 minute. Se strecoară. Se
bea conţinutul a 2–3 căni pe zi. 2. Pentru
tratarea hemoragiilor: infuzie,
infuzie, din 1
linguriţă pulbere frunze sau frunze uscate
mărunţite peste care se toarnă o cană
(200 ml) cu apă în clocot. Se lasă
acoperită 10–15 minute. Se strecoară. Se
bea conţinutul a 2 căni pe zi. 3. Pentru
tratarea hipertensiunii arteriale, diareei:
infuzie, din 1 lingură pulbere frunze sau
frunze uscate mărunţite, peste care se
toarnă o cană (200 ml) cu apă în clocot.
Se lasă acoperită 10–15 minute. Se
strecoară. Se ia câte 1 lingură la 2–3 ore.
4. Pentru tratarea gastritelor hiperacide,
ulcerului gastric: a) pulbere frunze, se iau
câte 2–3 vârfuri de cuţit, de 2–3 ori pe zi;
b) infuzie, din 2 linguri pulbere frunze
sau frunze uscate mărunţite peste care se
toarnă o cană (200 ml) cu apă în clocot.
Se lasă acoperită 10–15 minute. Se
strecoară. Se ia câte 1 linguriţă la 2–3
ore. 5. Pentru tratarea tusei de diverse
etiologii, bronşitei, astmului bronşic:
infuzie, din 1 lingură pulbere frunze sau
frunze uscate mărunţite peste care se
toarnă o cană (200 ml) cu apă în clocot.
Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară.
Se bea treptat în cursul unei zile. 6.
Pentru tratarea bronşitei cronice, în astm
bronşic, diaree, ulcer gastro-duodenal,
hipercolesterolemie, hipertensiune:
infuzie, din 1 lingură pulbere frunze sau
frunze uscate mărunţite, peste care se
toarnă o cană (200 ml) cu apă în clocot.
Se lasă acoperită 15–20 minute. Se
strecoară. Se ia câte 1 lingură la 2 ore;
pentru tratarea ulcerului gastric se pot lua
228
câte 2 linguri după mesele principale,
iar între mese, 1 lingură la 3 ore. Uz
extern. 1. Pentru tratarea diferitelor
afecţiuni vasculare (ulcer varicos):
infuzie, din 30 g frunze uscate mărunţite
peste care se toarnă 1 litru apă în clocot.
Se lasă acoperită 25–30 minute. Se
strecoară. Se fac băi locale în zona
afectată. 2. Pentru tratarea stomatitelor,
laringitelor, traheitelor: infuzie, din 2
linguri pulbere frunze sau frunze uscate
mărunţite peste care se toarnă o cană
(200 ml) cu apă în clocot. Se lasă
acoperită 15–20 minute. Se strecoară.
Se fac gargare, din care una seara
înainte de culcare. După gargară se
clăteşte bine gura cu o nouă cantitate de
infuzie. 3. Pentru tratarea rănilor
purulente, în ulceraţii, ulcer varicos,
iritaţii ale pielii: a) infuzie, din 2 linguri
pulbere frunze sau frunze uscate
mărunţite peste care se toarnă o cană
(200 ml) cu apă în clocot. Se lasă
acoperită 15–20 minute. Se strecoară.
Se spală zona afectată, folosind un
tampon de vată; b) infuzie, din 100 g
frunze uscate, mărunţite, peste care se
toarnă 3 litru de apă în clocot. Se lasă
acoperită 30 minute. Se strecoară şi apoi
se toarnă în apa de baie din cadă, care
trebuie să aibă 37 oC. Se stă în baie 15–
20 minute; c) unguent, preparat din 15
g extract de plantă, 5 g lanolină, 10 g
vaselină. Se amestecă bine până la
omogenizare. Se ung zonele afectate. 4.
Pentru vindecarea rănilor, combaterea
înţepăturilor de viespi, albine, ţânţari:
frunze proaspete aplicate pe zona
afectată. 5. Pentru tratarea
conjunctivitei, blefaritei: infuzie, din 1
lingură amestec, 10 g pulbere frunze
pătlagină mare, 5 g flori sulfină, 5 g
flori fierea-pământului, peste care se
toarnă o cană (200 ml) cu apă în clocot.
Se lasă acoperită 10–15 minute. Se
strecoară. Se fac spălături locale,
folosind un tampon de vată.
Fitohomeopatie . Din planta
proaspătă macerată în alcool de 90 o se
prepară tinctura-mamă. 1. Împotriva
229
fumatului: tinctura-mamă,
tinctura-mamă, se DESCRIEREA SPECIEI . Rizom
administrează în prima diluţie decimală. pivotant din care pornesc numeroase
Tratamentul provoacă fumătorilor rădăcini. Frunze eliptice, surii-dispers-
dezgust faţă de tutun. 2. În enurezisul păroase, cu nervuri laterale puţin arcuite
nocturn abundent la copii însetaţi: şi reunite la vârf, dispuse în rozetă.
tinctura-mamă,
tinctura-mamă, se administrează de la Tulpină, scap florifer lung de (10) 20–
diluţia a 3-a decimală la a 5-a 30 cm, spre vârf alipit-păros. Flori albe,
centezimală. 3. În diareei (mai ales gamopetale, cu filamentele staminelor
cronice), colici abdominale, hemoroizi: lungi, violete, grupate într-un spic
tinctura-mamă,
tinctura-mamă, se administrează diluţiile cilindric, lung de 2–6 cm. Înflorire, V–
centezimale a 4-a şi a 5-a. 4. În IX. Fruct, capsulă (3–4 mm). Seminţe
odontalgii, otalgii, dinţi sensibili la negre, slab-zgrăbunţoase.
atingere chiar în cazul ablaţiei nervului:
tinctura-mamă,
tinctura-mamă, în diluţie 1/20, se aplică
local (M. Neagu Basarab, 1984)
COSMETICĂ. Pentru igienă
oculară: infuzie, din 2 linguri pulbere
frunze sau frunze uscate mărunţite peste
care se toarnă o cană (200 ml) cu apă în
clocot. Se lasă acoperită 15–20 minute.
Se strecoară. Se fac băi locale, folosind
un tampon de vată.

RECOLTARE. Frunzele
PĂTLAGINĂ MOALE (Plantaginis folium)
folium) se recoltează
(Plantago media L), fam. înainte de înflorire şi în timpul
Plantaginaceae. Plantă erbacee, perenă, înfloririi, din mai până în octombrie, pe
hemicriptofită, comună în toată ţara, prin timp uscat, după ce se ridică roua.
pajişti uscate, locuri ierboase, culturi de Tăierea frunzelor se face la nivelul
trifoi, marginea drumurilor, locuri solului. Se usucă la umbră, în locuri
ruderale, de la câmpie până la munte; se bine aerate, în strat subţire. Uscarea
mai numeşte iarba de cale, limba- artificială, la 40–50oC. Rădăcinile
mânzului, limba-oii, minciună, patlanjer, (Plantagibnis radix)
radix) se scot din pământ,
pârlagină, pătlagină, pătlagină bună, se spală într-un curent de apă, se lasă la
pătlagină mică, pătlagine, plantagină, zvântat într-un curent de aer şi apoi se
platagină, plantagină, plătagină, usucă la umbră în strat subţire.
plătangină; Engl:
Engl: Plantain; Franc:Franc: COMPOZIŢIE CHIMICĂ . Planta
Plantain; Germ:
Germ: Fischblättchen, în întregime conţine aucubozidă
Frierengekräutig, Kölbesche, (aucubină, rinantină) cu acţiune
Schafszunge, Wegblättchen; Magh:
Magh: Réti cicatrizantă şi antibacteriană; părţile
útifü, Útifü, Utilapi, Útilapú; Rus: Rus: aeriene conţin mucilagii formate din
Podorjnik; Ucr:
Ucr: Sodorojnek. Răspândită xiloză, acid poliuronic, pentozani etc;
în Europa şi Asia. puţin amidon, pectină, planteoză, tanin,
ISTORIC. Plantă cunoscută din glicozizi, saponine, ulei volatil,
antichitate. Dacii o numeau patlajer şi o zaharuri, rezine, substanţe proteice,
foloseau în afecţiuni pulmonare, răni, carotenoizi, filochinonă, vitaminele A,
bube, umflături, furuncule. Decoctul din C, K, săruri minerale cu Ca, P, Mg, Na,
rădăcini se lua contra durerilor de Fe, Mn, Zn, Cu. Seminţele conţin
stomac. proteine, ulei gras, tanin, mucilagii.

PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE . Planta are
utilizări terapeutice în medicina umană şi
veterinară, cultă şi tradiţională.
Principiile active acţionează emolient,
expectorant, hemostatic, antidiareeic,
diuretic, bactericid, cicatrizant şi
astringent. Intervine favorabil în stările
inflamatorii catarale ale căilor
respiratorii, ale tractului gastro-intestinal
şi tractului uro-genital. Scade colesterolul
din sânge. Acţionează uşor hipotensiv.
Intern este utilizată cu succes în bronşite
cronice, astm bronşic, diaree, ulcer
gastrointestinal, hipercolesterolemie şi
hipertensiune arterială, iar extern în
tratamentul ulcerului varicos, ulceraţiilor
cutanate, conjunctivitelor, blefaritelor
(inflamaţia pleoapelor), laringitelor şi
traheitelor.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Pentru
FITOTERAPIE.
tratarea aterosclerozei: infuzie, din 1–2
linguriţe pulbere frunze sau frunze uscate
bine mărunţite, peste care se toarnă o
cană (200 ml) cu apă în clocot. Se lasă
acoperită 10–15 minute. Se strecoară. Se
bea conţinutul a 2–3 căni pe zi. 2. Pentru
tratarea hemoragiilor: infuzie,
infuzie, din 1
linguriţă pulbere frunze sau frunze uscate
mărunţite peste care se toarnă o cană
(200 ml) cu apă în clocot. Se lasă
acoperită 10–15 minute. Se strecoară. Se
bea conţinutul a 2 căni pe zi. 3. Pentru
tratarea hipertensiunii arteriale, diareei:
infuzie, din 1 lingură pulbere frunze sau
frunze uscate mărunţite, peste care se
toarnă o cană (200 ml) cu apă în clocot.
Se lasă acoperită 10–15 minute. Se
strecoară. Se ia câte 1 lingură la 2–3 ore.
4. Pentru tratarea gastritelor hiperacide,
ulcerului gastric: a) pulbere frunze, se iau
câte 2–3 vârfuri de cuţit, de 2–3 ori pe zi;
b) infuzie, din 2 linguri pulbere frunze
sau frunze uscate mărunţite peste care se
toarnă o cană (200 ml) cu apă în clocot.
Se lasă acoperită 10–15 minute. Se
strecoară. Se ia câte 1 linguriţă la 2–3
ore; c) decoct, din 1 linguriţă rădăcini
uscate şi măcinate la o cană cu apă (250
ml). Se fierbe 2–3 minute. Se lasă să se
230
răcească până la călduţ. Se strecoară. Se
bea câte un păhărel la 4 ore. 5. Pentru
tratarea tusei de diverse etiologii,
bronşitei, astmului bronşic: infuzie, din
1 lingură pulbere frunze sau frunze
uscate mărunţite peste care se toarnă o
cană (200 ml) cu apă în clocot. Se lasă
acoperită 15 minute. Se strecoară. Se
bea treptat în cursul unei zile. Uz
extern. 1. Pentru tratarea diferitelor
afecţiuni vasculare (ulcer varicos):
infuzie, din 30 g frunze uscate mărunţite
peste care se toarnă 1 litru apă în clocot.
Se lasă acoperită 25–30 minute. Se
strecoară. Se fac băi locale în zona
afectată. 2. Pentru tratarea stomatitelor,
laringitelor, traheitelor: infuzie, din 2
linguri pulbere frunze sau frunze uscate
mărunţite peste care se toarnă o cană
(200 ml) cu apă în clocot. Se lasă
acoperită 15–20 minute. Se strecoară.
Se fac gargare, din care una seara
înainte de culcare. După gargară se
clăteşte bine gura cu o nouă cantitate de
infuzie. 3. Pentru tratarea rănilor
purulente, ulceraţiilor: infuzie, din 2
linguri pulbere frunze sau frunze uscate
mărunţite peste care se toarnă o cană
(200 ml) cu apă în clocot. Se lasă
acoperită 15–20 minute. Se strecoară.
Se fac băi locale pe zona afectată. Din
frunze se prepară siropul de pătlagină.
Frunzele intră în compoziţia Ceaiului
bronşic nr. 2 şi în diferite reţete
PLAFAR pentru tratarea emfizemului
pulmonar, silicozei, bronşitei, laringitei,
traheitei, tusei convulsive şi spastice.
COSMETICĂ. Pentru igiena
oculară şi tratarea conjunctivitei:
infuzie,
infuzie, din 2 linguri pulbere frunze sau
frunze mărunţite peste care se toarnă o
cană (200 ml) cu apă în clocot. Se lasă
acoperită 15–20 minute. Se strecoară.
Se fac băi locale cu infuzie proaspătă,
folosind un tampon de vată.
PĂTLĂGELE ROŞII
(Lycopersicon esculentum Miller). fam.
231
Solanaceae. Plantă erbacee, terofită,
anuală, în zonele cu climat temperat, şi
perenă, în climatul tropical, legumicolă
cu valoare terapeutică; se mai numeşte
bărediu, bărădici, domade, gogonele,
gălăţeană, mihalele, nătlăgele,
paradaice, patlagele roşii, părădăiaş,
pătlăgele de Paradis, pătlăgele galbene,
porobici, tomate; Engl:
Engl: Tomato; Franc:
Franc:
Tomates; Germ:
Germ: Tomate; Magh:
Magh:
Paradicsom; Rus: Rus: Pomidor; Turc: Turc:
Patlican; Ucr:
Ucr: Pomidor.
Pomidor. Răspândită în
America de Sud unde creşte spontan. În
cultură se află răspândită pe toate
continentele, în zonele calde şi temperate.
În regiunile nordice se cultivă numai în
sere. În ţara noastră, roşiile se cultivă în
judeţele Arad, Bihor, Buzău, Prahova,
Constanţa, Dolj, Galaţi, Ialomiţa, Ilfov,
Teleorman, Timiş şi Tulcea.
ISTORIC. Originară din Peru, unde
aztecii o cultivau sub numele de tomate.
De aici a ajuns în Mexic, folosită ca
plantă medicinală, apoi legumicolă.
Descoperirile arheologice din Valea
Tehuacon, de pe teritoriul Mexicului,
confirmă cultura plantei încă din
perioada anilor 200 îHr – 700 dHr. În
Europa a fost adusă de conchistadorii
spanioli. A fost cultivată prima dată în
Spania şi Portugalia, sub denumirea de
mere peruvine,
peruvine, apoi în Italia, sub
denumirea de mere de aur. În Anglia, este
introdusă la sfârşitul secolului al XVI-lea
şi primită cu rezervă. Era considerată
puţin hrănitoare şi vătămătoare. Se
afirmă ca plantă legumicolă abia după
două secole. În Germania, Elveţia şi
ţările nordice, planta apare în cultură
mult mai târziu, la început cu caracter
ornamental, apoi legumicol. De exemplu,
în Germania se cultivă ca plantă
legumicolă abia începând cu anul 1870.
În Rusia, este introdusă în secolul al
XVII-lea, unde se cultivă ca plantă
ornamentală şi de consum. Aici
răspândirea ia proporţii începând cu anul
1880. În România, apare în cultură în
secolul al XIX-lea. În alte ţări de pe
Glob, prezenţa în cultură ca timp în
istorie, diferă de la o ţară la alta. În
China, Japonia a fost introdusă în
secolul al XVI-lea. În Siria, Arabia,
Egipt, Etiopia în secolul al XVII-lea. În
ţările din estul Asiei (exceptând India)
în secolul al XVIII-lea. În America de
Nord în secolul al XIX-lea. Astăzi, în
Europa se cultivă pe suprafeţe mari în
Italia, Spania, Grecia, Rusia, Franţa,
România, Bulgaria, Mexic. Egipt,
Algeria, China, Japonia.
DESCRIEREA SPECIEI . Rădăcina
pivotantă, ramificată, pătrunde adânc în
pământ. Tulpină înaltă, de 30–300 cm,
în funcţie de varietate, soi, erectă, cu
mare capacitate de lăstărire, formând
copili la subsuoara frunzelor (se înlătură
prin copilire). Tulpina, în contact cu
pământul reavăn, formează rădăcini
adventive. Frunze întrerupt-
imparipenat-compuse, acoperite cu
perişori glandulari cu miros
caracteristic. Foliole ovale, lanceolate,
de diferite mărimi, cu suprafaţa gofrată
sau netedă, cu marginea dinţată sau
netedă, dispuse alternativ. Flori galbene
dispuse în racem cu aspect de ciorchine.
Polenizare autogamă, în cazuri rare
polenizare alogamă entomofilă (5%).
Înflorire, VII–VIII. Fruct, bacă cărnoasă
de diferite forme şi culori diferite
(galbene, roşii, roz etc.). Greutatea,
între 30–500 g. Seminţe oval-rotunjite,
turtite, acoperite cu perişori, gri sau
argintii.
RECOLTARE. Pentru medicină
fructele (Lycopersici
(Lycopersici fructus)
fructus) se
recoltează atunci când ajung la
maturitatea fiziologică. Ca adjuvant în

tratarea anumitor boli, se recomandă
roşiile cultivate în câmp sau grădină, care
beneficiază de condiţii naturale, şi mai
puţin cele din sere sau solarii. Producţie,
20–30 t/ha, chiar 40–60 t/ha. Frunzele
(Lycopersici folium)
folium) şi părţile aeriene
(Lycopersici herba)
herba) se recoltează la
nevoie şi se folosesc proaspete.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ. Fructele
conţin apă (90%), protide (2%), lipide
(0,3%), hidraţi de carbon (3%), Na (6 mg
%), K (285 mg%), Ca (13 mg%), P (25
mg%), Fe (0,5 mg%), vitaminele A (130
mg%), B1, B2 şi B6 (0,03–0,05 mg%),
niacin (0,5 mg%), vitamina C (cca 25 mg
%), vitamina E şi K, microelemente (Mg,
Zn, Cu, Ni, Co, Br), acizi organici (citric,
malic, pectic etc).
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE . Fructele,
respectiv roşiile (tomatele), frunzele,
tulpinile au utilizări în medicina umană,
tradiţională şi cultă, ca adjuvant în
tratamentul bolilor. Acţionează ca
remineralizant, revitalizant, aperitiv,
antiscorbutic, alcalinizant al sângelui,
dezintoxicant, antiinfecţios, echilibrant
celular, diuretic, dizolvant uric,
eliminator al ureii, uşurează digestia.
Utilizat intern în astenii, inapetenţă,
intoxicaţii cronice, ateroscleroză,
afecţiuni vasculare, artritism, gută,
reumatism, azotemie, litiază biliară şi
urinară, constipaţie, enterite,
hiperaciditate gastrică, atonie gastrică,
obezitate, inapetenţă, hipervâscozitate
sanguină, boli de ficat, pletoră
manifestată prin roşeaţa pielii şi a
mucoaselor, contracţii puternice ale
inimii însoţite de palpitaţii, puls arterial
plin, vene pline şi respiraţii superficiale
scurte determinate de cantitatea de sânge
sau lichide ce depăşesc valorile normale
în întreg corpul sau în anumite părţi ale
lui. Extern sunt folosite în acnee şi
înţepături de insecte.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Pentru
FITOTERAPIE.
tratarea insuficienţei cardiace cu edeme,
în uremie, ateroscleroză, astenii,
intoxicaţii cronice, aterioscleroză,
232
afecţiuni vasculare, artritism, gută,
reumatism, azotemie, litiază urinară şi
biliară, enterite, hipervâscozitate
sanguină, pletoră, hiperaciditate
gastrică, atonie gastrică, stimularea
secreţiei gastrice şi pancreatice,
constipaţie: a) suc,
suc, obţinut din fructe
coapte; roşiile, bine coapte, se spală, se
scot codiţele, se taie felii şi se pun în
maşina centrifugă de obţinut suc; în
lipsa acesteia, roşiile se trec prin maşina
de tocat pentru făcut bulion; zilnic se
bea conţinutul unui pahar, timp
îndelungat; b) roşii, consumate ca atare.
2. Pentru tratarea bolilor de ficat,
erupţiilor tegumentare, pentru
stimularea digestiei: dimineaţa se
consumă câte 2–3 roşii proaspete. 3.
Pentru tratarea obezităţii: suc, obţinut
din roşii bine coapte. Zilnic, pe
nemâncate, se bea conţinutul unei căni.
Uz extern. 1. Pentru tratarea
reumatismului degenerativ (artroze),
periartritei scapulo-humerale: decoct,
din 300–400 g frunze şi lujeri de roşii
(fără rădăcini) la 5 litri de apă. Se fierbe
30 minute. Se strecoară. Se toarnă în
apa de baie (37–38%). Durata unei băi
este de 20–30 minute. Se fac 21 băi într-
o cură. Se repetă după 4 luni. 2. Pentru
tratarea înţepăturilor de insecte: se
freacă cu frunze strivite.
COSMETICĂ. Utilizate pentru
curăţirea tenurilor grase, cu puncte
negre, îngrijirea mâinilor. Atenuează
sau îndepărtează iritaţiile produse de
degerături. Uz extern. 1. Pentru
curăţirea tenurilor grase: mască, cu
fructe zdrobite. Se spală faţa cu apă
caldă. Se aplică pe ten fructe zdrobite
pentru 20 minute. Se spală din nou cu
apă călduţă. 2. Pentru revitalizarea
tenului: frecţii cu suc proaspăt. Seara se
spală faţa cu apă caldă, apoi se freacă cu
o roşie tăiată în două. Se lasă aşa până
dimineaţa. Se spală cu apă caldă.
Procedura se aplică de mai multe ori. 3.
Pentru combaterea acneei: a)
tamponarea pielii feţei, de mai multe ori
pe zi, cu felii de roşii proaspete, bine
233
coapte; procedura se face zilnic, 3–4
săptămâni; b) tamponarea pielii cu o felie
de roşie, iar a doua zi cu frunze de măcriş
strivite; după o jumătate de oră se spală
cu apă rece. 4. Pentru îngrijirea mâinilor:
lapte nutritiv pregătit din 50 ml suc de
roşii, o linguriţă glicerină, un vârf de
cuţit sare. Se aplică pe mâini cu o uşoară
masare. Se lasă cât mai mult. Procedura
se poate face zilnic.
PĂTLĂGELE VINETE
(Solanum melongena L), fam.
Solanaceae. Plantă erbacee, anuală,
terofită, legumicolă cu valoare
terapeutică, cu o largă utilizare
alimentară în România; se mai numeşte
godină, patlagea, patlajeane, pătlăgele,
pătlăgele negre, pătlăgele siniec,
pătlăjani negri, pătlăjeni vineţi,
patragele, pătrăgele vinete, platagele
vinete, plătăgele, tomadele, vinete de
gătit; Engl:
Engl: Egg plant; Franc: Franc:
Aubergines; Germ:
Germ: Blaue Paradeis,
Eirpflanze; Magh:
Magh: Tojásgyümölc,
Törökpaprika, Vinetta; Rus:Rus: Baklajan,
Demianka. Răspândite în India de Est şi
Birmania, unde creşte în stare sălbatică.
ISTORIC. Cultivarea vinetelor ca
plante legumicole a început spre sfârşitul
secolului al XV-lea. În Europa a fost
introdusă în cultură târziu. Ea a fost
cultivată mai întâi în Grecia şi Italia, apoi
şi în alte ţări. Se cultivă mai mult în
sudul şi estul Europei şi mai puţin în
centrul şi partea de nord-vest. În America
se cultivă de la începutul secolului al
XIX-lea. La noi se cultivă începând din
secolul al XVIII-lea, la început pe
suprafeţe mai restrânse, şi în suprafeţe
mai mari după primul război mondial. Pe
plan mondial, planta se cultivă pe
suprafeţe mari în India, China, Japonia,
Filipine. În România, se cultivă mai mult
în sudul şi vestul ţării, unde condiţiile
climatice sunt favorabile. Se mai cultivă
în Câmpia şi Podişul Transilvaniei, în
Moldova şi zona subcolinară a Munţilor
Carpaţi. Cultura nu dă rezultate bune în
Dobrogea, Câmpia Dunării şi sudul
Moldovei unde clima este aridă. De
asemenea, nu-i este prielnică cultura în
părţile muntoase.
DESCRIEREA SPECIEI . Rădăcină
bine dezvoltată, adâncă în sol până la
150 cm, în majoritate însă până la 20–
40 cm. Tulpină erectă, ramificată,
verde-violacee, înaltă de 0,4–1,5 cm.
Frunze mari, groase, ovat-lanceolate, cu
marginile întregi, lung-peţiolate, cu
nervuri groase, uneori prevăzute cu
spini. Flori solitare, axilare, nuanţate de
la violet la albastru. Polenizare
autogamă, la care se adaugă 10% o
polenizare entomofilă. Înflorire, VI–
VIII. Fruct, bacă netedă, lucioasă,
neagră-roşcată sau violetă, dimensiuni
şi forme foarte variate în funcţie de soi.
Pulpa fructului fragedă, alb-verzuie, iar
la maturitatea fiziologică, galbenă-
albicioasă. Seminţe numeroase, turtite,
glabre, galbene-cenuşii.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ.
Fructele conţin apă (92%), protide
(1,3%), lipide (0,2%), hidraţi de carbon
(5,5–6%), Na (5 mg%), K (220 mg%),
Ca (10 mg%), P (15 mg%), Fe (0,5 mg
%), S (15 mg%), microelementele Mg,
Mn, Zn, Cu, I, Al, Rb, Co, vitaminele A
(4 mg%), B1 şi B2 (0,05 mg%), niacin
(0,06%), C (cca 6 mg%).
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE . Fructele şi
frunzele au utilizări terapeutice în

medicina umană. Fructele servesc ca
adjuvant în tratamentul unor boli.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE.
FITOTERAPIE. Acţionează ca
antianemic, laxativ, diuretic, calmant,
stimulent hepatic şi al pancreasului,
tonic. Recomandate ca aliment în bolile
cardiovasculare, renale, hepatice, diabet,
reumatism, gută, afecţiuni pancreatice,
oligurie. Uz intern: Pentru tratarea
bolilor cardiovasculare, renale, hepatice,
în diabet, gută, afecţiuni pancreatice,
oligurie: preparate culinare din pătlăgele
vinete, consumate o dată pe zi, pregătite
după reţete variate. Uz extern:
cataplasme cu frunze, în arsuri, abcese,
hemoragii, pecingine.
PĂTRÂNJEL-DE-
CÂMP (Pimpinella
(Pimpinella saxifraga L), fam.
Apiaceae/Umbelliferae.
Apiaceae/Umbelliferae. Plantă erbacee,
perenă, hemicriptofită, întâlnită prin
fâneţe umede, păşuni, tufărişuri, coaste,
de la câmpie până la regiunea subalpină;
se mai numeşte buruiana-sărăciei,
pătrinjel de câmp, pătrinjel sălbatic,
pătrunjel de câmp, petringei sălbatici,
petrişei de câmp, petringei sălbatici,
petringel de câmp, petrungel sălbatic,
petrinjei sălbatici, petrânjel sălbatic,
petrinjelaş, petrunjel sălbatic, rădăcina
sărăciei;
sărăciei; Germ:
Germ: Steinbrechartige
Bibernelle;
Bibernelle; Magh:
Magh: Kösönséges
földitömjén;
földitömjén; Rus:
Rus: Bedreneţ
kamnelomkovâi. Răspândit în Europa.
ISTORIC. Planta este cunoscută din
antichitate. De la medicina
salmosiană/zalmoxiană se păstrează
obiceiul naturist de tratare cu rădăcina
plantei a răguşelii, bolilor de gât, de gură,
precum şi ca diuretic şi expectorant.
Tulpinile florifere se fierbeau şi decoctul
se lua pentru oprirea udului
(incontenenţă urinară). Pentru tratarea de
ascită, părţile aeriene ale plantei se
fierbeau cu boabe de ienupăr şi decoctul
obţinut se bea. Pentru tratarea de
vătămătură (hernie, afecţiuni interne cu
234
crize acute), planta se fierbea şi se bea
decoctul, iar cu resturile se făceau
legături. Fiartă în lapte dulce, se
întrebuinţa contra bolilor venerice. Mai
târziu, pentru aceeaşi boală planta se
plămădea în rachiu. În Munţii Apuseni,
pentru tratarea de boli venerice, părţile
aeriene ale plantei se fierbeau în lapte
luat de la o vacă neagră, la care se
adăuga şi rostopască (Chelidonium
(Chelidonium
majus).
majus). Decoctul în lapte se bea
porţionat în cursul unei zile (V. Butură,
1933). Medicina populară veterinară
folosea planta împreună cu sămânţa de
cânepă şi de brad contra armurării
(cărbune emfizematos). Acestea se
fierbeau în apă şi decoctul se da
animalului bolnav.
DESCRIEREA SPECIEI . Rădăcină
pivotantă, ramificată, cu miros
respingător. Tulpină cilindrică, striată,
înaltă de 15–60 cm, ramificată mai mult
în partea superioară. Frunze bazale
penat-sectate (3–5 perechi de foliole);
frunze tulpinale mijlocii vaginate, cu
limb până la 2–3 penat-sectat; cele
superioare simplu-penat-sectate, scurt-
mărunt-păroase. Flori albe sau gălbui-
albe, rar roze, mici, grupate în umbele
compuse; involucru şi involucel lipsă.
Înflorire, VII–IX. Fructe ovoidale (2–
2,5 mm), aproape fără coaste.
RECOLTARE. Rădăcina
(Pimpinellae radix)
radix) se recoltează
toamna, în septembrie – octombrie, cu
cazmaua. Se scutură de pământ. Se
spală repede într-un curent de apă (dacă
este nevoie). Se taie în bucăţi mai mici.
Se usucă la soare sau în poduri acoperite
235
cu tablă, în strat subţire. Părţile aeriene
ale plantei (Pimpinellae
(Pimpinellae herba)
herba) se
recoltează în timpul înfloritului, după ce
s-a ridicat roua. Se usucă în poduri
acoperite cu tablă, în strat subţire, sau în
mănunchiuri agăţate de grindină.
Fructele (Pimpinellae
(Pimpinellae fructus)
fructus) se
recoltează când se află aproape de
maturitatea fiziologică. Se lasă
inflorescenţele la uscat. Apoi se freacă cu
palmele şi se înlătură impurităţile.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ. Rădăcina
conţine ulei volatil (1,2–6%), poliine,
acizii cafeic şi clorogenic, saponozide
triterpenice, umbeliferonă, pimpinelină,
izopimpinelină, acizi organici, săruri
minerale. Uleiul volatil este format din
esteri ai acidului izovalerianic, acid
metilesterbutiric al izoeugenolepozidului
etc.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE . Rădăcina, părţile
aeriene şi fructele au utilizări terapeutice
în medicina umană şi veterinară, cultă şi
tradiţională. Plantei i se atribuie
proprietăţi diuretice, carminative,
bactericide, anticatarale,
antiinflamatoare, expectorante,
galactogoge şi emenagoge. Principiile
active din plantă acţionează asupra
epiteliului renal mărind secreţia şi
excreţia de urină; favorizează eliminarea
gazelor din intestine; omoară bacteriile;
diminuează sau înlătură definitiv
inflamaţiile; fluidifică secreţiile bronşice
şi favorizează expectoraţia; stimulează
secreţia glandelor mamare; favorizează
apariţia ciclului menstrual. În medicina
umană cultă, rădăcina este folosită pentru
tratarea anginei, faringitelor, laringitelor,
bronşitei, ca diuretic, galactogog.
Medicina populară foloseşte planta
pentru tratarea rănilor greu vindecabile,
ascitei, tusei, bolilor venerice. Medicina
veterinară foloseşte planta pentru tratarea
cistitelor, afecţiunilor renale, cărbunelui
emfizematos, ca stimulativ în creşterea
tineretului şi ca antiparazitar extern.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Pentru
tratarea litiazei renale, litiazei biliare,
stimularea poftei de mâncare (în
anorexie), ca tonic stomahic şi diuretic:
pulbere de rădăcină, se ia câte un vârf
de cuţit înainte de mâncare sau se
amestecă în mâncare. 2. Pentru
stimularea poftei de mâncare,
combaterea răguşelii, curăţirea
bronhiilor, eliminarea calculilor de la
rinichi şi vezica urinară, ca diuretic,
tonic stomahic şi intestinal: decoct, din
1–2 linguri (10–20 g) pulbere rădăcină
la o cană cu apă. Se fierbe 5 minute la
foc domol. Se strecoară. Se ia în timpul
zilei câte 1 lingură din oră în oră.
Tratamentul nu se aplică la gravide. 3.
Pentru tratarea ascitei, retenţiei urinare,
cu acţiune diuretică: infuzie, din 1
linguriţă amestec părţi egale pulbere
tulpină plantă şi boabe de ienupăr peste
care se toarnă o cană (200 ml) cu apă în
clocot. Se lasă acoperită 15–20 minute.
Se strecoară. Se bea conţinutul a 1–2
căni pe zi. 4. Pentru combaterea
arsurilor stomacale şi răguşelii:
tinctură, pregătită din o parte pulbere
rădăcină sau rădăcină uscată bine
mărunţită şi 5 părţi alcool 70 o diluat sau
ţuică. Se lasă la macerat 10 zile, timp în
care sticla se agită zilnic pentru
omogenizare. Se filtrează în sticle
închise la culoare şi se astupă cu dop. Se
pun 15–20 picături pe o bucăţică de
zahăr, care se suge, sau se beau 10–12
picături într-o lingură cu apă. 5.
Empiric, pentru tratarea herniei
(vătămătură) şi afecţiunilor interne cu
dureri acute: decoct, obţinut prin
fierberea plantei. Se bea în mai multe
reprize pe zi; plantele rămase după
strecurarea decoctului se aplică pe locul
afectat şi se bandajează. 6. Empiric,
pentru tratarea bolilor venerice: a)
decoct,
decoct, planta întreagă (rădăcină şi
părţile aeriene) se fierbe în lapte. Se bea
conţinutul a 3 căni pe zi; b) extracţie
alcoolică,
alcoolică, planta întreagă se toacă
mărunt, se pune într-o sticlă şi se toarnă
rachiu. Se lasă 7 zile. Se strecoară. Se
beau, de 3 ori pe zi, câte 50 g, de
preferat înainte de masă. Uz extern. 1.

Pentru tratarea amigdalitei, faringitei,
răguşelii: tinctură (obţinută ca mai sus),
4 picături la 4 linguri cu apă. Se face
gargară. 2. Pentru tratarea rănilor,
afecţiunilor buco-faringiene şi în
răguşeală: macerat, din 1–2 linguriţe
pulbere rădăcină la o cană (200 ml) de
apă rece. Se ţine 5–6 ore la temperatura
din bucătărie. Din când în când vasul se
agită pentru omogenizare. Se strecoară.
La întrebuinţare se încălzeşte uşor. Rănile
se spală cu extrasul de plantă, folosind un
tampon de vată. Pentru răguşeală şi
afecţiuni buco-faringiene se face gargară.
PĂTRUNJEL
(Petroselinum crispum (Mill) A. W. Hill),
fam. Apiaceae/Umbelliferae.
Apiaceae/Umbelliferae. Plantă
erbacee, bianuală, hemiterofită, alogamă,
legumicolă, cu valoare terapeutică,
cultivată pentru rădăcini (convar.
radicosum)
radicosum) şi pentru frunze (convar.
crispum);
crispum); se mai numeşte găgăuţ,
macdeadon, magdanos, maidanos,
mirodea, mirodie, mirodii, pătlăgele,
pătrânjăi, pătrânjeni, pătrănjel,
pătrânjei, pătrânjel, pătrunjei, petrenjei,
petrenjel, petrinjei, petrinjel, petrânjel,
petrunjel, pitrinjăl, pitrinjel; Engl: Engl:
Parsley;
Parsley; Franc:
Franc: Persil;
Persil; Germ:
Germ: Garten-
Petersilie, Gemeine Petersilie;
Petersilie; Magh:
Magh:
Petrezselyem;
Petrezselyem; Rus:
Rus: Petruşka, Petruşka
kudrevaia; Ucr:
Ucr: Petruşka.
Petruşka. Răspândit în
regiunea mediteraneană; cultivat şi
sălbăticit în restul Europei şi în celelalte
continente.
ISTORIC. Planta este cunoscută din
antichitate, ea fiind cultivată de daci,
greci şi romani. Dacii îi spuneau
patrinathla, patrinoelu, de unde, mai
târziu, au derivat denumirile de pătrinjel,
pătrinţei, pătrunjel.
pătrunjel. Amintită în scrierile
lor de Hipocrates, Dioscorides, Plinius cel
Bătrân, Galen. Dioscorides foloseşte
termenul de petroselinon,
petroselinon, iar Plinius cel
Bătrân de petroselinum,
petroselinum, derivat din
cuvintele petros = stâncă şi selion,
selion, nume
vechi al ţelinei, după locul uscat sau
stâncos unde creştea. Folosită din
236
vechime ca plantă alimentară şi
farmaceutică. A servit la condimentarea
mâncărurilor şi tratarea diferitelor boli.
Pătrunjelul fiert în lapte dulce se folosea
pentru alinarea durerilor cauzate de
orice bubă: se folosea pentru gâlci
(amigdalită), ca diuretic în bolile renale,
în dropică (hidropizie), în litiază renală.
Pentru tratarea de surpare (hernie) se
fierbea 6–10 rădăcini în vin sau borş, se
strecura, cu planta se lega zona afectată,
iar zeama se bea. A mai fost folosit
contra bolilor venerice. Rădăcinile de
pătrunjel fierte se foloseau şi pentru
ieşirea udului la animale. Decoctul
frunzelor şi rădăcinilor de pătrunjel în
amestec cu usturoi, se dădea contra
constipaţiei la vite. Animalelor care nu
rumegau li se dădeau frunze tocate
amestecate cu lapte acru.
DESCRIEREA SPECIEI . Rădăcină
pivotantă, conică, tronconică sau
alungită, alb-cenuşie, gust dulce, miros
plăcut, aromatic. La pătrunjelul pentru
frunze rădăcina este ramificată. Tulpină
floriferă înaltă până la 130 cm,
cilindrică, uşor striată, uneori fistuloasă,
glabră, ramificată chiar de la bază.
Frunzele bazale şi cele din rozetă lung-
peţiolate, de 2–3 ori penat-sectate, cu
foliole oval-cuneate, trifidate, cu lobii
dinţaţi, glabre, lucioase pe faţa
superioară, miros caracteristic. Pe
tulpină frunze sesile, lanceolate, uşor
dinţate în partea de jos, întregi în
apropierea inflorescenţei. Flori mici,
albe-verzui sau galbene, hermafrodite,
grupate în umbele mici, pedunculate, iar
acestea într-o umbelă compusă.
Polenizare entomofilă. Înflorire, VI–
VIII. Fructe, dicariopse mici, ovale, cu
cinci coaste longitudinale, fine.
237
Seminţele amplifică erotismul,
stimulează trăirile şi realizarea actelor
sexuale. Rădăcina, frunzele, seminţele
acţionează benefic în astmul bronşic
prevenind şi eliminând crizele,
acţionează asupra epiteliului renal,
mărind cantitatea de urină eliminată,
diminuează tensiunea arterială.
Frunzele şi rădăcinile reprezintă un
produs natural care reglează ciclul
menstrual. Provoacă sau fac să apară
COMPOZIŢIE CHIMICĂ. Frunzele ciclurile menstruale întârziate.
conţin ulei volatil (0,3%) format din Consumul de frunze sau rădăcină
apiol, miristicină, aliltetrametoxibenzen, elimină starea de anemie, rahitismul,
terpineol, p-cimol, felandren, vitaminele scorbutul, împiedică xeroftalmia
A, B1, C (200 mg/100 g), mici cantităţi (uscarea conjunctivitei şi corneei),
de acid folic, săruri minerale etc. elimină sau limitează procesul
Rădăcina conţine apă (85%), protide inflamator, scade sau elimină febra
(3%), hidraţi de carbon (6%), ulei volatil generată de unele boli, diminuează
(format din terpene, pinene, apiol, apein), excitabilitatea nervoasă, stimulează
Na (20 mg%), K (600 mg%), Ca (145 mg eliminarea din corp a toxinelor pe cale
%), P (75 mg%), Fe (4,8 mg%), gastrointestinală, renală sau prin
microelementele I, Mg, Mn, S, Cu, glandele sudoripare (transpiraţie),
vitaminele A (730 mg), B1 (0,10 mg%), favorizează creşterea transpiraţiei,
B2 (0,20 mg%), niacin (0,8 mg%), C stimulează expectoraţia eliminând din
(peste 100 mg%), mai mult de 2–3 ori bronhii şi plămâni substanţele
decât portocalele, o enzimă; seminţele dăunătoare, stimulează secreţia bilei,
conţin ulei gras (cca 20%), format din vitaminizează şi mineralizează
acizi graşi nesaturaţi ce au în constituţia organismul, produce mărirea lumenului
lot acidul petroselinic şi apiozidul- vascular şi creşterea afluxului de sânge
heterozid flavonic. prin acţiunea pe care o are, de relaxare
PROPRIETĂŢI a musculaturii netede din pereţii vaselor
FARMACODINAMICE . Planta are (tunica musculară), provoacă eliminarea
utilizări terapeutice în medicina umană şi viermilor paraziţi din intestin. Intern,
Intern,
veterinară, cultă şi tradiţională. Sunt planta sau părţi din plantă sunt folosite
folosite rădăcinile, frunzele, seminţele, pentru tratarea anemiei, stimularea
planta întreagă. Principiile active au creşterii, înlăturarea tulburărilor de
următoarele proprietăţi: stimulent general nutriţie, stimularea poftei de mâncare,
al sistemului nervos şi al glandelor înlăturarea tulburărilor digestive
endocrine, tonic, antianemic, antirahitic, (digestie dificilă, greaţă, gaze
antiscorbutic, antixeroftalmic, intestinale, arsuri gastrice etc), vicii ale
antiasmatic, anticanceros, antiinflamator, sângelui, în pletoră (creşterea peste
antifebril, elimină toxinele din organism, normal a cantităţii de sânge din
afrodiziac, calmant, depurativ, diuretic, organism), celulită (procese inflamatorii
diaforetic, emenagog, expectorant, ale ţesutului adipos subcutanat), febre
mineralizant, secretolitic, tonic nervos, intermitente, infecţii, reumatisme, gută,
capilar şi uterin, vermifug, vitaminizant, menstre dureroase, hepatism,
vasodilatator, colagog, aromatic, aperitiv. nervozitate, atonie a vezicii biliare,
Stimulent al fibrelor musculare netede cancer, paraziţi intestinali, artrită,
intestinale, urinare, biliare, uterine. blefarită, litiază renală şi biliară,

cardiopatie ischemică, diaree, edeme
cardio-renale, flebite, hepatite, intoxicaţii
alcoolice şi tabagice, ciclu menstrual
neregulat, rahitism, afecţiuni renale şi ale
căilor urinare, uremie, oligurie, palpitaţii,
paludism, hipertensiune arterială,
afecţiuni splenice, gastrice etc. Extern,
Extern,
este recomandată în leucoree, contuzii,
plăgi, nevralgii, oftalmii, înţepături de
insecte, pistrui, echimoze (vânătăi).
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Pentru
FITOTERAPIE.
toate bolile menţionate la fitoterapie se va
consuma în preparate culinare. 2. Pentru
calmarea durerilor de stomac (gastrice),
rinichi, combaterea hipertensiunii,
astmului, ca efect diuretic-depurativ,
oxiuri: a) infuzie, din 1–2 linguriţe
frunze uscate mărunţite la o cană cu apă
în clocot. Se lasă acoperit 15–20 minute.
Se strecoară. Se bea călduţ în mai multe
reprize; b) infuzie, din 1–2 linguriţe
fructe la o cană cu apă în clocot. Se lasă
acoperită 15–20 minute. Se strecoară. Se
bea întreaga cantitate prin înghiţituri rare
sau cu linguriţa. 3. Pentru tratarea
durerilor de stomac, în litiază renală,
litiază biliară, hipertensiune, astm, cu
acţiune diuretic-depurativă: a) decoct,
din 20 g rădăcină tăiată mărunt la ½ litru
de apă. Se fierbe 20–25 minute. Se lasă
vasul acoperit pentru a se răci, timp de
15–20 minute. Se strecoară. Se bea în
cursul unei zile, în mai multe reprize; b)
decoct, din 20 g plantă întreagă
(rădăcină, frunze, fructe) la ½ litru de
apă. Se fierbe 20–25 minute. Se lasă la
răcit 15–20 minute. Se bea conţinutul a
2–3 căni pe zi. 4. Contra beţiei: decoct,
din 50 g pătrunjel, 1 g coajă de grepfrut,
1 g coajă portocală la 1 litru de apă. Se
fierbe până se reduce la jumătate. Se
strecoară. Se îndulceşte. Se ia câte 1
linguriţă dimineaţa, pe nemâncate. 5.
Pentru eliminarea oxiurilor: decoct, din o
mână frunze de pătrunjel, una de ţelină,
una de violete la ½ litru de apă. Se bea
câte o cană (200 ml) dimineaţa, pe
nemâncate. 6. Pentru tratarea
reumatismului, în litiază urinară,
238
oligurie, tulburări menstruale,
paludism: decoct, din 50 g seminţe sau
rădăcini la 1 litru de apă. Se fierbe 5
minute. Se acoperă şi se lasă la răcit 15
minute. Se strecoară. Se bea câte o
ceaşcă înainte de mesele principale
(prânz, seară). 7. Pentru tratarea
anorexiei cu stimularea poftei de
mâncare, tratarea afecţiunilor renale şi a
căilor urinare, în hipertensiune şi pentru
stimularea funcţiei sexuale: câte 1–2
vârfuri cuţit cu seminţe de pătrunjel
înainte de mese, de obicei în mai multe
reprize pe zi. Rezultate mai bune se
obţin dacă în prealabil seminţele sunt
măcinate. 8. Empiric, pentru tratarea
hidropiziei, eliminarea calculilor renali,
în edeme cardio-renale, nefrită
purulentă, retenţie urinară, curăţirea
sângelui de toxine, prostatită: decoct,
din 6–10 rădăcini tăiate mărunt. Se
fierb în 2½ litri apă, într-o oală
acoperită, până scade la ½ litru. Se bea
întreaga cantitate într-o zi, în trei
reprize (dimineaţa, prânz, seara). 9.
Empiric, pentru tratarea herniei:
decoct, din 6–10 rădăcini la 2 litri de
vin sau borş. Se fierbe până scade la ½
litru. Se strecoară. Lichidul se bea, iar
rădăcinile, frecate până se obţine o
pastă, se aplică pe locul afectat, sub
bandaj. 10. Pentru combaterea
menstrelor dureroase şi reglarea ciclului
menstrual: suc din frunze. Se bea cu
câteva zile înainte de menstruaţie câte
100–150 ml pe zi, în doză unică. 11.
Pentru combaterea stărilor rele după
consum exagerat de alcool: consum de
frunze proaspete. Uz extern. 1. Pentru
tratarea leucoreei: a) decoct, din 100 g
seminţe la 1 litru de apă. Se fierbe 5
minute. Se acoperă şi se lasă să se
răcească 15 minute. Se strecoară. Se fac
spălături vaginale cu irigatorul; b)
macerat, din fructe (seminţe) pisate, 10
linguri la 500 ml apă rece; se lasă
acoperit 6–12 ore; se strecoară; se fac
spălături vaginale cu ajutorul
irigatorului. 2. Pentru tratarea
nevralgiilor: soluţie, din suc obţinut din
239
rădăcină şi alcool 70o, în părţi egale. Se
aplică cu degetul pe traseul nervului, pe
gingii, pe faţă. Flaconul se păstrează la
întuneric, bine astupat. 3. Pentru tratarea
iritaţiilor apărute pe piele, în contuzii,
echimoze, înţepături de insecte,
inflamaţii ale ochilor: suc de frunze sau
frunze strivite aplicate pe locurile
corespunzătoare; se masează uşor. 4.
Pentru diminuarea inflamării sânilor la
lăuze: cataplasme, cu frunze şi rădăcini
fierte în lapte. Se adaugă puţin camfor şi
albuş de ou. Se aplică pe sâni şi se
menţin 30–40 minute. 5. Pentru oprirea
lactaţiei: frunze strivite aplicate pe sâni.
6. Pentru tratarea oxiurilor: infuzie,
infuzie, din 2
linguri frunze mărunţite peste care se
toarnă o cană (250 ml) cu apă în clocot.
Se lasă 20 minute. Se strecoară. Se fac
spălături perianale.
COSMETICĂ. 1. Pentru curăţirea
tenului şi ca remediu contra pistruilor: a)
suc de frunze, se aplică pe faţă seara,
menţinându-se peste noapte; dimineaţa se
spală cu apă caldă; b) infuzie, din 2–3
linguriţe frunze uscate sau mai multe
frunze proaspete tocate mărunt, la o cană
cu apă în clocot. Se lasă acoperit 20–25
minute. Se strecoară. Se spală faţa cu apă
şi săpun, apoi se aplică pe faţă soluţia
obţinută prin infuzie; c) decoct, din o
mână frunze pătrunjel la ½ litru de apă.
Se fierbe 15 minute. Se strecoară. Se
spală faţa dimineaţa şi seara timp de 7
zile. 2. Pentru dispariţia petelor roşii:
decoct, din 20 g rădăcină şi frunze tocate
mărunt la ½ litru de apă. Se fierb 20–25
minute. Se lasă acoperit pentru a se răci.
Se strecoară. Se fac spălături pe faţă sau
se tamponează cu vată.
PĂTRUNJEL
1
SĂLBATIC (Peucidanum
(Peucidanum oreoselinum
(L) Moench), fam.
Apiaceae/Umbelliferae.
Apiaceae/Umbelliferae. Plantă erbacee,
perenă, hemicriptofită, întâlnită în fâneţe,
tufărişuri, margini de păduri, pe coaste
însorite, din întreaga ţară, în regiunea de
dealuri şi montană; se mai numeşte
chimion porcesc de câmp, chimionu-
porcului, cucută mică, pătrânjei-de-
câmp, pătrânjel de câmp, petrinjel
câinesc, petrinjel-de-câmp, petrinjelul
câinelui, pitrinjel-de-câmp, scaunul
ălor bune, somonoroasă, somnoroasă
vejnică; Germ:
Germ: Berg-Haarstrand;
Magh:
Magh: Citrom kocsord; Rus: Rus: Goricinik
gornâi. Răspândită în Europa.
ISTORIC. Planta este cunoscută
din antichitate. Peucedanum vine de la
cuvântul grecesc peukédanon,
peukédanon, nume de
plantă la Dioscoride, sau peukédanos la
Teofrast. Ea a fost folosită, din cele mai
vechi timpuri, ca diuretic. În
Maramureş, decoctul tulpinilor
fructifere se bea contra vătămăturii
(hernie, afecţiuni interne cu crize
acute). În multe părţi din Transilvania,
planta se punea în scăldătoarea copiilor
mici de sperietură (tulburări psihice
determinate de o emoţie puternică), sau
ca să doarmă mai mult. Planta a mai
fost folosită contra bolilor venerice sau
pentru tratarea de întruiele (reumatism).
Fiartă în lapte se lua contra insomniei şi
reumatismului. Se mai da la vite când
urinau sânge.
DESCRIEREA SPECIEI . Rizom
pivotant, cilindric, gros, negricios, cu
resturi fibroase în regiunea coletului.
Tulpină înaltă de 30–100 cm, erectă,
nefistuloasă, cilindrică, fin striată, fără
perişori, uşor ramificată în partea
superioară. Frunze 2–3-penat-sectate,
lat triunghiulare, uşor coriacee, cele de
la bază lungi de 15–30 (40) cm şi late
de 15–25 cm. Frunze tulpinale
superioare slab dezvoltate, sesile, cu
vagine mari, cu marginea
membranoasă. Flori albe sau roşietice,
grupate în umbele mari, cu 11–25 (30)
radii inegale, scurt-păroase pe partea
inferioară. Involucru şi involucele cu
foliole numeroase, lineare, puţin
membranoase. Înflorire, VII–VIII.
Fructe gălbui-brunii, lat-aripate;
semifructe cu coaste dorsale puţin
proeminente, despărţite prin valecule

late. Sub valecule cu câte un canal
secretor şi două pe faţa ventrală.
RECOLTARE. Părţile aeriene ale
plantei (Peucidanumae
(Peucidanumae herba)herba) se
recoltează când planta are inflorescenţă,
pe timp călduros şi după ce s-a ridicat
roua. Se usucă în locuri aerisite, de
preferat în poduri acoperite cu tablă.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ.
Necunoscută.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE . Medicina
populară atribuie plantei proprietăţi
diuretice, sedative, antireumatice.
Principiile active acţionează asupra
epiteliului renal, mărind cantitatea de
urină eliminată în timp; acţionează
asupra sistemului nervos, aducându-i
liniştire; diminuează sau înlătură durerile
reumatice.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Pentru
FITOTERAPIE.
tratarea de boli renale: decoct, din 1–2
linguriţe plantă uscată şi mărunţită la o
cană cu apă (250 ml). Se fierbe 3 minute.
Se lasă acoperit să se răcească până la
călduţ. Se strecoară. Se bea conţinutul a
2–3 căni pe zi. 2. Pentru tratarea de
reumatism şi ca sedativ: decoct, din 1–2
linguriţe plantă uscată şi mărunţită la 300
ml lapte dulce. Se fierbe 3 minute. Se
lasă să se răcească până la călduţ. Se
strecoară. Se bea conţinutul a 2 căni pe
zi. Uz extern. Cu planta fiartă şi decoctul
ei se fac oblojeli pentru diminuarea
durerilor reumatice.
240
PĂTRUNJEL
SĂLBATIC2 (Pimpinella
(Pimpinella major (L)
Huds), fam. Apiaceae/Umbelliferae.
Apiaceae/Umbelliferae.
Plantă erbacee, perenă, hemicriptofită,
întâlnită prin fâneţe, tufărişuri, păduri,
margini de păduri, stâncării, din
regiunea dealurilor înalte şi cea
montană, etajul fagului şi etajul
molidului; se mai numeşte petrinjei de
câmp, pătrunjei de câmp mari; Germ: Germ:
Grosse Bibernelle; Magh: Magh: Nagy
földitömjén;
földitömjén; Rus:
Rus: Bedreneţ bolşoi.
Răspândit în Europa, Caucaz; adventivă
în America de Nord.
ISTORIC. Planta este cunoscută
din vechime. Pimpinella este nume de
plantă folosit mai întâi în secolul al VII-
lea cu înţeles nesigur. Ea a fost folosită
în nordul Moldovei pentru vindecarea
de poală albă (leucoree).
DESCRIEREA SPECIEI . Rădăcină
pivotantă, îngroşată, multicapitată, cu
miros neplăcut. Tulpină erectă, înaltă
până la 100 cm, fistuloasă, muchiată,
adânc-brăzdată, distanţat-foliată,
ramificată în partea superioară. Frunze
simplu penat-sectate, cele bazale
peţiolate, cu 3–7 perechi de foliole
aripate sau distanţate. Foliole ovate
până la alungit-ovate, acute sau
acuminate, cu baza retezată. Pe margini
inegal-adânc-serate sau sublobate, cu
dinţi oblic-triunghiular-ovaţi, terminaţi
într-un mucron îndreptat înainte; foliolă
terminală trilobată sau trisectată; frunze
mijlocii superioare treptat mai mici,
sesile, pe margine uşor umflate şi
membranoase, cu foliole mai mici şi
mai adânc sectate, cele dinspre vârful
tulpinii foarte mici, slab sectate sau
reduse. Flori albe până la intens
purpurii, grupate în umbele lung-
pedunculate, înainte de înflorire
nutante, adesea cu 9–15 radii scurte,
mai mult sau mai puţin egale. Invalucru
şi involucele de obicei lipsă. Înflorire,
VI–IX. Fructe brune-gălbui, ovoide, la
bază uşor cordate, slab turtite lateral, cu
coaste evidente, filiforme. Semifruct 5-
241
muchiat, lat-eliptic. Canale secretoare,
câte 3 sub valecule şi 4 pe faţa ventrală.
RECOLTARE. Părţile aeriene ale
plantei şi rădăcina (Pimpinellae
(Pimpinellae majorae
herba et radix)
radix) se recoltează după
formarea inflorescenţei. Se usucă la
umbră în strat subţire, eventual în podul
caselor acoperite cu tablă.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ . Conţine
ulei volatil, umbeliferonă, saponozide,
taninuri, rezine.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE . Medicina
populară îi atribuie proprietăţi
dezinfectante, bactericide, diuretice,
galactogoge. Planta este utilizată pentru
tratarea leucoreei, faringitelor,
laringitelor, bronşitei şi bolilor renale.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. Empiric,
FITOTERAPIE.
pentru tratarea de leucoree, bronşite,
laringite, boli renale: infuzie, din 1½
linguriţă plantă uscată şi mărunţită sau
mărunţită foarte bine peste care se toarnă
o cană (250 ml) cu apă în clocot. Se lasă
acoperită 20 minute. Se strecoară. Se bea
conţinutul a 2–3 căni pe zi, cu înghiţituri
rare. Uz extern. Pentru tratarea de
leucoree, bronşite, laringite, faringite,
amigdalite: decoct, din o lingură cu vârf
plantă uscată şi măcinată sau foarte bine
mărunţită la 500 ml apă. Se fierbe 5
minute. Se lasă acoperită 20 minute. Se
strecoară. Pentru leucoree se fac spălături
vaginale dimineaţa şi seara; pentru
bronşite, laringite, faringite şi amigdalite
se face gargară de 3 ori pe zi.
PĂTRUNJELUL
CÂINELUI (Aethusa cynapium L),
fam. Apiaceae/Umbelliferae.
Apiaceae/Umbelliferae. Plantă
erbacee, anuală până la bianuală,
terofită-hemiterofită, toxică, întâlnită ca
buruiană în semănături, grădini,
pârloage, tufărişuri, păduri, zăvoaie,
locuri umede, de la câmpie până la
munte (etajul fagului); se mai numeşte
buciniş, cucută mică, pătrănjelul
câinelui, pătrânjel câinesc, pătrunjel de
câmp, pătrunjică, petringei câineşti,
petringelul câinelui, petrinjel câinesc,
petringică, petrinjeii câinelui, petrunjel
sălbatic, petrunjică; Engl:Engl: Fool's
parsley; Franc:
Franc: Ethuse ciguë, Petite
ciguë; Germ:
Germ: Gemeine
Hundspetersilie; Magh:
Magh: Mérges ádáz;
Pol:
Pol: Blekit, Bolehniv, Mordownik; Rus: Rus:
Kokorâş obâknovennâi; Sârbo-Cr: Sârbo-Cr:
Kokoriú perunjak; Ucr: Ucr: Pseaceaia
petruşka. Răspândită în Europa.
ISTORIC. Planta este cunoscută
din vechime ca fiind veninoasă. Numele
genului, Aethusa, vine de la cuvântul
grecesc aithúsa = lucitor, cu referire la
frunzele plantei, care lucesc. Frunzele
sale se pot confunda cu ale speciilor
înrudite şi pot produce intoxicaţii.
DESCRIEREA SPECIEI . Rădăcină
subţire, pivotantă, de culoare alburie.
Tulpină erectă, înaltă până la 150–200
cm, uşor muchiată, striată, fistuloasă,
ramificată de la bază sau numai în
partea superioară. Frunze 2–4-penat-
sectate, triunghiulare, verzi întunecate,
pe partea inferioară mai deschise şi
lucitoare; vagine cu marginea
membranoasă şi cu mici urechiuşe;
foliole laterale ovate sau ovat-alungite.
ovat-alungite.
Flori albe, grupate în umbele de mărime
mijlocie, lung pedunculate, cu cca 10–
20 radii inegale, muchiate, pe partea
inferioară mărunt pubescente. Involucru
lipsă, involucele de obicei din 3 foliole
lineare sau filiforme, lung-ascuţite,
pendente, dispuse înspre partea
inferioară a umbelei. Înflorire, VI–VII.
Fructe globulos-ovoidale, puternic
costate, la maturitate gălbui, cu

striaţiuni roşietice. Stile capitate, mici, pe
stilopodiu turtit, scobit. Semifructe cu
coaste principale bine dezvoltate, cu
valecule înguste şi adâncite. Canale
secretoare superficiale, câte unul sub
valecule şi două pe faţa ventrală plus câte
un canal secundar mai mic în fiecare
creastă.
TOXICOLOGIE . Toate organele
plantei conţin următoarele substanţe
toxice: coniină, cinapin, ulei volatil şi
nitrilglicozid. În stare tânără frunzele
sale se pot confunda uşor cu ale
pătrunjelului cultivat, pe care-l însoţeşte
uneori ca buruiană, şi astfel pot provoca
intoxicaţii.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE.
FITOTERAPIE. Homeopatic,
tinctura-mamă în diluţia centezimală a
4-a sau a 5-a se utilizează în enterita
acută a sugarului, eventual în intoleranţă
la lapte (vărsături), tulburări de dentiţie.
dentiţie.
Diluţiile centezimale între a 5-a şi a 7-a
se utilizează în cazul copiilor scrofuloşi,
slabi, incapabili de efort intelectual,
tulburări digestive (tendinţă de diaree,
proastă digerare a laptelui), în hipertrofii
ganglionare, herpes, erupţii umede foarte
pruriginoase (mai ales la căldură),
predominând în jurul articulaţiilor,
blefaro-conjuntivită sau otoree
scrofuloasă (Mihai Neagu Basarab,
1985).
PECETEA LUI
SOLOMON1 (Polygonatum
(Polygonatum odoratum
(Mill) Druce), fam. Liliaceae. Plantă
erbacee, perenă, geofită, toxică, întâlnită
242
prin păduri de foioase, rărituri,
tufărişuri, rareori în păduri de conifere
sau pe stânci, frecventă de la câmpie
până în regiunea montană; se mai
numeşte cerceluş, clopoţele, cocoş,
cocoşi, coada-cocoşului, coada-racului,
creasta-cocoşului, iarbă de dureri,
iarbă de durori; Germ:
Germ: Gelentwurz,
Salamonssiegel, Schmeinkwurzel;
Magh:
Magh: Salamon pecsét. Răspândită în
Europa, Asia.
ISTORIC. Planta este cunoscută
din antichitate. Daco-geţii îi spuneau
cercér-cercel/ceruri,
cercér-cercel/ceruri, mai apoi
pecetea/peceţile-lui-Salmoş (Salmoş –
Zalmas – Zalmoxis),
Zalmoxis), termenul Salmoş
fiind substituit în epoca de Creştinism
cu biblicul Solomon (I. Pachia
Tatomirescu, 1997). Rizomul acestei
plante nu lipsea dintre buruienile de
leac care se vindeau prin pieţe. El se
pisa, se plămădea în smântână şi se
ungea pe faţă contra petelor şi
eczemelor. Pentru tratarea durerilor de
şale şi vătămăturii (afecţiuni interne cu
dureri acute) rizomul se mânca crud.
Pentru grăbirea spargerii furunculelor,
rizomul se fierbea, se pisa, se amesteca
cu untură şi se ungea locul afectat. Se
mai folosea la băi contra reumatismului.
DESCRIEREA SPECIEI . Rizom
alungit, alcătuit din articule anuale cu
cicatrice, poziţie orizontală; din el se
desprind rădăcini adventive. Tulpină
erectă, glabră, muchiată, înaltă de (10)
15–50 cm. Frunze eliptic-ovoidale,
glabre, sesile, cu nervuri evidente,
aşezate pe 2 rânduri şi îndreptate în sus.
Flori albe cu marginea verde, pendule,
cu miros de migdale amare, grupate în
raceme, câte 1–2, la subsuoara frunzelor
mijlocii, dar orientate pe partea opusă.
Înflorire, V–VI. Fruct, bacă subsferică,
neagră-albăstruie, pruinoasă. Seminţe
galbene.
243
RECOLTARE. Rizomii şi rădăcinile
(Polygonati rhizoma et radix) radix) se
recoltează toamna, în octombrie, se taie
în rondele subţiri. Se usucă într-un singur
strat, de preferat în podurile acoperite cu
tablă. Când se impune tratamentul cu
această plantă în timpul verii, se
recoltează şi se foloseşte proaspătă.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ . Rizomii
conţin glicozizi, saponine, mucilagii,
alcaloizi, tanin.
TOXICOLOGIE . Consumarea
fructelor provoacă iritaţii
gastrointestinale şi hemoliză. Rizomii au
o pronunţată acţiune hemolitică.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE . Rizomii şi
rădăcinile au utilizări terapeutice în
medicina tradiţională. Li se atribuie
proprietăţi antiinflamatoare,
antireumatismale şi antiexematoase.
Diminuează sau înlătură starea
inflamatorie; diminuează sau înlătură
durerile reumatice, înlătură stările
exematoase, durerile date de hernie,
contuziile, echimozele.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1.
Calmant şi analgezic în hernie: macerat,
din o mână rizom mărunţit (50 g) la ½
litru de vin alb. Se lasă într-o sticlă
astupată timp de 1–2 zile, agitând de 2–3
ori pe zi pentru omogenizare. Se
strecoară. Se bea, de 3 ori pe zi, câte o
jumătate de pahar. Local se aplică zilnic
şi câte o cataplasmă cu rizom fiert.
Tratamentul durează 10–15 zile. 2.
Pentru tratarea de podagră (gută), în
Banat şi în alte zone din ţară, rizomul se
plămădeşte în rachiu timp de o
săptămână. Zilnic se bea, de 3 ori pe zi,
câte un păhăruţ. Uz extern. 1. Pentru
tratarea contuziilor, echimozelor, bolilor
de piele: cataplasme, cu rizom fiert,
aplicate pe zonele afectate. Se poate
asocia şi cu consumul unei jumătăţi de
pahar cu vin în care s-a macerat rizom
(ca mai sus). 2. Pentru tratarea
panariţiului: decoct, din o mână rizom
mărunţit (60 g), 60 g untură topită şi un
pahar cu apă. Se ţine pe foc până ce
fierbe rizomul. Se scurge o parte de
lichid într-un vas. Se lasă să se
răcească. Se introduce degetul bolnav
pentru cca 15 minute, după care se
aplică o cataplasmă cu rizom proaspăt
ras şi pisat în unsoare. 3. Empiric,
pentru tratarea reumatismului: a)
decoct, din rizomi şi rădăcini, se
adaugă apei de baie; b) extracţie, din
rizom tăiat mărunt peste care se toarnă
spirt. Se lasă la macerat 14 zile. Sticla
se agită zilnic. Se strecoară. Se fac
frecţii pe zonele dureroase.
COSMETICĂ. Pentru curăţarea
tenului şi vindecarea echimozelor:
extracţie, pregătită din apă distilată în
care se ţin fragmente de rizom timp de
3–4 ore. Se spală faţa cu un tampon de
vată.
PECETEA LUI
SOLOMON2 (Polygonatum
(Polygonatum
multiflorum (L) All), fam. Liliaceae.
Plantă erbacee, perenă, geofită, toxică,
comună în întreaga ţară, întâlnită prin
păduri umbroase de foioase, tufărişuri,
din zona pădurilor de stejar şi până în
etajul fagului, la peste 1.000–1.200 m
altitudine; se mai numeşte cerceluşi,
clopoţele, coada cocoşului, iarbă de
dureri, iarbă de durori; Ucr:
Ucr: Langiş,
Scumpia. Răspândită în Europa şi Asia.
ISTORIC. Planta este cunoscută
din antichitate. A fost apreciată pentru
eleganţa ei şi folosită pentru tratarea de
podagră. I s-a cunoscut toxicitatea.

DESCRIEREA SPECIEI . Rizom
gros, noduros. Tulpină la bază cu 0–2
solzi membranoşi, fixaţi de rizom, cu sau
fără bractee pe partea inferioară, afilă,
înaltă de 30–60 (100) cm, glabră, în
partea inferioară dreaptă, în cea
superioară, mai mult sau mai puţin
arcuită, foliată. Frunze glabre, alungit
sau lat-ovoidale până la eliptice,
numeroase (până la 20), la bază destul de
brusc atenuate, sesile sau scurt-peţiolate,
pe faţă verzi, pe dos glauscent-pruinoase,
cu nervuri numeroase. Flori albe verzui,
lungi de 11–15 (20) mm, grupate câte 2–
4 (5) în cime unilaterale pendule.
Înflorire, V–VI. Fruct, bacă neagră-
albăstruie pruinoasă. Seminţe galbene sau
gălbui.
RECOLTARE. Rizomii şi rădăcinile
(Polygonati rhizoma et radix) radix) se
recoltează toamna, în octombrie, se taie
în rondele subţiri. Se usucă într-un singur
strat, de preferat în podurile acoperite cu
tablă. Când se impune tratamentul cu
această plantă în timpul verii, se
recoltează şi se foloseşte proaspătă.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ . Rizomii
conţin glicozizi, saponine, mucilagii,
alcaloizi, tanin.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE . Deşi toxică,
medicina populară îi atribuie proprietăţi
de combatere a podagrei (gutei).
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. Empiric,
FITOTERAPIE.
pentru tratarea de podagră (gută): a)
decoct, din rizom fiert în vin alb. Se bea
porţionat câte ½ pahar de trei ori pe zi
(dimineaţa, prânz, seara); b) macerat,
din rizom în rachiu; acesta se mărunţeşte
244
şi se introduce în sticlă până la ¼ şi se
toarnă rachiu până se umple. Se lasă 10
zile. Sticla se agită zilnic pentru
uniformizarea concentraţiei. Se
strecoară. Se bea câte un păhăruţ
dimineaţa, prânz, seara. Tot cu soluţia
obţinută se fricţionează degetul mare
care este dureros. Uz extern. 1. Pentru
tratarea contuziilor, echimozelor, bolilor
de piele: cataplasme, cu rizom fiert,
aplicate pe zonele afectate. Se poate
asocia şi cu consumul unei jumătăţi de
pahar cu vin în care s-a macerat rizom
(ca mai sus). 2. Pentru tratarea
panariţiului: decoct, din o mână rizom
mărunţit (60 g), 60 g untură topită şi un
pahar cu apă. Se ţine pe foc până ce
fierbe rizomul. Se scurge o parte de
lichid într-un vas. Se lasă să se
răcească. Se introduce degetul bolnav
pentru cca 15 minute, după care se
aplică o cataplasmă cu rizom proaspăt
ras şi pisat în unsoare. 3. Empiric,
pentru tratarea reumatismului: a)
decoct, din rizomi şi rădăcini, se
adaugă apei de baie; b) extracţie, din
rizom tăiat mărunt peste care se toarnă
spirt. Se lasă la macerat 14 zile. Sticla
se agită zilnic. Se strecoară. Se fac
frecţii pe zonele dureroase.
COSMETICĂ. Pentru curăţarea
tenului şi vindecarea echimozelor:
extracţie, pregătită din apă distilată în
care se ţin fragmente de rizom timp de
3–4 ore. Se spală faţa cu un tampon de
vată.
PEDICUŢĂ
(Lycopodium clavatum L), fam.
Lycopodiaceae. Plantă erbacee
criptogamică, perenă, camefită, întâlnită
pe coastele dealurilor, prin păduri
umede, molidişuri, brădete, păduri de
amestec, păşuni umede, zone pietroase,
din regiunea montană şi subalpină,
mlaştini de turbă din Carpaţii Orientali,
Carpaţii Meridionali şi Munţii Apuseni;
se mai numeşte barba-ursului, brădişor,
245
brâncă, brâul-vântului, brâuşorul, ascuţite, terminate printr-o aristă lungă
brâuşorul vântului, bunceag, bunget, şi incoloră, dispuse spiralat pe tulpină.
chedicuţă, chindicuţă, coada-alor de Sporangii grupaţi în spice sporifere,
vânt, cornăţel, cornişor, crucea- câte 2 (3) pe un pedicul cu scuame.
pământului, iarba alor din vânt, iarba- Axul spicului poartă sporofile
ursului, laba-lupului, laba-ursului, triunghiulare pe care se află câte un
muşchi de pământ, muşchi de piatră, sporange reniform. Sporii, de culoare
netotă, pălămidă, părul-porcului, galbenă, au miros uşor răşinos,
pecelecă, peceleca-ursului, piciorul- maturitate, VII–IX.
lupului, piedică, piedica calului, piedica-
găinei, piedica-vântului, piedecuţă,
piedicuţă, podică, praful-strigoilor,
talpa-ursului; Germ:
Germ: Keuliger Bärlapp;
Magh:
Magh: Kapcsos korpafü; Rus: Rus: Plaun
bulavovidnâi. Răspândită în Europa,
Asia, America, Africa, insulele Hawai şi
Mariane.
ISTORIC. Planta este cunoscută din
antichitate. Daco-geţii îi spuneau
braduţa/braduelida, brăduţa/brădiliţă (I.
Pachia Tatomirescu, 1997). Cu sporii
plantei se pudrau copiii mici contra
opărelilor (N. Leon, 1903). Decoctul
sporilor în vin se lua pentru tratarea de RECOLTARE. Părţile aeriene
calculoză renală şi vezicală, iar decoctul (Lycopadi herba) se recoltează în lunile
plantei întregi se lua ca diuretic în bolile iulie-septembrie. Se usucă la umbră, în
renale şi ca purgativ. În bolile de ficat şi strat subţire.
de vezică biliară, tulpina plantei se COMPOZIŢIE CHIMICĂ . Părţile
fierbea cu 2 litri de apă, împreună cu aeriene conţin 35 alcaloizi (clavatina,
rădăcină de ghinţură, până scădea la annotina, licopodina, clavatoxina,
jumătate, apoi se strecura, se amesteca cu nicotina etc), substanţe de natură
miere şi se lua, de 6 ori pe zi, câte o triterpenoidă, de natură flavonică,
lingură la 2 ore. În Munţii Apuseni, substanţe minerale. Sporii conţin acizi
planta era un leac obişnuit contra celor graşi (40%), printre care acidul
din vânt (boli de natură diferită). În hexadecenic, acidul dioxistearic şi alţi
nordul Moldovei, fetele se spălau pe cap acizi esterificaţi cu glicerină, fitosterine
cu decoctul plantei, pentru creşterea etc.
părului lung şi mătăsos. Planta a mai fost PROPRIETĂŢI
folosită la tratarea de reumatism şi a FARMACODINAMICE . Planta are
durerilor de şale; bolnavul se spăla cu utilizări terapeutice în medicina
decoctul, iar cu vrejul plantei se încingea. tradiţională umană şi veterinară. În
Medicina populară veterinară folosea unele localităţi rurale (Bertea, Ştefeşti,
sporii fierţi la tratarea de râie la cai şi la Schiuleşti, Măneciu, Bătrâni, Bisoca
alte animale (V. Butură, 1933). etc), aşezate în Carpaţii de Curbură la
DESCRIEREA SPECIEI. Rădăcini locul de întâlnire între partea superioară
adventive, subţiri. Tulpină repentă a dealurilor şi munte, precum şi în
(târâtoare), lungă de 5–100 cm, cu localitatea Sângeorz-Băi, judeţul
ramuri arcuite ascendent, înalte de 5–15 Bistriţa-Năsăud, bătrânii îi atribuie
cm, ramificate dicotomic. Frunze mici, proprietăţi diuretice, antilitiazice,
foarte dese, întregi-linear-lanceolate, antialcoolice, antitabagice,
antitumorale, anticirotice,

antireumatice, purgative etc. Principiile
active din plantă, conform credinţei
populare, acţionează asupra epiteliului
renal, mărind secreţia şi excreţia de
urină; provoacă în timp eliminarea
nisipului sau a calculilor renali şi nu
permite formarea de noi calculi; înlătură
alcoolismul şi dorinţa de fumat;
împiedică proliferarea tumorilor
canceroase; protejează celulele hepatice şi
stimulează refacerea lor; combate
reumatismul, provoacă o purgaţie uşoară.
Este folosită în tratarea reumatismului, în
artrită, boli ale rinichilor şi ale căilor
urinare, hemoroizi, constipaţie cronică,
boli ale organelor genitale, boli hepatice,
hipertensiune arterială, crampe
musculare, răni. Medicina veterinară
tradiţională utilizează planta pentru
tratarea râiei, eczemelor, diverselor
dermatoze.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Pentru
FITOTERAPIE.
combaterea nicotinismului şi
alcoolismului: infuzie, din 5 g plantă
uscată la 150 ml apă în clocot. Se
consumă dimineaţa, la o oră după micul
dejun, timp de 6–8 zile. Intoleranţa la
fumat creşte, după câteva fumuri de
ţigară se declanşează voma. 2. Pentru
tratarea litiazei renale şi vezicale: decoct,
din spori în vin. Se bea conţinutul a 2
căni pe zi. 3. Pentru tratarea litiazei
renale, litiazei vezicale, ca diuretic şi
laxativ: decoct, din 1 lingură plantă
uscată şi mărunţită la ½ litru de vin.
Conţinutul se fierbe 15–20 minute. Se
acoperă vasul şi se lasă la răcit. Se bea
fracţionat în cursul unei zile. 4. Empiric,
pentru tratarea hemoroizilor, în
constipaţie cronică, ciroză hepatică,
cancer hepatic (tumori ale ţesutului
conjunctiv hepatic), litiază renală, colică
renală, boli ale organelor genitale:
infuzie, din 1 linguriţă plantă uscată şi
sfărâmată peste care se toarnă o cană
(250 ml) cu apă în clocot. Se lasă
acoperită 15 minute. Se strecoară. Se bea
conţinutul a 1–2 ceşti pe zi, cu înghiţituri
rare, cu 30 minute înainte de a mânca.
246
Uz extern. 1. Pentru tratarea opărelilor
la copii, dermatitelor şi eczemelor:
pudrare locală cu spori. 2. Pentru
combaterea reumatismului: sporii fierţi.
3. Pentru combaterea reumatismului şi
durerilor de şale: decoct, din plantă
uscată. Se fac frecţii locale. 4. Empiric,
pentru tratarea crampelor musculare
(cârcei), la gambe, spasmelor vezicale,
artritei: a) se aşează planta pe locul
dureros şi se bandajează; b) mai multe
plante de pedicuţă se pun între două
pânze curate şi se aşează pe locul
dureros. Efectul este mai bun cu cât
planta este mai proaspătă; după cca 6–8
luni efectul ei începe să scadă. Planta
conţine rodiu. Se admite că acţiunea
benefică a plantei se datorează acestui
element. 5. Pentru tratarea hemoroizilor
se fac băi repetate cu decoctul obţinut
din plantă.
Fitohomeopatie . Uz intern.intern. 1.1.
Pentru tratarea copiilor hepatici şi
psorici cu insuficienţă hepatică,
constipaţiei şi colicilor nou-născuţilor,
litiazei minore, corizei uscate a tinerilor
hepatici, angiocolitei, colicistitelei,
colicilor hepatice, litiazei hepatice,
uricemiei, colemiei, cirozei atrofice,
dispepsici acide sau flatulentă,
flatulenţei intestinale, constipaţiei,
colesteronemiei, arterioscleroezei,
impotenţă, senilităţii, varice, anevrisme,
angioame: tinctura-mamă,
tinctura-mamă, în diluţiile
de la a 4-a la a 12-a centezimale. 2.
Pentru tratarea pneumoniilor: tinctura-
mamă,
mamă, în diluţiile centezimale a 4-a şi a
5-a.
COSMETICĂ. 1. Pentru
combaterea căderii părului: tinctură, din
2 linguri plantă uscată şi mărunţită la
200 ml alcool alb. Se fac tamponări cu
vată la rădăcina părului. 2. Pentru
creşterea părului: decoct, din plantă
verde sau uscată. Se spală capul de mai
multe ori în cursul săptămânii.
Procedeul este folosit în nordul
Moldovei.
247
infecţioase. În secolul al XVI-lea, prin
PELIN ALB (Artemisia
(Artemisia distilarea pelinului s-a obţinut uleiul
absinthium L), fam. volatil. Astăzi, pelinul este apreciat ca
Asteraceae/Compositae.
Asteraceae/Compositae. Plantă erbacee, un bun remediu amar, utilizat în
perenă, hemicriptofit-camefită, comună anorexii şi în tratamentul afecţiunilor
în toate regiunile ţării, întâlnită foarte hepato-biliare şi gasto-intestinale.
frecvent pe câmpuri, lângă drumuri, în Planta intră în componenţa ceaiurilor
locuri ruderale, cimitire, vii, de la câmpie tonice, iar în unele gospodării private
până în etajul fagului din regiunea este folosită la prepararea vinului-pelin.
montană, dar mai ales în zone colinare şi În industrie pelinul este folosit pentru
de şes; se mai numeşte iarba-fecioarelor, obţinerea chamazulenelor şi pentru
lemnul-Domnului, pelin bun, pelin de prepararea unor băuturi aperitive şi a
grădină, pelin de Rusalii, pelin negru, vermutului.
pelin verde, pelinaş, peliniţă, pelini, DESCRIEREA SPECIEI . Rădăcină
pilini, piloniu, polen de cel mare, polene; lemnificată, ramificată. Tulpină erectă,
Bulg:
Bulg: Pelin; Engl:
Engl: Absinth, Wormwood; cilindrică fin striată, suriu-pubescentă,
Franc:
Franc: Armoise absinthe, Absinthe; înaltă până la 120 cm, ramificată. Pe
Germ:
Germ: Wermut, Guter Wiarmet; Magh: Magh: tulpinile florifere, frunze sesile, bipenat-
Fehér üröm, Fejér üröm; Pol: Pol: Polyn;
Polyn; sectate, cu segmente fine, lanceolate,
Rus:
Rus: Polâni garkaia; Sârbo-Cr:
Sârbo-Cr: Pelen, verzi-cenuşii pe faţă, argintii-cenuşii pe
Pelen gotki, Pelin;
Pelin; Ucr:
Ucr: Polen. Răspândit dos. Tulpinile sterile poartă frunze lung-
în Europa, Asia şi Africa. pedunculate, tripenat-sectate. Flori
ISTORIC. Planta este cunoscută galbene grupate în calatidii globuloase,
încă din antichitate, fiind apreciată aplecate, la rândul lor, aşezate în racem.
pentru acţiunea sa terapeutică. A fost Înflorire, VII–IX. Fructe, achene mici,
descris în Papirusul Ebers (1550 îHr), în brun-deschise, fără papus.
literatura greacă şi cea romană. Daco-
geţii şi mai apoi daco-romanii i-au
acordat întrebuinţări medicinale multiple.
Planta plămădită în vin a fost folosită ca
stimulent digestiv, în anorexii, afecţiuni
hepatice şi gastrointestinale. Cu zeamă de
pelin se spălau rănile. Frunzele opărite cu
oţet se legau la cap contra durerilor.
Zeama de pelin era folosită pentru
eliminarea viermilor intestinali şi la
spălături vaginale în bolile femeieşti.
Contra frigurilor, florile şi frunzele
COMPOZIŢIE CHIMICĂ . Planta
proaspăt culese se pisau, se storceau
conţine ulei eteric (0,120–0,50% în
printr-o pânză curată şi se lua din el
materialul proaspăt şi 0,20–1,41% în cel
dimineaţa câte o linguriţă. Pentru tratarea
uscat), mai ales frunzele şi vârfurile
de cârnituri (luxaţie), pelinul proaspăt
înflorite, flavone (artemitina), derivaţi
cules se tăia mărunt, se amesteca cu făina
lignanici, querbrahitol, un fitosterol,
de orz fiartă cât mai gros şi se aplica pe
acizii organici: palmitic, arahidic,
locul afectat şi apoi se lega cu o pânză.
linoleic, lauric, stearic, miristic, oleic,
Preocuparea privind utilizarea pelinului
nicotinic, vitaminele C (41–56 mg% în
în medicină şi în căsnicie a căpătat noi
frunze proaspete şi 155–352 mg% în
dimensiuni. În Evul Mediu preparatele
frunzele uscate), B6, acid folic, substanţe
din această plantă erau recomandate în
minerale cu elementele Ca, K, Na, P,
combaterea holerei şi a altor boli
Fe, Mn, Mg, Zn, Cu, Mo, B. Uleiul

eteric are miros caracteristic, gust amar,
culoare verde, uneori albastră sau brună
şi conţine tojona, izotojone, alcool tujilic,
nerol, felandren, pinen, cimen, sabinen,
mircen, cariofilen, selinen, bisabolen,
cadinen, azulene etc.
TOXICOLOGIE . Consumat abuziv,
determină stări de agitaţie, halucinaţii,
convulsii, pierderea cunoştinţei, chiar
moartea. Abuzul de băuturi cu pelin
determină tulburări psihice, pierderea
memoriei, greaţă, tremurături. Folosit
încă din antichitate la aromatizarea unor
băuturi. Cultivatorii viţei de vie din
Curbura Carpaţilor îl pun în vinul roşu,
preparând vinul pelin.
pelin.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE . Planta are
utilizări terapeutice în medicina umană şi
veterinară, cultă şi tradiţională. Produsul
are miros puternic aromat, caracteristic,
gust amar, aromatic. Principiile active au
acţiune antiinflamatoare asupra mucoasei
gastrointestinale, vermifugă, excitantă
asupra secreţiilor gastrice, diuretică,
laxativă. Înlătură inflamaţiile gastrice şi
intestinale; provoacă eliminarea
viermilor intestinali; stimulează secreţia
de bilă şi secreţiile de suc gastric şi
intestinal; acţionează asupra epiteliului
renal, mărind secreţia şi excreţia de urină
şi, respectiv, cantitatea de urină eliminată
în timp; realizează o purgaţie uşoară.
După administrare îndelungată şi în doze
mari este emenagog, provoacă apariţia
fluxului menstrual întârziat. Indicat
intern în anorexie, anorexiile
convalescenţilor, dispepsii cu constipaţie,
gastrite hiperacide, edeme renale, în
bolile aparatului digestiv cu hipotonie
gastrică, lipsă de aciditate, vomismente,
iar extern în tratarea hemoroizilor,
vaginitelor atrofice, în oxiurază, plăgi
purulente. Contraindicaţii: femei gravide,
femei care alăptează, bolnavi cu afecţiuni
nervoase, afecţiuni acute intestinale.
Empiric, pelinul alb mai este folosit
pentru tratarea frigurilor, luxaţiilor
(cârnituri), umflăturilor, în albeaţă,
răceală, reumatism, paralizie,
hipertensiune. Medicina veterinară îl
248
foloseşte pentru stimularea secreţiilor
gastrice şi ca antiparazitar (vermifug şi
insectifug).
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Pentru
FITOTERAPIE.
stimularea poftei de mâncare,
eliminarea din organism a unor
substanţe toxice, tratarea hipertensiunii,
eliminarea viermilor intestinali,
înlăturarea senzaţiilor de vomă, în
edeme renale, gastrite hipoacide,
dispepsii cu constipaţie: infuzie, din 1
linguriţă plantă uscată mărunţită peste
care se toarnă o cană (200 ml) cu apă în
clocot. Se lasă acoperită 20 minute. Se
strecoară. Se bea în trei reprize, cu o
jumătate de oră înainte de masă. 2.
Pentru combaterea viermilor intestinali:
amestec,
amestec, din 1–2 linguriţe pulbere
plantă cu miere. Se ia dimineaţa pe
stomacul gol. Tratamentul intern se
asociază cu o infuzie din pelin din care
se fac clisme şi băi de şezut. 3. Pentru
îmbunătăţirea activităţii digestive, în
dischinezie biliară şi colecistopatii: a)
infuzie, din 1 linguriţă plantă uscată
mărunţită peste care se toarnă ½ litru
apă în clocot. Se lasă acoperită 15–20
minute. Se strecoară. Se bea câte o
jumătate de cană (200 ml) după mese;
b) tinctură, din 20 g plantă uscată
mărunţită pusă la macerat în 100 ml
alcool. Se lasă acoperită 7–10 zile. Se
strecoară. Se iau 15–20 picături în apă
îndulcită, de trei ori pe zi. 4. Pentru
tratarea bolilor de stomac, ficat,
dereglarea ciclului menstrual şi
combaterea viermilor intestinali:
tinctură, pregătită din 20–30 g vârfuri
înflorite în 20–30 ml alcool. Se lasă la
macerat 24 de ore, după care se adaugă
200 ml ulei de floarea-soarelui, soia sau
germeni de porumb. Se fierbe pe baie de
apă 3–4 ore. Se lasă acoperită 2–3 zile.
Se strecoară în sticle mici, închise la
culoare. Se folosesc câte 10 picături pe
zi. 5. Pentru tratarea frigurilor palustre
(malarie): a) suc, de pelin alb proaspăt;
planta, imediat după ce se recoltează, se
pisează, pasta se pune într-un tifon şi se
249
stoarce; sucul obţinut se bea dimineaţa,
câte o linguriţă; b) decoct, din 1 linguriţă
plantă uscată şi mărunţită la o cană (200
ml) de apă. Se fierbe 5 minute. Se
strecoară; întreaga cantitate se bea într-o
zi: jumătate dimineaţa şi jumătate până la
masa de prânz; c) extracţie, din 4 linguri
plantă uscată şi mărunţită la 1 litru de vin
alb sau roşu. Se lasă la macerat 14 zile.
Se strecoară. Se bea câte o jumătate de
pahar dimineaţa, după care se mănâncă.
Aceste preparate intervin favorabil şi în
anorexii, dispepsii, edeme renale, boli ale
aparatului digestiv, vomismente, răceală.
Uz extern. 1. Pentru combaterea
oxiurilor: a) infuzie, din 20–30 g la 1
litru de apă în clocot. Se lasă acoperită
20–30 minute. Se strecoară. Se fac băi
anale; b) clisme, cu infuzia pregătită
anterior. 2. Pentru tratarea rănilor
purulente, ulceraţiilor: infuzie, din 2
linguri plantă uscată, mărunţită, peste
care se toarnă o cană cu apă în clocot. Se
lasă acoperită 30 minute. Se strecoară. Se
aplică băi locale folosindu-se un tampon
de vată sau comprese. 3. Pentru tratarea
luxaţiilor, umflăturilor: decoct, din 2
linguri pelin alb mărunţit la o cană (250
ml) cu vin. Se fierbe 10 minute. Se lasă la
răcit. Decoctul şi planta fiartă se
amestecă cu o mână de frunze proaspete
de pelin alb, tăiate mărunt, cu miez de
pâine şi mămăligă. Se aşează pe locul
afectat şi se bandajează. Atenţie! În
tratament se fac cure de scurtă durată (cel
mult 2 săptămâni), deoarece apar
tulburări nervoase şi digestive.
PELIN MIC (Artemisia
(Artemisia
pontica L), fam. Asteraceae/Compositae.
Asteraceae/Compositae.
Plantă erbacee, perenă, hemicriptofit-
camefită, întâlnită frecvent în toate
regiunile ţării, prin locuri necultivate,
însorite, slab sărăturoase, pe coaste
abrupte, pe lângă drumuri din zona stepei
până în etajul gorunului; se mai numeşte
iarba Sf. Sofia, peliniţă, pelin, peliniţa
mielului; Franc:
Franc: Armoise;
Armoise; Germ:
Germ:
Pontischer Vermut, Gottesholz;
Gottesholz; Magh:
Magh:
Bárány üröm, Seprökeriseprö üröm;
Pol:
Pol: Cyprisek;
Cyprisek; Rus:
Rus: Polân pontiiskaia;
pontiiskaia;
Ucr:
Ucr: Poliovei polen. Răspândită în
Europa şi Asia (continental).
ISTORIC. Planta este cunoscută
din vechime. Ea se fierbea cu apă
neîncepută, în oală nouă, iar cu decoctul
se făcea gargară, contra durerilor de gât.
În ţinutul Tecucilor, se fierbea în oţet, cu
o ceapă albă, 9 fire de usturoi şi cu
boştina de la stupi, se îngroşa cu tărâţe
de grâu şi se punea la buric pentru
înlăturarea bolilor. În mai multe zone
din ţară, decoctul plantei sau sucul
extras din plantă erau folosite pentru
tratarea de studeniţă (stomatită,
gingivită).
DESCRIEREA SPECIEI . Rizom
lemnos care emite stoloni lungi, subţiri,
orizontali. Tulpină erectă, zvealtă, înaltă
de 40–80 cm, la bază de obicei nefoliată
şi glabră, la mijloc des frunzoasă, mai
mult sau mai puţin des-pubescentă. În
partea superioară cu panicul mai mult
sau mai puţin cilindric, cu ramuri
scurte, erecte. Frunze lat-obovate, de 2
ori penat sectate, cu lacinii pectinate,
uneori puţin lăţite la vârf, pe faţă vers-
pubescente, pe dos fin-suriu-tomentoase,
la bază auriculate. Flori galbene, cele
marginale ligulate femele, cele ale
discului tubuloase, glandulos
pubescente, grupate în panicul îngust,
cu calatidii globuloase, nutante,
pedicelate, aşezate în racem. Înflorire,
VII–IX. Fructe, achene lungi de cca 1
mm.

RECOLTARE. Planta se recoltează
pe timp însorit, după ce s-a ridicat roua.
Se usucă la umbră, în strat foarte subţire.
Uscarea artificială, la maximum 35 oC.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ. Planta
conţine ulei volatil bogat în compuşi
terpenici, flavone, acizi organici
(palmitic, linoleic, stearic, lauric),
substanţe minerale (Ca, K, Na, P, Fe, Mn,
Mg, Zn, Cu).
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE . Medicina
populară îi atribuie proprietăţi
antiinflamatoare, bactericide, vermifuge,
diuretice, stomahice, coleretice, uşor
purgative. Reduce sau elimină procesele
inflamatorii; omoară bacteriile; provoacă
eliminarea limbricilor din intestin;
acţionează asupra epiteliului renal
mărind cantitatea de urină eliminată în
timp; favorizează digestia prin excitarea
secreţiei de sucuri gastrointestinale şi de
bilă; realizează o uşoară purgaţie. Planta
este folosită pentru tratarea de anorexie,
stimularea digestiei, în boli renale,
amigdalite inflamate, stomatită, gingivită
etc.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Pentru
FITOTERAPIE.
tratarea de anorexie, eliminarea viermilor
intestinali, boli renale: infuzie, din 1
linguriţă plantă uscată şi mărunţită peste
care se toarnă o cană cu apă în clocot. Se
lasă acoperită 20 minute. Se strecoară. Se
bea în trei reprize, cu 30 minute înainte
de a mânca. 2. Pentru stimularea
digestiei: infuzie, din 1½ linguriţă plantă
uscată şi mărunţită peste care se toarnă
500 ml apă în clocot. Se lasă acoperită 20
minute. Se strecoară. Se bea câte 100 ml
după mese. Uz extern. Pentru tratarea de
faringită, gingivită, stomatită: infuzie, din
o lingură plantă uscată şi mărunţită peste
care se toarnă o cană (250 ml) cu apă în
clocot. Se lasă acoperită 20–25 minute.
Se strecoară. Se face gargară de trei sau
mai multe ori pe zi, din care ultima
înainte de culcare.
250
PELIN NEGRU
(Artemisia vulgaris L), fam.
Asteraceae/Compositae.
Asteraceae/Compositae. Plantă erbacee,
perenă, hemicriptofită, întâlnită frecvent
în toată ţara prin locuri cultivate,
pârloage, pe răzoare, lângă drumuri,
lângă garduri, în tufărişuri şi zăvoaiele
râurilor, de la câmpie până în regiunea
montană; se mai numeşte iarbă
bărboasă, mături, măturiţă, Muna
boierului, pelin, pelin de câmp, pelin
păsăresc, pelin sterp, pelin sterp negru,
peliniţă neagră, pelinul-calului, ştir
negru, vetricel; Franc:
Franc: Armoise, Herbe
à centgoûts; Germ:
Germ: Gemeiner Beifuß,
Gemeiner Wermut, Wält Wearemt;
Magh:
Magh: Fekete üröm, Féreg mag, Tapló
üröm; Pol:Pol: Bylnik; Rus: Rus: Polân
obâknovennaia; Sârbi-Cr:
Sârbi-Cr: Komoljika;
Ucr:
Ucr: Ciornobili. Răspândit în Europa,
Asia, America de Sud.
ISTORIC. Planta este cunoscută
din antichitate. Artemisia, este numele
plantei la Dioscorides şi Plinius cel
Bătrân; el vine de la numele Artemis,
zeiţă la grecii antici. De la daco-geţi şi
medicina salmosiană/zalmoxiană s-a
moştenit folosirea plantei în bolile de
stomac, dureri de cap şi la scăldări
contra reumatismului (Al. Arvat, 1937).
În ţinutul Năsăudului, planta se fierbea,
iar decoctul se bea dimineaţa pentru
tratarea de flori albe (leucoree), iar la
femei, pe lângă consumul intern, se
făceau cu el şi spălături vaginale (V.
Butură, 1936).
DESCRIEREA SPECIEI . Rizom
multicapitat, continuat cu rădăcină
abundent-ramificată. Tulpină cilindrică,
striată, adesea nuanţată în roşu, glabră,
ramificată, înaltă de 50–150 (200) cm.
Frunze dublu-sectate în partea
inferioară a tulpinii, cele mijlocii şi
superioare simplu-penate, pe faţă
glabre, verzi-închis, pe dos alb-
tomentoase. Flori galbene, tubuloase,
grupate în calatidii ovate, la rândul lor
dispuse în panicul compus; foliole
involucrale lanceolate, alburii. Înflorire,
251
VII–IX. Fruct, achenă cilindrică, foarte
subţire.
RECOLTARE. Părţile aeriene ale
plantei (Artemisiae
(Artemisiae vulgaris herba)
herba) se
culeg în timpul înfloririi, prin ruperea
vârfurilor şi a frunzelor. Rizomul şi
rădăcinile (Artemisiae
(Artemisiae rhizoma et radix)
radix)
se recoltează toamna, prin scoaterea din
pământ cu cazmaua. Se usucă în strat
subţire la umbră, în poduri acoperite cu
tablă. Uscare artificială la maximum
35oC.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ. Planta
conţine ulei volatil, substanţe amare,
săruri minerale. Uleiul volatil este
alcătuit din compuşi terpenici,
metilinozitol, tauremizină, sitosterine,
tetracozanol, cetone etc.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE . Planta are
utilizări terapeutice în medicina
tradiţională umană şi veterinară. I se
atribuie proprietăţi emenagoge,
antiinflamatoare, vermifuge, diuretice,
excitante asupra secreţiilor salivare şi
gastrice, laxative. Favorizează apariţia
(formarea) ciclului menstrual;
diminuează sau înlătură inflamaţiile;
provoacă eliminarea viermilor intestinali;
acţionează asupra epiteliului renal,
mărind cantitatea de urină eliminată în
timp; determină stimularea secreţiei
salivei, secreţiei sucurilor gastric şi
intestinal, secreţia de bilă şi eliminarea
bilei din vezică în intestin, realizează o
uşoară purgaţie. Folosită în unele zone
pentru stimularea poftei de mâncare,
stimularea digestiei, funcţiei hepatice,
combaterea isteriei, reglarea ciclului
menstrual, combaterea reumatismului,
tratarea leucoreei. Ciobanii din Carpaţi
o folosesc pentru tratarea animalelor ce
suferă de indigestie şi ca antiparazitar
extern.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Pentru
FITOTERAPIE.
stimularea digestiei, stimularea funcţiei
hepatice, reglarea menstruaţiei,
combaterea isteriei, epilepsiei şi
hipertensiunii: infuzie, din 1 linguriţă
pulbere plantă sau plantă uscată şi bine
mărunţită, peste care se toarnă o cană
(200 ml) cu apă în clocot. Se lasă
acoperită 10–15 minute. Se strecoară.
Se bea fracţionat în timpul unei zile. 2.
Pentru stimularea secreţiilor gastrice şi
favorizarea digestiei: pulbere plantă,
plantă, se
ia câte un vârf de cuţit înainte de masă.
Se impune respectarea dozelor
prescrise. Tratamentele sunt de scurtă
durată. În caz contrar, pot rezulta
intoxicaţii manifestate prin hepato-
nefrite, fenomene convulsive, putând
surveni chiar moartea. Uz extern. 1.
Planta proaspătă este pusă de
excursionişti în încălţăminte pentru
combaterea transpiraţiei şi oboselii
picioarelor. 2. Pentru combaterea
reumatismului: decoct, din 400 g plantă
tocată mărunt la 3 litri apă. Se fierbe
25–30 minute. Se strecoară şi se adaugă
apei de baie. Procedeul este utilizat în
mediul sătesc, în unele părţi ale ţării. În
părţile Năsăudului, empiric, decoctul
plantei se bea dimineaţa, puţin câte
puţin, pentru combaterea leucoreei.
PELINIŢĂ1 (Artemisia
(Artemisia
annua L), fam. Asteraceae/Compositae.
Asteraceae/Compositae.
Plantă erbacee, anuală, terofită, frumos
mirositoare, cultivată pretutindeni şi
sălbăticită pe lângă drumuri, pe ruine,
pe ziduri, locuri inundabile, în jurul
comunelor de la câmpie până în zona
montană, etajul fagului; se mai numeşte
buruiană de ţară, coada raiului,

drăgun, lemnul Domnului, lemnul Maicii
Domnului, lobojană, mălin, măteluţă,
mărună, mătura beciului, mătura Maicii
Precista, mătura împăratului, mătura
raiului, mătură turcească, măturică,
măturică mirositoare, măturice, măturiţă,
măturiţa Maicii Domnului, măturoiul
raiului, mândră, năfurică, năzdrăvan,
părul Maicii Domnului, oiţă, poala
Maicii Precista, rujmalin, rujmelin,
salată împărătească, zdranon, smirnă,
tarcon, tămâioară, tămâiţă, ţiproş, ţipruş,
untdelemniţă, vetricică, zdrahun; Franc:
Franc:
Rose trémière; Germ: Germ: Einjähriger
Beifuss, Gänsegras; Magh:Magh: Ehynyári
ürön; Rus:
Rus: Polân odnoletniaia.
Răspândită în Europa şi Asia
(continental).
ISTORIC. Planta este cunoscută din
antichitate. Ea a fost folosită în medicina
umană. Cu decoctul obţinut din fierberea
ei se făceau cataplasme contra adenitei,
iar contra durerilor din urechi se
introduceau în conductul auditiv câteva
picături.
DESCRIEREA SPECIEI. Tulpină
erectă, înaltă de 50–150 cm, bogat
ramificată. Frunze tulpinale lat-
triunghiulare, de 2–3 ori penat-sectate, cu
lacinii îngust-lanceolate, regulat-pectinat-
dinţate sau pectinat-penat-fidate, cu
nervura mediană accentuată. Bracteele
ramurilor superioare simplu-penate, cu
bracteole trifoliate sau simple, linear-
lanceolate. Florile sunt grupate într-un
panicul alungit, cu numeroase calatidii
nutante, globuloase, mici, cu diametrul
de 2–3 mm, pedicelate, cu 1–2 bracteole
pe peduncul, formând pe ramuri raceme
mici. Foliole involucrale externe erbacee,
lanceolate, puţin membranoase, cele
interne biseriate, lat-obovate sau lat-
romboidale. Înflorire, VII–IX. Fruct,
achenă.
252
RECOLTARE. Planta se recoltează
în timpul înfloritului, pe timp frumos,
după ora 11. Se usucă la umbră în strat
subţire. Se păstrează în pungi de hârtie.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ . Planta
conţine ulei volatil bogat în aicaitol, cu
urme de tuoină, compuşi pelinici şi
lactone sescviterpenice.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE . Medicina
populară îi atribuie plantei proprietăţi
emenagoge, bactericide, antimicrobiene.
Provoacă sau favorizează apariţia
menstruaţiei, omoară bacteriile
(microbii) şi împiedică înmulţirea lor.
Este folosită pentru stimularea venirii
menstruaţiei în cazul când aceasta
întârzie să apară, în adenită (inflamaţie
acută sau cronică a unui ganglion
limfatic, sau a unei grupe de ganglioni,
cu etiologie în general microbiană) şi în
durerile de urechi.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. Pentru a
FITOTERAPIE.
provoca venirea menstruaţiei întârziate:
infuzie, din 10 g plantă uscată şi
mărunţită peste care se toarnă 500 ml
apă în clocot. Se lasă acoperită 30
minute. Se strecoară. Se bea repartizat
pe întreaga durată a unei zile, cu
înghiţituri mici. Uz extern. Pentru
tratarea de adenită şi dureri de urechi:
infuzie, pregătită ca mai sus. Pe locurile
ganglionare bolnave se pun comprese
(cataplasme), iar în durerile de urechi se
introduc în canalul auditiv 4–5 picături
cu o pipetă.
253
PELINIŢĂ2 (Artemisia
(Artemisia
austriaca Jacq), fam.
Asteraceae/Compositae.
Asteraceae/Compositae. Plantă erbacee,
perenă, camefită (hemicriptofită),
întâlnită prin stepe şi silvostepe, uneori
formând pajişti întinse de un colorit
cenuşiu; se mai numeşte pelin, pelin alb,
pelin mic; Germ: Germ: Österreichisches
Beifuss; Magh:
Magh: Iymes üröm; Rus:Rus: Polân
avstriiskaia. Răspândită în Europa şi
Asia (continental).
ISTORIC. Planta este cunoscută din
antichitate. Moşii şi strămoşii noştri se
tratau de jupuială (pelagră) prin spălarea
mâinilor şi picioarelor cu zeamă de
peliniţă. Peliniţa se fierbea în apă, iar
decoctul obţinut se folosea în acest scop.
Pentru tratarea de vătămătură (hernie,
afecţiuni interne cu crize acute) planta se
fierbea cu tărâţe de grâu, se făcea o turtă
şi se punea pe locul dureros.
DESCRIEREA SPECIEI. Rădăcină
lemnoasă, verticală sau orizontală, bogat
ramificată, care înainte de înflorire emite
rozete de frunze sterile, formând pâlcuri
mari, rotunde. Tulpină erectă, înaltă de
20–60 cm, suriu-tomentoasă, cu peri
alipiţi, începând de la mijloc abundent
mai mult sau mai puţin paniculat-
ramificată, cu ramuri debile, erecte.
Frunze tulpinale lat-obovate, scurt-
peţiolată, lungi de cca 1–2 cm, 1–2-
penat-sectate, cu lacinii filiforme, late de
cca 0,5 mm, alb tomentoase, cu peri
alipiţi; frunzele din inflorescenţă întregi.
Flori grupate în calatidii foarte
numeroase, mai mult sau mai puţin
nutante, scurt-pedicelate sau aproape
sesile, globulos-ovoidale, alb-păroase,
aşezate pe ramurile panicului în raceme
unilaterale, în subţioara unor bracteole
mai scurte decât calatidiile. Înflorire,
VII–IX. Fruct, achene lungi de 1 mm.
RECOLTARE. Părţile aeriene ale
plantei (Artemisiae
(Artemisiae austriacae herba)
herba) se
recoltează în timpul înfloritului. Se
usucă la umbră în strat subţire, de
preferat în podurile caselor acoperite cu
tablă. Uscarea artificială, la maximum
35oC.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ.
Insuficient cunoscută. Conţine ulei
volatil format din azulene; substanţe
amare; flavonoizi etc.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE . Medicina
populară atribuie plantei proprietăţi
dezinfectante, diuretice şi coleretice.
Conform acestor consideraţii principiile
active din plantă distrug microbii;
acţionează asupra epiteliului renal,
mărind cantitatea de urină eliminată în
timp; stimulează secreţiile celulei
hepatice şi determină volumul de bilă.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. Empiric,
FITOTERAPIE.
pentru tratarea bolilor renale şi
stimularea activităţii hepatice: infuzie,
din 1 linguriţă plantă uscată şi
mărunţită peste care se toarnă o cană
(250 ml) cu apă în clocot. Se lasă
acoperită 20 minute. Se strecoară. Se
bea conţinutul a 2–3 căni pe zi, cu
înghiţituri rare. Uz extern. Pentru
tratarea de pelagră: decoct, din 100 g
plantă la 2 litri de apă. Se fierbe 5
minute. Se lasă să se răcească până la
călduţ. Se spală mâinile şi picioarele
afectate de boală.

PEPENE GALBEN
(Cucumis melo L), fam. Cucurbitaceae.
Plantă erbacee, anuală, terofită,
legumicolă, cu valoare terapeutică,
cultivat în zona sudică şi vestică a ţării;
se mai numeşte boşari, bostan galben,
cantaloşi, cantalup, caune, căun,
gălboni, harbuz, himunic, ieură,
peapene, pepene de zahăr, pepene
cocoloş, pepene dulce, pepene râios,
pepeni cantalupi, pepeni înecăcioşi,
pepini galbeni, pepini galbeni la miez,
pepini scorţoşi, popone, toci, vlegi,
zămos; Engl:
Engl: Melon, Jellow melon;
Franc:
Franc: Melon, Cantaloup, Melon sucré;
Germ:
Germ: Melone; Magh: Magh: Sárga dinnye;
Rus:
Rus: Dânea posevnaia; Ucr: Ucr: Dânea.
Răspândit în Africa tropicală şi Asia.
ISTORIC. Pepenele galben este
cunoscut în cultură cu mult înainte de
antichitate. Din timpuri foarte vechi,
pepenele galben a constituit hrana de
bază la multe popoare din Orientul
Apropiat, de origine musulmană
(Afganistan, Iran, Pakistan, Asia Mică);
în perioada lungă a postului anual,
premergător sărbătorii religioase numită
ramadan,
ramadan, fructul acestei plante constituia
singurul aliment. La aceste popoare,
cultura pepenelui galben este legată de
cultul religios. Conducătorii de caravane,
ce traversau ţinuturi aproape pustii din
Asia Centrală, îşi potoleau setea şi
foamea consumând pepeni galbeni, ce
vegetau spontan în oaze (N. Zamfirescu
şi colab, 1968). În Europa a apărut în
primul secol după Hristos, el fiind
cultivat de către greci şi romani, iar mai
apoi şi de către daci în sudul ţării de azi.
Pepenele galben este mult cultivat în
India, Iran, Federaţia Rusă, China, ţările
mediteraneene, balcanice şi în America.
În România se cultivă în zona sudică şi
vestică.
DESCRIEREA SPECIEI. Rădăcină
ramificată, superficială, adâncă în sol
până la 40–60–100 cm. Tulpină târâtoare,
cilindrică, acoperită cu peri fini şi deşi.
Are cârcei simpli şi emite uşor rădăcini
adventive. Frunze palmate sau reniforme,
254
cu marginile întregi sau lobate (3–4 lobi
rotunjiţi), dinţate, acoperite cu perişori
albicioşi. La baza frunzelor cresc lăstari,
se inserează cârcei şi flori. Flori
unisexuat-monoice, mici, galbene. Cele
mascule sunt grupate câte 3–4 la un loc.
Cele femele sunt solitare, cu ovarul
îngroşat, globulos, elipsoidal, acoperit
cu perişori albi-verzui. Polenizare
entomofilă. Înflorire, VI–IX. Fruct,
melonidă globuloasă sau ovală,
multispermă. Pulpa fructului albă,
galbenă, portocalie sau verde,
parfumată, suculentă sau făinoasă,
crocantă sau fondantă. Seminţe albe-
gălbui, alungite, plane.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ . Fructul
conţine apă (90–95%), protide (0,6–
1%), grăsimi (0,1%), glucide (3–6%),
vitaminele A (25–3 000 UI), B1 (0,03
mg%), B2 (0,03 mg%), C (50–60
mg/100 g), săruri de potasiu (75 mg%),
de calciu (1 mg%), fosfor etc. Valoarea
energetică, 30 kcal/ 100 g substanţă
proaspătă.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE . Fructul are
utilizări terapeutice ca adjuvant în
medicina umană tradiţională.
Proprietăţi: răcoritor, aperitiv, laxativ,
diuretic, regenerator al ţesuturilor.
Recomandat în anemii, constipaţie,
hemoroizi, oligurii, litiază renală, gută,
reumatism, tuberculoză pulmonară.
Contraindicat în diabet, dispepsii,
colite, enterite. Principiile active din
seminţe au acţiune calmantă,
antivomitivă, expectorantă,
fluidificatoare a secreţiilor bronşice.
255
Utilizate în unele zone în convalescenţe,
tratarea răcelii cu tuse, în hemoroizi.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Ca
FITOTERAPIE.
adjuvant în anemii, constipaţie,
hemoroizi, litiază renală, gută,
reumatism etc: consumat în stare
proaspătă la începutul mesei sau după
mesele principale; se consumă şi sub
formă de dulceaţă. 2. Pentru efect laxativ
în constipaţie şi diuretic: suc proaspăt,
două căni pe zi. 3. Pentru tratarea
hemoroizilor, în bronşite, tuse, cu efect
expectorant: decoct, din 1 linguriţă
seminţe la o cană cu apă. Se fierb 15–20
minute. Se lasă acoperit pentru a se răci.
Se bea conţinutul a 2 căni pe zi. 4. Pentru
înlăturarea senzaţiei de vomă: macerat la
rece, din 1–2 linguriţe seminţe pisate,
peste care se toarnă o cană (200 ml) cu
apă rece. Se lasă 2–3 ore. Se strecoară şi
se bea. Uz extern. Pentru combaterea
inflamaţiilor şi grăbirea vindecării
arsurilor uşoare: cataplasme locale cu
pulpă zdrobită.
COSMETICĂ. Pentru îngrijirea
tenului uscat, se spală faţa în fiecare
seară cu un amestec, în părţi egale, de suc
de pepene galben, lapte proaspăt nefiert
şi apă distilată.
PEPENE VERDE
(Citrullus lanatus (Thunb) Matsumura et
Nakai), fam. Cucurbitaceae.
Cucurbitaceae. Plantă
erbacee, anuală, terofită, unisexuat
monoică, cultivată pentru fructele sale
suculente; se mai numeşte arbuj, arpusă,
boşar, bostan, curcubete, dâi, die, duleţi,
harbuz, himanic, himunic, leabeniţâ,
lebeniţă, lebeniţă verde, ludăi, lumbiniţă,
şiarchin, tigvă de tină, trăgulă, zămos;
Franc:
Franc: Melons d'eau-Pasteques; Germ:Germ:
Wassermelone; Magh:Magh: Görögdinnye;
Rus:
Rus: Arbuz, Arbuz obâcnovennâi, Kavun.
Răspândit în Africa de Nord-Vest.
ISTORIC. Patria de origine a
pepenelui verde este semipustiul
Kalahari, din Africa, unde şi astăzi se
întâlneşte în stare sălbatică. Fructele
plantei constituie rezerva de apă pentru
călătorii care străbat acest pustiu. Din
Africa, pepenele a pătruns mai întâi în
Asia, ajungând până în China. În Egipt
se cultiva cu 1200 ani îHr, apoi de către
indieni, arabi şi chinezi. În Europa a
ajuns mai târziu. În secolul al XI-lea
dHr se cultiva în Spania, Grecia, Italia
şi Franţa. În Europa capătă o răspândire
mai mare în secolul al XV-lea. În
România este semnalat în cultură
începând cu secolul al XVIII-lea.
DESCRIEREA SPECIEI . Rădăcina
principală profundă (1–2 m adâncime),
cu ramificaţii laterale pe o rază de 3–4
m. Tulpină târâtoare, 2–8 m lungime,
foarte ramificată, goală în interior,
acoperită cu peri rigizi, cu cârcei lungi,
bifurcaţi, ce pornesc de la subsuoara
frunzelor. Formează rădăcini adventive.
Frunze mari, adânc-sectate, cu lobii
rotunjiţi sau obtuzi, rigid-păroase, lung-
peţiolate. Flori unisexuate, galbene-pal.
Polenizare entomofilă. Înflorire, VI–
VIII. Fruct, peponidă, greutate 2–15 kg,
sferică, ovală, ovoidă, cilindrică, verde-
albicioasă, gălbuie, dungată, verde-
negricioasă, marmorată etc. Coajă
groasă de 0,5–2,5 cm. Miez roşu, roz,
galben, alb, suculent, dulce. Seminţe
ovoide, turtite, albe, galbene-deschis,
galbene-închis, cenuşii, roşii, negre.
Din fruct, 2% reprezintă greutatea
seminţelor.
RECOLTAREA. Stabilirea
momentului optim de recoltare se face
după următoarele caractere: cârcelul de
la baza codiţei începe să se usuce; codiţa
fructului se subţiază, coaja capătă luciu
şi poate fi zgâriată cu unghia; prin

lovire cu degetele scoate un sunet
înfundat, surd; în vârful fructului se
formează o adâncitură uşoară. Recoltarea
se face manual, dimineaţa şi pe timp
răcoros. Fiecărui pepene i se taie codiţa
cu cuţitul sau cu foarfecele de vie. Din
codiţă trebuie să rămână 2–3 cm, anexată
la fruct. Producţia este de 25–30 t/ha.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ . Miezul
conţine apă (95%), protide (0,3%), acizi
organici (1%), hidraţi de carbon (3–5%),
K (60 mg%), Na (cantităţi foarte mici),
Ca (4 mg%), P (5 mg%), Fe (0,2 mg%),
vitaminele A (54 mg%), B1 (0,02 mg%),
B2 (0,02 mg%), PP (0,1 mg%), C (3 mg
%). Valoare energetică, 12 kcal/100 g
miez.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE . Fructele şi
seminţele au utilizări în medicina
tradiţională umană şi veterinară. Miezul
fructului posedă proprietăţi antilitiazice,
depurative, diuretice, saluretice,
răcoritoare. Consumarea lui determină
oprirea precipitării compuşilor chimici cu
formarea calculilor şi determină chiar
eliminarea lor; retrage din masa umorilor
toxinele şi le elimină din corp; măreşte
diureza, antrenează şi elimină sarea din
corp; înlătură senzaţia de încălzire
excesivă. Seminţele intervin favorabil în
litiaza hepatobiliară şi renală. Miezul este
recomandat ca adjuvant în tratarea gutei,
în litiază hepatobiliară şi renală, litiază
vezicală, inflamaţii ale splinei, boli
venerice (gonoree), obezitate, pletoră
(creşterea peste normal a cantităţii de
sânge în organism), vomismente,
hiperuricemie (creşterea concentraţiei de
acid uric în sânge), arsuri. Seminţele sunt
recomandate în medicina umană pentru
tratarea afecţiunilor litiazice
hepatobiliare, renale şi vezicale, iar în
medicina veterinară în retenţie
placentară; de asemenea, şi coaja.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Pentru
FITOTERAPIE.
tratarea litiazei, hiperuricemiei, cu
acţiune diuretică: consum de miez, 1–2
kg pe zi. Cură de sezon, 2–3 săptămâni.
2. Pentru tratarea litiazei renale, biliare şi
256
vezicale: seminţe pisate, se iau 1–2
linguri pe zi. 3. Pentru tratarea hepatitei
cronice: suc, obţinut din miez, după ce
se înlătură seminţele. Se dă prin maşina
de tocat şi apoi se stoarce sucul sau prin
maşina centrifugă de scos sucuri. Se
foloseşte imediat. Se consumă un pahar
pe zi. Uz extern. Pentru diminuarea
inflamaţiilor şi grăbirea vindecării
arsurilor uşoare: cataplasme, cu felii de
pulpă.
MEDICINĂ VETERINARĂ. În
unele zone, se administrează vacilor
tărâţe în amestec cu coajă de pepene
verde, uscată şi măcinată, tărâţe în
amestec cu seminţe de pepene verde
măcinate sau suc de pepene verde
pentru expulzarea placentei.
PERIŞOR1 (Orthilia
(Orthilia
secunda (L) House, syn. Pyrola secunda
L), fam. Pyrolaceae. Plantă erbacee,
perenă, hemicriptofit-camefită, întâlnită
în pâlcuri mici în pădurile de foioase şi
răşinoase, din zona dealurilor până în
cea montană; se mai numeşte bărbănoc,
brebenoc, limă, luminoasă, merişor.
Răspândit în Europa, Asia, America de
Nord.
ISTORIC. Planta este cunoscută
din antichitate. Pirola, vine de la
cuvântul latin Pirus = păr, ca formă
diminutivă; numele plantei este întâlnit
la Clusius. Moşii şi strămoşii noştri
foloseau planta în scopuri medicinale.
Ei fierbeau frunzele şi decoctul îl beau
pentru tratarea de dizenterie şi
hidropizie.
DESCRIEREA SPECIEI. Rizomi
subţiri, fragili, ramificaţi, lungi până la
1 m. Tulpină erectă, înaltă de 10–30 cm.
Frunze ovate până la alungit-ovate,
pieloase, cu nervuri reticulate, lucitoare,
sempervirente. Flori galbene-verzui, cu
formă de clopot, grupate până la 30,
într-un racem unilateral; caliciu din 5
sepale ovat-triunghiulare; corolă din 5
petale ovate, grupate în formă de tub;
257
androceu din stamine mai scurte decât
pistilul, cu antere necorniculate; gineceu
din ovar, stil puţin curbat, mai lung decât
corola, terminat cu stigmat în formă de
stea. Înflorire, VI–VII. Fruct, capsulă
globuloasă.
RECOLTARE. Frunzele (Orthiliae
(Orthiliae
folium)
folium) se recoltează când planta este
înflorită sau imediat după înflorire. Se
usucă la umbră, în strat subţire.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ.
Necunoscută.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE . Medicina
populară veche îi atribuie plantei
proprietăţi antidizenterice şi de tratare a
hidropiziei (lichid seros adunat în
cavităţile preformate. Astăzi medicina
populară îi atribuie proprietăţi diuretice şi
dizolvante ale calculilor renali.
Principiile active acţionează dizolvant
asupra substanţelor care compun calculii
şi măresc în acelaşi timp cantitatea de
urină eliminată în timp, permiţând
curăţirea rinichilor. Planta este utilizată
în unele zone pentru tratarea afecţiunilor
renale.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. Pentru
FITOTERAPIE.
tratarea afecţiunilor renale, combaterea
litiazei renale: a) infuzie, din 2 linguriţe
frunze uscate, mărunţite la o cană (250
ml) cu apă în clocot. Se lasă acoperită
10–15 minute. Se strecoară. Se bea
conţinutul a 3 căni pe zi; b) decoct, din
50 g plante proaspete la 1 litru de apă. Se
fierbe 10–15 minute la foc domol. Se
strecoară; întreaga cantitate se bea
porţionat în 2 zile.
PERIŞOR2 (Pyrola
(Pyrola
rotundifolia L), fam. Pyrolaceae. Plantă
erbacee, perenă, hemicriptofită,
întâlnită sporadic pe soluri bogate în
humus, prin păduri umede, umbroase,
tufărişuri de jnepeni, smârdar, mai rar
în locuri mlăştinoase, în regiunea
montană şi subalpină, rar în regiunea
dealurilor; se mai numeşte brăbănoi,
cununiţă, merişor, perişoare; Germ: Germ:
Rundblättriges Wintergrün; Magh: Magh:
Kereklevelü körtike; Rus: Rus: Gruşanka
kruglolistnaia. Răspândită în Europa,
Asia, America de Nord.
ISTORIC. Planta este cunoscută
din antichitate. Moşii şi strămoşii noştri
o foloseau pentru dizolvarea calculilor
renali.
DESCRIEREA SPECIEI . Rizom
repent, fragil, cu rădăcini adventive.
Tulpină glabră, la bază culcată, în rest
ascendentă, pronunţat-trunchiată şi uşor
răsucită în spirală, înaltă de 6–40 cm.
Frunze sempervirescente, lat-ovate sau
eliptice până la rotunde, lung-peţiolate,
dispuse în rozetă. Flori campanulate,
albe, alb-roz, grupate câte 8–15 (30) în
racem terminal, aşezate de jur-
împrejurul axei; caliciu dialisepal, cu
sepale triunghiular-lanceolate, cu vârful
întors, verzi până la roşii; corolă
dialipetală, cu petale lat-ovate; androceu
cu stamine mai scurte decât pistilul,
uşor încovoiate în afară, purtând antere
cu 2 cornicule; gineceu cu stil lung şi
curbat în afară. Înflorire, VI–VII (X).
Fruct, capsulă globuloasă, cu baza
stilului persistentă.

RECOLTARE. Părţile aeriene ale
plantei (Pyrolae
(Pyrolae herba)
herba) se recoltează în
timpul înfloritului (iunie – iulie), prin
tăierea lor cu cuţitul sau foarfecele. Se
usucă la umbră în strat subţire, de
preferat în poduri acoperite cu tablă. La
2–3 zile se întoarce. Se păstrează în
pungi sau saci de hârtie, la loc uscat.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ. Frunzele
conţin arbutozid, metilarbutozid, tanoizi,
mucilagii, zaharuri, rezine, substanţe
pectice, substanţe minerale.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE . Părţile aeriene
ale plantei au utilizări în medicina umană
tradiţională. Li se atribuie proprietăţi
astringente, vulnerare, antihemoragice,
antidiareeice, dezinfectante, diuretice şi
saluretice, sedativ-antispastice în colicele
renale, calculoză. Acţionează distrugător
asupra bacteriilor şi a altor
microorganisme patogene; au acţiune
hemostatică locală prin acţiunea de
precipitare a proteinelor; acţiune bună de
vindecare a rănilor prin grăbirea
procesului de epitelizare; precipită
proteine din intestin şi înlătură diareea;
acţionează asupra epiteliului renal
mărind cantitatea de urină eliminată în
timp; favorizează excreţia renală de
sodiu; dizolvă calculii renali şi elimină
substanţele rezultate din ei; sedează şi
înlătură spasmele renale însoţite de
dureri foarte violente.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Pentru
FITOTERAPIE.
tratarea de calculoză renală, în colici
renale, eliminarea sodiului din organism
şi a altor săruri, tratarea hemoragiilor
interne, hidropiziei şi diareei: infuzie, din
258
1 linguriţă frunze uscate mărunţite peste
care se toarnă o cană (200 ml) cu apă în
clocot. Se lasă acoperită 10–15 minute.
Se strecoară. Se bea conţinutul a 1–2
căni pe zi. 2. Pentru tratarea de
calculoză renală, colici renale,
eliminarea sodiului din organism, în
hemoragii gastro-intestinale, hidropizie
şi diaree: pulbere frunze uscate,
uscate, se ia
câte un vârf de cuţit pe zi. Uz extern. 1.
Pentru vindecarea rănilor: frunze
proaspete sau sucul stors din frunze se
aplică pe locul afectat. 2. Pentru
vindecarea rănilor, uscarea şi închiderea
lor: alifie, pregătită din suc proaspăt de
frunze sau frunze triturate, bine
amestecate cu o bază de unguent luată
de la farmacie. Se amestecă bine până la
omogenizare. Se ung zilnic părţile
afectate. 3. Pentru vindecarea rănilor şi
a contuziilor provocate prin căderi:
decoct, din 1 linguriţă frunze uscate
mărunţite la o cană (200 ml) cu apă. Se
fierbe 5 minute la foc domol. Se lasă
acoperit 15–20 minute pentru a se răci.
Se strecoară. Se spală rănile şi
contuziile folosindu-se un tampon de
vată. Cu decoctul obţinut se pot pune
comprese pe locul contuzionat. Vindecă
şi contuziile interne.
PIERSIC (Persica
vulgaris Mill), fam. Rosaceae. Arbore
sau arbust fructifer, a treia specie
pomicolă, după măr şi prun, ca
importanţă economică, cultivat în
judeţele Constanţa, Ialomiţa, Bihor,
Timiş, Arad, Sălaj, sudul Olteniei,
Sectorul Agricol Ilfov; se mai numeşte
chearsic, chersic, chersăc, herhic,
hiarbic, marila, persec, persec de
toamnă, perseg, persoc, piarsăc,
piersăc, piersăş, pieresec, pierzic,
ptersăc, ptersoc, tersăc, tiersăc; Engl:
Engl:
Peach; Franc:
Franc: Pêcher; Germ:
Germ: Pfirsich;
Magh:
Magh: Öszi barack; Rus: Rus: Persik,
Persik obâknovennaia; Ucr:
Ucr:
259
Broscvenea. Răspândit spontan în China
şi cultivat în Europa şi America.
ISTORIC. Originar din China, unde
se cultiva cu cca 2000 de ani îHr. De aici,
piersicul a fost introdus şi în alte regiuni
din sudul şi vestul Asiei, ajungând până
în Iran (Persia), unde şi-a găsit a doua
patrie privitor la condiţiile de creştere şi
dezvoltare. În Europa a fost introdus de
greci, pe timpul lui Alexandru cel Mare.
În anul 322 îHr, Teofrast îl aminteşte
pentru prima dată în lucrările lui, ca fiind
un pom adus din Persia. Se consideră că
un rol important în răspândirea
piersicului l-au avut migrarea unor
popoare din Asia Centrală, expediţiile de
cuceriri şi caravanele comerciale. Spre
sfârşitul secolului I dHr, în timpul
domniei împăratului August, piersicul a
fost introdus din Grecia în Peninsula
Italică. În lucrările lui, Virgiliu (70–19
dHr) vorbeşte despre piersicile dulci ca
mierea.
mierea. Plinius cel Bătrân (23–79 dHr) îl
numeşte pentru prima dată Malum
persicum (măr persan), subliniind prin
această denumire că este un fruct adus
din Persia. Romanii obişnuiau să
numească orice fruct comestibil malum.
malum.
În lucrarea sa Historia naturalis, Plinius
cel Bătrân a descris 5 soiuri de piersic,
precizând că cel mai bun este duracius.
duracius.
În Evul Mediu nu există indicaţii privind
cultura piersicului, cu excepţia lucrării
Capitulariile,
Capitulariile, scrisă de Carol cel Mare
(742–814), unde sunt citate câteva soiuri
din Galia de Sud. De-abia la finele
secolului al XVI-lea apar în literatură
precizări că în Toscana cultura piersicului
se bucură de multă atenţie. În secolul al
XVIII-lea Michieli descrie 47 de soiuri.
Mai târziu, Georgio Gallesio, în lucrarea
La Pomona italica,
italica, descrie amănunţit 39
soiuri de piersic. Cultura piersicului ia o
dezvoltare din ce în ce mai mare
începând cu secolul al XIX-lea. Din
Italia, piersicul s-a răspândit în alte ţări.
În Franţa, piersicul a fost introdus în
timpul dominaţiei Imperiului Roman; pe
la anul 1216, în Anglia, se face
menţiunea cultivării lui, fiind adus din
Italia şi Franţa; în 1575, în Germania,
se face menţiunea culturii piersicului în
împrejurimile oraşului Dresda; în 1540,
piersicul a fost introdus în Mexic de
către coloniştii spanioli, iar în anul
1565 a început să fie cultivat în
California şi alte state din America de
Nord. Nu există date privind vechimea
culturii piersicului pe teritoriul ţării
noastre. Tipurile semisălbăticite,
înmulţite prin sâmburi, constituie o
dovadă că piersicul are o vechime mare
în ţinuturile noastre. Documentele care
îl menţionează în cultură sunt de dată
mai recentă, şi el provine din timpul lui
Mihai Viteazul. În 1781, Carra publică
în Elveţia lucrarea Historie de la
Moldavie et de la Valachie,
Valachie, în care face
precizarea că în Moldova şi Valahia se
cultivau piersicul şi alte plante de
cultură (pepeni galbeni, pepeni verzi,
prune, caise etc). Spre sfârşitul secolului
al XIX-lea a început înmulţirea prin
altoire în pepinierele noastre a unor
soiuri importate din Franţa. O atenţie
deosebită i se acordă culturii piersicului
după cel de-al doilea război mondial. În
prezent piersicul se cultivă la noi pe
suprafaţa de 11.305 ha, reprezentând
3,5% din suprafaţa ocupată cu pomi.
DESCRIEREA SPECIEI .
Rădăcinile, dispuse superficial, nu
depăşesc 100 cm adâncime, dar
depăşesc de 1,7–2 ori zona proiecţiei
coroanei. Tulpină înaltă, între 2 şi 6 m,
coroană piramidală, apoi se deformează,
lujeri roşietici sau brunii, muguri
înguşti, alipiţi. Frunze eliptice sau
eliptic-lanceolate, lung-acuminate, la
bază cuneate, pe margini serate, crenat-
serate, glabre, cu peţioli lungi de 1–1,5
cm, glanduloşi la bază. Flori solitare,
roşii-carmin până la albe, scurt-
pedicelate sau sesile, cu sepale la
exterior pubescente. Înflorire, III–IV.
Fruct, drupă globuloasă, tomentoasă, cu
pulpă aromată, suculentă, galbenă-aurie
până la roşu-închis. Sâmbure tare,
regulat-brăzdat, cu mici adâncituri.
Seminţe uşor aromate.

RECOLTARE. Fructele (Persici (Persici
fructus)
fructus) se recoltează la maturitatea
fiziologică. Recoltarea se face manual
pentru piersic şi nectarine. Paviile pot fi
recoltate cu vibratorul. După recoltare,
fructele se condiţionează pe grupe de
calitate şi maturitate, după care urmează
prerăcirea şi transportul. Temperatura de
transport va fi de până la 3 oC. Păstrarea
în depozit se face la temperatura de
+1,50C, cu o umiditate atmosferică de
85%. În atmosfera controlată cu 3% O2,
5CO2 şi 92% azot, piersicile pot fi
păstrate 40–50 zile. La scoaterea din
depozitul frigorific, fructele se trec 1–3
zile la 18–200C. Frunzele (Persici
(Persici folium)
folium)
se recoltează până în iulie. Se usucă la
umbră, în strat subţire. Florile (Persici
(Persici
flos)
flos) se recoltează imediat după ce s-au
deschis. Se usucă la umbră, în strat
subţire. Se înlătură impurităţile. Se
păstrează în pungi de hârtie.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ. Fructele
proaspete conţin apă (85–89%), protide
(0,7%), zaharuri (5,0–12,9%), acizi
organici (0,3–1,4%), vitaminele A, B1,
B2, niacin, vitamina C (9 mg%), săruri
minerale cu Na, K (200 ml%), Ca, P, Fe,
I etc. Uleiul volatil obţinut prin distilare
conţine esteri, linalol, acid acetic, formic,
caprilic, cadinen, aldehide etc.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE . Fructele,
frunzele şi florile au utilizări terapeutice
în medicina tradiţională umană şi
veterinară. Principiile active din fructe
acţionează stomahic, diuretic, depurativ,
energizant, uşor laxativ, spasmolitic,
260
cicatrizant, sedativ, antihelmintic.
Consumarea lor favorizează digestia
prin excitaţia sucurilor gastrointestinale,
acţionează asupra epiteliului renal
mărind cantitatea de urină eliminată în
timp, provoacă eliminarea rapidă a
toxinelor din corp, revitalizează
organismul, stimulează peristaltismul
intestinal, provoacă eliminarea
viermilor intestinali, elimină spasmele,
favorizează vindecarea rănilor. Indicate
în dispepsii, hematurii, litiază urinară,
colici intestinale, constipaţie,
convalescenţă, contuzii, gută,
intoxicaţie, varice, debilitate fizică,
reumatism, nervozitate. Frunzele au
proprietăţi calmante, diuretice, laxative,
vermifuge. Folosite la tratarea
cancerelor ulcerate, constipaţiilor,
eliminarea viermilor intestinali, în boli
renale. Florile au proprietăţi calmante,
antispastice, diuretice, laxative,
vermifuge. Recomandate în constipaţie,
insomnie, boli renale, tuse convulsivă.
În medicina veterinară tradiţională,
frunzele şi florile sunt folosite pentru
tratarea rănilor vechi şi rănilor cu larve.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Pentru
FITOTERAPIE.
tratarea litiazei renale, gutei,
reumatismului, în hematurie, colici
intestinale, intoxicaţii, constipaţie,
convalescenţă, debilitate fizică,
nervozitate, varice, dispepsii, stimularea
secreţiei glandelor digestive: consum de
fructe proaspete, suc sau compot. 2.
Pentru tratarea, la copii, a constipaţiei,
nefritei, contra oxiurilor, nervozităţii
(efect sedativ), tusei spastice: a) infuzie,
din 1–2 linguri flori la cană. Se
consumă conţinutul a 2–3 căni pe zi;
aceeaşi infuzie se poate face numai cu
frunze; b) sirop, foarte parfumat, din
infuzie concentrată de flori şi frunze
(100 g la litru), cu o greutate egală de
zahăr sau miere. Se fierbe pe foc moale
până la consistenţa siropoasă. Se iau
20–30 g pe zi. 3. Pentru tratarea
constipaţiei, eliminarea viermilor
intestinali, în nefrite: infuzie, dintr-o
261
linguriţă frunze mărunţite peste care se
toarnă o cană (200 ml) de apă în clocot.
Se lasă acoperită 10–15 minute. Se
strecoară. Se îndulceşte cu miere sau cu
zaharină, în cazul diabeticilor. Se
consumă conţinutul a 1–2 căni pe zi.
Efect laxativ, diuretic. Uz extern. Pentru
tratarea cancerelor tegumentare ulcerate:
cataplasme cu frunze proaspete.
COSMETICĂ. Pentru curăţirea
tenului se aplică o mască cu fructe
(piersici) zdrobite.
PIN (Pinus
(Pinus sylvestris L),
fam. Pinaceae/Abietaceae.
Pinaceae/Abietaceae. Arbore
conifer, răşinos, megafanerofit, întâlnit
sporadic în pâlcuri sau mici masive în
etajul montan sau subalpin din Munţii
Carpaţi, uneori coborând până în
regiunea dealurilor înalte (Bisoca-
Buzău); se mai numeşte brad, brad de
munte, căţuni, cetină, chifăr, chifer, chin,
jolcă, luciu, malete, molete, molid,
moldv, pin de munte, pin roşu, pin
silvestru, pinel, pinişor, pinuţ, schin,
silhă, sosenca, tin, zadă; Engl:
Engl: Scotch
pine; Franc:
Franc: Pin sauvage; Germ: Germ:
Gemeine Föhre; Magh:Magh: Eredei fenyö;
Rus:
Rus: Sosna lesnaia. Răspândit în Europa
şi Asia. Pe Glob se întinde pe cca
143.000.000 ha, respectiv 3,7% din
suprafaţa pădurilor existente pe Terra. În
Europa, aria sa este cuprinsă între 37 o şi
70o latitudine nordică. În România, după
glaciaţie, în timpul climatului rece şi
uscat, munţii au fost acoperiţi cu păduri
întinse de pin. Astăzi, mai frecvent se
găseşte în cotul Carpaţilor, între râurile
Buzău şi Trotuş, ocupând cca 5.000 ha,
respectiv 0,14% din suprafaţa păduroasă
a ţării. Pe altitudine, pinul se află situat
între 400 m în nordul ţării (Bucovina) şi
1630 m în Retezat. Pe mari regiuni de
relief se află în Munţii Maramureşului şi
în Munţii Călimani, la altitudinile de
1.100–1.200 m, în Munţii Ceahlău, la
1.500 m altitudine, în Munţii Ciucaş, la
750–1.400 m altitudine, în Munţii
Făgăraş, la 600–1.300 m altitudine şi în
Munţii Retezat, la 1.630 m altitudine.
ISTORIC. Arborele este cunoscut
din antichitate. Pinus este numele
speciilor acestui gen la autorii latini,
începând cu Vergilius (70–19 îHr) şi
mai ales al speciei Pinus pinea L (pinul-
umbrelă), cultivat în regiunile
mediteraneene. Pinul este bine cunoscut
de daco-geţi şi folosit de ei la diferite
construcţii sau fortificaţii, la stăvilirea
de eroziuni. Atât în antichitate, cât şi
după, răşina era folosită pentru
prepararea catranei sau boazei, cu care
se ungeau corăbiile şi bărcile.
Meşteşugul extragerii ei, pentru
necesităţile pescarilor şi porturilor din
lungul Dunării, era practicat de
locuitorii satelor de la poalele Munţilor
Mehedinţului, Gorjului, Vâlcei şi
Banatului. Mult timp, cu catrană se
ungeau carele şi căruţele pentru a face
lemnul lor impermeabil pentru apă.
Răşina a fost folosită din cele mai vechi
timpuri şi în scopuri medicinale. Din ea
se preparau alifii pentru răni şi bube.
Răşina, amestecată cu untură de porc, se
folosea la umflături. Acest amestec se
întindea pe frunză de varză şi se punea
la junghiuri rele (I. Morariu, 1937).
Reumatismul, scrofuloza şi insomnia se
tratau cu băi de cetină. Fiertura din
lăstari de pin se folosea în reumatism şi
boli ale căilor respiratorii (V. Butură,
1933). Animalele erau protejate
împotriva muştelor columbace, prin
ungerea pielii cu o alifie formată din
catrană, untură sau seu şi făină de
porumb (mălai).
DESCRIEREA SPECIEI . Rădăcină
trasantă până la profundă. Tulpină
cilindrică, relativ dreaptă, înaltă până la
40 (50) cm, cu ramuri orizontale.
Coroană piramidală în tinereţe, apoi
devine tabulară. Lemn cu duramen
roşiatic, rezistent, elastic, trainic şi
alburn lat, format din 10–20 inele
anuale; ambele greu de distins la lemnul
bătrân. Raze medulare greu vizibile.
Inele anuale bine vizibile. Scoarţa

prezintă un ritidom subţire, roşu-
cărămiziu, ce se exfoliază în foiţe lungi şi
subţiri. La bătrâneţe, în partea inferioară
a trunchiului, ritidomul devine gros,
adânc-brăzdat, brun-cenuşiu. Lujerii sunt
verzi-cenuşii, cu muguri ovoid-ascuţiţi,
solzi lipiţi şi puţin răşinoşi. Frunze
aciculare, rigide, uşor răsucite,
persistente (2–4 ani), lungi de 4–6 (7)
cm, verzi-albăstrui cu nuanţă cenuşie,
cuprinse câte două într-o teacă. Canale
rezinifere subepidermale, înconjurate de
celule mecanice. Flori unisexuat-
monoice, conuri solitare, mici (3–7 cm),
pedunculate, brun-cenuşii, mate.
Înflorire, V–VI. Polenizare anemofilă.
Maturarea seminţelor, în anul al doilea,
iar diseminarea, în al treilea an. Puieţii se
obţin în pepinieră. În perioada răsăririi
necesită umbră. Devin apţi pentru plantat
la 2–3 ani.
RECOLTARE. Frunzele (Pini
(Pini
sylvestri folium)
folium) se recoltează în tot
timpul anului. Sunt folosite proaspete.
Pentru uscare se recoltează de primăvara
până toamna. Se usucă la umbră, în strat
subţire. Mugurii (Pini
(Pini sylvestri gemma)
gemma)
se recoltează primăvara şi se folosesc
imediat pentru diferite preparate.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ . Cetina şi
mugurii conţin ulei volatil (0,30–0,60%),
constituit din a-pinen (10%), b-pinen
(4%), I-b-felandren (15%), limonen
(5%), D3-caren (25–30%), acetat de
bornil (5%), mici cantităţi de aldehide
anisică şi caproică, alcooli secundari
monociclici, aldehide şi cetone
sesquiterpenice, alcooli, terpeni terţiali
etc, tanin, rezine, vitamina C, substanţe
262
minerale. Conţinutul cel mai ridicat se
află în rămurelele tinere înainte de
deschiderea mugurilor.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE . Mugurii,
frunzele şi produsul de distilare a
lemnului (Pix(Pix liquida)
liquida) au utilizări
terapeutice în medicina tradiţională
umană şi veterinară. Principiile active
din muguri şi frunze au acţiune
antispastică, antiinflamatoare,
antiseptică, dezinfectantă, cicatrizantă,
diuretică, modificatoare a secreţiilor
bronşice. Recomandate în inflamaţii ale
căilor respiratorii însoţite de tuse, în
bronşite, pielite, cistite, uretrite,
nevroze, reumatism, răni. Intern, esenţa
are acţiune antihelmintică, iar extern
iritativ-revulsivă. Gudronul (Pix
(Pix
liquida),
liquida), format din fracţiuni volatile
grele (acizi organici, fenoli, aldehide,
acizi pirorezinici), este modificator al
secreţiilor bronşice, balsamic,
antiseptic, cheratoplastic în diluţie de 2–
5%, cheratolitic în diluţie de 30–50%,
antiparazitar extern şi antipruriginos.
Folosit în dermatoze diverse, eczeme
cronice, psoriazis.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Pentru
FITOTERAPIE.
tratarea bolilor pulmonare, bronşitelor,
bolilor aparatului urinar (cistite, pielite,
uretrite): infuzie, din 2 linguri frunze
(ace) proaspete, zdrobite, peste care se
toarnă o cană (200 ml) cu apă în clocot.
Se lasă acoperită 10–15 minute. Se
strecoară şi se îndulceşte după gust. Se
bea, zilnic, conţinutul unei căni. 2.
Pentru tratarea tusei (de diverse
etiologii), bronşitei, bolilor aparatului
respirator, ale aparatului urinar,
nevralgiilor, reumatismului: sirop de
muguri, pregătit din 100 g muguri şi
100 ml alcool 70o. Se lasă la macerat 12
ore. Se adaugă apoi 1 litru de apă în
clocot şi se lasă acoperit 6 ore. Se
strecoară. Se adaugă 200 g zahăr la 100
ml soluţie. Se fierbe din nou până se
topeşte zahărul şi capătă o consistenţă
siropoasă. Se strecoară şi se trage la
sticle. Se iau 2–3 linguriţe pe zi. 3.
263
Pentru tratarea pielocistitelor, cistitelor,
în litiază urinară, bronşite cronice:
infuzie, dintr-o lingură muguri peste care
se toarnă o cană (250 ml) cu apă în
clocot. Se lasă acoperită 15 minute. Se
strecoară. Se bea conţinutul a 2–3 căni pe
zi. 4. Pentru combaterea tusei, tratarea
bolilor aparatului urinar (cistite, pielite,
uretrite), ca dezinfectant al gurii, nasului
şi faringelui: tinctură,
tinctură, dintr-o parte
frunze proaspete zdrobite peste care se
toarnă 10 părţi alcool 70 o. Se pregăteşte
într-o damigeană care se astupă. Se lasă
la macerat 14 zile. Se filtrează în sticle de
1 litru sau o jumătate de litru, care se
astupă cu dop de plută sau plastic. Se
folosesc 5–10 picături la un pahar cu apă.
5. Pentru tratarea periartritei scapulo-
humerale: infuzie, din 2 linguriţe muguri
la 400 ml apă în clocot. Se bea în cursul
unei zile, în 4–5 reprize. 6. Pentru
tratarea bolilor aparatului respirator: ulei
de pin. Se inhalează la nevoie.
Fitohomeipatie . Uz intern.
intern. Acele de
pin sunt folosite pe cale homeopatică în
tratarea diferitelor afecţiuni. Tinctura-
mamă,
mamă, se prepară din ace proaspete.
Acestea se culeg, se spală, se introduc
într-o sticlă şi se toarnă alcool de 90 o. Se
lasă 10 zile la macerat. 1. În slăbiciunea
picioarelor, mai ales la copii scrofuloşi şi
rahitici, cu glezne slabe: tinctura-mamă,
tinctura-mamă,
se administrează în diluţia a 4-a
centezimală. 2. În durerile articulare
gutoase, mai ales de la nivelul degetelor,
cu redoare şi crampe: tinctura-mamă,
tinctura-mamă, se
administrează în diluţiile de la a 3-a
decimală la a 4-a centezimală. 3. În
urticarie sau eritemele pruriginoase din
jurul articulaţiilor sau la nivelul
abdomenului: tinctura-mamă,
tinctura-mamă, se
administrează în diluţia a 3-a decimală.
4. În hemoragiile pasive din cursul
stărilor infecţioase acute, cu congestia ţi
inflamarea mucoaselor, paloarea feţei,
prostraţie şi slăbiciune însoţite de
senzaţie de arsură în regiunea organului
care sângerează: terebentină fluidă,fluidă, se
administrează în diluţiile centezimale de
la a 4-a la a 5-a. 5. În infecţiile urinare
ale prostaticilor sau vârstnicilor, în
nefrită acută, cistită, albuminurie,
hematurie: terebentina fluidă,fluidă, extrasă
din arbore se administrează în diluţiile
centezimale de la a 5-a la a 7-a (M.
Neagu Basarab, 1984). Uz extern. 1.
Pentru tratarea reumatismului, în
nevroză, nevroză cardiacă, scabie,
pentru cicatrizarea rănilor şi ca un bun
reconfortant: decoct, din 500–1.500 g
frunze proaspete şi 3 litri de apă. Se
acoperă vasul şi se fierbe 30 minute. Se
strecoară şi se toarnă în apa de baie, la
temperatura de 36–37 oC. Baia durează
10–15 minute. Cură de 20 de băi. 2.
Pentru tratarea dermatozelor cu eczeme,
psoriazisului, scabiei: gudroane obţinute
prin distilarea uscată a lemnului şi
rădăcinilor (conţin acizi organici,
hidrocarburi, gaicol, creozol, crezoli
etc); sunt utilizate în fitoterapia externă;
alifie, pregătită din gudron, sulf, untură
râncedă. Amestecul se încălzeşte uşor pe
baia de apă pentru omogenizare. Se
unge partea afectată. 3. Pentru
cicatrizarea rănilor: decoct, dintr-o
lingură muguri pin la o cană cu apă. Se
fierbe 5 minute. Se lasă acoperit 15
minute pentru răcire. Se strecoară. Se
fac băi locale. 4. Pentru tratarea rănilor:
alifie, pregătită din răşină şi untură în
părţi egale, care se fierb pe baia de apă.
Se ung părţile afectate. 5. Pentru
tratarea psoriazisului: ulei de pin; pin; se
unge zona afectată. 6. Pentru tratarea
reumatismului, scrofulozei şi a
insomniei: decoct,
decoct, din 1 kg cetină de
pin la 20 litrii de apă. Se fierbe timp de
20-30 minute, se strecoară, se adaugă
apei de baie care durează 15 minute. 7.
Pentru rahitism şi scrofuloză:
cataplasme cu fiertură din vlăstare de
pin.
COSMETICĂ. În cazul tenurilor
iritate, înroşite: loţiuni cu infuzie
preparată din 2–3 linguri muguri la
cană.

PIPERUL-BĂLŢII
(Polygonum hydropiper L), fam.
Polygonaceae. Plantă erbacee, anuală,
terofită, prezentă în locuri umede,
mlăştinoase, marginea lacurilor, locuri
inundabile, marginea umedă a umbră, în strat subţire. Se păstrează în
drumurilor, de la câmpie până în zona
subalpină; se mai numeşte ardeiul-
dracului, ardeiul-porcului, buruiana-
jermilor, buruiana-viermilor, cânepă de
apă, dintele-dracului, iarba-purceilor,
iarbă iute, iarbă roşie, piparcă sălbatică,
piper de apă, piper de baltă, piperul
broaştei, troscot piperat, troscot roşu;
Engl:
Engl: Water-pepper; Franc: Franc: Renouée
poivre d'eau; Germ:Germ: Augengekräutig;
Magh:
Magh: Borsos keserüfü, Ebgyömbér;
Rus:
Rus: Goreţ perecinâi; Ucr: Ucr: Horcea.
Răspândit în Europa şi Asia.
ISTORIC. Planta este cunoscută din
antichitate. Ea se pisa şi se punea pe
rănile animalelor, să nu facă viermi, sau
se storcea de 2–3 ori pe zi sucul acestei
plantei pe răni, mai ales pe vreme caldă,
când erau multe muşte. Sucul plantei sau
decoctul obţinut din plantă era folosit
pentru tratarea rănilor infectate,
provocate de castrarea purceilor şi
viţeilor. Planta a mai fost folosită pentru
vopsitul în galben.
DESCRIEREA SPECIEI. Tulpină
glabră, roşiatică, erectă sau ascendentă,
înaltă de 25–60 cm, adesea cu rădăcini
adventive la nodurile bazale. Frunze
lanceolate, glabre, pe faţa superioară
adesea cu o pată neagră în formă de V.
Flori cu perigon verde sau roşiatic,
grupate în spice false.
false. Înflorire, VII–IX.
264
RECOLTARE. Părţile aeriene ale
plantei cu frunze şi flori (Polygoni
(Polygoni
hydropiperis herba)
herba) se recoltează pe
timp frumos, din iulie până în
octombrie, după ora 10. Se usucă la
pungi de hârtie, saci de hârtie sau saci
textili.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ . Planta
conţine acizi (formic, malic, valerianic),
taninuri, ulei volatil, fitosteroli,
vitamina K, săruri şi compuşi flavonici
(rutozid, hiperozida, cvercitrozida,
remnazina, persicarina,
metoxipersicarina, kemferol). Gust iute.
TOXICOLOGIE . Planta conţine
diferite substanţe incomplet cunoscute,
care provoacă tulburări hepatice. S-au
găsit compuşi asemănători fagopirinei.
Ingerarea plantei de către animale le
provoacă inflamaţii ale tubului digestiv
şi ale căilor urinare. Raţele mor dacă
mănâncă planta sau dacă din greşeală
este amestecată în mâncarea lor.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE . Părţile aeriene
înflorite şi uneori fructificate ale plantei
au utilizări terapeutice în medicina
tradiţională umană şi veterinară.
Principiile active au acţiune hemostatică
şi hipotensivă datorită flavonelor şi
vitaminei K, acţiune iritantă datorită
substanţelor tadeonă şi tadeonal din
uleiul volatil. Extractul fluid este
utilizat în hemoptizii (eliminarea pe
gură a sângelui provenit din arborele
respirator), hemoragii gastrice,
hemoragii vezicale şi hemoragii
hemoroidale; folosit ca hemostatic în
ginecologie pentru tratamentul meno- şi
metroragiilor sau după raclarea uterului
(chiuretaj).
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Pentru
FITOTERAPIE.
tratarea metroragiilor juvenile, ca
hemostatic şi diuretic: a) infuzie, dintr-o
linguriţă plantă mărunţită peste care se
toarnă o ceaşcă de apă în clocot. Se lasă
acoperită 15–20 de minute. Se strecoară
şi se bea înainte de masă; b) pulbere,
câte 1–4 g (un vârf de cuţit, o jumătate
265
până la o linguriţă) pe zi, înainte de
masă. 2. Pentru tratarea hemoragiilor
gastrice şi intestinale, în hemoptizii,
hemoragii, metroragii juvenile, fibrom
uterin: extract fluid şi tinctură, pregătite
după prescripţiile farmaceutice. Se
folosesc 50–80 picături pe zi. Uz extern.
Pentru oprirea sângerării rănilor, se
pudrează cu pulbere de plantă.
PIPIRIG (Equisetum
fluviatile L. syn. E. limosum L), fam.
Equisetaceae. Plantă erbacee, perenă,
hidro-helofită, întâlnită în locuri umede,
margini de ape, mocirle şi bălţi, nisipuri
umede pe marginea lacurilor; se mai
numeşte peperig, pipirig de baltă, pipirig
de mlaştină, pipirig de udătură; Germ:
Germ:
Teich-Schachtelhalm; Magh:
Magh:
Iszapzsurló; Rus:
Rus: Hvoşcea topianoi.
Răspândită în Europa, Asia de Nord,
America de Nord.
ISTORIC. Planta este cunoscută din
timpuri străvechi. În mai multe zone din
ţară, dar mai ales în ţinutul Năsăudului,
la Romuli, ea se fierbea cu iarba-carelor
(Senecio aquaticus ssp. barbareifolius
syn. S. erraticus),
erraticus), iar zeama se adăuga în
apa de baie a copiilor care nu mergeau în
picioare, ca să li se întărească oasele (V.
Butură, 1937).
DESCRIEREA SPECIEI . Plantă
robustă, cu tulpinile verzi, înalte de 50
cm până la 1 m, netede, fin striate, fără
coaste aparente, cu lacună centrală foarte
mare, simple sau ramificate, vagine tot
atât de lungi cât late, strâns adprese,
lucioase, cele inferioare negre, apropiate,
cele superioare verzi şi distanţate, cu 10–
20 dinţi, lanceolat-subuliformi, cu
margini îngust-membranoase. Ramuri cu
3–5 muchii, goale în interior. Spic scurt
şi gros, pedicelat, lung de 15–20 mm şi
gros de 8–12 mm, ovoid, obtuz.
Înspicare, V–IX.
RECOLTARE. Planta (Equiseti(Equiseti
herba)
herba) se recoltează în lunile iunie –
iulie. Se usucă la umbră în strat subţire.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ.
Nestudiată.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE . Medicina
populară îi atribuie proprietăţi
mineralizatoare a organismului prin
tegument şi de fortificare.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz extern. Pentru
FITOTERAPIE.
fortificarea organismului, respectiv a
oaselor la copii: decoct, din 300 g
plantă plus 200 g iarba-carelor
(Senecio aquaticus ssp. barbareifolius
syn S. erraticus)
erraticus) la 10 litri de apă. Se
fierbe 30 minute. Se strecoară şi se
adaugă apei de baie. Se îmbăiază timp
de 15–20 minute. Baia se face
consecutiv 7 zile sau timp de 14 zile,
câte o baie la 2 zile.
PIR GROS (Cynodon (Cynodon
dactylon (L) Pers), fam.
Poaceae/Gramineae. Plantă erbacee,
perenă, geofită, întâlnită pe coaste aride,
locuri nisipoase, uneori slab sărăturoase,
pârloage, prin culturi agricole, prin vii,
buruienişuri, pepiniere, livezi şi pe
marginea drumurilor, formând adesea
asociaţii sub formă de pâlcuri, în
regiunea de câmpie, mai ales în stepă şi
silvostepă, lipseşte în zona deluroasă şi
montană, precum şi în zonele nordice;
 266
se mai numeşte chirău, costrei, curcubeu,
iarba câinelui, iarbă câinească, iarba
vântului, năgară, pir, pir de ţelină, pir
roşu, por, taroţ, tirău; Franc:
Franc: Chiendent;
Chiendent;
Germ:
Germ: Hundszahn, Bermudagras; Magh: Magh:
Csillagpázsit;
Csillagpázsit; Rus:
Rus: Svinoroi paliceatâi;
Ucr:
Ucr: Jalubok. Cosmopolită.
ISTORIC. Plantă cunoscută din
antichitate. Numele Cynodon vine de la
cuvintele greceşti hyon = câine şi odoús =
dinte, cu referire la vârful tare şi
dentiform al rizomilor. Dacii îi spuneau
RECOLTARE. Rizomii (Graminis
(Graminis
cotecăţel, cosiăţel, cosâţel. Ei îl foloseau
rhizoma)
rhizoma) se recoltează primăvara şi
în medicină pentru tratarea de ciumurelă
toamna. Se spală (dacă este nevoie)
(indigestie, diaree), dropică (hidropizie),
repede într-un curent de apă. Se înlătură
hipertensiune, friguri, încuietoare
părţile aeriene. Se usucă în strat subţire,
(constipaţie). Pentru tratarea acestor boli
la soare sau în camere bine aerisite.
se folosea rizomul uscat care se fierbea, şi
Uscarea artificială, la 35–40oC.
decoctul obţinut se bea porţionat. Mai
COMPOZIŢIE CHIMICĂ.
apoi a fost folosit în bronşită, gripă,
Rizomul conţine saponozide,
guturai, gută, cistită, uretrită, obezitate,
fructozane, inozitol, ulei volatil,
tuberculoză pulmonară. Din cele mai
mucilagii, acid salicilic, vitamine A, B,
vechi timpuri pirul gros a reprezentat o
săruri de potasiu, alte săruri minerale.
problemă pentru agricultură. PROPRIETĂŢI
DESCRIEREA SPECIEI . Rizom FARMACODINAMICE . Rizomul
gros, ramificat, creşte în pământ până la plantei are utilizări terapeutice în
o adâncime de 18–22 cm, emite tulpini medicina umană şi veterinară, cultă şi
aeriene şi stoloni lungi, târâtori, radicanţi tradiţională. Principiile active din rizom
la noduri. Tulpină lungă de 10–50 cm, acţionează diaforetic, diuretic, fungistic
adesea ramificată de la bază, înrădăcinată şi antimicrobian, tonic şi remineralizant
la noduri, puternic geniculat ascendentă, al sistemului osos, depurativ şi febrifug.
apoi erectă. Frunze lungi de 2–15 (20) Acţiunea antibiotică este asigurată de o
cm şi late de 2–4 mm, verzi-albăstrui, pe cetonă formată prin oxidarea
margini scabre, glabre sau cel puţin pe agropirenului în prezenţa aerului,
dos şi mai mult spre bază cu peri lungi şi împiedicând dezvoltarea microbilor şi
rari. Ligula foarte scurtă, cu peri lungi şi provocând omorârea lor. Produsul
mătăsoşi. Inflorescenţă formată din 3–8 determină şi scăderea presiunii
spice lineare, dispuse digitat la vârful arteriale, acţiunea este temporară şi
tulpinii. Spiculeţe sesile, uniflore, rareori proporţională cu doza administrată.
biflore, aşezate pe două rânduri Acţionează asupra epiteliului renal
apropiate. Glume lanceolate, acute, mărind cantitatea de urină eliminată în
membranoase, mai mult sau mai puţin timp; provoacă eliminarea toxinelor din
violacee sau verzi-gălbui, cu o carenă corp; combate febra; determină
evidentă. Palei ovate, membranoase, distrugerea ciupercilor de pe mucoase şi
nearistate, violaceu nuanţate sau verzui, tegumente. Recomandat în bronşite,
păroase pe margini şi pe carenă. Gineceu răceli, gripă, boli renale şi vezicale,
cu stigmate penate, roşietice. Înflorire, gută şi reumatism, boli de ficat şi de
VI–VIII. Fruct, cariopsă brună. plămâni. Intră în compoziţia ceaiurilor
PLAFAR diuretic şi sudorific. Se
foloseşte singur sau asociat în tratarea
267
stărilor inflamatorii ale tubului digestiv şi
ale aparatului genito-urinar. Extractul
fluid intră în compoziţia a numeroase
prescripţii magistrale cu acţiune
diuretică.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Pentru
FITOTERAPIE.
tratarea colicilor renale: a) infuzie, dintr-
o lingură rasă pulbere rizom sau rizom
uscat mărunţit, peste care se toarnă o
cană (200 ml) cu apă în clocot. Se lasă
acoperită 15 minute. Se strecoară. Se bea
conţinutul a 3–4 sau chiar mai multor
căni pe zi; b) decoct, dintr-o lingură rasă
de pulbere rizom sau rizom uscat
mărunţit la o cană (250 ml) cu apă. Se
fierbe 5 minute. Se strecoară. Se bea
conţinutul a 3–4 căni sau chiar mai
multor pe zi. 2. Pentru tratarea de
dischinezie biliară, bronşită, gripă,
guturai, cistită, gută, obezitate, uretrită,
tuberculoză pulmonară: a) infuzie, dintr-o
linguriţă rizom mărunţit sau pulbere
rizom, peste care se toarnă o cană (200
ml) cu apă în clocot. Se lasă acoperită
15–20 minute. Se strecoară. Se bea
conţinutul a 3–4 căni pe zi; b) decoct,
dintr-o linguriţă pulbere rizom sau rizom
uscat mărunţit la o cană (250 ml) cu apă.
Se fierbe 5 minute. Se strecoară. Se bea
conţinutul a 3–4 căni pe zi. 3. Pentru
tratarea de ascită, boli de rinichi şi vezică
urinară: tinctură, din 5–10 g (1 linguriţă
până la o lingură) rizom uscat mărunţit la
250 ml alcool 32–40o. Se lasă acoperit, la
temperatura camerei timp de 7–10 zile.
Sticla se agită zilnic de 2–3 ori pentru
omogenizare. Se strecoară în sticlă,
închisă la culoare, şi se astupă cu dop. Se
bea câte o linguriţă înainte de masă. 4.
Pentru tratarea afecţiunilor renale,
tratarea de gută, reumatism, cistite,
bronşite, gripă, guturai, răceală: infuzie,
dintr-o lingură rizom uscat mărunţit peste
care se toarnă o cană (200 ml) cu apă în
clocot. Se lasă acoperită 15–20 minute.
Se strecoară. Se bea conţinutul a 2–3 căni
pe zi. 5. Pentru tratarea de dischinezie
biliară, hepatită virală, hepatită cronică,
boli ale aparatului urinar: pulbere rizom,
se ia câte 1 g (un vârf de cuţit) înainte
de masă. 6. Pentru tratarea de colici
renale, boli de rinichi şi de vezică,
uretrită, boli de ficat: decoct, din 30 g
rizom uscat mărunţit la o cană (250 ml)
cu apă. Se fierbe 1 minut. Se aruncă
lichidul (gust amar). Se adaugă peste
planta din vas 1,250 litri apă. Se fierbe
până scade la 1 litru. Se strecoară. Se
bea în cursul unei zile. 7. Pentru
tratarea de diabet şi hipertensiune:
decoct, dintr-o lingură amestec părţi
egale pulbere rizom sau rizom uscat
mărunţit de pir, frunze de vâsc şi flori
de păducel, la o cană (200 ml) cu apă
rece. Se lasă 5–10 minute la macerat,
apoi se pune la fiert şi se dă în clocot.
Se strecoară. Se iau de 3 ori pe zi,
înainte de masă, câte 1–2 linguriţe o
dată.
PIR TÂRÂTOR
(Agropyron repens (L) Beav), fam.
Poaceae/Gramineae. Plantă erbacee,
perenă, segetală, geofită, întâlnită ca
buruiană de cultură, înţelenind
terenurile prost întreţinute, prin pajişti,
coaste uscate, grădini, pe lângă
marginea drumurilor, pe lângă grădini,
de la câmpie până în zona montană
inferioară; se mai numeşte albei, chir,
chirău, grâul-mâţei, iarba-câinelui, pir
gros, pir mic, răgălie, tirău; Engl: Engl:
Coch grass, Scuteh, Twitch; Franc: Franc:
Chiendent; Germ:
Germ: Quecke; Magh: Magh:
Tarackbuza, Ebgyógyitó pázsit; Pol: Pol:
Pyrij; Sârbo-Cr:
Sârbo-Cr: Pirika, Pirevina; Ucr:
Ucr:
Perii. Răspândit în Europa, Asia,
America de Nord.
ISTORIC. Planta este cunoscută
din antichitate. Agropyron este numele
plantei la Theofrast, Dioscoride şi
Plinius cel Bătrân, iar etimologic
provine de la cuvintele greceşti agrios =
sălbatic şi pyros = grâu, adică grâu ce
creşte sălbatic pe ogoare. Cunoscută şi
de către daci care o numeau cotiatela –
cotiătel, cosiăţel, cosieţel, cosiţel,

cosâţel (I. Pachia Tatomirescu, 1997). Ea
a fost utilizată din cele mai vechi timpuri
ca plantă medicinală. Decoctul de pir se
bea contra ciumărelii (indigestie, diaree)
şi pentru tratarea bolilor renale. Pentru
tratarea de constipaţie se foloseau
rădăcinile plantei. Acestea se uscau şi,
când aveau trebuinţă de ele, le tăiau
bucăţele şi le fierbeau în apă. Decoctul
obţinut se lua peste zi până reuşea
defecaţia. În acest timp bolnavul nu bea
nici un fel de alcool. Rizomul plantei a
mai fost folosit la combaterea frigurilor.
Rizomul amestecat cu frunze de vâsc şi
de păducel servea pentru prepararea unui
ceai îndulcit cu miere şi folosit contra
hipertensiunii, se lua de trei ori pe zi,
câte o lingură, înainte de masă. Decoctul
plantei, iar mai târziu, după descoperirea
distilării alcoolului, planta plămădită în
ţuică, se lua contra dropicii (hidropizie).
DESCRIEREA SPECIEI . Rizom
târâtor, stolonifer, ramificat, galben-
lucitor-neted, lung de câţiva metri, gros
de cca 2 mm, cu noduri la distanţe de cca
5 cm, la care se găsesc frunzuliţe
membranoase, mici, muguri şi rădăcini
adventive. Tulpină erectă, netedă, cu
noduri pronunţate, înaltă de 20–150 cm,
glabră, verde, cenuşie-verde sau
albăstruie. Frunze lineare, cu teacă
despicată ce înconjoară tulpina şi limb
îngust (6–9 mm), lung de 10–20 cm,
aspru pe faţa superioară, neted pe cea
inferioară, nervuri paralele, albicioase.
Flori dispuse în spic compus, cu spiculeţe
mai adesea nearistate, comprimate lateral
şi aşezate pe două rânduri; fiecare
spiculeţ este format de obicei din 5 flori.
Înflorire, V–VIII (X). Fructe, cariopse.
268
RECOLTARE. Rizomii (Graminis
(Graminis
rhizoma)
rhizoma) se recoltează primăvara şi
toamna. Se spală (dacă este nevoie)
repede într-un curent de apă. Se înlătură
părţile aeriene. Se usucă în strat subţire,
la soare sau în camere bine aerisite.
Uscarea artificială, la 35–40oC.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ.
Rizomul conţine saponozide,
fructozane, inozitol, ulei volatil,
mucilagii, acid salicilic, vitamine A, B,
săruri de potasiu, alte săruri minerale.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE . Rizomul
plantei are utilizări terapeutice în
medicina umană şi veterinară, cultă şi
tradiţională. Principiile active din rizom
acţionează diaforetic, diuretic, fungistic
şi antimicrobian, tonic şi remineralizant
al sistemului osos, depurativ şi febrifug.
Acţiunea antibiotică este asigurată de o
cetonă formată prin oxidarea
agropirenului în prezenţa aerului,
împiedicând dezvoltarea microbilor şi
provocând omorârea lor. Produsul
determină şi scăderea presiunii
arteriale, acţiunea este temporară şi
proporţională cu doza administrată.
Acţionează asupra epiteliului renal,
mărind cantitatea de urină eliminată în
timp; provoacă eliminarea toxinelor din
corp; combate febra; determină
distrugerea ciupercilor de pe mucoase şi
tegumente. Recomandat în bronşite,
răceli, gripă, boli renale şi vezicale,
gută şi reumatism, boli de ficat şi de
plămâni. Intră în compoziţia ceaiurilor
PLAFAR diuretic şi sudorific. Se
foloseşte singur sau asociat în tratarea
269
stărilor inflamatorii ale tubului digestiv şi
ale aparatului genito-urinar. Extractul
fluid intră în compoziţia a numeroase
prescripţii magistrale cu acţiune
diuretică.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Pentru
FITOTERAPIE.
tratarea de dischinezie biliară, bronşită,
gripă, guturai, cistită, gută, obezitate,
uretrită, tuberculoză pulmonară: a)
infuzie, dintr-o linguriţă rizom mărunţit
sau pulbere rizom, peste care se toarnă o
cană (200 ml) cu apă în clocot. Se lasă
acoperită 15–20 minute. Se strecoară. Se
bea conţinutul a 3–4 căni pe zi; b)
decoct, dintr-o linguriţă pulbere rizom
sau rizom uscat mărunţit la o cană (250
ml) cu apă. Se fierbe 5 minute. Se
strecoară. Se bea conţinutul a 3–4 căni pe
zi. 2. Pentru tratarea colicilor renale: a)
infuzie, dintr-o lingură rasă pulbere
rizom sau rizom uscat mărunţit, peste
care se toarnă o cană (200 ml) cu apă în
clocot. Se lasă acoperită 15 minute. Se
strecoară. Se bea conţinutul a 3–4 sau
chiar mai multor căni pe zi; b) decoct,
dintr-o lingură rasă de pulbere rizom sau
rizom uscat mărunţit, la o cană (250 ml)
cu apă. Se fierbe 5 minute. Se strecoară.
Se bea conţinutul a 3–4 căni sau chiar
mai multor pe zi. 3. Pentru tratarea de
colici renale, boli de rinichi şi de vezică,
uretrită, boli de ficat: decoct, din 30 g
rizom uscat mărunţit la o cană (250 ml)
cu apă. Se fierbe 1 minut. Se aruncă
lichidul (gust amar). Se adaugă peste
planta din vas 1,250 litri apă. Se fierbe
până scade la 1 litru. Se strecoară. Se bea
în cursul unei zile. 4. Pentru tratarea
afecţiunilor renale, tratarea de gută,
reumatism, cistite, bronşite, gripă,
guturai, răceală: infuzie, dintr-o lingură
rizom uscat mărunţit peste care se toarnă
o cană (200 ml) cu apă în clocot. Se lasă
acoperită 15–20 minute. Se strecoară. Se
bea conţinutul a 2–3 căni pe zi. 5. Pentru
tratarea de dischinezie biliară, hepatită
virală, hepatită cronică, boli ale
aparatului urinar: pulbere rizom, se ia
câte 1 g (un vârf de cuţit) înainte de
masă. 6. Pentru tratarea de ascită, boli
de rinichi şi vezică urinară: tinctură,
din 5–10 g (1 linguriţă până la o
lingură) rizom uscat mărunţit la 250 ml
alcool 32–40o. Se lasă acoperit, la
temperatura camerei, timp de 7–10 zile.
Sticla se agită zilnic de 2–3 ori pentru
omogenizare. Se strecoară în sticlă,
închisă la culoare, şi se astupă cu dop.
Se ia câte o linguriţă înainte de masă. 7.
Pentru tratarea de diabet şi
hipertensiune: decoct, dintr-o lingură
amestec părţi egale pulbere rizom sau
rizom uscat mărunţit de pir, frunze de
vâsc şi flori de păducel, la o cană (200
ml) cu apă rece. Se lasă 5–10 minute la
macerat, apoi se pune la fiert şi se dă în
clocot. Se strecoară. Se iau de 3 ori pe
zi, înainte de masă, câte 1–2 linguriţe o
dată.
PLĂMÂNĂRICĂ
(Pulmonaria officinalis L), fam.
Boraginaceae. Plantă erbacee, perenă,
hemicriptofită, întâlnită prin locuri
umbroase, pe soluri cu umiditate
accentuată, în păduri de foioase,
margini de păduri, fâneţe, de la câmpie
până în zona de deal şi montană
inferioară, comună; se mai numeşte
albăstrele, boranze, crucişor, cuscrişor,
iarba pământului, iarba plămânilor,
iarba pluminei, iarba plumănului,
malcaviţă, mierea ursului, plămânară,
plămânăriţă, plumânărea, plumunare,
plumunărică, plumunăriţă, sângigorei,
sudoare, sudoarea calului, sudoarele,
tutun de pădure, ţâţa oii; Germ: Germ:
Gebräuchliches Lungenkraut; Magh: Magh:
Pettyegetett tüdõir; Rus:
Rus: Meduniţa
lekarstvennaia. Răspândită în Europa.
ISTORIC. Plantă cunoscută din
timpuri îndepărtate. O atenţie deosebită
i s-a acordat în Evul Mediu, când a fost
folosită în tratamentul bolilor de
plămâni, iar mai târziu în bolile de
stomac şi ficat. Rădăcina a fost folosită
multă vreme pentru colorat în negru.

Folosirea ei pe cale largă, pentru tratarea
bolilor de plămâni, a sugerat numele
popular de plămânărică. Numele
ştiinţific Pulmonaria vine de la cuvântul
latin pulmo = plămân, cu referire la
tratarea bolilor de plămâni.
DESCRIEREA SPECIEI . Rizom
gros (3–6 mm), târâtor, lung până la 15
cm, ramificat. Tulpină erectă, cilindrică,
neramificată, păroasă, înaltă de 15–30
cm. Frunzele din rozetă sunt erecte,
eliptice sau cordat-ovate, mari (7–16/3,5–
7 cm), lung-peţiolate, apar după înflorire;
frunze tulpinale inferioare, spatulate,
îngustate într-un peţiol aripat, cele
mijlocii alungit-ovate, sesile, mai mici
(4–6/1–3 cm), în întregime des-catifelat-
păroase. Flori roşii, la început, apoi
virează spre violet, grupate câte 6–15 în
cimă scorpioidă; aceeaşi inflorescenţă are
flori diferit colorate, datorită deschiderii
lor în etape diferite; caliciu tubulos, cu
lacinii triunghiulare, păros; corolă în
formă de pâlnie; androceu cu antere lungi
de 1,8–2 mm; gineceu cu stil lung (8–9
mm) la florile ginodinamice şi stil scurt
(4–5 mm) la cele androdinamice.
Înflorire, IV–V. Fructe, nucule brun-
negre, grupate câte 4.
RECOLTARE. Frunzele plantei
(Pulmonariae folium)
folium) se recoltează pe
timpul înfloritului şi după înflorit; tot în
această perioadă se pot recolta părţile
aeriene (Pulmonariae
(Pulmonariae herba).
herba). Recoltarea
se face pe timp frumos, cu soare, după ce
s-a ridicat roua. Uscarea se face la umbră,
în strat subţire, pe rame, în poduri sau
şoproane. Uscarea artificială, la 35–
40oC.
270
COMPOZIŢIE CHIMICĂ . Părţile
aeriene conţin saponozide, mucilagii,
acid salicic (4%), tanoizi (6–10%),
derivaţi polifenolici, flobafene, polioze
care. hidrolizate, formează acid
galacturonic, galactoză şi pentoză;
acizii palmitic, stearic şi miristic;
fitosterine, vitamina C (3–4 g%),
rezine, caroten, săruri minerale (mai
ales de magneziu).
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE . Principiile
active din plantă au mai mult o acţiune
diuretică şi sudorifică, depurativă,
emolientă şi antiinflamatoare,
antidiareeică; analgezic şi cicatrizant,
expectorant şi antiseptic bronşic,
remineralizant. Acţionează asupra
epiteliului renal, mărind cantitativ
secreţia şi excreţia de urină; măreşte
sudoraţia, activând glandele sudoripare;
activează procesele de eliminare a
toxinelor din organism; prin mucilagiile
pe care le conţin relaxează ţesuturile şi
diminuează starea inflamatoare;
diminuează sau suprimă senzaţia de
durere; favorizează procesul de
epitelizare (vindecare) a rănilor;
favorizează expectoraţia; au proprietatea
de a distruge microorganismele ce se
găsesc pe ţesutul viu; aprovizionează
organismul cu substanţe minerale;
precipită proteinele din conţinutul
intestinal, fiind adjuvante în tratamentul
afecţiunilor inflamatorii acute ale
intestinului. Recomandat în bronşite,
laringite, tuse, răguşală, afecţiuni
renale, diaree, ulcer gastric şi duodenal,
reumatism, cistite, răni, pecingine,
degerături, mătreaţă, crăparea sânilor.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Pentru
FITOTERAPIE.
tratarea cistitei: infuzie, din 1–2
linguriţe frunze uscate şi mărunţite,
peste care se toarnă o cană (250 ml) cu
apă în clocot. Se lasă acoperită 15–20
minute. Se strecoară. Se bea conţinutul
a 2–3 căni pe zi. 2. Pentru tratarea
gastritelor hiperacide, în ulcer gastric şi
duodenal, diaree, tuse de diverse
etiologii, bronşită, laringite, traheite,
271
afecţiuni renale, remineralizare: infuzie,
dintr-o lingură pulbere frunze sau frunze
uscate mărunţite peste care se toarnă o
cană (250 ml) cu apă în clocot. Se lasă
acoperită 15–20 minute. Se strecoară. Se
bea conţinutul a 2–3 căni pe zi. Uz
extern. 1. Pentru tratarea rănilor: infuzie,
din 2 linguri frunze uscate mărunţite
peste care se toarnă o cană (250 ml) cu
apă în clocot. Se lasă acoperită 15–20
minute. Se strecoară. Se fac băi locale sau
se aplică comprese (efect cicatrizant). 2.
Pentru tratarea degerăturilor, pecinginei:
infuzie, din 2 linguri frunze uscate
mărunţite peste care se toarnă o cană
(250 ml) cu apă în clocot. Se lasă
acoperită 15–20 minute. Se strecoară. Cu
soluţia obţinută se fac loţiuonări (frecţii
locale) în cazul degerăturilor, iar în cazul
pecinginei, se pensulează pe suprafaţa
bolnavă soluţia obţinută.
COSMETICĂ. Pentru înlăturarea
mătreţii şi vindecarea crăpării sânilor:
infuzie, din 2 linguri frunze uscate
mărunţite peste care se toarnă o cană
(250 ml) cu apă în clocot. Se lasă
acoperită 15–20 minute. Se strecoară. Cu
soluţia obţinută se fac loţionări (frecţii
locale).
PLĂMÂNĂRIŢĂ
(Pulmonaria rubra Schott), fam.
Boraginaceae. Plantă erbacee, perenă,
hemicriptofită, întâlnită frecvent prin
păduri montane şi subalpine, prin locuri
umede, mai ales în făgete şi molidişuri;
se mai numeşte cuscrişor, lobodiţă de
munte, mierea ursului, peana cucului,
tăbacă sălbatică, ţâţa vacii; Germ: Germ:
Rotes Lungenkraut; Magh: Magh: Biboros
tüdõir; Rus:
Rus: Meduniţa crasnaia.
Răspândită în Carpaţi – Balcani.
ISTORIC. Planta este cunoscută din
antichitate. Ea a fost folosită la tratarea
de bronşită şi boli pulmonare, uneori în
boli renale şi diaree.
DESCRIEREA SPECIEI . Rizom
gros, lung, târâtor şi ramificat. Tulpina în
partea superioară cu peri lungi până la 3
mm, articulaţi, glanduloşi şi amestecaţi
cu peri lungi, setiformi şi peri puberuli.
Frunzele rozetelor alungit-eliptice,
ovate, mai rar lanceolate, mai mult sau
mai puţin brusc îngustate într-un peţiol
lat-aripat, fără pete albe. Frunze
tulpinale inferioare ovate sau eliptic-
lanceolate, uşor decurente în peţiol, cele
superioare eliptice, sesile, cu baza
îngustată, mai mult sau mai puţin
decurente. Flori de culoare roşie,
grupate într-o inflorescenţă compusă din
3–6 cincine, 3–5-flore; caliciu tubulos;
corolă în formă de pâlnie, cu peri în
interior, rari. Înflorire, V–VII. Fruct,
nuculă.
RECOLTARE. Frunzele plantei
(Pulmonariae folium)
folium) se recoltează pe
timpul înfloritului şi după înflorit; tot în
această perioadă se pot recolta părţile
aeriene (Pulmonariae
(Pulmonariae herba).
herba).
Recoltarea se face pe timp frumos, cu
soare, după ce s-a ridicat roua. Uscarea
se face la umbră, în strat subţire, pe
rame, în poduri sau şoproane. Uscarea
artificială, la 35–40oC.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ . Părţile
aeriene conţin saponozide, mucilagii,
acid salicic (4%), tanoizi (6–10%),
derivaţi polifenolici, flobafene, polioze
care, hidrolizate, formează acid
galacturonic, galactoză şi pentoză;
acizii palmitic, stearic şi miristic;
fitosterine, vitamina C (3–4 g%),
rezine, caroten, săruri minerale (mai
ales de magneziu).
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE . Plantei i se

atribuie proprietăţi antiinflamatoare,
emoliente, antidiareeice, analgezice şi
diuretice. Preîntâmpină inflamaţiile şi, în
caz de apariţie a lor, le reduce până la
excludere; determină înmuierea
ţesuturilor; înlătură stările diareice prin
precipitarea proteinelor în lumenul
intestinal; diminuează excitabilitatea
nervoasă la nivel local; acţionează asupra
epiteliului renal, mărind excreţia şi
secreţia de urină. Se foloseşte în bronşite,
diaree, afecţiuni renale, pulmonare,
gastrice, pecingine, degerături etc.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Pentru
FITOTERAPIE.
tratarea cistitei: infuzie, din 1–2 linguriţe
frunze uscate şi mărunţite, peste care se
toarnă o cană (250 ml) cu apă în clocot.
Se lasă acoperită 15–20 minute. Se
strecoară. Se bea conţinutul a 2–3 căni pe
zi. 2. Pentru tratarea gastritelor
hiperacide, în ulcer gastric şi duodenal,
diaree, tuse de diverse etiologii, bronşită,
laringite, traheite, afecţiuni renale,
remineralizare: infuzie, dintr-o lingură
pulbere frunze sau frunze uscate
mărunţite peste care se toarnă o cană
(250 ml) cu apă în clocot. Se lasă
acoperită 15–20 minute. Se strecoară. Se
bea conţinutul a 2–3 căni pe zi. Uz
extern. 1. Pentru tratarea rănilor: infuzie,
din 2 linguri frunze uscate mărunţite
peste care se toarnă o cană (250 ml) cu
apă în clocot. Se lasă acoperită 15–20
minute. Se strecoară. Se fac băi locale sau
se aplică comprese (efect cicatrizant). 2.
Pentru tratarea degerăturilor, pecinginei:
infuzie, din 2 linguri frunze uscate
mărunţite peste care se toarnă o cană
(250 ml) cu apă în clocot. Se lasă
acoperită 15–20 minute. Se strecoară. Cu
soluţia obţinută se fac loţiuonări (frecţii
locale) în cazul degerăturilor, iar în cazul
pecinginei se pensulează pe suprafaţa
bolnavă soluţia obţinută.
PLESNITOARE
(Ecaballium elaterium (L) A. Rich), fam.
272
Cucurbitaceae. Plantă erbacee, anuală
până la perenă, terofită-hemicriptofită,
întâlnită spontan pe litoral sau cultivată
prin grădinile din Dobrogea; se mai
numeşte castravete sălbatic, măr
porcesc, pocnitoare; Germ:
Germ:
Spritzgürke; Magh:
Magh: Magrugó; Rus: Rus:
Beşenâi ogureţ obâcnovennâi.
Răspândită în regiunea mediteraneană.
ISTORIC. Planta este cunoscută
din antichitate. Numele Ecaballium
vine de la cuvântul grecesc ecballein =
a arunca afară, cu referire la fructul
matur care aruncă cu putere seminţele
la exterior.
DESCRIEREA SPECIEI . Rădăcină
napiformă. Tulpină relativ groasă,
lipsită de cârcei, scundă. Frunze groase,
triunghiulare, adânc cordate şi obtuz
denticulate, uneori ondulate, aproape
întregi, rar sublobate, acoperite cu peri
foarte scurţi, conici, aspri pe faţa
superioară; pe faţa inferioară peri foarte
deşi, rigizi, alipiţi. Flori de culoare
palid-verzi-galbene, dispuse în aceeaşi
axilă, cele bărbăteşti în racem mai mult
sau mai puţin dens şi umbeliform, cele
femeieşti solitare, cu caliciul fidat
aproape până la bază, cu lacinii lineare.
Înflorire, VII–VIII. Fruct, alungit
elipsoidal, lung de 4–5 cm, suriu-verde,
aspru-păros, la maturitate se desprinde
de peduncul şi prin deschiderea
bazilară, seminţele şi lichidul din
interior sunt aruncate în afară până la
distanţa de cca 1 m.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ . Toate
părţile plantei, dar mai ales fructul, sunt
foarte amare. Ele conţin principii de
273
natură alcaloidică, uleiuri volatile şi
substanţe toxice necunoscute, respectiv
elaterină, cucurbitacine, hidroelaterină,
acid elateric, elaterid, profetină etc.
Cercetările din ultimul deceniu al
secolului XX au readus în actualitate
această specie, datorită izolării unor
substanţe cu acţiune antitumorală.
TOXICOLOGIE . Animalele care
consumă planta sau fructele se otrăvesc.
Substanţele au acţiune iritantă şi
purgativă.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE . În Anglia, planta
se foloseşte în hidropizie. La noi fructul a
fost folosit ca purgativ drastic, cu efecte
hidragoge. S-a mai încercat empiric
împotriva cancerului. Se foloseşte
conţinutul expulzat al fructelor, iar
uneori, şi acesta. Mai posedă proprietăţi
decongestive şi diuretice. S-a mai folosit
în nefrite, ameţeli, obezitate.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. Pentru
FITOTERAPIE.
tratarea de constipaţie cronică: elaterină,
în stare pură, se administrează în doze de
1–4 mg, numai sub supraveghere
medicală. Acţionează ca purgativ violent.
PLEVAIŢĂ
(Xeranthemum annuum L), fam.
Asteraceae/Compositae. Plantă erbacee,
anuală, terofită, foarte comună, mai ales
în părţile sudice ale ţării, pe câmpii
însorite, în staţiuni uscate; se mai
numeşte cununiţe, flori de paie, iarba
porcului, măturele, mături, mături
sălbatice, măturică, măturici, măturiţă,
pelin, pleviţă, serăută, tavnică, tavniţă;
Germ:
Germ: Einjährige Spreublume; Magh: Magh:
Ékes vasvirág. Răspândire pontică-
mediteraneană.
ISTORIC. Planta este cunoscută din
vechime. Moşii şi strămoşii noştri
foloseau decoctul tulpinilor florifere ca să
uşureze naşterile vacilor.
DESCRIEREA SPECIEI. Rădăcină
pivotantă, subţire. Tulpină alipit-suriu-
tomentoasă, ramificată, înaltă de 20–50
(60) cm, foliată până la mijlocul
ramurilor. Frunze îngust-lanceolate sau
îngust-alungit-eliptice, spre ambele
capete atenuate, acute sau obtuze şi
mucronate, scurt-peţiolate sau aproape
sesile, cu marginile întregi şi mai mult
sau mai puţin revolute. Flori grupate în
calatidii semiglobuloase, mari, cu
foliole exterioare alburii şi cele
interioare liliachii-violacee, rar roze sau
albe. Înflorire, VI–VII. Fructe, achene
lungi de 4–5 mm, fin pubescente, cu
papusul format din 5 scvame albe, fin
ascuţite.
RECOLTARE. Planta
(Xeranthemumi herba)
herba) se recoltează în
timpul înfloritului. Se usucă la umbră în
strat subţire.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ. Nu se
cunoaşte compoziţia chimică a
tulpinilor florifere. Seminţele conţin
ulei gras şi acizi graşi.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Medicina populară
FITOTERAPIE.
îi atribuie proprietăţi de contracţie a
uterului. A fost folosit în trecut pentru
avorturi.
PLISCUL
COCOAREI (Erodium
(Erodium cicutarium (L)
L'Hrit), fam. Geraniaceae. Plantă
erbacee, anuală sau bienală, terofită,
cosmopolită, întâlnită pe câmpuri,
izlazuri, grădini, curţi, locuri ruderale,
ruine, margini de drumuri, în toate
regiunile ţării; se mai numeşte bănat,
ciocul-berzei, clonţul-cocostârcului,

cucute, cumătră, floarea-vinului,
greghetin, iarba-şoarecului, muşcată,
muşcatu-vinului, năprasnică, pălăria-
cucului, pliscul-berzei, pliscul-cocorului,
poala-Sf. Mării, prăpăduţă, priboi;
Germ:
Germ: Reiherschnabel, Gemeiner
Reiherschnabel, Knochengekrutig;
Magh:
Magh: Brk gmorr; Rus: Rus: Aistnik,
Juravelnik, Juravelnik pukutovâi; Ucr: Ucr:
Jgolka. Răspândită aproape pe tot
Globul.
ISTORIC. Planta este cunoscută din
antichitate. Dacii o numeau propeduta,
propăduta/prăpăduţa. Ea a fost folosită
multă vreme pentru provocarea avortului,
pentru reglarea ciclului menstrual sau ca
diuretic.
DESCRIEREA SPECIEI. Tulpină
rămuroasă, înaltă până la 50 cm, păroasă,
anterior-glandulos-păroasă. Frunze
penate până la dublu-penate, cu lacinii
crenate sau dinţate, la locul de prindere
pe tulpină cu stipele ovat-alungite. Florile
liliachii-roz, rar albe, dispuse în
inflorescenţe lungi. Înflorire, VI–XI.
Fruct cu rostul lung de 2–5 cm, acoperit
cu peri patuli.
RECOLTARE. Părţile aeriene ale
plantei (Erodii
(Erodii cicutarii herba)
herba) se
recoltează în timpul înfloritului, în zilele
senine, însorite şi după ora 10. Se usucă
în strat subţire, la umbră, de preferat în
poduri acoperite cu tablă. Se păstrează în
pungi sau saci de hârtie.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ . Conţine
substanţe tanante, ceruri, substanţe grase,
tiramină, histamină, acid galic, flavone, o
cantitate apreciabilă de săruri de potasiu.
274
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE . Părţile aeriene
ale plantei sunt folosite de medicina
umană tradiţională ca diuretic,
antiinflamator, hemostatic, ocitocic
(provoacă contracţii uterine) şi, empiric,
în reglarea ciclului menstrual. Acţiunea
diuretică este determinată de prezenţa
sărurilor de potasiu (probabil şi cu alte
substanţe) care acţionează asupra
epiteliului renal mărind excreţia şi
secreţia de urină. Acţiunea hemostatică
la nivelul intestinului se bazează pe
prezenţa taninurilor. Are şi acţiune
antiinflamatoare. Pentru acţiunea
antiinflamatoare planta a fost introdusă
în unele ţări într-o serie de ceaiuri
medicinale. Principiile active pe care le
conţine provoacă contracţii uterine,
acestea asigurând avortul sau apariţia
menstruaţiei întârziate. Mai recent, în
unele locuri, în disperare de cauză,
planta este folosită pentru tratarea de
cancer.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Pentru
FITOTERAPIE.
stimularea declanşării menstruaţiei
întârziate: a) infuzie,
infuzie, din 2 linguriţe
plantă uscată şi mărunţită peste care se
toarnă o cană (250 ml) cu apă în clocot.
Se lasă acoperită 15 minute. Se
strecoară. Se bea conţinutul a 2 căni pe
zi; b) decoct,
decoct, din 1–2 linguriţe plantă
uscată şi mărunţită la o cană (250 ml)
cu apă. Se fierbe 5 minute la foc domol.
Se strecoară. Se bea conţinutul a 2 căni
pe zi. 2. Pentru combaterea inflamaţiilor
gastrointestinale şi ca hemostatic
gastrointestinal: infuzie,
infuzie, dintr-o
linguriţă plantă uscată şi mărunţită
peste care se toarnă o cană (250 ml) cu
apă în clocot. Se lasă acoperită 20
minute. Se strecoară. Se bea conţinutul
a 2–3 căni pe zi, cu înghiţituri rare.
PLOP ALB (Populus
(Populus
alba L), fam. Salicaceae. Arbore foios,
indigen, megafanerofit până la
275
microfanerofit, întâlnit frecvent în
zăvoaie şi luncile din lungul râurilor
mari, în Lunca Dunării şi în Delta
Dunării, adeseori formând arboreturi
pure sau arboreturi de amestec cu plopul
negru, sălciile sau aninul negru; se mai
numeşte iblan, pleop, plomp, plomp
bălan, plop, plop argintiu, plup, plută;
Engl:
Engl: White popular; Franc: Franc: Peuplier
blanc; Germ:
Germ: Alberbaum, Pappelblaum,
Silberpappel; Magh:
Magh: Ezüstlombú nyárfa,
Fehér-nyárfa, Fejér-nyárfa; Rus: Rus: Topol
serebristâii; Ucr:
Ucr: Bila topolea. Răspândit
în Europa, Asia.
ISTORIC. Arborele este cunoscut
din antichitate atât pe teritoriul actualei
noastre ţări, dar şi în alte ţări din Europa,
Asia şi Africa de Nord. Populus este
numele arborelui la Horaţius (65–8 îHr),
de la cuvântul latin populus = popor, cu
referire la sădirea lui în jurul pieţelor şi
al altor locuri de adunări ale poporului,
iar leuce este numele plopului alb la
Aristophanes şi al altor autori greci.
Dacii şi urmaşii lor au folosit lemnul
pentru confecţionarea diferitelor obiecte
casnice, în construcţii şi ca lemn de foc.
Mugurii şi scoarţa au fost utilizate în
medicina populară. Decoctul din scoarţă
se lua pentru oprirea menstruaţiei
abundente, iar extern se aplicau comprese
pe buboaie. Mugurii se fierbeau cu untură
şi se obţinea o alifie necesară tratării prin
ungere a trânjilor (hemoroizilor). Scoarţa
se fierbea şi cu zeama obţinută se spălau
femeile pe cap. Pentru întreţinerea
părului, din scoarţă amestecată cu cenuşă
de nuci şi alune şi cu untură de urs se
făcea o alifie cu care femeile se ungeau
pe cap după ce se spălau.
DESCRIEREA SPECIEI. Rădăcină
profundă, cu numeroase ramificaţii
laterale. Tulpină cilindrică, puternic
ramificată, înaltă până la 30–35 cm,
diametrul peste 1,50 m. Scoarţă albă-
verzuie, netedă, la bătrâneţe cu ritidom
pietros, negricios, adânc-brăzdat. Lemn
cu duramen gălbui-roşiatic până la
gălbui-brun, alburn, alb-gălbui, raze
medulare greu de distins cu lupa, inele
anuale vizibile. Coroană neregulată şi
viguros ramificată, luminoasă. Lujeri
alb-tomentoşi. Muguri mici, ovoid-
conici, tomentoşi, alterni. Frunze lung-
peţiolate, variate ca formă: pe lujerii
lungi şi pe lăstari, ovate până la rotund-
ovate, 3-5-palmat-lobate, acute, la bază
cordate sau cuneate, pe dos palid-
tomentoase; pe lujerii scurţi sunt mai
mici, ovate până la oblongi, pe margini
sinuat-dinţate, trunchiate la bază, pe dos
cenuşii-tomentoase. Flori unisexuat-
monoice, grupate în amenţi pendenţi,
cei femeli lungi de cca 5 cm, cei
masculi de 7 cm, groşi, cu scvame
laciniate. Înflorire, III–V. Polenizare
anemofilă. Fructificare anuală
abundentă. Fruct, capsulă dreaptă (3–6
mm), lung-pedicelată, cu 2 valve şi
numeroase seminţe mici, păroase.
Longevitate, 300–400 ani.
RECOLTARE. Mugurii de plop alb
var. pyramidalis (Populi(Populi gemma
pyramidalisi),
pyramidalisi), se recoltează de la
sfârşitul lunii februarie până la
începutul lunii aprilie, când încep să se
umfle. Aceştia se desprind de pe ramuri
cu mâna. Uscarea se face în aer liber,
într-un singur strat. Uscarea artificială,
până la 35oC. Randament de uscare 2–
2,5/1.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ.
Mugurii de plop alb var. pyramidalis
conţin glicozizi fenolici (populozida şi
salicozida), ulei volatil format din
betulen, a, b şi g-betulenol, d-humulen,
a-cariofilen, compuşi de natură
flavonică (crizina şi tectocrizina),
taninuri, rezine, ulei gras, acid malic şi

galic, saponine, manitol etc. Crizolul şi
tectocrizolul imprimă culoarea galbenă.
Populozida este esterul benzoic al
salicozidei care, la rândul său, este
glicozida saligenolului.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE . Mugurii au
utilizări terapeutice în medicina umană şi
veterinară, cultă şi tradiţională.
Principiile active acţionează astringent,
uşor antiinflamator şi slab analgezic,
antiseptic, antifebril, diuretic, diaforetic,
balsamic, calmant (mai ales în
inflamaţiile căilor urinare), cicatrizant,
expectorant. Substanţele au proprietatea
de a distruge microorganismele, flavonele
favorizează diureza şi eliminarea acidului
uric. Glicozidele asigură acţiunea
antiseptică. În ansamblu, principiile
active determină o acţiune hemostatică
locală prin fenomenul de precipitare a
proteinelor; diminuează sau înlătură
inflamaţiile; diminuează sau suprimă
senzaţia de durere; distruge
microorganismele ce se găsesc pe
tegumente sau mucoase; acţionează
asupra epiteliului renal, mărind secreţia
şi excreţia de urină; înlătură febra;
măresc sudoraţia, diminuează
excitabilitatea nervoasă; favorizează
procesul de epitelizare şi vindecarea
rănilor; fluidifică secreţiile bronşice şi
favorizează expectoraţia. Recomandat
intern în tuse, bronşite, bronşite acute,
afecţiuni renale, reumatism, cancer, iar
extern pentru tratarea hemoroizilor,
arsurilor, rănilor, dermatozelor.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Pentru
FITOTERAPIE.
tratarea bronşitei acute, bronşitei cronice,
pielocistitei, cistitei, nefritei, uretritei, în
cancer: infuzie, din 1–2 linguriţe muguri
peste care se toarnă o cană (200 ml) cu
apă în clocot. Se lasă acoperită 15
minute. Se strecoară. Se bea conţinutul a
2–3 căni pe zi. 2. Pentru tratarea tusei:
tinctură, din peste 50 g muguri la 250 ml
alcool. Se lasă 8–10 zile la temperatura
camerei. Se agită zilnic pentru
omogenizare. Se strecoară în sticle
închise la culoare. Se astupă cu dop. Se
276
iau, de 3 ori pe zi, câte 15 picături în
apă. 3. Pentru tratarea astmului bronşic,
spondilozei, spondilitei anchilozante,
dermatomicozelor: infuzie, dintr-o
linguriţă muguri peste care se toarnă o
cană (200 ml) cu apă în clocot. Se lasă
acoperită 15 minute. Se strecoară. Se
bea conţinutul a 2 căni pe zi. Uz extern.
1. Pentru tratarea foliculitelor,
dermatomicozelor, actinomicozelor,
candidozei: infuzie,
infuzie, dintr-o linguriţă
muguri peste care se toarnă o cană (250
ml) cu apă în clocot. Se acoperă pentru
15 minute. Se strecoară. În foliculită şi
dermatomicoze se aplică comprese.
Pentru tratarea dermatomicozelor,
candidei şi actinomicozelor în cavitatea
bucală şi faringială, se face gargară de
mai multe ori pe zi. Pentru tratarea
dermatomicozelor şi candidozei
vaginale se fac spălături folosind
irigatorul. 2. Pentru tratarea eczemelor
şi fisurilor anale, arsurilor: infuzie, din
20 g muguri pisaţi peste care se toarnă 1
litru de apă în clocot. Se lasă acoperită
15–20 minute. Se pun comprese pe
locul afectat, de mai multe ori pe zi. În
cazul fisurilor anale se fac băi locale. 3.
Pentru tratarea degerăturilor şi
tuberculozelor cutanate: infuzie, din 20–
30 g muguri peste care se toarnă 1 litru
de apă în clocot. Se lasă acoperită 15–
20 minute. Se strecoară. Se fac băi
locale sau se aplică cataplasme înainte
de ungere cu propolis. 4. Pentru tratarea
hemoroizilor, fisurilor anale şi rănilor:
a) infuzie, din 15–20 g muguri la litru.
Se fac băi locale; b) unguent, pregătit
din 20 muguri zdrobiţi puşi în 20 ml
alcool şi lăsaţi la macerat, într-un vas
închis, 24 ore. Se adaugă apoi 100 g
untură de porc, 5 g ceară de albine. Se
ţine 34 ore pe baia de abur la 100 oC. Se
filtrează şi se freacă până se obţine o
pastă omogenă. Se ung zonele afectate;
c) ulei,
ulei, se prepară în acelaşi mod ca şi
unguentul; în loc de untură şi ceară se
adaugă ulei de floarea soarelui. 5.
Pentru paza porţilor de intrare a
microbilor în organism: infuzie, dintr-o
277
linguriţă muguri peste care se toarnă o
cană (200 ml) cu apă în clocot. Se lasă
acoperită 15 minute. Se strecoară. Se
clăteşte gura şi se aspiră pe nas de 2–3
ori pe zi, dimineaţa, la prânz şi seara. 6.
Pentru menţinerea sănătăţii: infuzie, din
200 g muguri peste care se toarnă 5 litri
apă în clocot. Se lasă acoperită 20–30
minute. Se strecoară. Se toarnă în apa de
baie (27oC). Baia durează 30 de minute.
Se fac 20 de băi consecutive, câte una pe
zi. Se repetă după 3 luni.
COSMETICĂ. Pentru tratarea
acneei: infuzie dintr-o linguriţă muguri
peste care se toarnă o cană (200 ml) cu
apă în clocot. Se lasă acoperită 20
minute. Se strecoară. Se aplică comprese
pe locul afectat.
PLOP CENUŞIU
(Populus canescens (Ait) Sm), fam.
Salicaceae. Arbore foios, megafanerofit,
întâlnit sporadic în Delta Dunării pe
grindul Letea sau în luncile râurilor
interioare, la câmpie şi coline; se mai
numeşte corcitură de plop, plută.
Răspândit în Europa şi Asia de Vest.
ISTORIC. Plopul cenuşiu este un
hibrid natural rezultat din încrucişarea
plopului tremurător (Populus
(Populus tremura)
tremura)
cu plopul alb (Populus
(Populus alba var. nivea).
nivea).
El se află în România în cuprinsul
arealului comun al speciilor parentale, cel
mai frecvent fiind în Delta Dunării. La
nivel european acest hibrid prezintă o
extindere mai mare, spre nord, decât a
plopului alb var. nivea.
DESCRIEREA SPECIEI. Arbore de
mărimea I, înalt până la 30 m, cu
caractere mai apropiate de plopul alb:
lujerii, mugurii şi frunzele cu toment de
nuanţă cenuşie; frunzele de pe lujerii
lungi se aseamănă cu cele de pe lujerii
scurţi ai plopului alb, ele fiind ovate,
sinuat-dinţate sau lobulate, cenuşii-
tomentoase pe dos, cu peţiolul tomentos,
mai puţin turtit decât la plopul
tremurător; frunzele de pe lujerii scurţi
sunt subrotunde sau ovale, pe dos
glauscente, glabre sau cenuşiu
tomentoase. Amenţi masculi de 6–10 cm
lungime, iar cei femeli de 2–4 cm
lungime; scvame ciliate, dinţate sau mai
mult sau mai puţin laciniate; stamine 6–
16, stigmate 2, de la roşii până la
galbene-verzui. Înflorire, III–IV.
RECOLTARE. Mugurii de plop
cenuşiu (Populi
(Populi gemma canescensis)
canescensis) se
recoltează de la sfârşitul lunii februarie
până la începutul lunii aprilie, când
încep să se umfle. Aceştia se desprind
de pe ramuri cu mâna. Uscarea se face
în aer liber, într-un singur strat. Uscarea
artificială, până la 35 oC. Randament de
uscare 2–2,5/1.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ.
Mugurii de plop cenuşiu conţin
glicozizi fenolici (populozida şi
salicozida), ulei volatil format din
betulen, a, b şi g-betulenol, d-humulen,
a-cariofilen, compuşi de natură
flavonică (crizina şi tectocrizina),
taninuri, rezine, ulei gras, acid malic şi
galic, saponine, manitol etc. Crizolul şi
tectocrizolul imprimă culoarea galbenă.
Populozida este esterul benzoic al
salicozidei care, la rândul său, este
glicozida saligenolului.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE . Mugurii au
utilizări terapeutice în medicina umană
şi veterinară, cultă şi tradiţională.
Principiile active acţionează astringent,
uşor antiinflamator şi slab analgezic,
antiseptic, antifebril, diuretic, diaforetic,
balsamic, calmant (mai ales în
inflamaţiile căilor urinare), cicatrizant,

expectorant. Substanţele au proprietatea
de a distruge microorganismele, flavonele
favorizează diureza şi eliminarea acidului
uric. Glicozidele asigură acţiunea
antiseptică. În ansamblu principiile active
determină o acţiune hemostatică locală
prin fenomenul de precipitare a
proteinelor; diminuează sau înlătură
inflamaţiile; diminuează sau suprimă
senzaţia de durere; distruge
microorganismele ce se găsesc pe
tegumente sau mucoase; acţionează
asupra epiteliului renal mărind secreţia şi
excreţia de urină; înlătură febra; măresc
sudoraţia, diminuează excitabilitatea
nervoasă; favorizează procesul de
epitelizare şi vindecarea rănilor;
fluidifică secreţiile bronşice şi
favorizează expectoraţia. Recomandat
intern în tuse, bronşite, bronşite acute,
afecţiuni renale, reumatism, cancer, iar
extern pentru tratarea hemoroizilor,
arsurilor, rănilor, dermatozelor.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Pentru
FITOTERAPIE.
tratarea bronşitei acute, bronşitei cronice,
pielocistitei, cistitei, nefritei, uretritei, în
cancer: infuzie, din 1–2 linguriţe muguri
peste care se toarnă o cană (200 ml) cu
apă în clocot. Se lasă acoperită 15
minute. Se strecoară. Se bea conţinutul a
2–3 căni pe zi. 2. Pentru tratarea tusei:
tinctură, din peste 50 g muguri la 250 ml
alcool. Se lasă 8–10 zile la temperatura
camerei. Se agită zilnic pentru
omogenizare. Se strecoară în sticle
închise la culoare. Se astupă cu dop. Se
iau, de 3 ori pe zi, câte 15 picături în apă.
3. Pentru tratarea astmului bronşic,
spondilozei, spondilitei anchilozante,
dermatomicozelor: infuzie, dintr-o
linguriţă muguri peste care se toarnă o
cană (200 ml) cu apă în clocot. Se lasă
acoperită 15 minute. Se strecoară. Se bea
conţinutul a 2 căni pe zi. Uz extern. 1.
Pentru tratarea foliculitelor,
dermatomicozelor, actinomicozelor,
candidozei: infuzie,
infuzie, dintr-o linguriţă
muguri peste care se toarnă o cană (250
ml) cu apă în clocot. Se acoperă pentru
278
15 minute. Se strecoară. În foliculită şi
dermatomicoze se aplică comprese.
Pentru tratarea dermatomicozelor,
candidei şi actinomicozelor în cavitatea
bucală şi faringială se face gargară, de
mai multe ori pe zi. Pentru tratarea
dermatomicozelor şi candidozei
vaginale se fac spălături cu irigatorul. 2.
Pentru tratarea eczemelor şi fisurilor
anale, arsurilor: infuzie, din 20 g
muguri pisaţi la 1 litru de apă în clocot.
Se lasă acoperită 15–20 minute. Se pun
comprese pe locul afectat, de mai multe
ori pe zi. În cazul fisurilor anale se fac
băi locale. 3. Pentru tratarea
degerăturilor şi tuberculozelor cutanate:
infuzie, din 20–30 g muguri peste care
se toarnă 1 litru de apă în clocot. Se lasă
acoperită 15–20 minute. Se strecoară.
Se fac băi locale sau se aplică
cataplasme înainte de ungere cu
propolis. 4. Pentru tratarea
hemoroizilor, fisurilor anale şi rănilor:
a) infuzie, din 15–20 g muguri la litru.
Se fac băi locale; b) unguent, pregătit
din 20 muguri zdrobiţi puşi în 20 ml
alcool şi lăsaţi la macerat într-un vas
închis 24 ore. Se adaugă apoi 100 g
untură de porc, 5 g ceară de albine. Se
ţine 3–4 ore pe baia de abur la 100 oC.
Se filtrează şi se freacă până se obţine o
pastă omogenă. Se ung zonele afectate;
c) ulei,
ulei, se prepară în acelaşi mod ca şi
unguentul; în loc de untură şi ceară se
adaugă ulei de floarea soarelui. 5.
Pentru paza porţilor de intrare a
microbilor în organism: infuzie, dintr-o
linguriţă muguri peste care se toarnă o
cană (200 ml) cu apă în clocot. Se lasă
acoperită 15 minute. Se strecoară. Se
clăteşte gura şi se aspiră pe nas de 2–3
ori pe zi, dimineaţa, la prânz şi seara. 6.
Pentru menţinerea sănătăţii: infuzie, din
200 g muguri peste care se toarnă 5 litri
apă în clocot. Se lasă acoperită 20–30
minute. Se strecoară. Se toarnă în apa
de baie (27oC). Baia durează 30 de
minute. Se fac 20 de băi consecutive,
câte una pe zi. Se repetă după 3 luni.
279
COSMETICĂ. Pentru tratarea
acneei: infuzie,
infuzie, dintr-o linguriţă muguri
peste care se toarnă o cană (200 ml) cu
apă în clocot. Se lasă acoperită 20
minute. Se strecoară. Se aplică comprese
pe locul afectat.
PLOP NEGRU (Populus (Populus
nigra L), fam. Salicaceae. Arbore foios
indigen, megafanerofit, întâlnit frecvent
prin zăvoaie, lunci, depresiuni, poieni
umede şi păduri, în regiunea de câmpie şi
de coline joase, situându-se aproape
exclusiv pe văile râurilor, adeseori
cultivat în lungul şoselelor şi prin
parcuri; se mai numeşte pliop negru,
plop, plopotaş, plută, plutaş; Engl: Engl:
Black popular; Franc:
Franc: Peuplier noir;
Germ:
Germ: Schwarzpappel; Magh: Magh: Fekete
nyárfa; Rus:
Rus: Topol cernâi. Răspândit în
Europa, Asia, Africa, America de Nord.
La sud limita arealului său depăşeşte
Marea Mediterană. La vest, exceptând
Peninsula Iberică, înglobează toată partea
occidentală a Europei, în afară de Irlanda
şi de jumătatea de nord a Angliei. Înspre
nord-est, în Siberia, ajunge până la 64 o
latitudine nordică şi 96o longitudine
estică, în bazinul fluviului Enisei.
ISTORIC. Arborele este cunoscut
din antichitate, când erau suficiente date
despre el, venite dinaintea antichităţii.
Homer (1000 îHr) îl numea aigeros.
Arborele era cunoscut bine la daci şi
folosit în medicină şi la diferite trebuinţe
casnice. Mugurii se adunau primăvara,
înainte de a porni în vegetaţie, se puneau
pe cărbuni aprinşi şi se afuma cu ei prin
casă pentru dezinfectatul odăilor.
Ramurile tinere, arse şi făcute cărbuni,
apoi pisate până la stadiul de pulbere, se
luau pentru uşurarea naşterii. Praful de
cărbune se mai punea pe răni învechite,
cu miros urât. Mugurii de plop negru se
fierbeau în untură şi cu puţină ceară de
albine, se făcea o alifie cu care se ungeau
trânjii (hemoroizii) şi bubele dulci
(eczeme). Decoctul obţinut din fierberea
mugurilor în apă se amesteca cu untură
şi se folosea la arsuri, inflamaţii şi
hemoroizi. Vitele bolnave se tratau cu
cărbuni pisaţi care se adăugau în tărâţe
şi li se da să mănânce înainte de
răsăritul soarelui. Lemnul de plop negru
era folosit pentru confecţionarea
diferitelor obiecte casnice (linguri,
fuse), la construcţii şi ca lemn de foc.
Preocupările de folosire a plopului
negru, venite dinspre medicina
salmosiană/zalmoxiană, au fost
consemnate de mai mulţi autori în
trecut, printre care: Gh. T. Chirileanu în
scrierea Leacuri şi descântece adăogate
pe un calendar vechiu, Fălticeni, 1908;
C. Bâră, C. Gorea, Folosirea unor
plante în medicina populară în comuna
Dăneşti, judeţul Vaslui, Dorohoi, 1972
şi V. Butură, Enciclopedie de
etnobotanică, Bucureşti, 1979. În
antichitate, Galen pregătea din mugurii
de plop negru un balsam numit acopon.
acopon.
Mugurii erau maceraţi timp de 3 luni în
ulei de măsline cu expunere la soare.
Balsamul era cel mai vestit unguent
anti-traumatic al secolului al II-lea.
DESCRIEREA SPECIEI . Rădăcină
puternică, cu rădăcini adventive pe
tulpină în regiunile inundabile. Tulpină
înaltă până la 30–35 m şi diametru de
peste 1 m, adeseori cu umflături la bază
(gâlme), produse prin aglomerarea
mugurilor dorminzi, din care lăstăreşte
abundent. Scoarţă cenuşie cu ritidom
format de timpuriu, negricios, adânc
brăzdat longitudinal, gros. Lemn cu
duramen brun-deschis la cenuşiu,
alburn mai deschis, razele medulare nu
se observă cu lupa, inele anuale vizibile,
pete medulare mari, de culoare
deschisă. Coroană largă, rară, lăbărţată,
asimetrică, lujerii slab muchiaţi, glabri,
galbeni-verzui, lucitori. Muguri
vegetativi fusiformi, brun-gălbui, mari,
conici, alungiţi-ascuţiţi, vâscoşi-
aromatici. Muguri floriferi mai mari,
ovoizi, depărtaţi de lujeri. Frunze lung-
peţiolate, rombic-ovate sau
triunghiulare, lung-acuminate, la bază

lat-cuneate, pe margine mărunt-crenat-
serate, glabre. Flori unisexuat-monoice,
dispuse în amenţi, cu scvame laciniate,
mici, ce cad de timpuriu. Amenţii
masculi au 4–6 cm lungime, cei femeli
10–15 cm lungime. Înflorire, III–IV.
Polenizare anemofilă. Fructe, capsule de
7–9 mm lungime, ovoide, drepte, lung-
pedicelate. Longevitate, 300–400 ani.
RECOLTARE. Mugurii de plop
negru (Populi
(Populi gemma nigrae),
nigrae), se
recoltează de la sfârşitul lunii februarie
până la începutul lunii aprilie, când încep
să se umfle. Aceştia se desprind de pe
ramuri cu mâna. Uscarea se face în aer
liber, într-un singur strat. Uscarea
artificială, până la 35oC. Randament de
uscare 2–2,5/1.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ . Mugurii
de plop negru conţin glicozizi fenolici
(populozida şi salicozida), ulei volatil
format din betulen, α, β şi γ-betulenol, d-
humulen, α-cariofilen, compuşi de natură
flavonică (crisina şi salicipopulozid,
salicortina, salicitremuloidina,
salireposzid, tremulacina şi salicina,
populina care scindează în acid benzoic
şi salicina), taninuri, rezine, ulei gras,
acid malic şi galic, saponine, manitol etc.
Crisina se scindează în floroglucină, acid
benzoic şi acetic, galangina, icaritina,
isalpinina, isosalipurpozid, pinocimbrina,
pinostrobina, tectocrisina etc. Crizolul şi
tectocrizolul imprimă culoarea galbenă.
Populozida este esterul benzoic al
salicozidei care, la rândul său, este
glicozida saligenolului.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE . Mugurii au
utilizări terapeutice în medicina umană şi
280
veterinară, cută şi tradiţională.
Principiile active acţionează astringent,
uşor antiinflamator şi slab analgezic,
antiseptic, antifebril, diuretic, diaforetic,
balsamic, calmant (mai ales în
inflamaţiile căilor urinare), cicatrizant,
expectorant. Substanţele au proprietatea
de a distruge microorganismele,
flavonele favorizează diureza şi
eliminarea acidului uric. Glicozidele
asigură acţiunea antiseptică. Principiile
active determină o acţiune hemostatică
locală prin fenomenul de precipitare a
proteinelor; diminuează sau înlătură
inflamaţiile; diminuează sau suprimă
senzaţia de durere; distruge
microorganismele de pe tegumente sau
mucoase; acţionează asupra epiteliului
renal, mărind secreţia şi excreţia de
urină; înlătură febra; măresc sudoraţia,
diminuează excitabilitatea nervoasă;
favorizează procesul de epitelizare şi
vindecare a rănilor; fluidifică secreţiile
bronşice şi favorizează expectoraţia.
Recomandat intern în tuse, bronşite,
bronşite acute, afecţiuni renale,
reumatism, cancer, iar extern pentru
tratarea hemoroizilor, arsurilor, rănilor,
dermatozelor.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Pentru
FITOTERAPIE.
tratarea bronşitei acute, bronşitei
cronice, pielocistitei, cistitei, nefritei,
uretritei, în cancer: infuzie, din 1–2
linguriţe muguri peste care se toarnă o
cană (200 ml) cu apă în clocot. Se lasă
acoperită 15 minute. Se strecoară. Se
bea conţinutul a 2–3 căni pe zi. 2.
Pentru tratarea astmului bronşic,
spondilitei anchilozante,
dermatomicozelor: infuzie, dintr-o
linguriţă muguri peste care se toarnă o
cană (200 ml) cu apă în clocot. Se lasă
acoperită 15 minute. Se strecoară. Se
bea conţinutul a 2 căni pe zi. 3. Pentru
tratarea tusei: tinctură, din peste 50 g
muguri la 250 ml alcool de 70 o. Se lasă
8–10 zile la temperatura camerei. Se
agită zilnic pentru omogenizare. Se
strecoară în sticle închise la culoare. Se
281
astupă cu dop. Se iau, de 3 ori pe zi, câte
15 picături în apă. Uz extern. 1. Pentru
tratarea foliculitelor, dermatomicozelor,
actinomicozelor, candidozei, acneelor:
infuzie,
infuzie, dintr-o linguriţă muguri peste
care se toarnă o cană (250 ml) cu apă în
clocot. Se acoperă pentru 15 minute. Se
strecoară. În foliculită şi dermatomicoze
se aplică comprese. Pentru tratarea
dermatomicozelor, candidei şi
actinomicozelor în cavitatea bucală şi
faringială se face gargară, de mai multe
ori pe zi. Pentru tratarea
dermatomicozelor şi candidozei vaginale
se fac spălături cu irigatorul. 2. Pentru
tratarea eczemelor şi fisurilor anale,
arsurilor: infuzie, din 20 g muguri pisaţi
la 1 litru de apă în clocot. Se lasă
acoperită 15–20 minute. Se pun comprese
pe locul afectat, de mai multe ori pe zi. În
cazul fisurilor anale se fac băi locale. 3.
Pentru tratarea degerăturilor şi
tuberculozelor cutanate: infuzie, din 20–
30 g muguri peste care se toarnă 1 litru
de apă în clocot. Se lasă acoperită 15–20
minute. Se strecoară. Se fac băi locale sau
se aplică cataplasme înainte de ungere cu
propolis. 4. Pentru tratarea hemoroizilor,
fisurilor anale şi rănilor: a) infuzie, din
15–20 g muguri la litru. Se fac băi locale;
b) unguent, pregătit din 20 muguri
zdrobiţi puşi în 20 ml alcool şi lăsaţi la
macerat într-un vas închis 24 ore. Se
adaugă apoi 100 g untură de porc, 5 g
ceară de albine. Se ţine 3–4 ore pe baie
de abur la 100oC. Se filtrează li se freacă
până se obţine o pastă omogenă. Se ung
zonele afectate; c) ulei,
ulei, se prepară în
acelaşi mod ca şi unguentul; în loc de
untură şi ceară se adaugă ulei de floarea
soarelui. 5. Pentru paza porţilor de
intrare a microbilor în organism: infuzie,
dintr-o linguriţă muguri peste care se
toarnă o cană (200 ml) cu apă în clocot.
Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară.
Se clăteşte gura şi se aspiră pe nas de 2–3
ori pe zi, dimineaţa, la prânz şi seara. 6.
Pentru menţinerea sănătăţii: infuzie, din
200 g muguri peste care se toarnă 5 litri
apă în clocot. Se lasă acoperită 20–30 de
minute. Se strecoară. Se toarnă în apa
de baie (27oC). Baia durează 30 de
minute. Se fac 20 de băi consecutive,
câte una pe zi. Se repetă după 3 luni. 7.
Pentru tratarea rănilor: infuzie, dintr-o
lingură muguri peste care se toarnă o
cană (250 ml) cu apă în clocot. Se lasă
20 de minute. Se strecoară. Se fac băi
locale.
Gemoterapie . Uz intern.
intern. 1. Pentru
tratarea bolilor dismetabolism
dislipidemic, insuficienţă arterială a
membrelor inferioare (claudicaţie
intermitentă), arterită, poliartrită,
traheo-bronşită, furuncul antracoid,
infecţii ale căilor urinare, plăgi şi ulcere
atone secundare insuficienţei arteriale:
macerat glicero-hidro-alcoolic 1 DH, DH,
din muguri proaspeţi de plop negru
(Populus nigra).
nigra). Se iau 50-70 picături o
dată pe zi sau 50 picături înainte de
mese, de 3 ori pe zi în total 150 picături
pe zi, în puţină apă, timp de 3-4 luni. 2.
Pentru tratarea altor boli sau a bolilor
menţionate, maceratul glicero-hidro-
alcoolic 1 DH, DH, din mugurii de plop
negru se asociază cu alte macerate
glicero-hidro-alcoolice 1 DH obţinute de
la alte specii de plante: cu maceratul
mugurilor proaspeţi de sânger (Cornus (Cornus
sanguinea)
sanguinea) şi maceratul mugurilor
proaspeţi al arborelui lui Iuda (Cercis (Cercis
siliquastrum),
siliquastrum), pentru arterite ale
membrelor inferioare; cu maceratele
mugurilor proaspeţi recoltaţi de la
arborele lui Iuda (Cercis siliquastrum)
siliquastrum)
şi de la migdal (Prunus(Prunus amygdalis),
amygdalis),
pentru insuficienţă arterială a
membrelor inferioare şi claudicaţie
intermitentă; cu maceratele mugurilor
proaspeţi de anin negru (Alnus (Alnus
glutinosa)
glutinosa) şi de mesteacăn pufos
(Betula pubescens),
pubescens), pentru arterite
trombotice. Tratamentul se face
alternând combinaţia maceratului
obţinut de la plopul negru, cu maceratul
obţinut de la mesteacănul pufos şi apoi
cu cel de la aninul negru. Rezultatul
tratamentului constă în
repermeabilizarea arterelor; cu

maceratul mugurilor proaspeţi ai
arborelui lui Iuda (Cercis siliquastrum)
siliquastrum)
pentru aortite şi angină abdominală; cu
maceratul mugurilor proaspeţi de sânger
(Cornus sanguinea),
sanguinea), pentru insuficienţă
arterială a membrelor inferioare în
tabagism; cu maceratul amenţilor
proaspeţi de mesteacăn pufos (Betula
pubescens),
pubescens), pentru impotenţă sexuală în
tabagism; cu maceratele mugurilor
proaspeţi de sânger (Cornus sanguinea),
sanguinea),
mugurilor proaspeţi de măslin (Olea
europeaea)
europeaea) şi a mugurilor proaspeţi de
anin negru (Alnus(Alnus glutinosa),
glutinosa), pentru
arterite ateriosclerotice şi ale
tabagismului; maceratele mugurilor
proaspeţi de jneapăn (Pinus mugo),mugo), viţă
de vie (Vitis
(Vitis vinifera),
vinifera), frasin (Fraxinus
excelsior)
excelsior) şi sevă de mesteacăn (Betula
pendula),
pendula), pentru artroză şi artrită la
membrele inferioare cu hiperuricemie; cu
maceratele mlădiţelor proaspete de iarbă
neagră (Calluna vulgaris)
vulgaris) şi a mlădiţelor
proaspete de la merişorul de munte
(Vaccinium vitis idaea),
idaea), pentru cistite
recidivante; cu maceratul mugurilor
proaspeţi de coacăz negru (Ribes
nigrum),
nigrum), mugurilor proaspeţi de carpen
(Carpinus betulus)
betulus) şi mugurilor proaspeţi
de nuc (Juglans regia),
regia), pentru bronşite
cronice şi traheite recidivante ale
copilului; cu maceratele scoarţei interne
proaspete a rădăcinilor de migdal
(Prunus amygdalis)
amygdalis) şi mugurilor
proaspeţi de sânger (Cornus sanguinea),
sanguinea),
pentru tromboflebite şi tendinţă la
manifestări trombo-embolice ale
membrelor inferioare. Maceratele se fac
separat şi apoi se combină între ele. Se
iau 50-70 picături, seara, în puţină apă,
sau 30-50 picături de 2 ori pe zi (F.
Piterà, 2000).
PLOP TREMURĂTOR
(Populus tremula L), fam. Salicaceae.
Arbore foios indigen, megafanerofit până
la microfanerofit, prezent în păduri şi
tufărişuri din regiunea dealurilor şi etajul
282
montan, până la 1.600 m altitudine,
câteodată, coboară chiar la câmpie,
frecvent pretutindeni şi adesea invadant
în tăieturile de pădure unde formează
pâlcuri curate sau împreună cu
mesteacănul (Betula
(Betula pendula)
pendula) şi salcia
căprească (Salix
(Salix caprea);
caprea); se mai
numeşte nufăr alb, plomp, plop, plop de
munte, plop tremuriciu, plop de pădure,
plot, plută; Engl:Engl: Aspen; Franc:Franc:
Tremble; Germ:
Germ: Zitterpappel; Magh:Magh:
Rezgö nyárfa; Rus:
Rus: Osina; Ucr:
Ucr: Oseka.
Răspândit în Europa, Asia şi Africa de
Nord. Cele mai mari suprafeţe le ocupă
în Europa şi Asia, de la Oceanul
Atlantic până la Oceanul Pacific. În
partea de sud trece în Africa de Nord,
unde merge până la Indochina,
coborând până la 15o latitudine nordică.
Înspre nord ajunge până dincolo de 70 o
latitudine, la graniţa polară a pădurii (V.
Stănescu, N. Şofletea, Oana Popescu,
1997).
ISTORIC. Arborele este cunoscut
din antichitate. Lemnul lui a fost folosit
în construcţii, la confecţionarea
diferitelor obiecte casnice şi a
şindrilelor pentru acoperişul caselor.
Mugurii au fost folosiţi de către
medicina populară în acelaşi scopuri ca
şi plopul alb şi negru.
DESCRIEREA SPECIEI . Rădăcină
trasantă, superficială, bogată în
ramificaţii subţiri şi mult întinse lateral,
din care drajonează puternic. Tulpina
este dreaptă, cilindrică, bine elagată,
înaltă de 15–20 (30) m. Scoarţă
albicioasă cu nuanţă verzuie, netedă, la
bătrâneţe cu ritidom gros, negricios,
pielos, adânc-brăzdat la baza tulpinii.
Lemn alb-cenuşiu, fără duramen, raze
medulare neobservabile cu lupa, inele
anuale vizibile. Coroană ovoidă sau
larg-cilindrică, rară, afânată, luminoasă,
cu ramuri foarte fragile. Lujeri glabri,
rar-păroşi, bruni-roşcaţi, lucitori.
Muguri ovoizi-conici, brun-roşcaţi,
lucitori, apropiaţi de lujer. Frunze
subrotunde până la ovate, lungi de 4–8
cm, uşor cordate, pe margini inegal-
283
sinuat-crenate, glabre, cu peţiol lung
până la 8 cm, puternic turtit lateral, care
la cea mai mică adiere de vânt tremură.
Flori unisexuat-monoice; amenţii masculi
lungi, delicaţi, pufoşi; cei femeli, mai
scurţi şi mai groşi. Înflorire, III–IV, după
vârsta de 20 ani. Polenizare anemofilă.
Fructele şi seminţele ca la ceilalţi plopi.
Drajonează puternic. Creştere rapidă.
RECOLTARE. Mugurii de plop
tremurător (Populi
(Populi gemma tremulae)
tremulae) se
recoltează de la sfârşitul lunii februarie
până la începutul lunii aprilie, când încep
să se umfle. Aceştia se desprind de pe
ramuri cu mâna. Uscarea se face în aer
liber, într-un singur strat. Uscarea
artificială, până la 35oC. Randament de
uscare 2–2,5/1.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ . Mugurii
de plop tremurător conţin glicozizi
fenolici (populozida şi salicozida), ulei
volatil format din betulen, α, β şi γ-
betulenol, d-humulen, α-cariofilen,
compuşi de natură flavonică (crizina şi
tectocrizina), taninuri, rezine, ulei gras,
acid malic şi galic, saponine, manitol etc.
Crizolul şi tectocrizolul imprimă culoarea
galbenă. Populozida este esterul benzoic
al salicozidei care, la rândul său, este
glicozida saligenolului.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE . Mugurii au
utilizări terapeutice în medicina umană şi
veterinară, cultă şi tradiţională.
Principiile active acţionează astringent,
uşor antiinflamator şi slab analgezic,
antiseptic, antifebril, diuretic, diaforetic,
balsamic, calmant (mai ales în
inflamaţiile căilor urinare), cicatrizant,
expectorant. Substanţele au proprietatea
de a distruge microorganismele,
flavonele favorizează diureza şi
eliminarea acidului uric. Glicozidele
asigură acţiunea antiseptică. Principiile
active determină o acţiune hemostatică
locală prin fenomenul de precipitare a
proteinelor; diminuează sau înlătură
inflamaţiile; diminuează sau suprimă
senzaţia de durere; distruge
microorganismele ce se găsesc pe
tegumente sau mucoase; acţionează
asupra epiteliului renal mărind secreţia
şi excreţia de urină; înlătură febra;
măresc sudoraţia, diminuează
excitabilitatea nervoasă; favorizează
procesul de epitelizare şi vindecare a
rănilor; fluidifică secreţiile bronşice şi
favorizează expectoraţia. Recomandat
intern în tuse, bronşite, bronşite acute,
afecţiuni renale, reumatism, cancer, iar
extern pentru tratarea hemoroizilor,
arsurilor, rănilor, dermatozelor.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Pentru
FITOTERAPIE.
tratarea bronşitei acute, bronşitei
cronice, pielocistitei, cistitei, nefritei,
uretritei, în cancer: infuzie, din 1–2
linguriţe muguri peste care se toarnă o
cană (200 ml) cu apă în clocot. Se lasă
acoperită 15 minute. Se strecoară. Se
bea conţinutul a 2–3 căni pe zi. 2.
Pentru tratarea astmului bronşic,
spondilitei anchilozante,
dermatomicozelor: infuzie, dintr-o
linguriţă muguri peste care se toarnă o
cană (200 ml) cu apă în clocot. Se lasă
acoperită 15 minute. Se strecoară. Se
bea conţinutul a 2 căni pe zi. 3. Pentru
tratarea tusei: tinctură, din peste 50 g
muguri la 250 ml alcool. Se lasă 8–10
zile la temperatura camerei. Se agită
zilnic pentru omogenizare. Se strecoară
în sticle închise la culoare. Se astupă cu
dop. Se iau, de 3 ori pe zi, câte 15
picături în apă. Uz extern. 1. Pentru
tratarea foliculitelor, dermatomicozelor,
actinomicozelor, candidozei, acneelor:
infuzie,
infuzie, dintr-o linguriţă muguri peste

care se toarnă o cană (250 ml) cu apă în
clocot. Se acoperă pentru 15 minute. Se
strecoară. În foliculită şi dermatomicoze
se aplică comprese. Pentru tratarea
dermatomicozelor, candidei şi
actinomicozelor în cavitatea bucală şi
faringiană se face gargară, de mai multe
ori pe zi. Pentru tratarea
dermatomicozelor şi candidozei vaginale
se fac spălături cu irigatorul. 2. Pentru
tratarea eczemelor şi fisurilor anale,
arsurilor: infuzie, din 20 g muguri pisaţi
la 1 litru de apă în clocot. Se lasă
acoperită 15–20 minute. Se pun comprese
pe locul afectat, de mai multe ori pe zi. În
cazul fisurilor anale se fac băi locale. 3.
Pentru tratarea degerăturilor şi
tuberculozelor cutanate: infuzie, din 20–
30 g muguri peste care se toarnă 1 litru
de apă în clocot. Se lasă acoperită 15–20
minute. Se strecoară. Se fac băi locale sau
se aplică cataplasme înainte de ungere cu
propolis. 4. Pentru tratarea hemoroizilor,
fisurilor anale şi rănilor: a) infuzie, din
15–20 g muguri la litru. Se fac băi locale;
b) unguent, pregătit din 20 muguri
zdrobiţi puşi în 20 ml alcool şi lăsaţi la
macerat într-un vas închis 24 ore. Se
adaugă apoi 100 g untură de porc, 5 g
ceară de albine. Se ţine 3–4 ore pe baia
de abur la 100 oC. Se filtrează şi se freacă
până se obţine o pastă omogenă. Se ung
zonele afectate; c) ulei,
ulei, se prepară în
acelaşi mod ca şi unguentul; în loc de
untură şi ceară se adaugă ulei de floarea
soarelui. 5. Pentru paza porţilor de
intrare a microbilor în organism: infuzie,
dintr-o linguriţă muguri peste care se
toarnă o cană (200 ml) cu apă în clocot.
Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară.
Se clăteşte gura şi se aspiră pe nas de 2–3
ori pe zi, dimineaţa, la prânz şi seara. 6.
Pentru menţinerea sănătăţii: infuzie, din
200 g muguri peste care se toarnă 5 litri
apă în clocot. Se lasă acoperită 20–30
minute. Se strecoară. Se toarnă în apa de
baie (27oC). Baia durează 30 de minute.
Se fac 20 de băi consecutive, câte una pe
zi. Se repetă după 3 luni. 7. Pentru
tratarea rănilor: infuzie, dintr-o lingură
284
muguri peste care se toarnă o cană (250
ml) cu apă în clocot. Se lasă 20 de
minute. Se strecoară. Se fac băi locale.
PLOŞNICAR
(Ceratocephalus testiculatus L. syn. C.
orthoceras D. C), fam. Ranunculaceae.
Plantă erbacee, anuală, terofită, întâlnită
în regiunea de stepă, pe coste uscate, în
locuri cu pietriş, şi sărături, uneori ca
buruiană de câmp; se mai numeşte
aricar, aricor, bărbăcari, cornişor,
cornuleţ, cornuţăi; Germ:
Germ:
Geradfrüchtiges Hornköpfochen;
Magh:
Magh: Közönséges sarlóboglárka; Rus: Rus:
Roghe oghelavnik priamorogheii.
Răspândită în Europa, Asia
(continental).
ISTORIC. Planta este cunoscută
din vechime. Numele Ceratocephalus
vine de la cuvintele greceşti ceras =
corn şi cephale = cap, cu referire la
prelungirile în formă de coarne pe care
le au fructele. Moşii şi strămoşii noştri
fierbeau părţile aeriene ale plantei în
lapte şi apoi spălau copiii de bube. O
altă modalitate de tratament era punerea
decoctului în scăldătoarea copiilor.
DESCRIEREA SPECIEI . Întreaga
plantă este suriu-langinos-păroasă.
Tulpină scurtă, înaltă de 3–6 (10) cm,
prevăzută cu multe frunze bazale şi un
peduncul floral. Frunze bazale cuneat-
peţiolate, lungi de 2–5 cm, 2–3-sectate,
cu segmente lineare, din nou bisau
trisectate. Peduncul floral cu o singură
floare de culoare galbenă; caliciu din 5
sepale verzi, păroase pe dos, mai scurte
decât petalele; corolă cu petale îngust-
lanceolate, galbene; androceu din 5–15
stamine. Înflorire, III–V. Fruct, nucule
aşezate pe un receptacul cilindric
alungit, păroase sau, mai rar, glabre, cu
rostru lung, subţire.
285
RECOLTARE. Părţile aeriene ale
plantei (Ceratocephalusae
(Ceratocephalusae herba)
herba) se
recoltează în timpul înfloritului, după ora
11, pe timp însorit. Se usucă la umbră în
strat subţire, eventual în podul caselor
acoperite cu tablă.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ.
Necunoscută.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE . Medicina
populară îi atribuie plantei proprietăţi
dezinfectante şi cicatrizante. Principiile
active au proprietatea de a distruge
microbii şi de a preveni înmulţirea lor,
precum şi de vindecare a rănilor prin
grăbirea procesului de epitelizare.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz extern. Empiric,
pentru tratarea de bube sau iritaţii ale
pielii: a) decoct, din 100 g plantă la 1
litru de lapte dulce. Se fierbe 10 minute
la foc domol. Se ia de pe foc, se lasă să se
răcească până la călduţ, se strecoară şi se
ung părţile bolnave; b) decoct, din 300 g
plantă uscată şi mărunţită la 5 litri de
apă. Se fierbe acoperit timp de 10 minute.
Se strecoară. Se adaugă apei de baie.
Reţeta este folosită în mai multe sate din
partea sudică a ţării.
PLOŞNIŢOASĂ (Orchis(Orchis
cariophora L), fam. Orchidaceae. Plantă
erbacee, perenă, geofită, întâlnită
frecvent în toată ţara, prin pajişti, pe
soluri sărace, cu regim de umiditate
alternant sau mlăştinoase, în locuri
însorite, din regiunea de câmpie până în
cea montană, mai ales în regiunea
dealurilor; se mai numeşte
ploşniceoasă; Germ:
Germ: Stinkendes
Knabenkraut; Magh: Magh: Poloskaszagu
kosbor; Rus:
Rus: Iatrâşnic coloponosnâi.
Răspândită în Europa Centrală şi de
Sud, regiunea mediteraneană, Asia de
Sud-Vest.
ISTORIC. Planta este cunoscută de
multă vreme şi folosită în iritaţii ale
tubului digestiv şi căilor urinare, ca
reconstituant în stări de convalescenţă şi
epuizare. În unele locuri este folosită ca
afrodiziac.
DESCRIEREA SPECIEI . Tuberculi
întregi, sferici, rareori alungiţi, cu
rădăcini scurte. Tulpină înaltă de 15–40
cm, cilindrică sau slab muchiată, verde-
deschis, foliată aproape până la
inflorescenţă, la bază cu frunze
vaginiforme scurte. Frunze liniar
lanceolate, late (2) 4–8 (10) mm, acute,
slab canaliculate, cu nervuri evidente,
verzui-albăstrui, adesea cu marginea
răsucită, cele superioare mici,
amplexicaule trec în bractee.
Inflorescenţă cilindrică, lungă până la 7
cm, compactă, numai la maturitate laxă,
cu numeroase flori murdar-brun-
roşietice, rareori albe, la specia tipică cu
miros de ploşniţe. Înflorire, V–VII.
RECOLTARE. Tuberculii
(Orchisae tuber)
tuber) se recoltează şi se
folosesc proaspeţi sau se usucă înşiraţi
pe sfoară. Se comercializează sub
numele de salep tuber.
tuber. Sunt lipsiţi de
miros şi au gust mucilaginos. Florile

(Orchisae flos)
flos) se recoltează pe timp
frumos şi se usucă la umbră.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ . Conţine
mucilag (45–90%) cu structură
neozuronică care, prin hidroliză,
formează glucoză sau maltoză; mai
conţine amidon (30%), dextrine (până la
13%), pentozane, săruri minerale
constând din fosfat de potasiu, clorură de
potasiu, clorură de calciu.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE . Principiilor
active din tuberculi li se atribuie
proprietăţi de pansare intestinală,
antidiareeic pentru copii şi ca aliment
reconstituant în stări de epuizare,
convalescenţă. I se mai atribuie
proprietăţi afrodiziace.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Pentru
FITOTERAPIE.
tratarea iritaţiilor intestinale: mucilag
dens (Mucilago Salpi); Salpi); se ia la
recomandarea medicului, servind ca
pansament intestinal. 2. Pentru tratarea
de diaree la copii: praf, ½ linguriţă după
care se bea apă. 3. Empiric, pentru
stimularea sexuală: macerare, de
tuberculi pisaţi în ţuică. Se bea conţinutul
a 1–2 păhăruţe seara, înainte de culcare.
POALA SFINTEI-
MĂRII (Nepeta
(Nepeta pannonica L), fam.
Lamiaceae/Labiatae. Plantă erbacee,
perenă, comună în întreaga ţară prin
fâneţe, tufărişuri, margini de păduri,
poieni, în regiunea de câmpie şi de
dealuri; se mai numeşte cătuşnică, iarba
mâţei, iarba vântului, iarbă flocoasă,
mătrice, minta mâţei, poala Maicii
Preciste, sporiş; Germ:
Germ: Kahle
Katzenminze; Magh:
Magh: Bugás
macskamenta; Rus:
Rus: Kotovnik vengerskii.
Răspândită în Europa şi Asia.
ISTORIC. Planta este cunoscută din
antichitate. Nepeta este numele dat unei
lamiacee de către Celsus şi Plinius cel
Bătrân, după oraşul Nepetum, azi Nepi,
în Etruria, aproape de Roma. Planta a
286
fost folosită de daci şi, de la ei, de
generaţiile care au urmat pentru
alinarea durerilor de cap, tratarea de
îmbătăciune (paralizie, pareză, ameţeli),
tuse, boli de piept, bube, dureri etc.
DESCRIEREA SPECIEI . Rizom
lemnos, noduros, oblic. Tulpini erecte,
înalte de 50–120 cm, patrunghiulare, cu
feţe concave, adesea albastru-violaceu-
nuanţate, puternic ramificate în partea
superioară, spre vârf de obicei scurt-
pubescente. Frunze alungit ovate până
la lanceolate, cu baza mai mult sau mai
puţin cordată sau retezată, crenate,
lungi până la 10 cm şi late până la 3,5
cm, la început scurt-păroase pe ambele
feţe, mai târziu pe faţa superioară
glabre, iar pe cea inferioară dispers-
păroase, mai ales în lungul nervurilor.
Flori albe, violete sau roze, grupate în
cime paniculate, aşezate în verticile
distanţate; caliciu tubulos; corolă la
exterior scurt-păroasă şi glandulos
punctată, lungă de 8–10 mm, cu tubul
puţin mai lung decât caliciul, brusc
lărgită în partea de sus. Înflorire, VI–
VII. Fructe, nucule elipsoidale,
tricostate, brune, netede, spre vârf
evident verucoase, cu proeminenţe
ascuţite.
RECOLTARE. Vârfurile înflorite
ale plantei (Nepetae
(Nepetae pannonicae
summitates)
summitates) se recoltează în lunile iunie
– iulie, după ora 10 şi pe timp însorit.
Se usucă la umbră în strat foarte subţire.
Uscarea artificială la 30–33 oC.
287
COMPOZIŢIE CHIMICĂ . Conţine
ulei volatil bogat în carvacrol şi mai
puţin în timol, acid cafeic, rosmarinic şi
nepetalactonă etc.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE . Medicina
populară îi atribuie plantei proprietăţi
antiseptice, bactericide, sedative şi tonic
amare. Principiile active au proprietatea
de a distruge microorganismele
(bacteriile) de pe tegumente şi mucoase;
diminuează excitabilitatea nervoasă;
acţionează asupra centrului tusei
înlăturând spasmele de tuse; stimulează
secreţiile salivare gastrice şi intestinale;
stimulează secreţiile de bilă şi eliminarea
ei în duoden. Planta este folosită empiric,
pe alocuri, pentru alinarea durerilor de
cap, tratarea ameţelilor, paraliziei şi
parezelor, tratarea de tuse, tuberculoză şi
alte afecţiuni pulmonare, tratarea bubelor,
durerilor de mâini şi de picioare.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. Pentru
FITOTERAPIE.
tratarea de tuse, boli de plămâni
(tuberculoză), dureri de cap, boli
hepatobiliare: infuzie, dintr-o linguriţă
plantă uscată şi mărunţită peste care se
toarnă o cană (200 ml) cu apă în clocot.
Se lasă acoperită 15–20 minute. Se
strecoară. Se bea conţinutul a 1–2 căni pe
zi, cu înghiţituri rare. Uz extern. Pentru
tratarea de dureri de cap şi de bube:
infuzie, din 2 linguri plantă uscată şi
mărunţită peste care se toarnă 1 litru de
apă în clocot. Se lasă acoperită 20–30
minute. Se strecoară. Se spală pe cap,
pentru înlăturarea durerilor, şi pe părţile
afectate de răni sau bube, pentru a le
grăbi vindecare.
POCHIVNIC (Asarum (Asarum
europaeum L), fam. Aristolochiaceae.
Plantă erbacee, perenă, hemicriptofită,
toxică, întâlnită în toată ţara, prin păduri
de foioase umbroase şi umede, în
tufărişuri, din regiunea de câmpie şi de
dealuri până în etajul montan inferior; se
mai numeşte buba inimii, buruiana
frigurilor, buruiană de atac, chipăruş,
chiperul lupului, ficăţea, lingura popii,
nejitnică, păsulică, pipăruş, piperul
lupului,
lupului, pohiolnic, pochitnic, popionic,
popâlnic, popivinic, pribolic, urechea
hârţului, urechea omului; Franc: Franc:
Asarbaco, Oreille d'homme; Germ: Germ:
Europäische Haselwurz; Magh:
Magh:
Kapotnyak; Pol:
Pol: Kopaten, Kopytnik;
Sârbo-Cr:
Sârbo-Cr: Kopitnik; Rus: Rus: Kopâten
europeiskii. Răspândită în Europa şi
Asia.
ISTORIC. Planta este cunoscută
din antichitate. Asarum este numele
plantei la Dioscoride. Dacii au acordat
plantei o mare importanţă medicinală.
Rizomul şi rădăcinile se fierbeau, iar
decoctul se lua contra secării puterilor
trupeşti şi contra tusei (S. Mangiucă,
1874). A mai fost folosită contra
frigurilor, în rast (inflamaţia splinei),
vătămătură (hernie, afecţiuni interne cu
crize acute) şi contra viermilor
intestinali. Planta tăiată mărunt se
dădea cailor în ovăz, contra suspinului
(astm).
DESCRIEREA SPECIEI . Rizom
subţire, superficial, albicios, ramificat
din care pornesc rădăcini adventive
firoase. Tulpinile aeriene pornesc din
rizom, înalte de 4–10 cm, ascendente,
acoperite la bază cu 3–5 catafile brune,
scvamiforme. Frunze circular-
reniforme, de obicei hibernante, lung-
peţiolate, scurt-păroase. Flori întunecat-
purpurii, solitare, cu miros de piper;
perigon actinomorf, urceolat-
campanulat; androceu din 12 stamine
libere dispuse pe două verticile; gineceu
din 6 carpele, cu ovar semiinferior, stil
scurt, stigmat discoform. Înflorire, III–
V. Fruct capsulă.
 288
FITOTERAPIE. Uz intern. Pentru
FITOTERAPIE.
acţiunea expectorantă: diluţie, 1/10 a
tincturii (1 ml) sau 0,05–0,2 g extract
fluid. Extractul fluid în cantitate de 0,5–
1 g are acţiune emetică. Efectele sunt
intense şi prelungite. Planta poate
determina tulburări de irigare cerebrală
soldate cu hemiplegii. Atenţie! După
unii autori, azarona pe care o conţine
este cancerigenă.

RECOLTARE. Rizomul (Asari

(Asari
rhizoma)
rhizoma) sau planta întreagă (Asari (Asari
rhizoma et radix)
radix) se recoltează în timpul
înfloritului sau toamna prin lunile august
– septembrie. După recoltare se rup
frunzele brunificate, se curăţă de alte
impurităţi. Uscarea se face la umbră, în
strat subţire, de preferat în podurile
caselor acoperite cu tablă. Uscarea
artificială, la 50oC.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ. Planta
conţine ulei eteric (1–2%), format din
azaronă (30–40%), aldehidă azarilică,
acetat de bornil, terpene, sesquiterpene,
metilleugenol, diazaronă, alcaloizi,
glicozizi, taninuri, zaharuri, rezine,
vitaminele C şi B, săruri minerale.
TOXICOLOGIE . Principiile toxice
sunt reprezentate de componentele
uleiului eteric, care manifestă acţiune
iritantă locală.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE . Rizomul şi
rădăcinile au utilizări terapeutice în
medicina tradiţională umană şi
veterinară. Principiile active au acţiune
vomitivă (emetică) şi stimulează
expectoraţia. Utilizat în bronşite acute şi
cronice, silicoză pulmonară, însoţite de
astm bronşic. În doze reduse are
proprietăţi diuretice, sudorifice şi
antibiotice pe un mare număr de germeni
patogeni. Acţionează asupra epiteliului
renal, mărind cantitativ secreţia şi
excreţia de urină; stimulează activitatea
glandelor sudoripare, provocând
sudoraţia; omoară microbii.
MEDICINĂ UMANĂ.
PODBAL (Tussilago
farfara L), fam.
Asteraceae/Compositae. Plantă erbacee,
perenă, geofită, comună în întreaga
ţară, întâlnită pe malul râurilor,
şanţurilor, ravenelor, pe coaste râpoase,
erodate, în staţiuni umede, formând
adesea vegetaţia pionier, de pe eroziuni
şi săpături recente, din regiunea de
câmpie până în cea montană; se mai
numeşte bruscăniş, brustan, brustur
alb, brustur de râu, brustur dulce,
brusturel, cenuşoară, cenuşoasă albă,
gălbinele, guşa găinii, limba vecinei,
lăpoşel, papalungă, papapungă,
păpădie, podbeală, podbel, podbial,
podval, polbal, polbeag, polbeal,
polbean, popdeal, porbeal, potbal,
potval, rotungioare; Bulg:
Bulg: Podbjal;
Franc:
Franc: Pas d'âne; Germ:
Germ: Germeiner
Huflattich; Magh:
Magh: Lókörmû; Rus: Rus:
Potbeal, Mat-i-maceha; Ucr: Ucr: Potbilâ.
Răspândită în Europa şi Asia.
ISTORIC. Planta este cunoscută
din antichitate. Numele Tussilago vine
de la cuvintele latineşti tusio = tuse şi
agere = a vindeca, cu referire la
folosirea plantei contra tusei. Dioscoride
şi Plinius cel Bătrân o foloseau în
tratamentul unor afecţiuni pulmonare.
Hipocrat recomanda decoctul ca
emolient pentru furuncule. El şi elevii
săi administrau rădăcina plantelor
oamenilor aflaţi în convalescenţă după
boli grele. Dacii o numeau propódila –
propódilă, brobodilă, bripódilă,
podbălilă/podbeal, podbăl, podbeală (I.
289
Pachia Tatomirescu, 1997). Planta a fost
folosită din cele mai vechi timpuri pentru
tratarea diferitelor tipuri de boli. Ceaiul
din flori şi frunze se lua contra tusei şi
altor afecţiuni catarale ale căilor
respiratorii. Inflamaţiile se tratau cu
sucul proaspăt stors din frunze. Pe
tăieturi şi accese se puneau frunze crude
şi se bandaja. Orbalţul (erizipelul) se
oblojea cu frunze opărite. La umflături se
punea frunză proaspătă culeasă şi unsă cu
miere. Frunzele au mai fost folosite la băi
contra reumatismului.
DESCRIEREA SPECIEI . Rizom
cilindric, alb, vertical sau orizontal,
acoperit cu solzi din care pornesc stoloni
şi rădăcini. Tulpină înaltă de 5–15 (30)
cm, des-păroasă, poartă terminal
inflorescenţa. Frunze lung-peţiolate, cu
limbul aproape rotund, adânc-cordat, pe
margine dublu-dinţat, în stadiul de tinere
tomentos pe ambele feţe, mai târziu pe
faţa superioară glabru, iar pe faţa
inferioară cenuşiu-tomentos. Flori
galbene, grupate într-un calatidiu, cele de
pe margine ligulate, sterile, iar în centru
tubuloase, fertile. Înflorire, III–V. Fructe,
achene cilindrice cu papus lung.
RECOLTARE. Inflorescenţele
(Farfarae flos)
flos) se culeg prin ciupire la
începutul deschiderii lor, în lunile martie
– aprilie. Frunzele (Farfarae
(Farfarae folium)
folium) se
recoltează din luna aprilie până în luna
iulie. Recoltarea ambelor produse se face
pe timp frumos, însorit, după ora 10.
Uscarea se face la umbră, în strat foarte
subţire. Uscarea artificială, la 40–50 oC.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE . Frunzele şi
florile au utilizări terapeutice în
medicina umană şi veterinară, cultă şi
tradiţională. Planta nu posedă toxicitate.
Principiile active pe care le conţine
acţionează colagog şi diuretic,
secretolitic, emolient şi expectorant,
antispastic bronşic, antiseptic al
aparatului respirator. Stimulează
eliminarea bilei din vezica biliară,
măreşte cantitatea de urină eliminată în
timp, efect de scădere sau chiar de
oprire a unei secreţii, relaxează
ţesuturile şi diminuează starea
inflamatoare, favorizează secreţia,
diminuează sau înlătură spasmele sau
contracturile involuntare ale bronhiilor,
distruge microorganismele aflate pe
mucoase sau ţesuturile aparatului
respirator. Planta se recomandă în
bronşită, tuse, astm, răguşeală, emfizem
pulmonar, silicoză şi, în genera, în toate
bolile căilor respiratorii, în dischinezii
biliare însoţite de tulburări uşor
dispeptice şi ca tonic aperitiv. Planta
intră în compoziţia ceaiurilor PLAFAR
antiasmatic, antibronşitic şi a ţigărilor
antiasmatice.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Pentru
FITOTERAPIE.
tratarea tusei de diverse etiologii,
astmului bronşic, emfizemului
pulmonar, în silicoză pulmonară,
dispepsii, dischinezie biliară: a) infuzie,
din 1–2 linguriţe flori şi frunze uscate şi
mărunţite peste care se toarnă o cană
(200 ml) cu apă în clocot. Se lasă
acoperită 15 minute. Se strecoară. Se
bea conţinutul a 2–3 căni pe zi; b)
infuzie concentrată, din 2–3 linguri
flori şi frunze uscate sau numai frunze
uscate mărunţite, peste care se toarnă o
cană (200 ml) cu apă în clocot. Se lasă
acoperită 25–30 minute. Se strecoară.
Se ia câte o lingură la 2–3 ore. 2. Pentru
tratarea emfizemului pulmonar şi
silicozei pulmonare: infuzie, din 10 g
flori şi frunze uscate şi mărunţite peste
care se toarnă 2 căni (500 ml) cu apă în
clocot. Se lasă acoperită 15–20 minute.
Se strecoară. Se amestecă cu miere de

tei sau flori de munte. Se bea conţinutul a
2 căni pe zi, una dimineaţa şi alta seara,
înainte de culcare. 3. Pentru tratarea
bronşitei: infuzie, din 2–3 linguri flori
uscate şi mărunţite peste care se toarnă o
cană de apă în clocot. Se lasă acoperită
15 minute. Se strecoară. Se bea, la 2–3
ore, conţinutul unei căni. 4. Pentru
combaterea crizelor de astm bronşic:
ţigări, din frunze uscate şi tăiate mărunt,
folosite în loc de tutun. 5. Pentru tratarea
laringitelor, traheitelor, dispepsiilor:
infuzie, din 2–3 linguri flori şi frunze
uscate şi mărunţite peste care se toarnă o
cană (200 ml) cu apă în clocot. Se lasă
acoperită 15 minute. Se strecoară. Se bea
în cursul unei zile, în mai multe prize.
Uz extern. 1. Pentru tratarea plăgilor,
ulceraţiilor şi erupţiilor tegumentare:
decoct, din 2–3 linguri frunze zdrobite la
o cană (250 ml) de apă. Se fierbe 10
minute. Se lasă acoperită 20 minute. Se
strecoară. Se spală local, folosind un
tampon de vată. 2. Pentru tratarea
rănilor: frunze crude,
crude, se aşează pe locul
afectat. Au rolul de a grăbi vindecarea.
COSMETICĂ. Pentru îngrijirea
tenurilor uscate, ridate: infuzie, dintr-o
lingură flori uscate la 100 ml apă în
clocot. Se lasă acoperită 15 minute. Se
aplică comprese.
POROINIC 1
(Orchis
(Orchis
purpurea Huds), fam. Orchidaceae.
Plantă erbacee, perenă, geofită, întâlnită
prin păduri, margini de pădure,
tufărişuri, în regiunea de câmpie şi de
dealuri; se mai numeşte bujorei, bujor,
gemănăriţă, poranici, poroinică,
sculătoare, untul vacii; Germ:
Germ:
Braunrotes Knabenkraut; Magh:
Magh: Bobors
kosbor; Rus:Rus: Iatrâşnic purpunâi.
Răspândit în Europa Centrală.
ISTORIC. Plantă cunoscută de
multă vreme, mai ales în Moldova, unde
femeile plămădeau tuberculii în rachiu şi
îl beau cu dorinţa de a avea copii.
290
DESCRIEREA SPECIEI . Tuberculi
întregi, globuloşi sau ovoidali, cu
numeroase rădăcini groase. Tulpină
înaltă de 30–70 cm, oblic-erectă,
viguroasă, muchiată, verde-deschis, spre
vârf adesea violet-purpuriu nuanţată.
Frunze din baza vaginată oblongi, moi,
pe faţa superioară verzi-închis, lucioase,
iar pe cea inferioară palid verzi, cu
nervuri proeminente; frunzele inferioare
obtuze, iar cele superioare acute.
Inflorescenţă mare, multifloră, deasă, la
început conică, apoi alungit-ovată,
uneori lungă până la 15 (25) cm, cu
flori roze sau albăstrui-alburii, cu
puncte sau pete dese negricios-purpurii,
adesea mai mult sau mai puţin
confluente. Bractee ovate, acute, foarte
scurte, scvamiforme, deschis violete, la
bază mai închis colorate. Înflorire, V–
VI.
RECOLTARE. Tuberculii
(Orchisae tuber)
tuber) se recoltează şi se
folosesc proaspeţi sau se usucă înşiraţi
pe sfoară. Se comercializează sub
numele de salep tuber.
tuber. Sunt lipsiţi de
miros şi au gust mucilaginos. Florile
(Orchisae flos)
flos) se recoltează pe timp
frumos şi se usucă la umbră.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ. Conţine
mucilag (45–90%) cu structură
neozuronică care, prin hidroliză,
formează glucoză sau maltoză; mai
conţine amidon (30%), dextrine (până
la 13%), pentozane, săruri minerale
constând din fosfat de potasiu, clorură
de potasiu, clorură de calciu.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE . Principiilor
291
active din tuberculi li se atribuie
proprietăţi de pansare intestinală,
antidiareeice pentru copii şi ca aliment
reconstituant în stări de epuizare,
convalescenţă. I se mai atribuie
proprietăţi afrodiziace.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Pentru
FITOTERAPIE.
tratarea iritaţiilor intestinale: mucilagiu
dens (Mucilago Salpi), Salpi), se ia la
recomandarea medicului, servind ca
pansament intestinal. 2. Pentru tratarea
de diaree la copii: pulbere tubercul, ½
linguriţă după care se bea apă. 3.
Empiric, pentru stimularea sexuală:
macerare, de tuberculi pisaţi în ţuică. Se
bea conţinutul a 1–2 păhăruţe seara,
înainte de culcare.
POROINIC 2
(Orchis
(Orchis
militaris L), fam. Orchidaceae. Plantă
erbacee, perenă, geofită, întâlnită prin
pajişti, rarişti şi margini de pădure,
tufărişuri, mai ales pe substrate
calcaroase, din regiunea dealurilor şi cea
montană; se mai numeşte bujorei, bujori,
gemănăriţă, poranic, poranici, poranică,
sculătoare, untul vacii; Germ:
Germ: Helm-
Knabenkraut; Magh:
Magh: Vitéz kosbor; Rus:Rus:
Iatrâşnic şlemonosnâi; Ucr: Ucr: Slociok.
Răspândită în Europa şi Asia.
ISTORIC. Planta este cunoscută din
vechime. Ea a fost folosită ca afrodiziac
şi pentru reconfortarea organismului aflat
în convalescenţă, probabil încă de pe
timpul dacilor.
DESCRIEREA SPECIEI. Tuberculi
întregi, ovoidali, îngustaţi puţin spre vârf,
rareori aproape globuloşi, cu rădăcini
filiforme. Tulpină înaltă de 25–45 (60)
cm, erectă, puţin muchiată, verde-deschis
în partea superioară, uneori violet
nuanţată şi lipsită de frunze, la bază cu
frunze vaginiforme subţiri,
membranoase. Frunze oblong-eliptice,
acute, apropiate între ele, aproape
cărnoase, cu nervuri evidente, lucioase.
Inflorescenţă la început piramidală, apoi
cilindrică, cu numeroase flori la exterior
palid roze şi adesea cenuşiu nuanţate,
iar la interior mai mult sau mai puţin
deschis purpuriu-violete, cu nervuri
închis purpurii, cu miros slab de
cumarină. Bractee mai scurte decât
ovarul, scvamiforme, roz-violete.
Înflorire, V–VI.
RECOLTARE. Tuberculii
(Orchisae tuber)
tuber) se recoltează şi se
folosesc proaspeţi sau se usucă înşiraţi
pe sfoară. Se comercializează sub
numele de salep tuber.
tuber. Sunt lipsiţi de
miros şi au gust mucilaginos. Florile
(Orchisae flos)
flos) se recoltează pe timp
frumos şi se usucă la umbră.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ. Conţine
mucilag (45–90%) cu structură
neozuronică care, prin hidroliză,
formează glucoză sau maltoză; mai
conţine amidon (30%), dextrine (până
la 13%), pentozane, săruri minerale
constând din fosfat de potasiu, clorură
de potasiu, clorură de calciu.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE . Principiilor
active din tuberculi li se atribuie
proprietăţi de pansare intestinală,
antidiareeice pentru copii şi ca aliment
reconstituant în stări de epuizare,
convalescenţă. I se mai atribuie
proprietăţi afrodiziace.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Pentru
FITOTERAPIE.
tratarea iritaţiilor intestinale: mucilagiu
dens (Mucilago Salpi), Salpi), se ia la
recomandarea medicului, servind ca
pansament intestinal. 2. Pentru tratarea
de diaree la copii: pulbere tuberculi, ½

linguriţă, după care se bea apă. 3.
Empiric, pentru stimularea sexuală:
macerare, de tuberculi pisaţi în ţuică. Se
bea conţinutul a 1–2 păhăruţe seara,
înainte de culcare.
PORTOCAL (Citrus
(Citrus
sinensis (L) Osbeck), fam. Rutaceae.
Pom fructifer, arbust sau arbore, originar
din China meridională, Indonezia,
Birmania şi India, cultivat prin sere şi
apartamente; se mai numeşte naranză,
naramţă, nărămză, nărozmă, neramce,
noronţă, pomoroancă, pomoroanţă,
portucal, purdacalie; Engl:
Engl: Orange tree;
Franc:
Franc: Citronnier oranger; Germ: Germ:
Apfelsinenbaum, Orange, Orangenbaum;
Magh:
Magh: Narancs, Naracsfa; Rus:
Rus:
Pomeraneţ bigaradia. Răspândit în
Europa şi Asia de Sud.
ISTORIC. Portocalul este cunoscut
cu mult înaintea antichităţii. El a fost
menţionat în literatură pentru prima dată
în China, în cartea Yu, Kung,Kung, dedicată
împăratului Ta Yu (2205–2197 îHr). În
monografia portocalului, apărută în anul
1178, Han Yen-Chih face ample referiri
privind cultura citricilor în China, descrie
27 specii şi prezintă tehnologia culturii,
tratarea bolilor, recoltarea fructelor şi
utilizarea lor (Mari-Ann Drobotă, 1988).
A fost adus în Europa în timpul
cruciadelor şi diseminat mai ales în zona
mediteraneană. În secolul al XV-lea,
portocalul ajunge în Portugalia şi Spania,
iar în secolul al XVI-lea, în celelalte ţări
mediteraneene. În anul 1518, portocalul
este adus în America, de către navigatorul
Bernal Diaz del Castillo, lângă Vera
Cruz, Mexic. În Brazilia, ajunge în anul
1540, iar în Florida în anul 1565, unde
împreună cu alte citrice (lămâiul,
citronul, lime) este plantat în noua
aşezare Sf. Augustin. În nordul Mexicului
şi în sudul Arizonei, în anul 1707, se
înfiinţează primele plantaţii de portocal
sub îngrijirea misionarului Eusebio Kino.
În California portocalul ajunge în anul
292
1769 şi se cultivă pe proprietăţile
particulare din anul 1834. În Africa,
partea sudică, portocalul este menţionat
în anul 1655, el fiind adus din insula Sf.
Elena şi plantat pe proprietatea
generalului olandez Van Riebeeck's, din
Lapetawn. În Australia, se înfiinţează
prima plantaţie în anul 1788, în Nueva
Gales del Sur, de către căpitanul Hunter
care a adus materialul săditor din
Brazilia. În anul 1792, portocalul a fost
adus în Hawaii, la bordul navei
căpitanului George Vancover. În prezent
se cultivă pe toate continentele.
Producţia mondială este de cca 41 mii
t/ha. Principalele ţări producătoare sunt
Brazilia, SUA, Mexic, Spania, Italia,
China, India, Egipt, Israel, Maroc ş. a
(Mari-Ann Dobrotă, 1988).
DESCRIEREA SPECIEI. Tulpini
înalte de 3–12 m. Frunze eliptice,
acuminate la vârf, slab-dinţate pe
margini, peţioli aripaţi. Flori albe, cu
caliciu păros, foarte mirositoare, solitare
sau dispuse în corimbi panciflori.
Înflorire, IV–V. Fruct, bacă globuloasă,
portocalie.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ.
Portocalele conţin apă (90%), proteine
(0,7%), hidraţi de carbon (cca 9%),
acizi organici (1,5–25 g%), vitaminele
C (35–50 mg%), A (11g%), B1 (0,06 mg
%), B2 (0,03 mg%), niacin (0,2 mg%),
săruri de sodiu (2 mg%), potasiu (130
mg%), calciu (30 mg%), fosfor (15 mg
%), fier (0,4 mg%). Valoare energetică,
293
39 kcal/100 g pulpă, din care se resoarbe
89%.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE . Fructele plantei,
frunzele şi florile au utilizări terapeutice
în medicina tradiţională umană şi
veterinară. Principiile active din fructe
acţionează ca tonic muscular şi al
sistemului nervos, remineralizant,
întăreşte capacitatea de apărare naturală,
stimulează regenerarea celulelor şi
tegumentelor, previne hemoragiile şi
contribuie la oprirea lor, combate
scorbutul, diminuează sau înlătură
spasmele, limitează sau înlătură acţiunea
toxinelor, dezvoltă pofta de mâncare,
favorizează secreţia bilei şi eliminarea ei
în intestin, retrage din masa tumorilor
toxinele şi provoacă eliminarea lor din
corp, favorizează transpiraţia, acţionează
asupra epiteliului renal, mărind cantitatea
de urină eliminată, fluidifică sângele,
protejează celulele hepatice (hepato-
protectoare), ocrotitoare şi tonifiante ale
vaselor sanguine, uşor laxative. Coaja
(pericarpul) acţionează febrifug şi laxativ.
Frunzele şi florile conţin principii active
cu rol antiseptic şi calmant. Fructele sunt
recomandate intern pentru creştere, în
convalescenţe şi pentru prevenirea
îmbătrânirii, în anemie, lipsa poftei de
mâncare (anorexie), scorbut,
demineralizare, astenie fizică şi
intelectuală, dispepsie, tendinţe
hemoragice şi fragilitate capilară, boli
hepatice, hipervâscozitate sanguină,
tromboză, ameţeli, amorţirea membrelor,
infecţii diverse, stări febrile, paludism,
intoxicaţii, dermatoze, eczeme, stomatite,
gingivite, diabet, isterie, meteorism (gaze
intestinale), laringită. Frunzele se
recomandă în cefalee, insomnie,
palpitaţii, tuse, spasme. Florile sunt utile
în tratarea cefaleei, insomniei, cuperozei
(nas roşu), palpitaţiilor, tusei, spasmelor
gastrointestinale. Coaja (pericarpul) este
indicată în febră, oboseală.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Pentru
FITOTERAPIE.
tratarea dispepsiilor, meteorismului,
hemoragiilor, trombozelor, fragilităţii
capilare, în hipervâscozitate sanguină,
astenie fizică şi intelectuală, scorbut,
prevenirea îmbătrânirii, infecţii,
intoxicaţii, isterie, laringită, boli
hepatice: a) consumate ca atare,
atare, în stare
proaspătă; b) suc, suc, obţinut prin
stoarcerea pulpei portocalei; 2–3 pahare
pe zi. 2. Pentru prevenirea constipaţiei:
coaja de la 2 portocale se fierbe 30
minute. Se scoate şi se aruncă apa. Se
fierbe din nou în 1 litru de apă la care se
adaugă 20 g zahăr. Se scoate şi se lasă
pe o farfurioară până a doua zi
dimineaţa, când se consumă. Acţiune
laxativă. 3. Pentru tratarea obezităţii:
decoct, dintr-o portocală şi trei lămâi
tăiate felii, la ½ litru de apă. Se fierbe
10 minute. Se adaugă 2 linguri de
miere. Se fierbe din nou cinci minute.
Se strecoară. Se lasă la răcit. Se bea
conţinutul a trei pahare pe zi
(dimineaţa, prânz, seara). 4. Pentru
tratarea cefaleei, insomniei, tusei,
palpitaţiilor: a) infuzie, din 1–2
linguriţe pulbere frunze peste care se
toarnă o cană (200 ml) cu apă. Se lasă
acoperită 15 minute. Se strecoară;
pentru cefalee, tuse, palpitaţii se bea
conţinutul a 2–3 căni pe zi; pentru
insomnie se bea seara înainte de
culcare; b) decoct, dintr-o linguriţă
pulbere frunze la o cană (200 ml) cu
apă. Se fierbe 5 minute. Se strecoară. Se
foloseşte ca mai sus. 5. Pentru tratarea
spasmelor gastrointestinale, în
palpitaţii, tuse, insomnie: infuzie, dintr-
o linguriţă pulbere flori peste care se
toarnă 200 ml apă în clocot. Se lasă
acoperită 15 minute. Se strecoară. Se
consumă conţinutul a 2–3 căni pe zi. 6.
Pentru tratarea febrei, oboselii: coaja, se
consumă ca atare. Uz extern. Pentru
tratarea stomatitelor, gingivitelor,
dermatozelor, eczemelor se fac
tamponări locale cu suc obţinut prin
stoarcerea unei portocale.
COSMETICĂ. Pentru întreţinerea
tenului se aplică pe faţă felii de
portocală, timp de 15–20 minute.
Previne formarea ridurilor, tonifică şi

catifelează pielea. Se pot aplica şi pe gât,
umeri. Tratarea tenului se face după
demachiaj.
PORUMB (Zea (Zea mays L),
fam. Poaceae/Gramineae. Plantă
erbacee, anuală, cereală, unisexuat-
monoică, alogamă, cultivată în scopuri
alimentare, industriale şi furajere din
zona de stepă până la altitudinea de 530
m; se mai numeşte cucuruz, cucoriţă,
gârnişor, mălai, păpuşă, porâmb, penche,
tenchiu, tengheri; Engl:
Engl: Maize; Franc:
Franc:
Mais; Germ:
Germ: Mais, Kukuruz; Maced: Maced:
Calambuchiu; Magh:Magh: Tengeri, Kukorika,
Törökbúza; Rus: Rus: Kukuruza; Ucr: Ucr:
Kukuruza. Răspândit pe toate
continentele.
ISTORIC. Porumbul a fost cultivat
din timpuri preistorice de triburile
amerindiene. Vechimea culturii
porumbului în America este dovedită prin
numeroase resturi de ştiuleţi şi boabe
găsite în locuinţele preistorice ale
triburilor, cu cca 4000–6000 ani îHr.
Cercetări arheologice în unele peşteri din
statul Noul Mexic (SUA) au scos la
iveală ştiuleţi datând cu 2000 ani îHr.
Grija acordată culturii aceste plante era
foarte mare. Dovada constă în urmele
vechi de canale pentru irigaţie, unele
lungi de cca 750 km şi lăţimea de 4 m,
precum şi varietăţile de porumb cultivate
în funcţie de modul de utilizare găsite
atât în Peru, cât şi în Mexic. Pentru pâine
se cultiva porumbul amidonos, iar pentru
păsat cel cu bobul tare (G. Sprague, 1955;
N. Zamfirescu, V. Velican, N. Săulescu,
1965). Porumbul a constituit substratul
economic al civilizaţiei precolumbiene
(incaşă, aztecă, maya). Băştinaşii din
insula Haiti îl numeau machiz,
machiz, din care a
derivat numele speciei mays. Adus în
Europa din prima expediţie a lui Columb
(1493), a fost cultivat în Spania, apoi în
Italia şi alte ţări. Ulterior s-a răspândit în
Asia şi Africa. În România a fost introdus
la sfârşitul secolului al XVII-lea. Potrivit
294
letopiseţelor, în Muntenia porumbul a
fost adus şi cultivat în timpul domniei
lui Şerban Cantacuzino, în Moldova pe
vremea lui Constantin Duca-Vodă, iar în
Transilvania pe vremea împărătesei
Maria Thereza.
DESCRIEREA SPECIEI . Rădăcină
fasciculată adventivă (formată din câte
4–10 (16) ramificaţii la fiecare nod
subteran al tulpinii. Cresc lateral până
la 75 cm, iar în adâncime peste 2,5 m.
Primele 2–5 noduri supraterestre
formează rădăcini adventive de sprijin,
care ancorează planta şi o nutresc cu
apă şi săruri minerale. Tulpină
cilindrică, înaltă de 1,5–3 m, diametrul
2–6 cm, canaliculată pe o parte, cu 7–15
(21) internoduri pline cu măduvă.
Formele tardive sunt mai înalte şi mai
viguroase decât cele timpurii. Frunze
linear-lanceolate, alterne, pe două
rânduri de-a lungul tulpinii, formate din
teacă şi limb lanceolat, lung de 50–80
cm, pe faţă aspru-pubescente, pe dos
glabre, lucioase, cu nervura principală
foarte pronunţată. Teaca glabră sau
păroasă. Ligulă emarginată, lungă de 3–
5 mm, ciliată, pubescentă. Flori mascule
formate din 3 stamine, grupate câte 2
(3) în spiculeţe, iar acestea în panicul
spiciform ramificat, terminal. Flori
femele formate din ovar monocarpelar,
stigmat filiform, lung de 15–25 (40) cm
bifurcat la vârf, acoperit cu papile
stigmatice (mătase), grupate 200–800
într-o inflorescenţă, numită ştiulete,
lung de 10–30 (50) cm, acoperit cu
frunze formate numai din teacă
(pănuşi). Rahisul ştiuletelui poartă
spiculeţe inserate în rânduri perechi,
conţinând o floare superioară fertilă şi
una inferioară sterilă. Glume late, mai
scurte decât ovarul, albe, roz sau roşii.
Palee scurte şi transparente. Polenizare
alogamă, anemofilă. Tubul polinic
străbate stigmatul în 12–18 ore. Fruct,
cariopsă golaşă, cu mărime şi culoare
variabile (albă, galbenă, portocalie,
roşie, rar albastră-închis.
295
(făina de porumb) acţionează ca
antiinflamator, calmant, coleretic,
galactogog, energizant, hemostatic,
nutritiv, vitaminizant (C, E, K),
reconstituent, emolient tegumentar.
Stimulează eliminarea bilei în intestin,
elimină sau limitează procesul
inflamator, diminuează excitabilitatea
nervoasă şi asigură un efect uşor
sedativ, stimulează secreţia glandelor
mamare, acţionează ca tonic, stimulent,
RECOLTARE. Mătasea (Maydis (Maydis
revitalizant, întăritor, regenerator,
stigma)
stigma) se culege înainte de maturizarea
opreşte hemoragiile uşoare
porumbului, când boabele se află în faza
gastrointestinale. Mătasea acţionează
de lapte. Se usucă la umbră. Mirosul este
diuretic, saluretic, colagog. Acţiunea sa
slab, particular. Gustul dulce,
diuretică şi saluretică este asigurată de
mucilaginos. Se păstrează în pungi de
sinergismul dintre flavone, saponine şi
hârtie. Ştiuleţii se recoltează în faza în
sărurile de potasiu. Cenuşa de ştiuleţi
care, dezveliţi de pănuşi, scârţiie la
(coceni) este antiinflamatoare gastrică,
răsucire şi boabele conţin 26–32% apă.
înlătură durerile gastrice, stimulează
Recoltarea ştiuleţilor se face mecanizat
secreţia gastrică. Mămăliga pregătită
sau manual. Recoltarea mecanizată se
din mălaiul (făina) de porumb este
face sub formă de ştiuleţi depănuşaţi sau
indicată a fi consumată de cei care
sub formă de boabe. Pentru evitarea
suferă de afecţiuni cardio-vasculare,
pierderilor, în urma combinelor se ia
hepatice, renale, albuminurie, artrite,
măsura de strângere a ştiuleţilor. Manual,
bronşită acută, calculi renali, cistită,
ştiuleţii se recoltează depănuşaţi, după
colecistită cronică, diabet, dischinezie
care tulpinile se taie, se leagă în snopi şi
biliară, dismenoree, gută, gripă, tuse,
se transportă în gospodărie pentru a fi
traheobronşită, uricemie, uretrită,
folosite ca nutreţ pentru vite. Producţia pe
hepatită, hipoglicemie, impetigo, litiază
teren neirigat este cuprinsă între 50–100
renală, metrită, reumatism, hemoragii
q/ha, iar pe teren irigat se ajunge până la
uşoare gastrointestinale. Mătasea poate
200 q/ha.
fi utilizată ca adjuvant în afecţiuni
COMPOZIŢIE CHIMICĂ . Boabele
cardiace şi urinare, amigdalită, ascită,
conţin apă (13,5%), proteine (10%),
colică renală, edem, menstruaţie
glucide (70,7%, din care amidon 61,0%,
dificilă, metroragii, nefrită, pleurezie,
pentozani 6,0%, celuloză 2,3%, dextrine
obezitate, afecţiuni ale vezicii biliare şi
1,4%), grăsimi (4,0%), săruri minerale
ale vezicii urinare. Cenuşa de ştiulete
(1,4%), substanţe organice acide (0,4%),
(cocean) este indicată în durerile de
vitaminele B1, B2, E şi PP. Mătasea de
stomac şi pentru stimularea funcţiei lui.
porumb conţine săruri de potasiu şi
Procedeul se practică la Cisnădie,
calciu, dioxid de siliciu, sponine, ulei
judeţul Sibiu.
volatil, alantoină, ceară, vitaminele C, E,
MEDICINĂ UMANĂ.
K.
PROPRIETĂŢI FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Ca
FITOTERAPIE.
FARMACODINAMICE . Mătasea adjuvant în tratamentul disfuncţiile
(stilurile şi stigmatele gineceelor) are hepatobiliare, litiazei biliare, în menstre
utilizare terapeutică în medicina umană neregulate şi dureroase, tulburări de
şi veterinară, cultă şi tradiţională. menopauză, cistite, afecţiuni ale
Cocenii (ştiuletele fără boabe) au utilizări sistemului cardiovascular, litiază renală,
în medicina umană tradiţională. Mălaiul hidropizie, reumatism, hemoragii:

infuzie, din 2 linguri mătase de porumb
peste care se toarnă o cană (200 ml) cu
apă în clocot. Se lasă acoperită 10–15
minute. Se strecoară. Se ia câte o lingură
la 3 ore. 2. Pentru tratarea litiazei renale,
gutei: infuzie, dintr-o linguriţă mătase de
porumb la o cană cu apă în clocot. Se lasă
acoperită 10–15 minute. Se strecoară. Se
bea conţinutul a 2–3 căni pe zi. 3. Pentru
tratarea afecţiunilor renale, vezicale,
cistitelor: infuzie, din 3–5 g mătase
porumb peste care se toarnă o cană cu
apă fierbinte. Se lasă acoperită 10–15
minute. Se strecoară. Se bea conţinutul a
2–3 căni pe zi. 4. Pentru tratarea ascitei,
afecţiunilor renale, vezicale, contra
umflării picioarelor (în boli de inimă):
decoct, dintr-o linguriţă amestec părţi
egale mătase de porumb şi cozi de cireşe
la o cană cu apă. Se dă în clocot 2–3
minute. Se lasă acoperit 10–15 minute.
Se strecoară. Se bea conţinutul a 1–2
ceşti pe zi. 5. Ca adjuvant în boli de
rinichi şi vezică, ascită, după boli de
ficat, inimă, metroragii etc: sirop,
preparat din 25 g extract mătase de
porumb, la care se adaugă 975 g sirop de
zahăr. Se iau 2–4 linguri pe zi. 6. Pentru
dieta celor care prezintă valori ridicate
ale colesterolului, în ateroscleroză: ulei,
ulei,
din germeni de porumb, se iau câte 2
linguri de ulei dimineaţa şi înainte de
masa de seară. Tratamentul durează
câteva săptămâni sau luni. 7. Medicina
populară foloseşte pentru tratarea
durerilor de stomac şi stimularea funcţiei
lui, extractul alcoolic din cenuşa de
coceni. La Cisnădie, medicamentul se
pregăteşte astfel: se ard 20 de ştiuleţi
(coceni) de porumb, foarte bine uscaţi şi
fără boabe, pe o tavă inoxidabilă. Arderea
se face curat şi complet. Cenuşa obţinută
se pune într-o sticlă şi se toarnă peste ea
1 litru de ţuică. Se lasă la macerat 3
săptămâni. Sticla se agită zilnic pentru
omogenizarea conţinutului. Cu 2–3 zile
înainte de împlinirea celor 21 zile, se lasă
la decantat – sticla nu se mai agită. La
termen se strecoară. Se păstrează într-o
sticlă închisă la culoare şi astupată cu
296
dop. Se ia un păhărel zilnic pe stomacul
gol. Uz extern. 1. Empiric, din mălai se
face o mămăligă deasă (uscată) cu care
se tamponează tricofiţiile şi impetigoul
la copii. Tamponarea se face cu
mămăligă fierbinte. 2. Pentru tratarea
durerilor, junghiurilor, răcelii,
crampelor stomacale, durerilor de ficat,
amigdalitei: cataplasme, cu mămăligă
fierbinte. Se aşează pe locul dureros. 3.
Pentru tratarea umflăturilor,
muşcăturilor, plăgilor, dermitelor:
cataplasme, cu mălai. Acesta se
amestecă cu puţină apă, se aşează pe
locul afectat şi se bandajează.
Gemoterapie. Uz intern.
intern. 1. Pentru
tratarea de insuficienţă coronaniană,
infarct miocardic, sindrom post-infarct,
miocardio-angioscleroză: macerat
glicero-hidro-alcoolic 1 DH, DH, din
rădăcini tinere de porumb (Zea mays). mays).
Se iau 30-70 picături, de 1-3 ori pe zi,
în puţină apă, cu 15 minute înainte de
masă sau câte 30 picături de 3-4 ori pe
zi. 2. Pentru tratarea bolilor menţionate
sau a altor boli, cu mărirea eficienţei
terapeutice, maceratul obţinut din
rădăcinile tinere de porumb se asociază
cu maceratele glicero-hidro-alcoolice 1
DH obţinute de la alte specii de plante:
cu maceratul mugurilor proaspeţi de
sânger (Cornus sanguinea),
sanguinea), pentru
sindrom post-infarct, favorizează
cicatrizarea; cu maceratele mugurilor
proaspeţi de sânger (Cornus
(Cornus sanguinea)
sanguinea)
şi mugurilor proaspeţi de liliac (Syringa
vulgaris),
vulgaris), pentru insuficienţă
coronariană; cu maceratul mugurilor
proaspeţi de liliac (Syringa
(Syringa vulgaris),
vulgaris),
pentru miocardo-angio-scleroză; cu
maceratele mugurilor proaspeţi de alun
(Corylus avellana)
avellana) şi rădăcinilor tinere,
radicelelor proaspete de secară (Secale
ceriale),
ceriale), pentru hepatite virale.
Maceratele glicero-hidro-alcoolice 1
DH se pregătesc separat şi apoi se
combină. Se administrează 50-100
picături de 1-2 ori pe zi, în puţină apă
(F. Piterà, 2000).
297
PORUMBAR (Prunus
spinosa L), fam. Rosaceae. Arbust
spinos, indigen, microfanerofit, foarte
comun în toate regiunile ţării, întâlnit pe
coaste însorite, dealuri pietroase,
stâncării, răzoare, păşuni, fâneţe, margini
de pădure, rărituri de pădure, de la
câmpie până în etajul montan (1.000 m);
se mai numeşte corobel, coţobrei,
coţobrel, curcudel, mărăcine, mărăcine
alb, porumb, porombrel, porumbariu,
porumbea, porumbel, porumbrei,
scorobar, scorombar, scorumbar,
scorumbariu, spin, spinul cerbului, spin
scorumbar, ţârn, ţrm; Engl:
Engl: Blackthorn;
Germ:
Germ: Schlehdorn; Magh:
Magh: Kökény; Rus:Rus:
Sliva koliuceia. Răspândit în Europa,
Asia, Africa de Nord, America de Nord.
ISTORIC. Specie cunoscută din
antichitate. Dacii îi spuneau colcodela,
colcodela,
care a derivat cu timpul în corcodel,
curcudel,
curcudel, nume ce se găsesc şi astăzi în
diferite judeţe din ţară. Moşii şi strămoşii
noştri îi foloseau coaja la vopsitul în roşu.
Durerile de dinţi se tratau cu decoctul
obţinut prin fierberea scoarţei de rădăcină
de porumbar şi scoarţei de rădăcină de
stejar. Decoctul obţinut din fierberea
rădăcinilor de porumbar era folosit contra
durerilor de dinţi şi pentru întărirea lor.
Fructele pisate cu sâmburi se fierbeau, iar
decoctul obţinut se folosea în pântecărie
(diaree); tot în acest scop se mai folosea
decoctul obţinut prin fierberea rădăcinilor
şi fructelor (Leon, N, Istoria medicală
naturală a poporului român, Bucureşti,
1903). În mai multe zone din ţară,
rădăcina de porumbar se fierbea, iar
decoctul obţinut se bea dimineaţa de cei
ce boleau de inima ai rea (enterită). La
Dăneşti (Vaslui), pentru tratarea de
dizenterie se consumă fructe fierte, iar
zeama se bea cu intermitenţă (C. Bâtcă,
C. Gorea, 1972). Astăzi în mai multe
localităţi din ţară, pentru tratarea de
inimă ai rea (enterită) se foloseşte
decoctul obţinut din mâzga galbenă de
sub scoarţă. În Moldova, pentru greutate
la inimă (indigestie), porumbele
(fructele) necoapte se fierb, iar decoctul
obţinut se bea. În satele din jurul
Careilor, cu decoctul obţinut din
fierberea rădăcinilor, amestecat cu
secară prăjită, se tratează dizenteria la
animale.
DESCRIEREA SPECIEI . Rădăcină
profundă, ramificată. Tulpină înaltă de
1–2 (3) m, cu numeroase ramificaţii
laterale. Scoarţă cenuşie-închis, puţin
crăpată. Lemnul dur şi dens. Lujeri
pubescenţi, cenuşii, cu numeroase
brahiblaste deţinătoare a numeroşi
muguri spre vârf. Muguri mici (1–1,5
mm). Frunze eliptice, alungit-obovate,
cu baza cuneată, pe margine crenat-
serate, păroase pe faţa inferioară. Flori
albe, hermafrodite, solitare, pedicelate,
apar înaintea înfrunzirii. Înflorire, IV–
V. Fructe, drupe globuloase, negre-
albăstrui, brumate, cu pulpa aderentă la
sâmbure, lung-pedicelate. Fructificare,
VII–VIII.
RECOLTARE. Florile (Pruni
(Pruni
spinosus flos)
flos) se recoltează în perioada
de început a înfloririi, pe timp uscat,
prin ciupirea floare cu floare. Se usucă
la umbră, în poduri acoperite cu tablă.
Uscarea artificială, la 40oC. Frunzele
(Pruni spinosus folium)
folium) se recoltează
până în luna iulie. Se usucă la umbră în
strat subţire de preferat în poduri
acoperite cu tablă. Rădăcinile mai
subţiri (Pruni
(Pruni spinosus radix),
radix), scoarţa
rădăcinilor şi scoarţa ramurilor tinere
(Pruni spinosus cortex)
cortex) se recoltează
toamna, la sfârşitul vegetaţiei. Se usucă
în camere bine aerisite, în strat subţire.

COMPOZIŢIE CHIMICĂ. Florile
conţin flavone, acizi organici, quercitin,
kemferol, săruri de magneziu şi potasiu,
glicozide. Fructele conţin zaharuri, acizi
organici, antociani, prunicianină,
polifenoli, gumirezine, taninuri, vitamina
C, săruri de calciu şi magneziu.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE . Rădăcinile,
scoarţa, frunzele, florile şi fructele au
utilizări terapeutice în medicina umană şi
veterinară, cultă şi tradiţională. Florile au
proprietăţi sedative, diuretice, depurative.
Aceste însuşiri le conferă glicozidele
cianogenetice şi flavonoidelor. Fructele
au acţiune astringentă şi diuretică. Au
efect antidiareeic, antidizenteric.
Medicina tradiţională foloseşte
rădăcinile, scoarţa rădăcinii şi chiar
scoarţa tulpinii contra durerilor de inimă,
florile ca antidiabetice, antiasmatice,
antiinflamatoare. Fructele sunt
recomandate în dureri de stomac, diaree,
dizenterie, afecţiuni renale, dischinezii
biliare, gută, tuse convulsivă şi spastică,
afecţiuni ale aparatului cardiovascular şi
pentru stimularea digestiei. Florile sunt
folosite ca sedativ şi ca diuretic în
tratamentul bolilor aparatului excretor
(nefrite, cistite, cistite hemoragice),
enteritelor. Frunzele sunt folosite în
erupţii tegumentare, boli de rinichi, boli
de vezică şi pentru eliminarea toxinelor
din organism.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Pentru
FITOTERAPIE.
uşurarea defecaţiei în stări de constipaţie,
ca hipotensiv în hipertensiune, sedativ
nervos şi diuretic: infuzie, dintr-o
linguriţă petale flori peste care se toarnă
o cană (200 ml) cu apă în clocot. Se lasă
acoperită 10–15 minute. Se strecoară. Se
bea conţinutul a 2–3 căni pe zi. 2. Pentru
tratarea erupţiilor tegumentare, bolilor de
rinichi, bolilor de vezică, ca depurativ:
infuzie, dintr-o linguriţă pulbere frunze,
peste care se toarnă o cană (200 ml) cu
apă în clocot. Se lasă acoperită 10–15
minute. Se strecoară. Se bea conţinutul a
2–3 căni pe zi. 3. Pentru tratarea diareei,
calmarea nervilor, ca tonic stomahic: vin,
298
din 300 g fructe zdrobite peste care se
toarnă 1 litru de must. Se lasă la
fermentat, apoi se trage în sticle şi se
astupă cu dop. Se bea zilnic câte un
păhărel. 4. Pentru tratarea diareei,
stimularea digestiei prin excitarea
sucurilor gastrointestinale, în afecţiuni
ale aparatului cardiovascular, infecţii
ale aparatului urinar, gută cu stimularea
diurezei (cu eliminarea de acid uric,
creatinină), tuse convulsivă şi spastică:
decoct, dintr-o linguriţă fructe la o cană
(250 ml) cu apă. Se fierbe 20 minute. Se
strecoară. Se bea conţinutul a 2–3 căni
pe zi. 5. Pentru tratarea diareei,
enteritei: decoct, din rădăcini uscate. Se
bea conţinutul a 2–3 căni pe zi. 6. În
satele din zona Vaslui, pentru tratarea
dizenteriei: decoct, din fructe uscate.
După fierbere, fructele se mănâncă, apoi
se bea zeama, de 3 ori pe zi, câte o cană
(200 ml). Uz extern. Pentru tratarea
durerilor de dinţi: decoct, din rădăcini
uscate şi mărunţite sau din scoarţă
uscată şi mărunţită. Se fierbe 20 minute,
se strecoară. Se lasă la răcit până la
călduţ, apoi se ţine în gură.
Fitohomeopatie . Uz intern.
intern. 1. În
nevralgii oculare faciale şi dentare:
tinctura-mamă,
tinctura-mamă, se administrează în
diluţiile centezimale a 4-a şi a 5-a. 2. În
afecţiuni urinare cu crampe vezicale,
disurie nervoasă sau a prostaticilor,
edeme gambiene cu oligurie: tinctura-
mamă,
mamă, se administrează de la diluţia a
3-a decimală la a 4-a centezimală.
Bolnavii urinari au micţiuni presante,
dar dificile, cu gâfâială şi durere când
apare oliguria apar şi edemele gambiene
cu tendinţă la anasarcă, cu micţiuni
dificile şi lente.
Gemoterapie . Uz intern.
intern. 1. Pentru
tratarea de urmări ale pneumoniilor,
inapetenţei la copii, sindrom
neuroastenic şi astenie generală, stări
constituţionale depresive, tuberculism,
dizarmonii de creştere la copii, stază
metabolică (accentuează schimbul
organic), tendinţă de edeme cardiace şi
renale, mici sindroame cardio-renale,
299
bronşite cronice ale bătrânului astenic cu
miocardioastenie, edeme asociate cu
cardiopatii, colici abdominale, meteorism
abdominal, nevralgii ciliare şi oculare
drepte după eforturi, iridiocistite şi
iridiocoroidite, dureri nevralgice, disurie
spastică şi tenesme vezicale cu nevoie
imperioasă de urinare, dureri ale vezicii
şi/sau la nivelul uretrei în timpul
micţiunii, astenia de primăvară, stări de
epuizare generală, urmări ale poluării
atmosferice cu substanţe potenţial
carcinogene, depurativ al sângelui,
revitalizarea tuturor funcţiilor cutanate,
retracţia cicatricelor: macerat glicero-
hidro-alcoolic 1 DH, DH, din muguri
proaspeţi de porumbar (Prunus
(Prunus spinosa).
spinosa).
Se iau 30-50 picături, de 1-3 ori pe zi, în
puţină apă, înainte de masă cu 15 minute.
2. Pentru tratarea altor boli, maceratul
glicero-hidro-alcoolic 1 DH,
DH, din mugurii
proaspeţi de porumbar se asociază cu alte
macerate glicero-hidro-alcoolic 1 DH
obţinute de la alte specii de plante: cu
maceratul mlădiţelor proaspete de măceş
(Rosa canina),
canina), pentru deficit imunitar,
convalescenţe prelungite, convalescenţă
post-gripală; cu maceratul mugurilor
proaspeţi de mesteacăn pufos (Betula
pubescens),
pubescens), pentru anorexie (lipsa poftei
de mâncare), întârzieri ale menstruaţiei;
cu maceratele mlădiţelor proaspete de
cătină roşie (Tamarix gallica) gallica) şi
mugurilor proaspeţi de alun (Corylus
avellana),
avellana), pentru anemie; cu maceratele
mugurilor proaspeţi de fag (Fagus
sylvatica),
sylvatica), maceratele scoarţei proaspete
de rădăcină luată de la mesteacănul
pufos (Betula pubescens)
pubescens) şi sevă de
mesteacăn alb (Betula
(Betula pendula),
pendula), pentru
oligurie cu edeme ale membrelor
inferioare; cu maceratul mugurilor
proaspeţi de liliac (Syringa
(Syringa vulgaris),
vulgaris),
pentru angina pectorală; cu maceratul
mlădiţelor proaspete de păducel alburiu
(Crataegus oxyacuntha),
oxyacuntha), pentru
insuficienţă cardiacă uşoară şi dilataţii
ale inimii drepte; cu maceratele
mugurilor proaspeţi de carpen (Carpinus
betulus)
betulus) şi de alun (Corylus avellana),
avellana),
pentru urmări ale bronho-pneumoniilor;
cu maceratul mugurilor proaspeţi de
jugastru (Acer campestre),
campestre), pentru
herpes Zoster oftalmic; cu maceratul
mugurilor proaspeţi de tei argintiu
(Tilia tomentosa),
tomentosa), pentru spasme ale
aparatului ocular, ale vezicii urinare şi a
inimii; cu maceratul mugurilor
proaspeţi de nuc (Juglans regia),
regia), pentru
acnee juvenilă şi furunculoză a feţei şi a
corpului; cu maceratele mugurilor
proaspeţi de coacăz negru (Ribes
nigrum)
nigrum) şi mlădiţelor proaspete de
rozmarin (Rosmarinus officinalis),
officinalis),
pentru hipotonie şi hipotensiune.
Maceratele, în toate cazurile, se
pregătesc separat şi apoi se combină. Se
iau 50-70 picături o dată pe zi, în puţină
apă, cu 15 minute înainte de masă (F.
Piterà, 2000).
PRAZ (Allium
(Allium porrum
L), fam. Liliaceae. Plantă erbacee,
bianuală, hemicriptofit-geofită,
alogamă, legumicolă, cu valoare
terapeutică, cultivată, originară din
zonele vecine Mării Mediterane (Egipt,
Grecia, Asia Mică); se mai numeşte ai,
ai sârbesc, ajimă, ceapă albă, ceapă
blândă, coada-vacii, hagimă, hajme,
horceag, por, poroi, poroaică, poriu,
praj, pur; Engl:
Engl: Leek; Franc:
Franc: Ail
poireau, Poireau; Germ:
Germ: Lauch, Porre;
Magh:
Magh: Poréhagyma, Párhagyma; Pol: Pol:
Cybula, Perlivka, Por; Rus:
Rus: Luk-porei.
Răspândit în cultură în Europa şi Asia.
ISTORIC. Cunoscut în cultură cu
mii de ani înainte de Hristos. În
antichitate a fost cultivat pe scară largă
de egipteni, daci, greci şi romani. Dacii
îi spuneau aeb, aib, eb, de unde a
derivat numele ai aflat şi astăzi în unele
localităţi din ţară. Papirusurile egiptene
menţionează că faraonul Kheops l-a
recompensat regeşte pe un medic, cu
100 legături de praz,praz, pentru că l-a
scăpat de o afecţiune urinară. În Iudea
era apreciat pentru calităţile sale şi
menţionat în Cartea numerelor. numerelor.
 300
Hipocrate i-a stabilit numeroase acţiuni niacină (0,3%), C (30 mg%), ulei volatil
terapeutice, multe din ele valabile şi azi (în cantităţi mici), fitoncide etc.
(emolientă, expectorantă, pectorală). PROPRIETĂŢI
Nero folosea prazul pentru curăţirea FARMACODINAMICE . Medicina
corzilor vocale, de unde şi porecla sa umană tradiţională îi atribuie proprietăţi
porofagul.
porofagul. Foarte apreciat şi în Evul antihelmintice, antiseptice,
Mediu. Cultivat pe suprafeţe mai mari în expectorante, emoliente, hemostatice,
vestul, sudul şi sud-estul Europei. În sedative, tonifiere a sistemului nervos,
România se cultivă pe suprafeţe mai mari mineralizant, pectoral, revolutiv,
în sudul şi estul ţării. Mai puţin în maturativ etc. Provoacă eliminarea
Ardeal, Banat, Crişana. viermilor intestinali; distruge
DESCRIEREA SPECIEI. Rădăcină microorganismele aflate pe tegumente
firoasă (fasciculată). Bulb mic, cu un sau mucoase; favorizează expectoraţia
singur mugur prins de disc. Frunze prin fluidificarea secreţiilor bronşice;
liniare, lungi de 8–12 cm, late de 4–30 relaxează ţesuturile şi diminuează starea
(60) mm, atenuate la vârf, cu nervuri inflamatore; opreşte hemoragia;
paralele, fine, evidente. Tecile lor diminuează organismul etc.
formează, prin suprapunere, în primul Recomandat intern în dispepsii, anemie,
an, o tulpină falsă, lungă de 20–70 (100) reumatism, artrită, gută, afecţiuni ale
cm, de care bulbul se distinge greu. căilor urinare, albuminurie, angină,
Tulpină florală dreaptă, aproape ateroscleroză, bronşită, insuficienţă
cilindrică, netedă, glaucă, plină în renală, azotemie, obezitate, litiază
interior cu ţesut spongios, înaltă de 50– renală, cistită, constipaţie,
120 (200) cm. Spat univalv caduc. Flori convalescenţă, dureri cardiace, dureri
cu perigon campanulat, albicios, roz sau otice (ureche), faringită, laringită,
violaceu, grupate 800–3.000 într-o afecţiuni hepatice, hidropizie, pletoră,
inflorescenţă globuloasă. Polenizare retenţie urinară, traheo-bronşită,
alogamă, entomofilă. Înflorire, VI–VIII. uremie, tuse, sterilitate, iar extern în
Fruct, capsulă obtuză. Seminţe negre. abcese, furuncule, cistite, retenţie
urinară, hemoroizi, înţepături de
insecte, bătături (clavus), plăgi,
îngrijirea tenului, afecţiuni dentare.
Intervine favorabil în unele tulburări
digestive (greaţă, arsuri, meteorism,
flatuenţă, digestie dificilă).
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Pentru
FITOTERAPIE.
efectul adjuvant în tratamentul
artritismului, aterosclerozei,
helmintiazei, traheitei, faringitei:
COMPOZIŢIE CHIMICĂ . Conţine consumat ca atare sau ca preparat
apă (87–90%), substanţă uscată (10– culinar. 2. Pentru tratarea litiazei urice
13%). Substanţele active sunt (renale), gutei, azotemiei, colicilor
reprezentate de proteine (2–3%), grăsimi gastrointestinale în helmintiază, boli
(0,30–0,4%), hidraţi de carbon (4%), cardio-renale, insuficienţă renală,
sodiu (3 mg%), potasiu (130 mg%), cistită, dureri cardiace, afecţiuni
calciu (50 mg%), fosfor (25 mg%), fier hepatice, pletoră, retenţie urinară,
(0,6%), magneziu, mangan, sulf, siliciu, uremie, albuminurie, sterilitate,
vitamine A (20 g%), B1, B2 (0,05 mg%), constipaţie: decoct, foarte concentrat,
pregătit din plantă tocată mărunt şi apă
în cantităţi egale. Se fierbe 20–30
301
minute. Se lasă acoperit pentru a se răci. PRIBOI (Geranium
Se strecoară. Se consumă 3 căni pe zi. 3. macrorrhizum L), fam. Geraniaceae.
Pentru afecţiuni pectorale: a) sirop, din Plantă erbacee, perenă, hemicriptofită,
decoct foarte concentrat, amestecat cu o întâlnită prin locuri pietroase, umede,
cantitate egală de miere. Se consumă 4–5 umbroase, pe soluri calcaroase din
linguriţe pe zi; b) sirop, din praz tăiat regiunea montană şi subalpină; se mai
foarte mărunt. Se cântăreşte şi se pune numeşte banat, bănat, briboi, bribor,
într-un borcan; peste el se toarnă miere în butură, cumătră, floarea-raiului,
greutate egală cu planta tăiată (de floarea-vinului, floarea-viorii, laba-
preferat miere de salcâm sau polifloră). gâştii, mascat, măntănac, muşcată,
Se amestecă conţinutul cu o lingură de muşcata-jinului, pălăria-cucului,
lemn. Se lasă 10 zile. Siropul obţinut se pliscu-cucoarei, poala-Sf. Mării, talpa-
trece într-o sticlă închisă la culoare. Se gâştii; Germ:
Germ: Dickwurzeliger
iau 4–5 linguri pe zi (reţeta se practică în Storchschsnabel; Magh:
Magh: Kandilla
satele din jurul oraşului Vălenii de gólyaorr; Rus:
Rus: Geran
Munte). Uz extern. 1. Pentru tratarea crupnokornevişcinaia. Răspândit în
anginei pectorale, furunculelor, abceselor, Europa Centrală.
ulceraţiilor supurate, umflăturilor ISTORIC. Plantă plăcut
gutoase, hemoroizilor, retenţiei urinare: mirositoare. Ea a fost cunoscută din
cataplasme, cu frunze fierte aplicate antichitate şi cultivată prin grădinile de
calde pe zonele afectate. Pentru emisia lângă case. Se punea în scăldătorile
urinii în caz de retenţie, cataplasmele se copiilor bolnavi de căimăceală
aşează pe abdomen. Puse pe furuncule le (epilepsie) şi la adulţii bolnavi de
maturizează mai repede. 2. Contra poceală (congestie celebrară, paralizie
bătăturilor la picioare (clavus): facială) sau a celor cu dureri de şale.
cataplasme, cu macerat de frunze în oţet, Frunzele proaspăt culese se puneau pe
24 ore. Maceratul se aplică pe bătătură şi bube şi pe varice (V. Butură, 1938).
se ţine 6–8 ore. Tratamentul durează 6–7 Decoctul plantei se bea pentru dureri
zile. 3. Pentru tratarea înţepăturilor de interne.
insecte: după ce se extrage acul de albină, DESCRIEREA SPECIEI . Rizom
viespe, se freacă locul cu o căpăţână de gros, orizontal, lung până la 10 cm,
praz tăiată în două. acoperit cu scvame brune. Tulpină
COSMETICĂ. 1. Pentru ramificată dicotomic în partea
decongestionarea tenului, combaterea superioară, păroasă, înaltă până la 25
acneii: mască, cu frunze fierte în apă cm. Frunze palmat-partite sau fidate, cu
timp de 30 minute. Se face o pastă şi se lobii obovaţi, lung-peţiolate, cele
aplică pe faţă. 2. Pentru combaterea superioare scurt-peţiolate. Flori roşii-
roşeţilor şi a erupţiilor feţei: suc, de praz închis, grupate într-o inflorescenţă
şi zer sau lapte dulce, în părţi egale. Se ramificată dicotomic, uneori
amestecă. Se fac tamponări locale sau se corimbiformă; caliciu cu sepale roşii,
unge faţa. 3. Pentru imprimarea unor păroase, cu 3 nervuri; corolă din 5
reflexe frumoase părului brun: decoct, petale rotund-obovate; androceu din 10
din frunze şi tulpină tocate mărunt. Se stamine; gineceu din 5 carpele.
fierb 25–30 minute. Se strecoară. Cu Înflorire, V–VII. Fruct glabru.
soluţia obţinută se clăteşte părul după
spălare.

RECOLTARE. Planta întreagă
(Geranii macrorrhizi herba)
herba) şi frunzele
(Geranii macrorrhizi folium)
folium) se
recoltează la începutul înfloririi. Se usucă
la umbră, în poduri acoperite cu tablă.
Uscarea artificială, la 40–50 oC. Pentru
extragerea uleiului eteric se foloseşte
proaspătă.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ . Frunzele,
rizomul şi rădăcinile conţin ulei eteric
bogat în germacrol (50%) şi alte
substanţe organice şi minerale.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE . Părţile aeriene
ale plantei, frunzele şi rădăcinile au
utilizări terapeutice în medicina umană
tradiţională. Planta nu este studiată
farmacodinamic. I se atribuie proprietăţi
astringente, diuretice, hipotensive,
afrodisiace, dezinfectante. Manifestă o
acţiune hemostatică locală; acţionează
asupra epiteliului renal, mărind cantitatea
de urină eliminată în timp; diminuează
tensiunea arterială; stimulează apetitul
sexual; distruge microorganismele ce se
găsesc pe ţesutul viu. Planta este folosită
intern în durerile de stomac,
hipertensiune, afecţiuni renale, iar extern
în stomatite, angine herpetice, epilepsie,
congestie cerebrală, paralizie facială,
epilepsie, răni, varice, albeaţă.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1. Pentru
FITOTERAPIE.
tratarea hipertensiunii, în dureri de
stomac, afecţiuni renale şi pentru
stimularea funcţiei sexuale: infuzie,
infuzie, din
1–1½ linguriţă plantă sau frunze uscate şi
mărunţite, peste care se toarnă o cană
(250 ml) cu apă în clocot. Se lasă
acoperită 15 minute. Se strecoară. Se bea
302
conţinutul a 2–3 căni pe zi. În unele
sate, pentru infuzie este folosită uneori
planta proaspătă. 2. Pentru stimularea
funcţiei sexuale şi înlăturarea durerilor
de stomac: extracţie alcoolică. Peste
plantă se pune ţuică (rachie). Se lasă 10
zile. Sticla se agită zilnic pentru
omogenizare. Se strecoară. Se bea
conţinutul unui păhăruţ, de 3 ori pe zi.
Uz extern. 1. Pentru tratarea
stomatitelor, anginelor herpetice: suc de
plantă. Se fac tamponări locale de mai
multe ori pe zi. Tot în acest scop se fac
gargarisme cu decoctul plantei. 2.
Pentru tratarea epilepsiei, congestiei
cerebrale, paraliziei faciale: băi, cu apă
caldă în care se pun mai multe frunze
sau planta proaspăt culeasă şi
fragmentată. 3. Pentru tratarea rănilor şi
varicelor: cataplasme, cu frunze
proaspete. Frunzele se rup, se spală
repede într-un curent de apă. Se aşează
pe locul afectat şi se bandajează. 4.
Pentru tratarea albeaţei: decoct, din
plantă proaspătă. Se spală globul ocular.
PRISTOLNIC
(Abutilon theophrasti Med), fam.
Malvaceae. Plantă erbacee, anuală,
terofită, întâlnită în locuri nisipoase,
cultivate şi necultivate, ruderale, mai
mult sau mai puţin jilave, prin şanţuri şi
gropi, pe marginea culturilor din lunci,
din zona stepei până în zona pădurilor
de stejar; se mai numeşte bună
dimineaţa, buruiană de tătarcă, crucea
pâinii, crucea popii, dalac, floarea
crucii, floarea pâinii, teişor;
teişor; Germ:
Germ:
Samtpappel; Magh:Magh: Selyemmályva,
Rus:
Rus: Kanatnik teofrasta. Răspândită în
Europa şi Asia.
ISTORIC. Plantă cunoscută din
antichitate. Decoctul ei era folosit
contra diareei la bovine. Numele
genului Abutilon, derivă din cuvintele
greceşti a = fără, bous = taur şi tilos =
diaree, cu referire la folosirea plantei
împotriva diareei la bovine.
303
DESCRIEREA SPECIEI . Tulpini decoct, din 10 g plantă uscată şi
ramificate sau simple, înalte de 20–50 mărunţită la 1 litru de apă. Se fierbe 5
(200) cm, catifelat-tomentos-păroase, cu minute. Se lasă acoperit 30 minute. Se
peri stelaţi. Frunze alterne, subrotund- strecoară. Se administrează bovinelor
cordate, lung-peţiolate, acuminate, prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât).
crenat-serate, des şi mărunt alipit-stelat-
păroase. Flori galbene portocalii, cu
diametrul de 1 cm; corolă cu petale
scurte, abia depăşind caliciul în lungime. PRUN (Prunus
(Prunus
Înflorire, VI–IX. Fruct, capsulă domestica L), fam. Rosaceae. Arbore
plurioculară, trunchiată, cu creşteri sau arbust cultivat în toată ţara prin
coroniform. Seminţe câte 3 în fiecare livezi şi grădini, de la câmpie până la
lojă. limita etajului montan, mai ales în
depresiunile şi pe dealurile
subcarpatice; sunt foarte multe denumiri
populare date după fructe; Bulg:
Bulg: Sliva;
Engl:
Engl: Plum; Franc:
Franc: Prunier; Germ:
Germ:
Zwetschkenbaum; Magh: Magh: Szilva fa,
Nemeszilva.
Nemeszilva. Răspândit în Europa, Asia,
Africa de Nord, America.
ISTORIC. Datele cu privire la
istoricul culturii prunului sunt
insuficiente. Sâmburii de goldani găsiţi
în locuinţele lacustre din Europa
RECOLTARE. Pentru medicină, Centrală dovedesc că fructele speciei
părţile aeriene înflorite (Abutilonae
(Abutilonae Prunus insitiţia au fost folosite în hrana
herba)
herba) se recoltează în timpul omului încă din perioada preistorică.
înfloritului, pe vreme însorită, după ora Din confruntarea datelor obţinute din
11. Se usucă la umbră, în strat subţire, de diverse surse de informare, rezultă că
preferat în podul caselor acoperite cu prunul comun (Prunus (Prunus domestica)
domestica)
tablă. Pentru fibre se recoltează înainte de exista pe vremea lui Plinius cel Bătrân
maturitatea deplină sau în timpul (secolul I dHr). Se presupune că acesta a
maturităţii. Recoltarea înainte de fost adus în sud-estul Europei din
maturitatea deplină furnizează fibre fine Caucaz, unde s-a format prin
care se pot toarce. încrucişarea naturală între porumbar
COMPOZIŢIE CHIMICĂ. (Prunus spinosa)
spinosa) şi corcoduş (Prunus
(Prunus
Necunoscută. cerasifera).
cerasifera). În acele vremuri goldanul
PROPRIETĂŢI (Prunus insitiţia),
insitiţia), corcoduşul (P. (P.
FARMACODINAMICE . Medicina cerasifera)
cerasifera) şi porumbarul (P. (P. spinosa)
spinosa)
populară îi atribuie proprietăţi existau în cultură în ţinuturile carpatice,
antimicrobiene, bactericide, antidiareeice. unde a avut loc un intens proces de
Conform acestor atribuiri populare, formageneză, rezultând numeroase
principiile active din plantă au acţiune soiuri de scolduşe, colduşe, tipuri de
dezinfectantă, omoară microbii şi nu le prune grase, existente până azi în zona
permit dezvoltarea, înlătură stările dealurilor subcarpatice. În urma
diareice, intervenind favorabil în săpăturile făcute la Saalburg, asupra
combaterea afecţiunilor inflamatorii acute unor aşezări din secolul al II-lea, au fost
ale intestinului. găsiţi sâmburi de prun, alături de
MEDICINĂ VETERINARĂ. Uz sâmburi de goldan şi de corcoduş.
intern. Pentru tratarea de enterită, diaree: Aceasta este o dovadă că romanii,

intrând în posesia tehnologiei culturii
prunului, au extins arealul de cultură al
soiurilor de prun în Galia, Belgia, Anglia
şi în Germania până în Valea Rinului. Pe
timpul împăraţilor romani Probus (Roma,
276–282) şi Diocleţian (Bizanţ, 274–305)
s-au făcut întinse plantaţii de prun pe
malul râului Drava şi Sava, din Boznia,
care a rămas centrul cel mai însemnat de
cultură a prunului comun, reprezentat
mai ales prin soiul De Boznia. Puţin
premergător acestei epoci, prunul comun
a pătruns şi la noi, venind tot dinspre
Roma. În secolele care au urmat, cultura
prunului s-a extins cel mai mult. Astăzi
arealul de cultură a prunului este vast şi
cuprinde, în principal, jumătatea de sud a
zonei cu climat temperat, mai ales în
emisfera nordică. În România suprafaţa
cultivată cu pruni este de peste 130.000
ha şi se află în judeţele Argeş, Vâlcea,
Prahova, Olt, Caraş-Severin, Gorj,
Dâmboviţa, Buzău, Mehedinţi etc. În
anul 1988, producţia de prune a fost de
0,80 milioane tone, situându-se cu mult
înaintea Iugoslaviei, Germaniei, Franţei,
Italiei, Spaniei, Cehiei, Slovaciei şi
Bulgariei.
DESCRIEREA SPECIEI. Rădăcină
superficială, tulpină înaltă până la 10 m,
scoarţa cu ritidom cenuşiu crăpat, lemn
cu duramen roşiatic-brun, alburn îngust,
gălbui, inele anuale vizibile. Coroană
globuloasă cu lujeri tineri, la început
pubescenţi, verzui, mai târziu glabri,
lucitori, brun-roşietici. Muguri cu solzi
necleioşi. Frunze eliptice până la obovate,
lungi de 5–10 cm, pe margine fin-
neregulat-crenat-serate, cu faţa inferioară
moale-pubescentă, reticulat-nervate,
peţiol scurt (1–2,5 cm). Flori albe, câte
(1) 2 (5) pe pediceli lungi, cu petale
alungit-ovate sau eliptice. Înflorire, IV–V,
înaintea înfrunzitului. Fruct, drupă ovată
sau alungit-ovată, neagră-albăstruie,
violetă, roşie-violetă, brumată, carne
dulce. Sâmbure comprimat, carenat.
Sămânţă amară. Longevitate, 20–45 (70)
ani, în funcţie de soi. Cel mai longeviv,
304
este soiul de prune grase româneşti (40–
45 ani, excepţional până la 70 de ani),
RECOLTARE. Frunzele (Prunii (Prunii
domesticae folium)
folium) pentru scopuri
medicinale se recoltează până în luna
iulie. Momentul recoltării prunelor
(Pruni domesticae fructus)
fructus) depinde de
valorificare. Pentru compot şi dulceaţă,
ele se recoltează cu 4–7 zile înainte de
maturarea deplină, când pulpa este
suficient de fermă. Pentru consum sau
export, se recoltează cu 2–5 zile înainte
de maturitatea deplină. Pentru
marmeladă, magiun, deshidratare şi
ţuică, recoltarea se face la supracoacere
prin scuturare.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ.
Fructele proaspete mature conţin apă
(80%), zaharuri (14–15%), protide
(0,6%), acizi organici, celuloză,
mucilagii, vitaminele A (33 mg%), B1,
B2, C, săruri minerale de Na, K, Ca, Fe,
Mg, Mn, cu predominarea K (210 mg
%). Valoarea nutritivă energică este de
58–62 kcal/100 g pulpă în stare uscată.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE . Fructele au
utilizări în medicina umană, cultă şi
tradiţională, iar frunzele numai în
medicina tradiţională. Fructelor li se
atribuie proprietăţi antipiretice,
antihelmintice, depurative,
decongestionant-hepatice, emoliente,
stimulent nervos, dezintoxicante, tonice,
laxative, iar frunzele sunt febrifuge,
laxative, vermifuge. Substanţele pe care
le conţin au însuşirea de a scădea febra
(temporar). Acţionează împotriva
viermilor intestinali şi provoacă
305
eliminarea lor. Retrage din tumori
toxinele şi favorizează eliminarea lor.
Ameliorează congestia hepatică.
Relaxează ţesuturile şi diminuează starea
inflamatori. Creşte peristaltismul
intestinal. Uşurează tranzitul prin
lubrifiere, favorizând defecaţia.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE.
FITOTERAPIE. Uz intern. 1.
Consum de fructe proaspete (prune),
dimineaţa sau la începutul mesei. Pentru
efectul laxativ sunt necesare 8–20 bucăţi.
2. Pentru efecte diuretice, laxative,
decongestive ale ficatului şi hemoroizilor:
decoct, din prune uscate. Câte 2 căni pe
zi. Se bea lichidul, se consumă şi fructele.
3. Pentru tratarea inflamaţiilor splinei:
decoct, din prune uscate. Dimineaţa se
bea lichidul, iar seara se consumă fructele
din decoct. 4. Pentru tratarea
irascibilităţii copiilor: a) infuzie, dintr-o
prună şi o smochină peste care se toarnă
100 ml apă în clocot. Se lasă 20 minute;
se administrează zilnic; b) suc de prune,
câte un pahar înainte de mese. 5. Pentru
eliminarea oxiurilor, limbricilor, mărirea
diurezei, combaterea constipaţiei: decoct,
dintr-o lingură frunze mărunţite la o
cană. Se fierbe 10–15 minute. Se
strecoară. Se bea conţinutul a 2–3 căni pe
zi. 6. Pentru eliminarea viermilor
intestinali: decoct, din 25–30 g frunze la
1 litru de apă. Se fierbe 15 minute. Se
strecoară. Se bea conţinutul a 2–3 căni pe
zi, dintre care una dimineaţa, pe
stomacul gol. 7. Pentru combaterea
constipaţiilor, ca emolient şi diuretic:
sirop, din 100 g pulpă prune şi 150 ml
alcool de 60o. Se lasă o zi la macerat. Se
face un sirop din 330 ml apă şi 770 g
zahăr. Siropul obţinut se toarnă peste
prune. Se foloseşte câte o linguriţă după
macerare. Uz extern. Pentru frecţii,
medicina populară macerează plante
medicinale în ţuică. Pe alocuri borhotul
(liveş) rezultat după distilare se foloseşte
la frecţionarea mâinilor pe partea de
luare a pulsului pentru combaterea
indigestiei (aplecare). Tincturile sunt
aplicate pe locurile dureroase.
COSMETICĂ. Din prune
proaspete se realizează o mască
astringentă pentru tenurile cu pori
deschişi. Prunele se zdrobesc şi se
aşează pe ten timp de 20 minute, după
care se spală cu apă călduţă.
PUFULIŢĂ DE
COLINĂ (Epilobium
(Epilobium collinum Gmel),
fam. Onagraceae. Plantă erbacee,
perenă, hemicriptofită, întâlnită prin
locuri însorite, uscate, pietroase, pe
grohotişuri, coaste râpoase, margini de
drumuri şi pe malurile însorite ale
râurilor din regiunea dealurilor şi cea
montană, corespunzătoare etajelor
gorunului–molidului; se mai numeşte
pufuliţă cu flori mici, pufuliţă cu flori
mici roşii-roz, zburătoare cu flori mici,
zburătoare de colină. Răspândită în
Europa, Groenlanda.
ISTORIC. Planta este recent
cunoscută ca având importanţă
medicinală.
DESCRIEREA SPECIEI . Rizom
scurt şi viguros, din care pornesc
stolonii subterani de toamnă, lungi până
la 4 cm, care ies la suprafaţă şi
formează rozete de frunze. Tulpină
înaltă de 10–40 cm, adesea ramificată,
cu vârfurile florifere nutante, cu peri
simpli, des foliată, în axilele frunzelor
cu ramuri scurte. Frunze mici, opuse
până la inflorescenţă, pe partea
inferioară fin pufos-păroase, pe margine
neregulat mărunt-dinţate, frunzele din
partea superioară a inflorescenţei
lanceolate. Muguri florali glandulos-
ovoidali, nutanţi. Flori mici, roz spre
roşii; caliciu din 4 sepale (dialisepal);
corolă din 4 petale (dialipetală) mai
lungi decât sepalele; androceu din 8
stamine, cele episepale mai lungi;
gineceu cu stigmat lobat. Înflorire, VI–
IX. Fruct, capsulă alipit păroasă.
Seminţe ovoidale, cu vârful rotunjit.

RECOLTARE. Părţile aeriene
superioare ale plantei (Epilobi
(Epilobi collini
herba)
herba) se recoltează în timpul înfloririi
prin ruperea acestora. Produsul biologic
format din frunze şi flori se usucă la
umbră, în strat subţire, de preferat în
poduri acoperite cu tablă. Se păstrează în
saci textili. Planta poate fi folosită şi în
stare proaspătă.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ.
Nestudiată. După efectele terapeutice se
presupune existenţa unor flavone, steroli,
taninuri, polifenoli, aminoacizi (poate
toţi cei esenţiali), zaharuri, uleiuri
volatile, vitamina C, elemente minerale.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE . Părţile
superioare aeriene ale plantei au utilizări
în medicina umană tradiţională, în unele
localităţi submontane. Li se atribuie
proprietăţi depurative, diuretice,
colagoge, coleretice, antiinflamatoare,
dezinfectante, astringente, hemostatice,
descongestionante, regeneratoare,
remineralizante. Activează procesele
fiziologice de eliminare a toxinelor pe
cale gastrointestinală, renală, şi prin
glandele sudoripare; activează funcţia
renală, mărind cantitatea de urină
eliminată şi o dată cu ea toxinele;
stimulează funcţiile hepatice; stimulează
secreţia de bilă; diminuează inflamaţiile,
până la dispariţia lor; favorizează
ameliorarea congestiei provocată de
aportul sanguin crescut, scădere a
întoarcerii venoase sau de o altă cauză;
stimulează şi grăbeşte refacerea
structurilor (ţesuturilor) afectate, mai ales
a celor hepatice, gastrointestinale, renale
306
şi ale prostatei, stimulează funcţia
pancreatică; remineralizează
organismul.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. Pentru
FITOTERAPIE.
tratarea hepatitei, hepatitei cronice,
cirozei hepatice, afecţiunilor căilor
biliare, afecţiunilor tubului digestiv
(colite, ulcer gastro-duodenal),
prostatitei, adenomului de prostată: a)
suc, extras din planta proaspăt recoltată;
se taie mărunt şi se introduce într-un
robot pentru preparat sucuri; se bea câte
o lingură de 3 ori pe zi, cu 30 minute
înainte de masă (cantitatea de suc
măsurată – o lingură – se adaugă unei
jumătăţi de pahar cu apă); b) extracţie
de suc în apă, din frunze şi flori pisate
bine, până devin o pastă. Se pun într-un
pahar şi se adaugă apă. Se amestecă cu
o lingură inoxidabilă sau cu o lingură de
lemn. Se acoperă şi se lasă în repaus 2–
6 ore. Se strecoară şi se bea de 2 ori pe
zi (dimineaţa şi seara), câte o jumătate
de pahar; c) infuzie, dintr-o linguriţă cu
vârf pulbere plantă sau plantă uscată şi
foarte bine mărunţită peste care se
toarnă 200 ml apă în clocot. Se lasă
acoperită 15–20 minute. Se strecoară.
Se bea conţinutul a 2–3 căni pe zi, cu 30
minute înainte de masă; d) decoct,
dintr-o linguriţă cu vârf plantă uscată şi
mărunţită la o cană (250 ml) cu apă. Se
fierbe 3–5 minute. Se strecoară şi se bea
conţinutul a 2–3 căni pe zi; e) pulbere
flori şi pulbere frunze în părţi egale,
câte 1 linguriţă rasă, se ţine sub limbă
cca 5 minute şi apoi se înghit cu apă.
PUFULIŢĂ DE
MUNTE (Epilobium
(Epilobium montanum L),
fam. Onagraceae. Plantă erbacee,
perenă, hemicriptofită, comună în toate
regiunile ţării, întâlnită prin locuri
revene şi jilave, prin tufărişuri, în
păduri de fag, stejar, păduri de şleau, de
conifere, adeseori prin tăieturi de
pădure, pe soluri cu humus, mai mult pe
307
substrat calcaros; se mai numeşte faţă-n
faţă, pufuliţă. Răspândită în Europa şi
Asia.
ISTORIC. Plantă utilizată mai
recent în tratamente de ficat de către
medicina populară.
DESCRIEREA SPECIEI . Rizom
scurt, viguros, încovoiat. Tulpină înaltă
de 10–80 (100) cm, simplă sau
ramificată, cu 2 şiruri longitudinale de
peri erecţi. Frunze opuse, în partea
superioară alterne, cele mijlocii ovate,
cele de la bază rotunjite până la uşor
cordate. Flori erecte sau nutante; corolă
cu petale cordiforme, cu 5–6 nervuri
longitudinale mai închise. Stigmat 4-
lobat. Înflorire, VI–IX. Fruct, capsulă
pufos-păroasă.
RECOLTARE. Părţile aeriene ale
plantei (Epilobi
(Epilobi montani herba)
herba) se
recoltează în timpul înfloririi, pe timp
frumos, însorit, după ora 11. Se usucă la
umbră, în strat subţire, de preferat în
podurile acoperite cu tablă. Se păstrează
în saci de hârtie sau textili.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ.
Nestudiată. Probabil conţine aceleaşi
substanţe, dar în concentraţii diferite ca
pufuliţa păroasă (Epilobium
(Epilobium hirsutum).
hirsutum).
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE . În unele zone
din ţară planta este utilizată de medicina
tradiţională pentru tratarea hepatitei,
hepatitei cronice, cirozei hepatice,
prostatitei, hipertrofiei de prostată,
bolilor de rinichi, ale căilor urinare şi
vezicii, cancerului de prostată şi de
vezică urinară. I se atribuie proprietăţi
descongestionante, colagoge, coleretice,
antiinflamatoare, antimicrobiene,
antitumorale, regeneratoare.
Diminuează inflamaţiile sau chiar le
vindecă; favorizează eliminarea
congestiei provocată de fluxul sanguin
crescut sau a unei scăderi a întoarcerii
venoase; stimulează şi grăbeşte
refacerea structurilor sau ţesuturilor
afectate mai ales a celor hepatice, renale
şi ale prostatei; stimulează funcţia de
secreţie a celulelor hepatice; favorizează
eliminarea bilei din vezicula biliară prin
stimularea contracţiilor acesteia;
previne formarea tumorilor canceroase;
omoară microbii.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. Empiric,
FITOTERAPIE.
pentru tratarea hepatitei cronice, cirozei
hepatice, enteritei, ulcerului gastric şi
duodenal, prostatitei, hipertrofiei de
prostată, cancerului de prostată (?) şi de
vezică urinară (?), bolilor de rinichi şi
ale căilor urinare: infuzie, dintr-o
lingură rasă sau 1 linguriţă cu vârf de
pulbere plantă peste care se toarnă o
cană (250 ml) cu apă în clocot. Se lasă
acoperită 15–20 minute. Se strecoară.
Se bea conţinutul a 2 căni pe zi, una
dimineaţa pe stomacul gol, se mănâncă
după 30 minute, şi a doua, seara, cu 30
minute înainte de cină.
PUFULIŢĂ DE
ZĂVOI (Epilobium
(Epilobium parviflorum
Schreb), fam. Onagraceae. Plantă
erbacee, perenă, hemicriptofită,
întâlnită pe malul apelor, prin zăvoaie,
gropi, tăieturi de pădure, rovine, în
fâneţe, prin văile din regiunea de
câmpie până în cea montană, ca
buruiană prin grădini şi locuri ruderale;
se mai numeşte pufuliţă cu flori mici,
sburătoare de mlaştină, sburătoare de
zăvoi. Răspândită în Europa şi Asia,
introdusă în America de Nord.
ISTORIC. Oamenii satelor cunosc
planta din vechime. Ei au observat că

raţele care mâncau frunzele plantei nu se
mai îmbolnăveau. Au constatat apoi că
frunzele proaspete tocate mărunt şi
adăugate la salată manifestau un rol
benefic în tratamentul bolilor hepatice şi
în hipertrofia de prostată. Plecând de la
aceste observaţii au început să trateze sub
formă de infuzie diferite boli hepatice,
renale şi de căi urinare.
DESCRIEREA SPECIEI. Tulpină
înaltă până la 1 m, cilindrică, cu peri
patenţi, uneori amestecaţi cu peri
glanduloşi, scurţi. Baza tulpinii are
lăstari scurţi. Frunze îngust-lanceolate,
mărunt şi ascuţit-dinţate, cele inferioare
şi mijlocii opuse, rareori alterne sau
verticilate câte trei. Flori mici, cu
receptacul infundibuliform; caliciu din 4
sepale; corolă din 4 petale cordiforme;
androceu din 8 stamine, cele episepale
mai lungi; gineceu cu stigmat 4-lobat.
Înflorire, VI–IX. Fruct, capsulă, cu peri
simpli. Seminţe ovale.
RECOLTARE. Părţile aeriene ale
plantei (Epilobi
(Epilobi parviflori herba)
herba) se
recoltează în timpul înfloririi, pe timp
frumos, însorit, după ora 11. Planta se
rupe sau se taie din treimea ei superioară.
Din părţile rămase vor da noi ramuri. Se
usucă la umbră, în strat subţire, de
preferat în poduri acoperite cu tablă. Se
păstrează în saci de hârtie sau textili.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ.
Nestudiată. Probabil conţine aceleaşi
substanţe ca la pufuliţa păroasă
(Epilobium hirsutum).
hirsutum).
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE . În unele aşezări
ruderale din Transilvania şi din zona
308
sudică a Carpaţilor de Curbură planta
are utilizări terapeutice în medicina
umană tradiţională. I se atribuie
proprietăţi depurative, coleretice,
colagoge, astringente, hemostatice,
descongestionante, antiinflamatoare,
antimicrobiene, anticanceroase (?),
regeneratoare (?). Folosită în tratarea
prostatitei, hipertrofiei de prostată
(adenom), în boli de rinichi, căi urinare,
şi vezică, în cancerul de prostată şi de
vezică urinară, în hepatită, hepatită
cronică, ciroză hepatică, ulcer gastro-
duodenal.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. Empiric,
FITOTERAPIE.
pentru tratarea prostatitei, hipertrofiei
de prostată, aduce ameliorare în
cancerul de prostată (?), de vezică
urinară (?), în boli de rinichi şi căi
urinare, hepatită, hepatită cronică,
ciroză hepatică, ulcer gastro-duodenal,
enterite: infuzie, dintr-o lingură rasă sau
o linguriţă cu vârf de pulbere plantă
peste care se toarnă o cană (250 ml) cu
apă în clocot. Se lasă acoperită 15–20
minute. Se strecoară. Se bea conţinutul
a 2 căni pe zi, una dimineaţa, pe
stomacul gol (se mănâncă după 30
minute), şi a doua, seara, cu 30 minute
înainte de cină.
PUFULIŢĂ
PĂROASĂ (Epilobium
(Epilobium hirsutum L),
fam. Onagraceae. Plantă erbacee,
perenă, întâlnită în toată ţara prin locuri
umede, mlăştinoase, trestiişuri,
tufărişuri, crânguri, zăvoaie, mai ales pe
substrat calcaros, pe lângă izvoare,
pâraie, râuri, lacuri; se mai numeşte
limbricaş, răscoage, sburătoare,
sburătoare de apă; Germ: Germ: Zottiges
Weidenröschen; Magh:
Magh: Borzas füzike;
Rus:
Rus: Kiprei mohnatâi. Răspândită în
Europa, Asia, Africa.
ISTORIC. Planta este cunoscută de
locuitorii acestor meleaguri de multă
vreme. Ea a fost luată în tratamentul
309
bolilor de ficat nu de mult, când,
întâmplător, s-au descoperit efectele
benefice pe care le are în acest sens.
Numele Epilobium dat genului vine de la
grecescul fon epi lobón = viorea deasupra
păstăii şi a fost întrebuinţat prima dată de
Konard von Gessner (1516–1565), medic
şi naturalist elveţian, primul botanist care
a încercat o clasificare a plantelor după
flori şi fructe.
DESCRIEREA SPECIEI . Rizom
gros, cu stoloni repenţi, lungi, cărnoşi.
Tulpină erectă, ramificată, uşor muchiată
în partea inferioară, cilindrică în partea
superioară, acoperită cu peri lungi,
patenţi şi printre ei cu peri scurţi,
glanduloşi, înaltă de 50–150 cm. Frunze
ovat-lanceolate, amplexicaule, glandulos-
lanate sau pâslos-păroase, lungi de 4–12
cm, cu marginile acut-serate sau dinţate.
Muguri florali pâsloşi, erecţi. Flori roşii-
purpurii: caliciu din 4 sepale lanceolate,
scurt-acuminate; corolă din 4 petale
obcordate, la bază cu un inel de peri;
androceu din 8 stamine; gineceu cu stil
drept sau uşor încovoiat; stigmat
globulos, prevăzut cu 4 lobi. Înflorire,
VI–VIII. Fructe, capsule. Seminţe invers-
ovate.
RECOLTARE. Părţile aeriene ale
plantei (Epilobi
(Epilobi hirsitusi herba)
herba) se
recoltează în timpul înfloririi, pe timp
frumos, însorit, după ora 11. Se rup sau
se taie părţile superioare ale plantei
(treimea superioară). Tulpina rămasă
lăstăreşte din nou. Se usucă la umbră, în
strat subţire, în camere spaţioase, bine
aerisite, de preferat în poduri acoperite cu
tablă. Uscare artificială la 30–40 oC. Se
păstrează în saci textili.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ . După
efectul bun pe care îl asigură planta în
tratarea unor boli hepatice şi renale, în
mod sigur conţine polifenoli, acid
elagic, acid cafeic, camferol, myrcetin,
myrcetin-rubinozidă, quercetol; taninuri
reprezentaţi mai ales prin acizi
triterpenici (ursolic, hidroxiursolic,
oleanolic, hidroxioleanolic); saponine
triterpenice, saponine steroidice,
antociani, ulei volatil, zaharuri,
aminoacizi esenţiali (cisteină, serină,
valină, treonină, leucină, fenilalanină,
prolină, izoleucină, tirozină etc.),
vitamina C, săruri de Co, Cu, Zn, K, S,
P, Mg.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE . Părţile aeriene
înflorite ale plantei au utilizări
terapeutice în medicina tradiţională
umană şi veterinară. Principiilor active
li se atribuie proprietăţi depurative,
coleretice, colagoge, hemostatice,
astringente, diuretice, dezinfectante,
antiinflamatoare, descongestionante,
regeneratoare ale ţesuturilor. Activează
procesele fiziologice de eliminare a
toxinelor pe cale gastrointestinală,
renală sau prin glandele sudoripare;
stimulează funcţia de secreţie a celulelor
hepatice; favorizează eliminarea bilei
din vezicula biliară prin stimularea
contracţiilor acesteia; taninurile pe care
le conţine precipită proteinele asigurând
o acţiune hemostatică locală; compuşii
sterolitici au acţiune
hipocolesterolemiantă; alte principii
active diminuează inflamaţiile sau chiar
le vindecă; favorizează eliminarea
congestiei provocată de fluxul sanguin
crescut sau a unei scăderi a întoarcerii
venoase; stimulează şi grăbeşte
refacerea structurilor sau ţesuturilor
afectate mai ales a celor hepatice, renale
şi ale prostatei; stimulează funcţiile
pancreatice, gastrointestinale. Probabil
acţiunea benefică este asigurată de
întregul complex de principii, în care un
rol important îl au aminoacizii. Cu un

amestec de părţi egale de pufuliţă
păroasă, pufuliţă de mlaştină
(Epilobium palustre)
palustre) şi pufuliţă de
zăvoaie (Epilobium
(Epilobium parviflorum),
parviflorum), uscate
şi mărunţite, autorul s-a tratat de hepatită
cronică persistentă. Boala a stagnat şi
ficatul s-a refăcut. De atunci au trecut 18
ani fără ca boala să progreseze.
Tratamentul a fost asociat cu consumul
de brânză dulce, obţinută din lapte de
vacă prins, amestecată cu o linguriţă de
miere de salcâm sau miere polifloră. Sunt
interzise preparatele prăjite şi alcoolul.
Planta e recomandată în tratarea
hepatitei, hepatitei cronice, hepatitei
cronice evolutive, cirozei hepatice,
prostatitei, adenomului de prostată, ca
adjuvant în tratamentul cancerului de
prostată, în ulcer gastro-duodenal,
enterite, boli renale şi ale căilor urinare.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. Pentru
FITOTERAPIE.
tratarea hepatitei, hepatitei cronice,
hepatitei cronice evolutive, cirozei
hepatice, prostatitei, adenomului de
prostată, bolilor renale şi ale căilor
urinare, vezicii urinare, ulcerului gastric
şi duodenal, enteritelor: a) infuzie, dintr-o
linguriţă cu vârf plantă uscată şi
mărunţită (pulbere) peste care se toarnă o
cană (250 ml) cu apă în clocot. Se lasă
acoperită 15–20 minute. Se strecoară. Se
bea conţinutul a 2–3 căni pe zi, cu 30
minute înainte de masă (dimineaţa,
prânz, seara); b) decoct, dintr-o linguriţă
cu vârf plantă uscată şi mărunţită la o
cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 2–3
minute. Se strecoară. Se administrează la
fel ca infuzia: este mult mai bine dacă
acest produs se amestecă în părţi egale cu
pufuliţă de mlaştină sau pufuliţă de
zăvoi; c) suc de plantă proaspătă, câte ½
păhăruţ sau un păhăruţ diluat cu apă.
PUNGULIŢĂ (Thlaspi (Thlaspi
arvense L), fam.
Brassicaceae/Cruciferae. Plantă erbacee,
anuală, hibernantă, terofit-hemiterofită,
310
foarte comună în întreaga ţară, întâlnită
în locuri cultivate, ogoare, pârloage, pe
lângă drumuri, din zona stepei până în
etajul fagului din regiunea montană; se
mai numeşte banul diavolului, buruiana
viermelui, căcuciu, iarba ploştei, iarbă
roşie, limbuşoară, plosca ciobanului,
punga popei, ţaşca ciobanului,
tăşculiţă, tăşculiţa ciobanului, tăşcuţa
ciobanului, tormă, traista ciobanului,
turta cioarei; Germ:
Germ: Acker
Täschelkraut; Magh:
Magh: Mezei tarsolyka;
Rus:
Rus: Iarutca polevaia. Răspândită în
Europa şi Asia.
ISTORIC. Planta este cunoscută
din antichitate. În stare verde ea a fost
folosită de strămoşii noştri pentru
îndepărtarea ploşniţelor şi a altor
insecte. Medicina populară a folosit-o ca
diuretic în bolile renale şi ca depurativ.
DESCRIEREA SPECIEI . Rădăcină
pivotantă. Tulpină erectă, înaltă până la
40 (60) cm, foliată, fără rozetă bazală,
solitară, simplă sau ramificată de la
bază sau numai în partea superioară,
glabră. Frunze inferioare mai mult sau
mai puţin peţiolate, cele mijlocii şi
superioare sesile, sagitate,
amplexicaule, alungit-ovate sau
lanceolate spre bază puţin înguste,
obtuze sau rotunjite, mai mult sau mai
puţin adânc-dinţate, uneori sinuat-
dinţate. Flori albe, grupate într-un
racem dens, prelungit foarte mult după
înflorire; caliciu din sepale eliptice,
îngust-alb-marginate; corolă din petale
obovat-cuneate, lungi de 3–4 mm;
androceu din stamine mici, simple.
Înflorire, IV–VI. Fruct, siliculă mare,
lungă de 12–15 (17) mm, comprimată,
lat aripată, la vârf rotunjită, adânc
emarginată. Seminţe câte 5–6 într-o
lojă, ovate, negre-brunii, concentric-
seriate, lungi de 1,5–2 mm. Întreaga
plantă are miros de usturoi.
311
RECOLTARE. Părţile aeriene ale
plantei (Thalspiae
(Thalspiae herba)
herba) se recoltează
atunci când se află în floare, pe timp
însorit, după ora 11. Se usucă la umbră în
strat subţire. Uscare artificială la 30–
35oC.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ . Puţin
studiată. Se cunoaşte doar că posedă
rhodanalil şi alilsulfat.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE . Medicina
populară îi atribuie proprietăţi depurative
şi diuretice. Principiile active pe care le
conţine activează procesele de eliminare
a toxinelor pe cale gastrointestinală,
renală sau prin glandele sudoripare;
acţionează asupra epiteliului renal,
mărind cantitativ excreţia şi secreţia de
urină.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. Pentru
FITOTERAPIE.
tratarea bolilor renale şi eliminarea
toxinelor din organism: infuzie, dintr-o
linguriţă cu vârf plantă uscată şi
mărunţită (pulbere plantă) peste care se
toarnă o cană (200 ml) cu apă în clocot.
Se lasă acoperită 20 de minute. Se
strecoară. Se bea conţinutul a 2 căni pe zi
(dimineaţa şi seara).
PUR (Allium
(Allium vineale L),
fam. Liliaceae. Plantă erbacee, perenă,
geofită, întâlnită sporadic prin fâneţe şi
pe coline uscate, adesea nisipoase, în
poieni, tufărişuri, coaste, locuri
sărăturoase, prin semănături şi pe
marginea drumurilor din zona silvostepei
până în etajul gorunului; se mai numeşte
ceapa ciorii,
ciorii, samulastră, usturoi
sălbatic;
sălbatic; Engl:
Engl: Crow garlic;
garlic; Germ:
Germ:
Hundslauch; Magh:
Magh: Bajuszos hagyma.
Răspândită în Europa.
ISTORIC. Planta este cunoscută
din antichitate. Strămoşii noştri o
foloseau pentru a trata boala copiilor
(epilepsie). În Moldova, pentru această
boală, cunoscută pe alocuri sub numele
de ceasul cel rău,
rău, se face şi astăzi acest
tratament. Allium este numele
usturoiului la romani.
DESCRIEREA SPECIEI . Bulb
ovoidal, cu miros puternic de usturoi;
tunici externe brunii deschise sau
albicioase, pergamentos-coriacee.
Bulbili situaţi sub tunici, gălbui, lucioşi,
mai mult sau mai puţin lung-pedicelaţi
sau sesili; bulbul de reînnoire cu tunica
coriacee, gălbuie, cu un singur solz
cărnos. Frunze 3–4 (5), mai scurte decât
tulpina, cilindrice, fistuloase, netede sau
mai mult sau mai puţin scabre, în
secţiune semirotunde, deasupra
canaliculate. Tunici netede sau mai mult
sau mai puţin scabre, îmbrăcând tulpina
până la 1/3–1/2. Tulpină netedă,
cilindrică înaltă de 30–70 (100) cm.
Spat caduc, univalvat, ovoidal la bază,
brusc-acuminat, mai scurt sau mai lung
decât inflorescenţa, lung de 15–25 (35)
mm. Flori violaceu-roşcate, uneori
verzui sau albicioase, grupate într-o
inflorescenţă multifloră, de obicei
compusă din flori şi bulbili, uneori fără
flori sau fără bulbili; perigon alungit sau
scurt-ovoidal, cu foliole lanceolate,
obtuze sau subacute, cu nervura
mediană mai închisă, cele externe pe
dos mai mult sau mai puţin carenate,
subobtuze, mai late decât cele interne,
cu vârful rotunjit, obtuze; androceu cu
stamine de culoare liliachie sau verzui-
albicioase, cu antere exserte,
negricioase, după dehiscenţă, cu polen
verzui-albastru; gineceu cu ovar alungit,
romboidal, biconic, dilatat la bază, la
vârf atenuat, mai mult sau mai puţin
nuanţat violet, cu trei creste
transversale, stil exsert. Înflorire, VI–

VII. Fruct, capsulă obtuz-trilobată.
Seminţe negre, trunchiate, mai mult sau
mai puţin zbârcite
RECOLTARE. Planta întreagă se
recoltează la nevoie şi se foloseşte
proaspătă. Pentru iarnă se păstrează
numai bulbul.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ.
Necunoscută.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE . Medicina
populară îi atribuie proprietăţi de
stimulare nervoasă, de înlăturare a
spasmelor şi suprimare a descărcărilor
epileptice.
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTEREAPIE. Uz intern. Pentru
FITOTEREAPIE.
tratarea de epilepsie: bulb, proaspăt tăiat
sub formă de pastile, se înghit 1–2 pe zi,
pe stomacul gol. Se mănâncă la 2 ore.
PUTUROASĂ
(Diplotaxis tenuifolia (Jusl) D C), fam.
Brassicaceae/ Cruciferae. Plantă erbacee,
perenă, hemicriptofit-camefită, întâlnită
pe locuri pietroase, pârloage, lângă
drumuri, umpluturi, pe ruine de ziduri; se
mai numeşte cerenţel, rădichioară,
ridichioară; Germ:
Germ: Aestiger
Doppelsame; Magh:
Magh: Német fû; Rus: Rus:
Dvuradka tonkolistania. Răspândit în
centrul Europei.
ISTORIC. Planta este cunoscută din
vechime. Ea a fost utilizată ca
312
antiscorbutic. Numele Diplotaxis vine
de la cuvintele greceşti diplos = dublu şi
taxis = rând, serie, cu referire la
aranjarea biseriată a seminţelor.
DESCRIEREA SPECIEI . Rădăcină
pivotantă, groasă, mai mult sau mai
puţin lemnoasă. Tulpini numeroase,
arcuit ascendente, înalte de 30–60 cm,
ramificate, fără rozetă de frunze la bază,
în partea inferioară patent şi rărit-
setoase, mai sus mai mult sau mai puţin
glabrescente. Frunze relativ groase,
glabre, mai mult sau mai puţin glauce,
lung-peţiolate, adânc-penat-sectate, cu
segmente lungi, lanceolate până la
linear-lanceolate, distanţate, lobat-
dinţate, mai rar subîntregi. Flori
galbene grupate într-o inflorescenţă mai
mult sau mai puţin deasă, după înflorire
prelungită; caliciu din sepale îngust sau
lat-eliptice, membranaceu-marginate,
glabre sau fin-păroase; corolă din petale
lat-eliptice, lungi de 9–12 mm şi late de
cca 6 mm, îngustate în unguiculă scurtă.
Înflorire, V–IX. Fruct, siliculă linear-
lanceolată, lungă de 25–35 mm şi lată
de 2 mm, la bază cu un carpofor lung de
1–1,5 mm. Sămânţă gălbuie-brună,
eliptică.
RECOLTARE. Planta se recoltează
şi este folosită proaspătă.
COMPOZIŢIE CHIMICĂ.
Nestudiată. Având în vedere utilizarea
plantei ca antiscorbutic, înseamnă că ea
conţine vitamina C.
PROPRIETĂŢI
FARMACODINAMICE . Medicina
populară îi atribuie de foarte multă
vreme proprietăţi antiscorbutice.
313
MEDICINĂ UMANĂ.
FITOTERAPIE. Uz intern. Pentru
FITOTERAPIE.
tratarea de scorbut: consum, de plantă
proaspătă. Aprovizionează organismul cu
vitamina C şi îi revitalizează funcţiile.