Sunteți pe pagina 1din 16

92 Fizică şi poezie

OPERA EMINESCIANĂ – UN VERITABIL CURS DE


IMAGISTICĂ
(Modul eminescian de prezentare a rezultatelor cercetării / observaţiilor)

Ion HOLBAN

Prin exemple concrete se demonstrează că opera eminesciană reprezintă şi un veritabil curs


de imagistică.

De orice problemă se apuca să o trateze, Eminescu angaja întreg sufletul, de aceea tot ce
i s-a deschis minţii lui geniale este de valoare ştiinţifică şi merită a fi însuşit [1]. „Nu vrei s-
asculţi de mine. – Nu ştii s-asculţi. / Mi-e milă.” („Confesiune”, v. 1, pag. 378). Din categoria
lucrurilor importante care se cuvin a fi învăţate face parte şi „imagistica” Poetului.
Luceafărul poeziei noastre avea o dorinţă nemărginită de a aduce la cunoştinţă şi altora
bucuria sa de cercetător înnăscut ce a pătruns cu mintea în esenţa unor lucruri subtile: „...
gândise ceva ce le apăsa inima şi voiau s-o spuie şi altora... ” („Archaeus”, v. 2, p. 142). La
Eminescu, ca la puţini alţii dintre înaintaşii noştri, capacitatea raţională (specifică oamenilor
de ştiinţă) de cunoaştere a lumii s-a îmbinat cu cea artistică (specifică poeţilor) de prezentare a
rezultatelor, pentru Poet fiind important atât felul de a privi fenomenele din natură, cât şi cel
de a le reprezenta. Spirit inventiv şi plin de fantezie, Eminescu utilizează în acest scop un
imens ansamblu de imagini şi formule plastice: „oaste de imagini” („Nu mă-nţelegi”, v. 1, p.
628). În opera eminesciană îşi dau întâlnire legile analitice eterne pe care le dă ştiinţa cu
reprezentările sintetice eterne pe care le dau artele (muzica). Ştiinţa şi artele devin o nevoie
supremă a spirtului setos de adevăr. Acolo unde se întâlneşte ştiinţa cu artele vine adevărul
suprem. “Ca oglindă de aur, arta ar fi o formă a cunoaşterii magice, menită să restituie
fiinţei noastre, pierdută în “valurile vremii”, adevărurile permanente” ([2] Ioana Em.
Petrescu, p. 74).
Literaţii sunt tentaţi să creadă că ştiinţa este cea care a împrumutat de la poezie metoda
de aducere la cunoştinţă a marilor adevăruri ştiinţifice prin imagini plastice. “Ce e poezia?
Înger palid cu priviri curate, / Voluptos joc cu icoane şi cu glasuri tremurate, / Strai de
purpură şi aur peste ţarina cea grea.” (“Epigonii”). Prin „ţarina” valorificată cu mult succes
de Poet putem subînţelege, fără teamă de a greşi, ştiinţa. Este greu, însă, de stabilit cu
adevărat cine de la cine a împrumutat metoda cunoaşterii prin imagini, fizica de la poezie sau
poezia de la fizică, dat fiind faptul că, pe întreg parcursul existenţei lor, ambele domenii,
activând în una şi aceeaşi „grădină a infinitului”, şi influenţându-se reciproc, au utilizat pe
larg această metodă. Istoria fizicii, bunăoară, poate fi privită şi ca o istorie a reprezentărilor
plastice ale fenomenelor naturii. Adepţi ai unui asemenea mod de înfăţişare a rezultatelor
investigaţiilor au fost cei mai iluştri fizicieni ai lumii (ale căror lucrări ştiinţifice sunt totodată
şi veritabile opere artistice). Dintre aceştia vom pomeni doar câţiva: Aristotel, Galilei,
Newton, Einstein. Viziunile acestor corifei ai ştiinţei asupra lumii s-au impus anume prin
faptul că ideile lor erau înveşmântate emoţional. Idei similare celor ale lui Newton, bunăoară,
fusese enunţate anterior de Hooke, iar similare celor ale lui Einstein – de Poincare şi Lorentz,
dar dat fiind faptul că ele erau expuse într-un limbaj mai academic („abstract şi rece”), nu s-au
afirmat. „Mulţi oameni spun adevărul, dar modul cum îl spun îl fac(e) indiferent şi nebăgat în
samă. (Ms. 2262, 3,,36).
Harul lui Eminescu de a exprima cele simţite şi sesizate laconic şi pe înţelesul tuturor
era aproape unul divin. Poetul ridică termeni simpli la nivelul celor ştiinţifici, capabili de
evocare a realităţii. Cercetătorul-poet îmbracă adevărurile ştiinţifice eterne (ştirea, ideile,
legile) în veşminte emotive nesupuse eroziunii timpului („valul de argint”). “Eu ce-am văzut

FIZICA ŞI TEHNOLOGIILE MODERNE, vol. 3, nr. 1-2, 2005


Fizică şi poezie 93
odată lumea din nou născând / Şi am învelit ştirea în valul meu de–argint.” (“Sarmis”?).
Eminescu, constată Edgar Papu [3, p.63], un cunoscător de adâncime al operei eminesciene,
“folosind direct datele ştiinţifice, le situează, totuşi pe plan verbal, în ecuaţii paradoxale,
trezitoare de emoţii şi uimire.” De aceeaşi părere sunt şi alţi cercetători versaţi ai operei
eminesciene. Zoe Buşulenga-Dumitrescu [4, p. 34]: Eminescu spune “adevăruri mari gravate
cu diamantul emoţiei”.
În limbajul lui Gardner [5] putem spune că Poetul este un adept convins al folosirii (sau
activării) inteligenţelor (supapelor sufleteşti) multiple ale omului (cititorului, discipolului...),
folosirii acestora în ansamblu. „...Puterea de cunoştinţă empirică a omului conţine neapărat o
inteligenţă care se referă la toate obiectele simţurilor...” („Critica raţiunii pure”, v. 4, p.
350). Am putea spune fără teamă de a greşi, că la Poet practic erau activate toate inteligenţele
de care dă dovadă omul (după clasificarea gardneriană): verbal-lingvistică, logico-
matematică, kinestezică, vizual-spaţială, muzicală (ritmică), interpersonală, intrapersonală,
naturalistă. Au menţionat acest lucru într-un fel sau altul mai mulţi cunoscători ai operei
Poetului.
Erling Scholler [6] ,scriitor norvegian: “Poezia lui Eminescu are şi alte ritmuri, decât
cele legate de rimă…ritmuri muzicale, ritmuri ale gândirii …” Vom vorbi mai jos, ca
exemplu, de inteligenţa muzicală, la care fac referinţă mulţi cercetători. (Despre inteligenţa
verbal-lingvistică a Poetului se vorbeşte practic în toate lucrările eminescologilor, inclusiv
într-un articol al autorului [7], referitor la celelalte inteligenţe ne vom opri asupra lor cu altă
ocazie). Caracostea [8]: „Astăzi preţuiesc tot mai mult factorul muzical în creaţiunea lui
Eminescu; de bună seamă el este un element primordial. ([8], p. 148). „Privind aspectele
acustice, trăsătura cea mai caracteristică este modul său, cum se mai zice, tonul. Ca în
muzică, el poate fi minor, adică tânguios, feminin, sau major, bărbătesc. Aproape toate
poeziile lui Eminescu sânt străbătute de un viguros ton major…” ([8], p. 293 – 294)
“Muzicalitatea lui Eminescu este înfrăţită de la început cu o imagine şi ambele elemente sânt
străbătute de gând. Această organică îmbinare de elemente contribuie nu puţin la puterea de
sugestie a poeziei sale” ([8], p. 293 – 294). Ibrăileanu [9]: “Această poezie de sentimente
generale, exprimată printr-un material de imagini strict necesar, prin textul cel mai scurt cu
putinţă, are puterea sugestivă a muzicii.” ([9], p. 13) “Ca şi muzica, poezia lui Eminescu
scoate din enormul inconştient stări nebănuite de suflet, pe care le lasă cu nelămuritul lor şi,
exprimând inexplicabilul, le face cunoscut, în clipa de fulger, profundul sufletului nostru. De
aici senzaţia infinitului, a lucrului în sine, a “voinţei” lui Schopenhauer, pe care ne-o dă
poezia lui Eminescu.” ([9] Ibrăileanu, p. 13). Călinescu [10]: “poezia este ea însăşi o muzică
de idei” (G. Călinescu, II, p. 407). “Alegând vocabularul lui Eminescu, băgăm de seamă că
vorbele se conturează mai mult prin idee şi muzică, decât prin coloarea lor lexicală.” (G.
Călinescu, II, p. 419). Rusu [11]: “Adevărata lui filozofie, gândirea lui cu adevărat personală
este cea cântată, cea care exprimă prin ideile sale poetice, adică totalitatea gândurilor şi
sentimentelor ieşite din străfundul inimii şi purtate pe ritmul şi melodia fără pereche a
versurilor sale.”([11] Rusu, p. 134). Că inteligenţa muzicală este una din inteligenţele
principale ale Poetului reiese şi din opera sa. “Voi, când mi-or duce îngerii săi / Palida-mi
umbră în albul munte, / Să-mi pui cununa pe moarta-mi frunte / Şi să-mi pui lira la căpătâi.”
(Dorinţa ultimă adresată prietenului său Filimon Ilia). “Şi raza mă iubeşte, mângâie a mea
frunte / Cu-a ei lumină blândă – o muzică de vis / Din aer şi din mare cântului meu răspunde,
/ Cântec născut din ceruri şi-al mării crunt abis.” (“Epigonii”). Ca să concentreze mai bine
atenţia cititorului asupra esenţei mesajului, Eminescu omite frecvent unele litere din anumite
cuvinte, ca acesta să consune cu celelalte. Inteligenţele Poetului de multe ori interferează, cum
ar fi, de exemplu, cea muzicală cu cea vizual-spaţială (prezentându-se pentru cititorul atent ca
o inteligenţă integrată). „Muzica şi imaginea se întrepătrund la Eminescu ([12] Dumitrescu,
p. 307) se află la obârşia însuşi a procesului creator”. Dacă ar fi învăţat să deseneze

FIZICA ŞI TEHNOLOGIILE MODERNE, vol. 3, nr. 1-2, 2005


94 Fizică şi poezie

Eminescu la sigur şi-ar fi însoţit gândurile expuse şi cu desene. “Să-nvăţ arta fotografiei,
pentru că nu ştiu a desemna.” (ms. 2292, f. 21).
Da, Poetul are dorinţă nestăvilită de a reproduce ceea ce a văzut, auzit, ... trăit..., dar nu
oricum, ci astfel ca cititorul să „savureze” fenomenul cu aceeaşi plăcere („în acelaşi ton”) cu
care acesta a fost „sorbit” de către autor în procesul cunoaşterii: „în acelaşi ton în care opera
a fost simţită primordial.” („Arta reprezentărei dramatice dezvoltată ştiinţific şi în legătura
ei organică”, v. 4, p. 266). Aceasta pentru ca cititorul să simtă în sine „toată acea scală a
mişcărilor sufletului în care ne transpune poetul” (ibidem, v. 4, p. 235), iar ideile „... să
răsune ca atare şi în pieptul auditoriului.” (ibidem, v. 4, p. 275), „... să influinţeze asupra
privitorului...”(ibidem, v. 4, p. 288). Utilizarea unui spectru cât mai larg de imagini plastice şi
de tonuri într-adevăr îi permite Poetului să atingă cele mai adânci coarde sufleteşti ale
cititorului, să trezească în el entuziasm şi capacitate de a se simţi participant.
În investigaţiile sale Eminescu se aseamănă unui tomograf contemporan: sondează
obiectul / fenomenul după multiple (şi neaşteptate) planuri şi realizează o „transpunere
tomografică” a acestuia.
În scopul obţinerii unor informaţii mai ample şi mai veritabile despre obiectul /
fenomenul supus cercetării, Poetul integrează cele mai diverse tipuri de „investigaţii
imagistice”, iar resursele metaforice ale imaginilor le dezvoltă pe planurile simţurilor (vizual,
auditiv, olfactiv, gustativ, de pipăit), astfel ca la perceperea mesajului să participe pe cât e
posibil mai multe simţuri. Eminescu avea convingerea (nu numai intuiţia), că o imagine
reliefată multifactorial (multicoloră, multisonoră, polivalentă ...) a obiectului / fenomenului
sesizată concomitent de mai multe simţuri, are şanse mai mari de a fi asimilată integral de
cititor, de a-i aduce acestuia la cunoştinţă mai exact esenţa celor expuse.
De altfel, obiceiul angajării în procesul cunoaşterii a mai multor simţuri este folosit nu
numai de savanţi ci, inconştient (intuitiv), şi de oamenii obişnuiţi. Am rămas uimit aflând de
la un bătrân că obiceiul de a ciocni paharele cu vin ascunde în sine un scop latent – de a face
participant la ”sărbătoarea sufletului”, alături de celelalte simţuri, şi auzul. “Un vin ca
chihlimbarul transparent… mirositor curse din bute…” (“Avatarii faraonului Tla”). „Şi ei
râd cu veselie l-a păharelor ciocnire,” („Memento mori”, v. 1, p. 292). Am citit în mai multe
cărţi că arabii din vechime considerau vinul lichidul cu cele mai minunate şi pure
caracteristici ale celor patru stihii (puteri) ale lumii (pe care omul dintotdeauna dorea să le
stăpânească): “El are culoarea focului care e cea mai frumoasă culoare, subtilitatea aerului,
adică e cel mai lin la atingere, dulceaţa apei care e lucrul cel mai plăcut gâtlejului şi, în fine,
răcoarea pământului.” (“Înţelepciunea arabă”, [13, p. 211]). Atunci când omul cinsteşte un
pahar de vin se bucură degetele care ţin paharul, se bucură ochii care privesc la jocul de culori
ale licoarei puse în bătaia razelor de lumină, se bucură nasul care-i adulmecă aroma, se bucură
limba care-i testează calităţile gustative, nu se bucură doar urechile şi pentru a le face şi pe ele
prezente la sărbătoarea simţurilor, paharele se ciocnesc. Aici trecem cu vedere puterea fizică
pe care omul o capătă după consumarea unui pahar de vin, şi puterea imaginaţiei că lui tot i se
poate pe care omul o revendică după consumarea mai multor pahare.
Recunosc, totdeauna când iau cunoştinţă de o metodă ingenioasă de reprezentare a
informaţiilor, capăt o satisfacţie sufletească deosebită, reprezentarea însemnând mult pentru
mine. Spun acest lucru fiindcă până la vârsta de 6 – 7 ani eu nu ştiam că americanii sunt
oameni. Mi-i închipuiam nişte monştri, aşa cum îi înfăţişa placatele pictorilor Kukrâniksî
afişate pretutindeni în timpul “războiului rece”. Am înmărmurit de uimire atunci când am
înţeles că şi americanii sunt oameni. Din acel moment a şi început interesul meu pentru felul
de a prezenta cele observate şi înţelese.
Tot cam pe la acea vârstă, privind un film, am rămas uimit de fenomenul “vizualizării”
traiectoriilor parcurse de proiectile cu ajutorul gloanţelor trasoare. Student fiind, am rămas
puternic impresionat de camerele Wilson cu bule şi alte instalaţii de înregistrare (de

FIZICA ŞI TEHNOLOGIILE MODERNE, vol. 3, nr. 1-2, 2005


Fizică şi poezie 95
vizualizare) a particulelor elementare. Cu urmele lăsate de avioanele cu reacţie care zboară la
înălţimi mari eram deja cunoscut, dar în cazul particulelor elementare situaţia e alta, ele sunt
invizibile). Încă o surpriză plăcută am avut în 1974, când aflându-mă la odihnă în Georgia, în
timpul unei excursii pe munţii din preajma oraşului Kutaisi ghidul ne-a arătat urme împietrite
de dinozaur; urmele erau atât de vii, încât aveai impresia că degrabă la orizont va apărea cel
care le-a lăsat.
În 1986 am luat cunoştinţă de studiul fiziologului englez J. R. G.Bradfield [14], care în
colaborare cu un roentgenolog a stabilit (cu ajutorul unui aparat Roentgen) că oul în găină, în
răstimpul de la formare la ouare, efectuează o semirotaţie: îşi începe mişcarea cu partea
ascuţită, dar iese cu partea turtită înainte. M-a impresionat studiul, în primul rând, prin faptul
că problema ca atare a fost pusă. Am trăit la ţară, părinţii totdeauna aveau găini de care
îngrijeam, dar niciodată nu mi-am pus întrebarea, ce metamorfoză suferă oul în găină. În al
doilea rând, prin faptul că având o serie de fotografii (luate la anumite intervale de timp), în
baza lor poţi trage concluzii ştiinţifice de profunzime. Eram cunoscut cu modul în care pot fi
imortalizate secvenţe din viaţă prin fotografiere, dar nu m-am gândit sau era devreme să mă
gândesc că, punând în faţă mai multe fotografii executate la anumite intervale de timp, poţi
dobândi cunoştinţe noi. Cercetătorul englez, dând găina “la rază” peste fiecare 15 minute,
timp de 24 ore, s-a ales cu nişte cunoştinţe de care nimeni nu avea ştire.
Citind atent opera lui Eminescu, cititorul descoperă că, în principiu, şi Poetul foloseşte
“metoda fotografierii periodice” a fenomenului utilizată de savantul englez (abia) la mijlocul
secolului XX. Executând, imaginar, un şir de poze ale Universului (în diferite perioade de
viaţă ale acestuia) şi punându-le în faţă, Eminescu ajunge la concluzia că avem de-a face cu
un Univers ciclic, pulsatoriu în timp. "Viitorul un trecut e pe care-l văd întors... / Acelaşi şir
de patimi s-a tors şi s-a retors / De mâinile uscate a vremii-mbătrânite. / Sânt limpezi pentru
mine enigmele-ncâlcite" ("O, stingă-se a vieţii...”).
În 1982, fiind preocupat de interacţiunea purtătorilor de sarcină electrică cu fononii în
semimetale, am rămas uluit de o metodă ingenioasă de “vizualizare” a fononilor (a “cuantelor
de sunet”, a cvaziparticulelor asociate vibraţiilor care se propagă în reţelele cristaline, cu alte
cuvinte, a unor „formaţiuni matematice” care descriu procesele de transmitere a energiei şi a
impulsurilor termice în corpurile cristaline). Metoda a fost propusă şi utilizată de cercetătorul
W. Eisenmerger [15]. Savantul a fixat un cristal într-o baie cu heliu lichid (aflat la
temperatura apropiată de cea de fierbere a acestuia), aşezând mostra astfel ca ea să fie
acoperită de un strat foarte subţire de heliu. După aceea, el genera în partea de jos a cristalului
un impuls termic, a cărui energie se împrăştia „momentan” în toate direcţiile. Dată fiind
grosimea mică a stratului de lichid aflat deasupra mostrei, energia impulsului termic parvenită
în acea zonă a cristalului ridica temperatura heliului până la punctul de fierbere al acestuia.
Nivelul heliului de deasupra cristalului se ridica, de la punct la punct, în dependenţă de
cantitatea de energie pe care fononii o aduceau în punctul respectiv. În momentul agitării
maxime a lichidului, cercetătorul fotografia suprafaţa heliului de deasupra cristalului,
obţinând în felul acesta tabloul real al răspândirii energiei termice în cristalul cercetat.
Savantul a stabilit clar că din cauza proprietăţilor anizotrope ale cristalului fononii nu se
propagă omogen, în toate direcţiile la fel, ci se focalizează în anumite direcţii, dictate de
simetria cristalului. Astfel, Eisenmerger a pus la dispoziţia experimentatorilor o metodă
ingenioasă şi sigură de obţinere a tabloului propagării fononilor în cristale. Ulterior, cu
ajutorul laserului (care poate crea impulsuri termice în orice punct al cristalului) şi a unui
detector (aflat pe partea opusă celei pe care se acţionează cu laserul) conectat la calculator,
cercetătorii au dat o altă dimensiune ideii folosite de Eisenmerger (o metodă mai eficientă şi
mai comodă de vizualizare a fononilor) - tabloul „rozei vânturilor” fononice care “bat” în
cristal prezentându-se deja pe ecranul calculatorului.
Astăzi există o mulţime de metode de vizualizare a celor mai diverse obiecte / fenomene

FIZICA ŞI TEHNOLOGIILE MODERNE, vol. 3, nr. 1-2, 2005


96 Fizică şi poezie

(multe dintre care nicidecum nu pot fi văzute cu ochiul liber). Medicina, de exemplu, dispune
de un arsenal întreg de aparate (fără de care această branşă a ştiinţei azi e de neconceput),
capabile să dea imagini vizuale ale oricărui organ intern al omului. Aceasta ca să nu vorbim
de aparatajul ştiinţific sofisticat din laboratoarele de fizică, biologie, astrofizică sau alte
domenii ale ştiinţei. De fapt, în ştiinţa contemporană a luat naştere o ramură nouă, imagistica.
Calculatoarele moderne au deschis posibilităţi nemărginite de reprezentare a celor mai diverse
fenomene. Constructorii de aparate sunt mereu în căutarea de noi soluţii tehnice, însă o soluţie
ei o caută în mod poetic: cea privind alegerea modului de reprezentare a obiectului /
fenomenului cercetat care să trezească cele mai adânci straturi ale simţirii şi gândirii
cercetătorului, ţinând cont de inteligenţele gardneriene.
Privită sub acest aspect, opera lui Eminescu se prezintă şi ca un adevărat curs de
imagistică. Era logic de aşteptat acest lucru, căci libertatea (nemărginită) de a gândi a Poetului
trebuia cumva să se manifeste şi în forma de reprezentare a fenomenelor simţite şi înţelese de
mintea lui genială. „Mari efecte în arte sunt însă numai atuncea cu putinţă când ne domină
simţământul necondiţionat al siguranţei cum că omul dispune liber de întreaga măsură a
mijloacelor care-i sunt date de natură.” („Arta reprezentărei dramatice dezvoltată ştiinţific şi
în legătura ei organică”, v. 4, p. 235).
Eminescu urma cu consecvenţă principiul sensibilităţii, dar numai în legătură strânsă cu
cel intelectual. Eminescu, remarcă pe bună dreptate filozoful Caracostea [8, p.159 - 160],
priveşte lucrurile în “unitatea nedespărţită simţ şi gând”. Acelaşi lucru ne spune şi George
Călinescu [10, v. II, p. 395]: “Eminescu unea totdeauna ideea cu imaginea”, “idei scăldate-n
aur şi-n colori de curcubău;” (“Memento mori”). (Facem o paralelă aici, fără a o comenta:
meditaţii adânci asupra relaţiei dintre lumea ideilor şi cea a imaginilor întâlnim în scrisoarea
lui Einstein [9, v. IV], adresată prietenului său Moris Solovin, originar din Botoşanii lui
Eminescu).
Împletirea fenomenelor raţiune şi sentiment este pentru Poetul-filozof o adevărată
metodologie a cunoaşterii.
În tot ceea ce scrie, Eminescu urmăreşte un scop clar: de a aduce la cunoştinţă cititorilor
cele mai valoroase idei (intuiţii) ale oamenilor de ştiinţă (nu rareori ale sale), idei care îl
dominau. La Poet factorul vizual, auditiv, olfactiv sau oricare altul este înfrăţit de la bun
început cu o idee, mai precis are o idee la bază. „...greutatea ritmului trebuie să ni se
sensibilizeze aceste antiteze.” („Arta reprezentărei dramatice dezvoltată ştiinţific şi în
legătura ei organică”, v. 4, p. 258);„...el cearcă a sensibiliza prin ton ceea ce aparţine
cercului de cuvinte cari au de obiect intuiţiuni sensibile.” (ibidem, v. 4, p. 251) „Tempo
declamaţiunii însemnează în genere măsura mişcărei prin care se predă simţului nostru
intern un oarecare fond de idee;” (ibidem, v. 4, p. 259). „Eu nu voi umbra mărului de aur, ci
mărul, nu vorbe de amor, ci amorul.” („O, taci, ce spui că mă iubeşti copilă...”, v. 2, p. 182).
Chiar cele mai complicate noţiuni ştiinţifice, fiind prinse de mintea lui genială şi redate prin
cuvinte pe înţelesul tuturor şi de o plasticitate rar întâlnită, au priză la cititor. Putem spune,
fără teamă de a greşi, că Eminescu dezvoltă o dialectică a reprezentării plastice a fenomenelor
- a utiliza imagini care să activeze cele mai diverse inteligenţe ale omului. În felul acesta,
Poetul reuşeşte să-i facă pe cititorii săi cunoscuţi cu cele mai complicate idei ştiinţifice
(filozofice) pe parcursul a mai bine de un secol (fapt ce demonstrează superioritatea
cugetătorului de la Ipoteşti faţă de alţi înaintaşi ai timpului). „Şi idei, ce astfel împle, / Ard în
frunte, bat sub tâmple: / Eu le-am dat îmbrăcăminte / Prea bogată, fără minte.” („Cu gândiri
şi cu imagini”, v. 1, p. 491).
Poetul avea convingerea că asimilarea cea mai sigură a adevărurilor ştiinţifice poate fi
realizată prin prezentarea mesajului în imagini reliefate după mai mulţi parametri, astfel ca
acestea să activeze (să trezească) în subiectul cunoscător (conştiinţa receptoare, cititor) dacă
nu toate, apoi cel puţin câteva simţuri (inteligenţe, supape sufleteşti), lucru care asigură o

FIZICA ŞI TEHNOLOGIILE MODERNE, vol. 3, nr. 1-2, 2005


Fizică şi poezie 97
transmitere mai completă a mesajului şi îl face pe cititor să adere la ideile autorului. De aceea
fenomenele din natură (societate) Eminescu le redă prin imagini şi formule plastice cât mai
bogate informaţional: multicolore, polifonice, multivalente, reliefate, holografice… “Ca idei
scăldate-n aur şi-n colori de curcubău” (“Dacă treci râul Selenei”), gama acestora, după
cum vom vedea pe parcurs, fiind surprinzător de mare. Dar faptul că imaginile eminesciene
sunt pline de culori, sunete, mirosuri nu trebuie să ne încline a crede că acestea sunt nişte
înveliri artificiale ale ideilor Poetului. În adevăr, ele sunt reflexii fidele ale relaţiilor existente
în natură (societate). Scrierile lui Eminescu ne conving la tot pasul, că la nivelul esenţelor,
Lumea se înfăţişează cercetătorului subtil mult mai bogată în nuanţe şi mult mai armonioasă.
Omul se apropie cel mai mult de esenţa unui fenomen dacă îl percepe vizual. De aceea,
fiecare cercetător ştiinţific caută să prezinte rezultatele investigaţiilor sale în primul rând în
imagini vizuale. De aici vine şi strădania Poetului de a vizualiza orice fenomen care i-a
suscitat atenţia, de a-l prezenta verbal cât mai colorat. Aducem drept exemplu redarea faptei
imorale de plagiat: „De la oricare-un snop de fraze seceri” („Sauve qui peut”, v.1, p. 515).
Prin metafore izbutite, Poetul face văzute până şi lucrurile nevăzute, cele mai diverse.
Aerul. “aer de argint” (“Geniu pustiu”) “Aerul tot era de lumină de aur” (“Geniu
pustiu”).
Vântul. “Cu degetele-i vântul loveşte în fereşti.” (“Departe sunt de tine”).
Viaţa omului în trecere. „Bătrâneţa este o moarte înceată, ce încet bate inima mea acum,
ce iute bătea înainte de 60 de ani... Lume, lume! Şi într-o zi va bate din ce în ce mai încet,
apoi va înceta, căci s-a sfârşit untdelemnul candelei.” („Cezara”, v. 2, p. 93).
Gândul. Gândul trist. “Zăpezi ca gândirea tristă-a / Zeului Wuotan.” (“Odă în metru
antic”, variantă). Gândul întunecat. “Ochiul îngheţat îi împle gânduri negre de amor”
(“Scrisoarea V”, variantă). Gândul măreţ (grandoarea căruia o redă prin jocul de lumini al
unor pietre scumpe). “A lui gânduri încremeniră reci / În fruntea sa de stânci şi deveniră; /
Rozele dulci, rubine; foile: / Smaralde, iară crinii / Diamante. Sângele său / Se prefăcu în aur,
iar muşchii / Se prefăcură în argint şi fier.” (“Demonism”?). Gândul nemărginit. „Glasul
plăcerei, dulce iubit / Cheamă gândirea pe a mea frunte, / Ce zboară tainic ca şi o luntre / În
oceanu-i nemărginit.” („Phylosophia copilei”, v. 1, p. 215).
Prin simple metafore Poetul reuşeşte să vizualizeze visul. „Turma visurilor mele eu le
pasc ca oi de aur,” („Memento mori”, v. 1, p. 273).
Timpul (secolii). „El mână în uitare a veacurilor turmă / Şi sorii îi negreşte de fier fără
de urmă.” („Gemenii”, v. 1, p. 614).
Nu mai puţin însemnat pentru om este şi simţul auzului. De aceea, Eminescu frecvent
apelează şi la imagini destinate percepţiei auditive. “Căci în al zilei vuiet eu mă văd”
(“Sunetul păcii”). V-a constata cu fineţe ilustrul eminescolog Papu [3, p. 194]: “Structuri
vizuale atât de complexe, încât nu pot fi văzute, ci numai simţite şi atunci poetul le prinde
sugestiv prin auz ipotetic”. „Nu ne mustraţi! Noi suntem de cei cu-auzul fin / Şi pricepurăm
şoapta misterului divin.” („Preot şi filosof, v. 1, p. 374). Prin harul său divin de a prezenta
lucrurile Poetul îl face pe cititor „să audă” până şi tăcerea, gândirea: „Un murmur feeric
desmeardă voios / A salei tăcere senină.” („Eco”, v. 1, p. 264). “Şi dacă glasul adorat / N-o
spune un cuvânt, / Tot înţeleg că m-ai chemat / Dincolo de mormânt.” (“Luceafărul”?).
„Tăcerea e atât de mare încât pare că aude gândirea, mirosul, creşterea chiar a unei
garoafe...” („Sărmanul Dionis”, v. 2, p. 71). „Muzica sferelor” cereşti.
Eminescu redă frecvent fenomenele şi prin imagini destinate celorlalte simţuri.
Percepţia olfactivă. „Iară tu ce scop adulmeci de te pui pe cumpărat?” („Lais”, 4, 552); “aer
răcoare şi mirositor” (“Umbra mea”). „... un tânăr şi tremurător glas de copilă adiind o
rugăciune uşoară, pare că parfumată, fantastică...” („Sărmanul Dionis”, 2, 66). “Un miros
răcoros simţirea-mi fură;” (“Rime alegorice”). „Simt zefiri cu-aripi de fiori / Muiate în miros
de flori.” (Frumoasă-i...”, 1, 203). „Unde în loc de aer e un aur, / topit şi transparent,

FIZICA ŞI TEHNOLOGIILE MODERNE, vol. 3, nr. 1-2, 2005


98 Fizică şi poezie

mirositor” („Demonism”, 1, 253). “Lumină aromată” (“Miradoniz”). „Din frazele istoriei


mirosul meu v-atinge...” („Confesiune”, v. 1, p. 378). Percepţia gustativă (atribuind, atunci
când este cazul, gust lucrurilor fără gust). „dulce ca o zi de vară” („Mortua est!”, 1, 64).
„Unde-izvorul cel în vrajă / Sună dulce în urechi” („Făt-Frumos din tei”, 1, 83). „Iar aeru-i
văratic, dulce, moale.” („Miradoniz”, 1, 258). „Cu sori dulci, înfoiaţi, mirositori„
(„Miradoniz”, v. 1, p. 258). “Şi aeru-i dulce ca-n noaptea de vară” (“Povestea teiului”?). „Iară
cornul plin de jale / Sună dulce, sună greu.” („Povestea teiului”, 1, 113). „A vorbei tale
lamură de miere” („Terţine”, v. 1, p. 483). „Iar gândirea ei cea dulce / N-o mai lasă să se
culce.” („Peste codri sta cetatea...”, v. 1, p. 647). „Ca dulci gânduri de poet” („La o artistă”, v.
1, p. 51). „O! Te văd, te-aud, te cuget, tânără şi dulce veste” („Venere şi Madonă”, v. 1, p.
58). „L-a patriei dulci plaiuri, câmpii-i râzători” („Din străinătate”, v. 1, p. 41). „dulce a
sferelor cântare” („La mormântul lui Aron Pumnul”, v. 1, p. 37).
Pentru a face anumite fenomene mai sesizabile, Eminescu le redă percepţiei prin pipăit:
sporeşte greutatea unor lucruri uşoare: “Cu-ape de plumb” (“Moartea lui Eliade”?). „Somn
greu îi varsă plumb în vinele-ostenite.” („Călin Nebunul”, v. 1, p. 408); dă greutate unor
lucruri imponderabile: „Roman Bodei, acum mi-e greu să mai gândesc / Argintul viu din
cuget s-a prefăcut în plumb / Nesimţitor la toate mişcările vieţii...” („Grue Sânger”, v. 2, p.
341). „...încet, încet simţi cum se strecoară un somn de plumb prin toate vinele lui...” („Făt-
Frumos din lacrimă”, v. 2, p. 191). “Simt îngreuindu-se ca sub plumb cugetările mele” (?)
„Eu cântăresc cuvinte ce am să pot a-ţi spune” („Bogdan Dragoş”, v. 2, p. 374); aseamănă
fenomene care nu se dau percepţiei prin pipăit cu obiecte care pot fi pipăite:de exemplu,
compară zefirul cu flautul. „Cum de s-a rătăcit până în stele flautul zefirului.” („O, taci, ce
spui că mă iubeşti, copilă...”, 2, 183). aseamănă umbra cu un gheb: „umbre gheboase”
(„Călin Nebunul”, v.1, p. 398); aseamănă vorbele cu firele de lâna sau de iarbă: „Să
scarmene cu mâna lână, cu gura glume,” („Când crivăţul cu iarna...”, 1, 249). „Astfel la clăi
de vorbe eu fac vârfuri / De rime splendizi, să le dau de trampe / Sumut o lume ş-astfel ochii
lor fur.” („Cum negustorii din Constantinopol”, v. 1, p. 367); aseamănă gândurile cu firul: „-
Să urmăm, zise umbra torcând mai departe firul gândirii sale,...” („Sărmanul Dionis”, 2,
73). „... acum n-am făcut decât a răsuci firul cugetărilor...” („Umbra mea”, 2, 84);
aseamănă gândurile cu pietrele scumpe: “Flori cântau în aer cu frunze în greutate de gândiri,
ca pietre scumpe” (“Sărmanul Dionis”).
Pentru Poet este de neconceput o teorie care nu se dă „la pipăit”. „...devin pe-ncetul
nepipăite chiar teoriile mişcării...” („Archaeus”, 2, 144). Asemuind stelele cu pietrele
preţioase, Poetul face „de pipăit” şi obiectele cosmice, aflate la distanţe de neajuns. “În fundul
cel umed al mărei turbate, / În lumea-i noptoasă, în sânu-i de-amar, / Luceşte-o steauă în
piatră schimbată / În mărgăritar.” (“Odin şi Poetul”, “Demonism”, “Când marea” ?).
Pentru ca fenomenul să fie sesizat mai în profunzime Eminescu nu arareori converteşte
o percepţie destinată unui simţ într-o percepţie destinată altui simţ, mai eficient. “Vorba-i va
să fie o rază-n lume; / Murmură glasul mării”. Poetul-cercetător, însă, aidoma fizicianului
Joule (ale cărui lucrări privind transformarea unui fel de energie în altul le cunoştea bine) nu
uita să stabilească echivalenţele dintre efectele produse pentru diferite simţuri. „Nimeni nu va
nega că gravitaţiunea pietrei aşezate pe foile unui cimpoi produce sunet, nimeni că mărimea
şi durata acelui sunet stă în proporţie directă cu greutatea pietrei şi că sunetul e aici un
echivalent fonic al greutăţii crescute.” (Ms. 2267, 3, 113).
Ca să surprindă mai complet fenomenele observate în natură, armonia ce există în lume,
Eminescu se străduieşte să redea fenomenele prin imagini destinate concomitent mai multor
simţuri.
Pornind de la faptul că cele mai alese simţuri sunt cel vizual şi cel auditiv, Poetul
împleteşte cel mai frecvent elementele vizuale de prezentare cu cele auditive (sonorizează
imaginile vizuale). „flori care cânt” („Mortua est!”, v. 1, p.6 4). Şi viceversa: “Vorba-i va să

FIZICA ŞI TEHNOLOGIILE MODERNE, vol. 3, nr. 1-2, 2005


Fizică şi poezie 99
fie o rază-n lume; / Murmură glasul mării”. Atributele vizuale completate cu cele auditive (şi
viceversa) permit a scoate în evidenţă mai multe elemente esenţiale ale fenomenului decât
luate fiecare în parte. Astfel, Poetul face „văzute şi auzite” cele mai însemnate momente ale
istoriei noastre. “Când privesc zilele de-aur a scripturilor române, / Mă cufund ca într-o
mare de visări lungi şi senine /…/ Cu izvoare-ale gândirii şi cu râuri de cântări.”
(“Epigonii”). Redă mai adecvat situaţia omului în natură; starea lui de teamă ... “Vuind
furtunoasă şi straşnică arpă / Trec vânturi şi clatin pădurea de brad.” (“Feciorul de împărat
fără stea”). “Şi iarna mugeşte călare pe ger.” (“Feciorul de împărat fără stea”). Strădania
lui de a trăi în armonie cu cealaltă parte a lumii: „Cearcă-a vorbi cu noi în cugetări /
Strălucitoare, varii, -mbalsămate, / În flori, în râuri, în glasul naturii / Ce-i glasul lui, consilii
vrea a da.” („Demonism”, v. 1, p. 257). Cu florile: “Flori cântau în aer cu frunze în greutate
de gândiri, ca pietre scumpe” (“Sărmanul Dionis”). “Dar poate acolo să fie castele / Cu
arcuri de aur zidite din stele, / Cu râuri de foc şi cu poduri de-argint, / Cu ţărmuri de smirnă,
cu flori care cânt.” (“Mortua est”). “Flori cântau în aer cu frunze în greutate de gândiri, ca
pietre scumpe” (“Sărmanul Dionis”). “flori cântau în aer” (“Miradonis”). Cu codrii:
“Crengile sunt ca vioare printre care vântul trece, / Frunze sun- ca clopoţeii, trezând ceasul
douăsprezece.” (“Călin-Nebunul”). Cu marea: “Pe o corabie cu solzi pe pântec / Veni odat- /
Cu pânze argintie îmflate-n cântec / Un împărat.” (ms. 2290, f. 29). Cu necuprinsul cosmic:
“Cerul stelele-şi arată, / Solii dulci ai lungii linişti” (“Povestea teiului”).
Are oare acest procedeu poetic de îmbinare a reprezentărilor vizuale şi auditive vreo
valoare ştiinţifică sau practică? Da. Dăm un exemplu simplu: Detectoarele de radiaţie pe care
le poartă cu sine specialiştii care lucrează cu substanţe radioactive sunt completate cu un
aparat sonor care, atunci când nivelul de radiaţie dintr-o întâmplare depăşeşte limita admisă,
anunţă sonor pericolul. Metoda s-a dovedit a fi foarte eficientă.
Poetul îmbină imaginile destinate simţurilor în cele mai diverse chipuri. Imaginile
vizuale cu cele olfactive: “În pădurea argintoasă, iarba pare de omăt, / Flori albastre tremur
ude în văzduhul tămâiet.” (“Călin-Nebunul”) “Acolo, lângă izvoară, iarba pare de omăt, /
Flori albastre tremur ude în văzduhul tămâiet.” (“Călin – file din poveste”). “În loc de aer e un
aur, / Topit şi transparent, mirositor…” (“Demonism”, „Ondina”) “miroase nins”, “Umbre cu
miros” (“Venere şi Madonă”). Imaginile vizuale cu cele gustative: “Cerul stelele-şi arată, /
Solii dulci ai lungii linişti” (“Povestea teiului”). Imaginile auditive cu cele gustative: “a
gândurilor sale / Glas tremurat şi dulce”. Imaginile vizuale cu cele auditive şi gustative:
“Unde-izvorul cel în vrajă / Sună dulce în urechi.” (“Făt-Frumos din tei”). “Lin
cutremurându-şi faţa marea scutură-a ei spume / Repezind pe-alunecuşul-undelor de raze-o
lume / Se spărgea c-un dulce sunet între scorbure de mal.” (“Egipetul”, “Memento mori”).
Imaginile auditive cu cele de pipăit: „... glasul ei dulce şi moale...” („Sărmanul Dionis”, v. 2,
p. 67).
Completarea unor senzaţii cu altele (care uneori lipsesc), precum şi convertirea unor
senzaţii în altele îi permite Poetului (şi odată cu el şi cititorului) să arunce o privire mai
cuprinzătoare şi mai diferenţiată asupra fenomenului, fapt ce dă o şansă mai mare de a pune în
evidenţă esenţele subtile ale fenomenului, de a se apropia tot mai mult de adevărul absolut.
Prin integrarea mai multor tipuri de investigaţii imagistice (vizuale, auditive, olfactive,
gustative, de pipăit), Poetul nu numai că izbuteşte să redea mai în profunzime esenţa
fenomenelor studiate, dar şi să lărgească spectrul cititorilor care asimilează pe deplin mesajul,
care aderă la ideile promovate.
Pe lângă faptul utilizării pe larg a imaginilor plastice destinate simţurilor, Eminescu mai
foloseşte şi un arsenal întreg de metode de a spori puterea de sugestie a acestora.
Prin orânduirea simetrică şi în gradaţie ascendentă a unor lucruri / simboluri sugerează
nemărginirea. „Suind palid suflet, a norilor schele, / Prin ploaie de raze, ninsoare de stele.”
(„Mortua est!”, 1, 64). Prin repetarea unor cuvinte, redă dinamica anumitor procese,

FIZICA ŞI TEHNOLOGIILE MODERNE, vol. 3, nr. 1-2, 2005


100 Fizică şi poezie

încetinirea sau accelerarea acestora. „Sălbatecele oarde să curgă râuri-râuri,” („Renunţare”,


v. 1, p. 625). „pentru-a crucii biruinţă se mişcară râuri-râuri,” („Scrisoarea III”, 1,139).
„Mai încet, tot mai încet, / Mai departe... mai departe...” („Povestea teiului”, 1, 114). „S-
aşază bruma peste vii - / De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?” („De ce nu-mi vii” 1, 198). „În
juru-mi ceaţa creşte rânduri-rânduri;” („Atât de fragedă...”, 1,123). „Deodată simt în urma-
mi / venind tiptil-tiptil, / Pas sfiicios de fată, / Uşor ca de copil.” („O stradă prea îngustă”, 1,
482). „A cântărilor suspine / Dispărură rânduri-rânduri,” („Miron şi mireasa fără corp”, 1,
442). „Frunza cade rânduri, rânduri,” („Miron şi frumoasa fără corp”, v. 1, p. 440). „El a
mers, a mers într-una,” („Miron şi frumoasa fără corp”, v. 1, p. 440). „... încet, încet uliţile
adorm, obloanele se-nchid, lumânările se sting...” („Sărmanul Dionis”, v. 2, p. 68). „... o
negură albă îi cuprinse vederea... ş-apoi nimic... nimic.” („Sărmanul Dionis”, v. 2, p. 79).
Printr-o structură melodică a versului face “vizibile” anumite limite spaţiale. “Ce te
legeni, codrule, / Fără ploaie, fără vânt / Cu crengele la pământ?” (“Ce te legeni…”, v. 1,
p.187).
Pentru a scoate în evidenţă caracteristicile de bază ale obiectului / fenomenului
Eminescu le amplifică cu altele (sau prin repetarea aceloraşi dar cu alte cuvinte, uneori parcă
contrarii): „Moşneag cu pleavă-n creieri, cu gură mincinoasă.” („Grue Sânger”, v. 2, p.
340). „Negru, cocoşat şi lacom, un izvor de şiretlicuri,” („Scrisoarea III”, 1,143). „Un
suflet putred, într-un trup şi mai putred” („Grue Sânger”, v. 2, p. 344). „Cu minţi deşerte şi
cu inimi nule.” („Pustnicul”, v. 1, p. 366). „Avea o memorie slabă şi era prost ca gardul.”
(„La curtea cuconului Vasile Creangă”, 2, 169). “chipuri posace şi mice” (“Legenda
cântăreţului”). „Poale lungi şi minte scurtă,” („Viţă Cătănuţă”, v. 2, p. 601). “Iar sufletul
îmi râde, şi inima îmi creşte.” (“Când crivăţul cu iarna…”). „Căci capu-i slab la dânşii,
gândurile-s copile.” („Mira”, 2, 233). „Surtucul lui pe lângă acestea era mai mult urzeală
decât bătătură, ros pe margini, fudul la coate, de râdea pare că şi vântul în urma lui.”
(„Sărmanul Dionis”, v. 2, p. 64). „Dintr-o tuf-iveşte Satyr capu-i chel, barba-i de ţap, / Lungi
urechi şi gura-i strâmbă, cârnu-i nas.” („Memento mori”, v. 1, p. 281). „Mici de zile, mari de
patimi, inimi bătrâne, urâte, / Măşti râzânde, puse bine pe-un caracter inimic;” („Epigonii”,
v. 1, p. 62). „Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget, / Cu privirea-mpăroşată şi la fălci
umflat şi buget, / Negru, cocoşat şi lacom, un izvor de şiretlicuri, ”Toate se întiind nainte-i...
ca pe-un uriaş covor, / vede ţară lângă ţară şi popor lângă popor –” („Scrisoarea III”, v. 1,
p. 143). „Capul lui era un calup chelbos, nasul mare, faţa sluţită de vărsat şi nişte musteţi
zborşite, groase şi roşii completau arătarea acestui om urâcios.” („La curtea cuconului
Vasile Creangă, v. 2, p. 168). „O, tu crai cu barba-n noduri ca şi câlţii când nu-i perii, / Tu în
cap nu ai grăunţe, numai pleavă şi puzderii.” („Călin (file din poveste)”, v. 1, p. 96). Sau
situează cuvântul (caracteristica) într-o matrice care-i intensifică sensul. „v-am închegat în
vreme / V-am aruncat în viaţă...” („Confesiune”, 1, 378). „Îngheţi nervul vieţii din
fugătoarea vreme,” („Femeia?... Măr de ceartă”, v. 1, p. 468).
Aducând cuvintele în vecinătăţi şi legături neaşteptate, Poetul le dă o mare forţă plastică
de pătrundere dincolo de limitele obişnuitului ale închipuirii noastre. Prin imaginea apei şi a
cerului Poetul face accesibilă receptarea ideii de neant, de eternitate. „Noaptea era clară,
tăcută, mare. Numai valurile sfinte ale Gangelui murmurau lin ca înţelepciunea vremilor.
Simbol uriaş al timpului.” („Legenda cântăreţului”, 2, 175).
Prin scuturarea unei flori face accesibilă receptarea efemerului. „Omul ca iarba, zilele
lui ca floarea câmpului.” („Legenda cântăreţului”, 2, 175). „A noastre inimi îşi jurau /
Credinţă pe toţi vecii / Când pe cărări se scuturau / De floare liliecii.” („Când amintirile...”, 1,
170).
Prin imaginea zăpezii şi a gheţii (stări ale apei în care moleculele acesteia, altă dată
foarte mobile, “încremenesc” locului), Poetul prezintă ruperea unor relaţii omeneşti sau
încetarea vieţii. “De câte ori, iubito, de noi mi-aduc aminte, / Oceanul cel de gheaţă mi-apare

FIZICA ŞI TEHNOLOGIILE MODERNE, vol. 3, nr. 1-2, 2005


Fizică şi poezie 101
înainte: / Pe bolta alburie o stea nu se arată, / departe doară luna cea galbenă – o pată;” (
„De câte ori, iubito...”, 1, 119).
Prin spălăcirea imaginilor unor obiecte redă degradarea unor relaţii omeneşti. “Pe cerul
plin de neguri o stea nu se arată, / Departe, discul galben al lunii ca o pată” (ms. 2279) “Pe
bolta alburie o stea nu se arată, / Departe doară luna cea galbenă - o pată;” (ms. 2279) „Pe
ceruri în neguri o stea nu s-arată. / Departe doar luna – o galbenă pată.” (Diamantul
Nordului”, 1, 511) .
Transpunând distanţele în valori temporale, Poetul-filozof face perceptibile depărtările
spaţiale. “La steaua care-a răsărit / E-o cale atât de lungă, / Că mii de ani i-au trebuit / Luminii
să ne ajungă” (“La steaua”). “muri lungi cât patru zile, cu o mare de palate” (“Mortua est”?).
“Babilon, cetate mândră, cât o ţară o cetate / Cu muri lungi cât patru zile, cu o mare de
palate,” (“Memento mori”, “Egipetul”). Şi invers, transpunând succesiunea timpului în valori
spaţiale, face „de pipăit” depărtările temporale. “Fraţii lui atât dormiră, cât întrase în pământ /
De un stângen şi-i umpluse frunza adunată-n vânt.” (“Călin-Nebunul”, 1, 400). “Fraţii lui
atâta dormise c-acu-ntrase mai de-un stânjen în pământ.” (“Călin Nebunul”, v. 2, 685).
Transformând numerabilul în nenumerabil şi viceversa, Magul de la Ipoteşti face simţite
puterile ce sălăşluiesc în natură, într-un popor... “…codrii de secoli, oceane de popoare / Se
întorc cu repejune ca gândurile ce zboară” (“Egipetul”, “Memento mori” ?).
Raportând un fenomen local la unul global, Poetul obţine o imagine a primului mai adecvată
realităţii. „Cezare! Cât pai de mare – şi ce mic în adevăr!” („Memento mori”, 1, 303).
Pentru a face mai viu simţit rolul de element reflexiv al apei, Eminescu o înfăţişează
cristalizată. „Scânteie marea lină, şi plăcile ei sure / Se mişc una pe alta ca pături de cristal”
(„Împărat şi proletar”, 1, 83). „Iară fluviul care taie infinit-acea grădină / desfăşoară-n largi
oglinde a lui apă cristalină,” („Memento mori”, 1, 287). „Nilul îşi leagănă mişcătoarele şi
lungile lui maluri de papură printre care curg oglinzile lui mari, care reflectă lumea cerului şi
pare că apele lui, mişcîndu-se una peste alta ca linţolii de cristal mişcător, sună în adânc
cântarea-cântărilor.” („Avatarii faraonului Tla”, 2, 107). Amintim că cristalul are calitatea de
a refracta puternic lumina (a o dispersa), fapt ce-i dă posibilitate Poetului să prezinte lucrurile
„diamantin” (bogat informativ). „Râuri resăltânde printre stânce nante, / Apele lucinde-n
dalbe diamante / Peste câmpii-n zori.” („Din străinătate”, 1,43). „Cristalizat” (nesfârşit de
bogat în nuanţe) prezintă Poetul şi dorul de locurile natale. „Aş vrea să văd acuma natala mea
vâlcioară / Scăldată în cristalul pârăului de-argint,” („Din străinătate”, 1,42). (Eminescu
totdeauna se străduie să sesizeze şi nuanţele: „Trec zilele voioase şi orele surâd.” („Împărat şi
proletar”, v.1, p. 78)).
De observat, fenomenelor de durată, simpatice Eminescu le acordă atribute luminoase,
colorate viu, melodice, dulci, mirositoare etc. (acestea fiind echivalente cu armonia din
natură). “Muzica sferelor: seraphi adoară / Inima lumilor ce-o înconjioară, / Dictând în
cântece de fericire / Stelelor tactul să le inspire.” (“Ondina”) „Lumina a vieţii voastre drum
de roze semănat. / Sufletul vostru: un înger, inima voastră: o liră, / Ce la vântul cald ce-o
mişcă cântări molcome respiră;” („Epigonii”, v.1, p. 63). „Iar sufletul îmi râde, şi inima îmi
creşte.”” („Când crivăţul cu iarna...”, v. 1, p. 250).
Şi din contra, fenomenelor efemere, antipatice Poetul le acordă atribute sumbre, amare,
reci, monotone, zgomotoase, dezagreabile etc. „Îmbrăcatul în negru spuse mai multe
cuvinte...” („Lanţul de aur”, v. 4, p. 598). „Tavernă mohorâtă”, „feţe-ntunecoase”
(„Împărat şi proletar”, 1, 78). „Ce pustiu, ce noapte se face-n creierii mei...” („Amor pierdut
– viaţă pierdută”, 2, 225). „... sufletul meu era mut şi sterp şi turbăciunea cruntă rânjea din
fundul gândurilor mele.” („Mira”, 2, 230). „...o lună vânătă – roşie trece prin mijlocul
norilor creţi şi de culoarea plumbului...” („Toma Nour în gheţurile siberiene”, 2, 57). „Şi
acele gânduri negre mai nici a muri nu-l lasă.” („Înger şi demoni”, v. 1, p. 75). „Talazurile
negre ce turbă se răstoarnă, / Şi spumegă ca furii şi urlă-ngrozitor.” („La Heliade”, v. 1, p.

FIZICA ŞI TEHNOLOGIILE MODERNE, vol. 3, nr. 1-2, 2005


102 Fizică şi poezie

50). „... ceru-i negru şi pustiu, / Nu-i nălţime, nu-i albastru, e o noapte de sicriu.” („Călin
Nebunul”, v. 1, p. 403). „Când intri într-o cameră rece ţi se pare foarte goală, de ai mai fost
în ea încălzită fiind, ţi se pare că lipseşte ceva.” (Ms. 2285, 3, 74). „...valuri turburi ca
sufletul meu sterp, turburi şi neoglindoşi ca inima mea moartă... („Geniu pustiu”, 2, 33).
„Ca iarna cea eternă a Nordului polar / Se-ntinde amorţirea în sufletu-mi amar,” („Apari să
dai lumină”, v. 1, p. 624). „Căzut-au bruma pe al meu noroc,” („Vârful cu dor”, v. 4, p.
497). „O tristă iarnă mă aşteaptă şi o tristă viaţă” (Scrisoare către Alexandru Chibici
Revneanu, 20.101884). „Iar eu pe-un ţărm pustiu murii în pace / deasupra frunţii-mi luna-n
nouri zace, / Trecând încet pustiile Saharei / Şi luminând o lume care tace.” („Rime
alegorice”, v.1, p. 444). „...barba albă ca zăpada, ochii mai stinşi şi decoloraţi de
bătrâneţe...”. („Geniu pustiu”, v. 2, p. 46). „Altfel trăgea clopotele tot într-o dungă, de
gândeai că arde satul, ori s-a aprins pădurea...” („Părintele Iermolachie Chisăliţă”, v. 2, p.
160). „Baba scrâşni din dinţi ca apucată, dar apoi îşi strânse moara cea hârbuită de gură,
ca să nu iasă prin ea veninul ce-i răscolea inima pestriţă.” („Făt-Frumos din lacrimă”, v. 2,
p. 192). „Hârâită, noduroasă, stă în colb râşniţa veche,” („Călin”, v. 1, p. 97). „Corăbii
învechite scheletele de lemn;” („Împărat şi proletar”, v. 1, p. 83). „Apoi vorbele lor deveniră
din ce în ce mai încete, mărunte, ţăndărite...” („Avatarii faraonului Tla”,v. 2, p. 115). „Să
umblu-n lume tragic ca gâsca opărită„ („Infamia, cruzimea şi desperarea”, v. 2, p. 318).
„Suntem ca pleava stearpă, suntem frunze uscate / Pe care vântul vieţei spre moarte le tot
bate.” („Mira”, v. 2, p. 233). „Ca frunzele uscate / Căzând de-un rece vânt, / S-au dus
nădejdile toate / În mormânt, în adâncul mormânt.” („Auzi prin frunzi uscate”, v. 1, p. 514).
„A noastre visuri cad pe rând şi mor / Precum în vânt rotiri de frunze-uscate...” („Ce s-alege
de doi nebuni, iubito...”, v. 1, p. 520). „Ca toamna cea târzie e viaţa mea, şi cad / Iluzii ca şi
frunza pe undele de vad,” („Apari să dai lumină”, v. 1, p. 624). „Altfel trăgea clopotele tot
într-o dungă, de gândeai că arde satul, ori s-a aprins pădurea...” („Părintele Iermolachie
Chisăliţă”, v. 2, p. 160).
Golul sufletesc, tristeţea, bătrâneţea, Poetul le redă prin imaginea pustiului,
întunecatului, recelui, decoloratului. „O! Dacă-ai cunoaşte tu cât de puţin sufletul meu acesta,
te-ai înfiora – nu ştii, nu-ţi poţi imagina cât e de pustiu, cât e de deşert în el„ („Geniu pustiu”,
v. 2, p. 13). „O! de-ai pute tu să vezi în sufletul meu! Ce pustiu, ce negru, ce rece!” („Mira”,
v. 2, p. 243). „...zilele mele treceau ca o iarnă pustie... („Geniu pustiu”, v. 2, p. 18). „...
noaptea cea pustie şi rece a sufletului meu.” („Geniu pustiu”, v. 2, p. 26). „De aceea zilele
îmi sunt / Pustii ca nişte stepe,” („Luceafărul”, v. 1, p. 143). „Şi în gându-mi trece vântul,
capul arde pustiit, / Aspru, rece sună cântul cel etern neisprăvit...” („Scrisoarea IV”, v. 1,p.
149). „Pustiul şi urâtul de-a pururi mă cuprind...” („Apari să dai lumină”, v. 1, p. 624). „Tu,
blond noroc al unui vis deşert,” („Gândind la tine”, v. 1, p. 455). „Ce pustiu, ce noapte se
face-n creierii mei...” („Amor pierdut – viaţă pierdută”, v. 2, p. 225). „Îmbătrânit e sufletul din
mine / Ca un bordei pustiu în iarnă grea.” („Îmbătrânit e sufletul din mine...”, v. 1, p. 361).
„Ş-a tale zile-or fi cum sunt / Pustii ca nişte stepe;” („Dacă iubeşti fără să speri”, v. 1, p. 632).
„Viaţa-mi se scurge ca şi murmura / Ce-o suflă-un crivăţ printre pustii, / Mă usc ca crucea
pusă-n câmpii / Şi de blesteme mi-a neagră gura.” („Amicului F. I.”, v. 1, p. 56). „În van mai
caut lumea-mi în obositul creier, / Căci răguşit, tomnatec, vrăjeşte trist un greier; / Pe inima-
mi pustie zadarnic mâna-mi ţiu, / Ea bate ca şi cariul încet într-un sicriu.” („Melancolie”, v. 1,
p. 88).
Eficienţa metodelor imagistice utilizate de Eminescu se vede bine în cazul timpului,
fenomen la cunoaşterea căruia simţurile în principiu nu pot participa: timpul nu poate fi văzut,
auzit, mirosit, gustat, pipăit. Cu toate acestea, prin metafore reuşite, Poetul face timpul simţit.
“Căci sub frunte-i viitorul şi trecutul se încheagă,” (“Scrisoarea I”). Timpul este văzut,
uneori colorat: “scăriţe de piatră tocite şi mâncate de mult umblet” (“Cezara 2 ?).
“moşneguţ cocoşat de ani”, „Nainte de-a se rupe a vieţii mele tort,” („Povestea magului

FIZICA ŞI TEHNOLOGIILE MODERNE, vol. 3, nr. 1-2, 2005


Fizică şi poezie 103
călător în stele”, v.1, p. 315). „Trec zilele voioase şi orele surâd.” („Împărat şi proletar”, v.
1, p. 78). „De-un veac el şede astfel – de moarte-uitat, bătrân, / În plete-i creşte muşchiul şi
muşchi pe al său sân, / Barba-n pământ i-ajunge şi genele la piept...” („Strigoii”, 1, 97).
„sunt bătrân ca iarna” („Departe sunt de tine...”, v. 1, p. 115). „Moaie pana în coloarea
unor vremi de mult trecute,” („Epigonii”, v. 1, p. 61). Văzut în evoluţie. Născându-se. „Şi în
urmă din izvoare timpi răcori şi clari răsar.” („Memento mori”, v. 1, p. 295). „Vremea pe
vreme a născut.” („Proverbe româneşti”, v. 2, p. 715). „Şi vremea-ncearcă în zadar / Din
goluri a se naşte.” („Luceafărul”, v. 1, p. 162). Tânăr. „În vremi de mult trecute, când
stelele din ceruri / erau copile albe cu părul blond şi des” („Povestea magului călător în
stele”, v. 1, p. 314). “În vremi demult trecute, când stelele din ceruri / Erau copile albe cu
părul blond şi des” (“Feciorul”). Crescând. „Şi mută-i gura dulce-a altor vremuri, / Iar
timpul creşte-n urma mea... mă-ntunec!” („Trecut-au anii...”, v. 1, p. 179). Bătrân. "Viitorul
un trecut e pe care-l văd întors... / Acelaşi şir de patimi s-a tors şi s-a retors / De mâinile
uscate a vremii-mbătrânite. / Sânt limpezi pentru mine enigmele-ncâlcite" ("O, stingă-se a
vieţii...”). Murind. "Câte-o stea întârziată stinge izvorul ei mic. / Timpul mort şi-ntinde
membrii şi devine veşnicie" ("Memento mori"). "Ca şi frunzele de toamnă toate stelele-au
pierit; / Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine vecnicie" ("Scrisoarea I”, v. 1, p. 132). Timpul
este văzut în dinamică. Târându-se. „Azi mi se pare că se târâie timpul încet.” („Histrio”, v.
4, p. 501; v. 4, p. 503). Grăbindu-se cu paşi mari. „Pe frunte se grămădise a anilor ninsoare, /
Pe umerii lor vremea cu paşi mari a trecut.” („Povestea magului călător în stele”, v. 1, p.
314). „Pe frunţi se grămădise a anilor ninsoare, / Pe umerii lor vremea cu paşi mari a
trecut.” („Povestea magului călător în stele”, v. 1, p. 315). Alergând. “Anii fug – cu ei viaţa
– cu ea totul.” (“Traduceri şi adaptări”). Plutind. “Trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri / Şi
niciodată n-or să vie iară, / Căci nu mă-ncântă azi cum mă mişcară / Poveşti şi doine,
ghicitori, eresuri,” (“Trecut-au anii…”). „vremile care fug” („Fragmente”, v. 1, p. 680).
Zburând. „De-aceea zboare anu-acesta / Şi se cufunde în trecut,” („Cu mâne zilele-ţi
adaogi...”, v. 1, p. 181). Oprindu-se. Lăţindu-se (iezindu-se). “al vremurilor vad”
(“Egipetul”). Alunecând în neant. “un întuneric fără spaţiu şi fără timp” (“Avatarii
faraonului Tla”).
Timpul este auzit. „Orologiul, fidel interpret al bătrânului timp, sună de 12 ori din limba
sa de metal, spre a da lumii, ce nu-l asculta sama că se scursese a 12-a oră a nopţii.”
(„Sărmanul Dionis”, 2, 62). "Jur-împrejur se auziră glasuri / Şi s-au oprit Neptun din drumu-i
sferic, / Muţit-au limba de la vremii ceasuri" (“Muşat şi ursitoarele”, v. 1, p. 639). „Vremea
singură-ţi grăieşte când bagi sama l-ale ei.” („Proverbe româneşti”, v. 2, p. 715). Mirosit.
„Din frazele istoriei mirosul meu v-atinge...” („Confesiune”, v. 1, p. 378). Gustat. Prezentat
ca nişte fire sau fuioare timpul este şi „de apucat cu mâna”, de pipăit. „- O, pârghie a lumei, ce
torci al vremii fir,” („Mureşanu”, 2, 278). „Ştiu că tu-nşirând anii pe-a vieţii lunge fire / Tu
nimiceşti trecutul în urmele lui chiar.” („Mureşanu”, 2, 262). “… multă apă pe Dunăre şi
multe fuioare pe fus aş toarce să văd una ca aceea.” (ms. 2254, f. 27, scenă din “Cel din urmă
Muşatin”). Prezentând timpul prin imaginea unui fir, iar primordialul prin imaginea unui
fuior, Poetul face “de apucat cu mâna” şi primordialul. “Cine filele albastre şi-nstelate le
întoarce / La a creaţiunii carte… cine firul lung îl toarce / Din fuiorul veşniciei pân-în ziua de
apoi?” (“Cerul albastru”, ms. 2259, f. 266 v.). Nu întâlneşti o imagine mai pitorească de
naştere a timpului din primordial decât cea dată de Poet – de „toarcere” a timpului din „lâna
scămoasă” a „netimpului” primordial. “Reprezentaţia e un ghem absolut unul şi dat simultan.
Resfirarea acestui ghem simultan e timpul şi experienţa. Sau şi un fuior, din care toarcem firul
timpului…” (Însemnare pe marginea traducerii “Criticii raţiunii pure” de Kant). Imaginile
pitoreşti ale Poetului permit omului să se identifice cu eterna vreme. „Să fiu ca spuma mării în
sclipire, / Să văd cum trec cu vremea, care trece...” („Fata-n grădina de aur”, v. 1, p. 402).
Prin metafore originale, Eminescu surprinde mersul neîncetat al timpului. „Când cu

FIZICA ŞI TEHNOLOGIILE MODERNE, vol. 3, nr. 1-2, 2005


104 Fizică şi poezie

gene ostenite sara suflu-n lumânare, / Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare,”
(„Scrisoarea I”, 1, 129). “Atâtea lumi care rotesc în haos / Cu zborul lor măsurător de vreme, /
În veci pe cale, neaflând repaos.” (“Eterna pace”). Caracterul de linie (trasă din trecut spre
viitor) a timpului. „Ştiu că tu-nşirând anii pe-a vieţii lunge fire” („Mureşanu”, v. 2, p. 262).
Ireversibilitatea acestuia. „Şi noaptea-înşiră ceasuri pe firu-i incolor / Ca râul care-şi mână
trecutu-n viitor.” („Povestea magului călător în stele”, v. 1, p. 325). „Trecut-au anii ca nori
lungi pe şesuri / Şi niciodată n-or să vie iară,” („Trecut-au anii...”, 1, 178). „Ceasul ce trece,
nu se întoarce / Se taie firul, nu se mai toarce.” („Cântece de lume din jumătatea întâia a
secolului”, v. 2, p. 678). Reprezentarea timpului ca un râu ce curge într-o singură direcţie
conţine în sine noţiunea de "săgeată a timpului", căreia Poetul încearcă să-i schimbe sensul
mişcării. „Un orologiu care în loc de-a-mbla-nainte / S-ar târî-ndărăt.” („Andrei Mureşanu”,
v. 2, p. 274).
Poetul prinde şi relativitatea cu care omul simte timpul. „Am trăit de zece ori mai mult
lungind firul vremei cu urâtul şi cu durerea.” („Alexandru-Vodă”, v. 2, p. 374). „Anii tăi se
par ca clipe, / Clipe dulci se par ca veacuri.” („O, rămâi”, v. 1, p. 118).
Prin metafore neaşteptate Poetul surprinde corelaţia timp-materie. “O, pârghie a lumii,
ce torci al vremii fir, / Te chem cu disperare în pieptu-mi –” (“Mureşanu”). Atotputernicia
timpului asupra tot ce se întâmplă în Lume. „Deşi trec nesimţite, ca şi vremea / Ce
vremuieşte-adânc în tot ce e.” („O, te-nsenină, întuneric rece...”, v. 1, p. 251). “Din orice clipă
trecătoare / Ăst adevăr îl înţeleg, / Că sprijină vecia-ntreagă / Şi-nvârte universu-ntreg.”(“Cu
mâne zilele-ţi adaogi”). Eroziunea (degradarea) la care acesta supune tot ce există. “Viermele
vremurilor roade în noi” (“În van căta-veţi”). “Care e viermele vremei? Cine lumea o împinge
/ Spre pieire, judecata generaţiilor stinge / Şi vârtelniţa veciei o întoarce într-un fel?”
(“Moarte…”). „Corabia vieţii-mi, grea de gânduri, / De stânca morţii risipită-n scânduri, / A
vremei valuri o lovesc şi-o sfarmă / şi se izbesc într-însa rânduri-rânduri.” („Rime alegorice”,
1, 444). “Eu stelele le spulber ca frunze-ngălbenite, / Eu îmflu răsuflarea vulcanului măreţ, /
Înmormântez sisteme în spaţii nesfârşite, / Eu munţii îi cutremur şi mările le-ngheţ, /…/ Fac
din a vieţii fapte lucire efemeră.” (“Mureşanu”). „Vremea toate le găseşte şi toate le topeşte.”
(„Proverbe româneşti”, v. 2, p. 715). „- Vremea pe ai mei umeri s-a grămădit bătrână. / Din
oase şi din vine a stors a vieţii suc” („Povestea magului călător în stele”, v. 1, p. 315).
Prin imaginea unui inel Poetul face să înţelegem cum arată timpul ciclic, timpul într-un
Univers pulsatoriu în timp. "E ceasul cel de taină, în care - inelul sorţii / Uneşte-al vieţii
capăt cu începutul morţii" ("E ceasul cel de taină"). Înzestrat cu o intuiţie bogată Poetul crede
că timpul periodic se reîntoarce spre momentele sale aurorale: „Ştiu cum că viitorul este
trecutu-ntors / Ştiu cum că-aceeaşi lână s-a tors şi s-a retors / De degetele uscate a Vremi-
mbătrânite” („Andrei Mureşanu”, v. 2, p. 269). “Astfel miile de secoli cu vieţi, gândiri o mie,
/ Adormite şi bătrâne s-adâncesc în vecinicie / Şi în urmă din izvoare timpi răcori şi clari
răsar.” (“Memento mori”). „Ascultând cu adâncime glasul gândurilor mele, Uriaşa roat-a
vremei înapoi eu o întorc.” („Memento mori”, v. 1, p. 274). Timpul „divin” eminescian,
prezentat ca o roată uriaşă, din punct de vedere al fizicii nu este altceva decât un ansamblu
statistic al tuturor momentelor de timp ale existenţei Lumii. “Omul are-n el numai şir, fiinţa
altor oameni viitori şi trecuţi. D-zeu le are de odată toate neamurile ce or veni şi ce au trecut;
omul cuprinde un loc în vreme. D-zeu e vremea însăşi cu tot ce se-ntâmplă-n ea, dar vremea
la un loc asemenea unui izvor, ale cărui ape se întorc în el însuşi, ori asemenea roţii, ce de
odată cuprinde toate spiţele, ce se-ntorc vecinic.” (“Sărmanul Dionis”).
Nu mai puţin relevante sunt şi imaginile eminesciene care vin să sugereze ideea că
timpul ar putea avea o natură ondulatorie sau cuantică. "Cântarea? Cea mai naltă şi cea mai
îndrăzneaţă / Nu e decât răsunet la vocea cea măreaţă / A undelor teribili, înalte,
zgomotoase / A unui râu, ce nu-l vezi. - Sunt undele de timp / Ce viitoru-aduce, spre-a le
mâna-n trecut" ("Andrei Mureşanu").“Unda ce-şi mână trecutu-n viitor.” (Ms. 2258,

FIZICA ŞI TEHNOLOGIILE MODERNE, vol. 3, nr. 1-2, 2005


Fizică şi poezie 105
f..221v.?). „Sufletu-i naintea morţii lumineaz-a vremii unde;” („Memento mori”, v. 1, p.
302). “De asupra-ţi şi-mprejuru-ţi vremea parc-auzi căzând / Ici în valuri tânguioase, colo
dulce picurând.” (“Atât, de fragedă”, variantă, “O, tăceţi…”). Nu întâmplător spunea Edgar
Papu [3, p. 187]): “Eminescu depăşeşte orice rază romantică în infinitul spaţiului şi al
timpului”
Lecţia de imagistică eminesciană, însă, nu ia sfârşit aici. Prin asocieri ingenioase Poetul
reuşeşte să transforme într-o constantă raportul infinit – finit.
Să înscrie infinitul în cadrul unor imagini finite. „... a stelelor imperiu întins ca şi un
cort,” („Povestea magului călător în stele”, v. 1, p. 315). „Norii mişcă sus în ceruri înfoiatele
lor nave - ” („Memento mori”, v. 1, p. 293). „În cer mişcă norii-auritele nave...” („Diamantul
Nordului, v. 1, p. 509). Bunăoară, să încadreze infinitul spaţial într-o picătură de rouă: “câte
stele sânt cuprinse într-o picătură de rouă sub cerul cel limpede al nopţii.” (“Sărmanul
Dionis”). Să încapsuleze infinitul temporal într-un fuior. “Cine filele albastre şi-nstelate le
întoarce / La a creaţiunii carte… cine firul lung îl toarce / Din fuiorul veşniciei pân-în ziua de
apoi?” (“Cerul albastru”, ms. 2259, f. 266 v.).
Şi din contra, să proiecteze finitul (omul, vietăţile ce-l înconjoară ...) pe pânza
infinitului. „... vinul curgea din butii sparte şi chiotele despicau bolta cerului.” („Făt-Frumos
din lacrimă”, 2, 184). “de asupra, cerul cu toate oceanele de stele… în oglindă, cerul cu toate
oceanele de stele… I se părea că e un greier amărât, suspendat în nemărginire…” (“Avatarii
faraonului Tla”). “Te urmăresc luminători / “Ca stelele sunt musculiţele prin frunze / Şi împlu
aerul cel cald cu o lumină / Verzue, clară, aromată.“ (Mihai Eminescu, “Miradoniz”). „ca un
nour gonit de vânt, / Alerg pe calea vieţii mele,” („Amicului F.I.”, v. 1, p. 56). „... vino cu
mine prin ninsori de stele şi prin ploi de raze...” („Umbra mea”, v. 2, p. 85). „Şi oştiri de flori
pe straturi par a fi stele topite,” („Memento mori”, v. 1, p. 293). „Într-a nopţilor grădine stele
cresc în loc de flori;” („Memento mori”, v. 1, p. 293). „Dar am o câmpie ce undoie-n flori, /
Câmpia speranţelor mele. Acolo te-aşteaptă râzândele zori, / Pletindu-ţi coroană de stele.”
(„Ondina”, v. 1, p. 211). „Surâsul tău o rază e de soare, / Şi ochii tăi sunt stele-n noaptea
mea,” („Iubită dulce, o, mă lasă...”, v. 1, p. 238).
Sugestiv în această privinţă e proiectarea drumurilor omului pe căile stelare: “Îmi pare
că e vară, că noaptea-i dulce brună, / Că lanuri unduioasă, că apele lin plâng, / Că nourii-ţi
sparge o armonioasă lună, / Că stelele din ceruri se scutură şi ning. / Prin lanuri înflorite noi
mergem împreună / Şi mândre flori câmpene eu pentru dânsa strâng / Şi la îngrijirea-mi cu
dulce îmi zâmbeşte, / Iar sufletul îmi râde, şi inima îmi creşte.” (“Când crivăţul cu iarna…”).
„Suind palid suflet, a norilor schele, / Prin ploaie de raze, ninsoare de stele.” („Mortua est!”,
v. 1, p. 64). „... vino cu mine prin ninsori de stele...” („Umbra mea”, v. 2, p. 85). Şi chiar
proiectarea drumurilor turmelor. “Sara pe deal buciumul sună cu jale, / Turmele-l urc, stele le
scapără-n cale,” (“Sara pe deal”).
Proiectând fenomenele pământeşti pe ecrane cosmice, Eminescu înteţeşte felul de a
vedea şi a trata realitatea, îl face pe cititor să simtă măreţia unor fenomene pe lângă care
acesta, obişnuit cu ele, trece fără să le bage în seamă. Cum ar fi, bunăoară, fenomenul de
bioluminescenţă. “Ca stelele sunt musculiţele prin frunze / Şi împlu aerul cel cald cu o lumină
/ Verzue, clară, aromată.“ (Mihai Eminescu, “Miradoniz”). Important aici e faptul că
tablourile uranice zugrăvite verbal de Poet trezesc în om fiori de viaţă cosmică. „- Bine-ai
venit, tânăr cu ochi din ceriuri,” („Odin şi poetul”, v. 1, p. 268). „Am zugrăvit în ochii-vi
semănături de stele.” („Confesiune”, v. 1, p. 378). „Acolo-s dumbrăvi de aur cu poiene
constelate,” („Memento mori”, 1, 286). „Iar pe un divan, ascuns între perdele / Albastre,
înfoiate şi cu stele, / Şedea regina basmelor măiastră - / Lumina lumea gândurilor mele.”
(„Rime alegorice”, v. 1, p. 447). Îi inoculează acestuia conştiinţa de fiinţă cosmică. „... un
băiet de ţigan cu capul mic într-o pălărie a căror margini erau simbolul nimerit al
nemărginirii...” („Sărmanul Dionis”, v. 2, p. 60). Acesta fiind temeiul existenţei umane. În

FIZICA ŞI TEHNOLOGIILE MODERNE, vol. 3, nr. 1-2, 2005


106 Fizică şi poezie

primul rând, prin faptul că ele redau nemărginirea gândirii omeneşti, capabile să cuprindă
viaţa Universului, cu trecutul, prezentul şi viitorul acestuia. „Uscăţiv aşa cum este, gârbovit şi
de nimic, / Universul fără margini e în degetul lui mic, / Căci sub frunte-i viitorul şi trecutul
se încheagă, Noaptea-adânc-a veciniciei el în şiruri o dezleagă;” („Scrisoarea I”, v. 1, p.
130). În al doilea rând, prin faptul că ele înfăţişează grandoarea voinţei omului, fiinţă efemeră,
de a dăinui în timp. “Doresc ca să intru cu luna / În dome de nouri, ce pier - / Doresc cu
popoare de stele / Să merg drumul mare din cer.” (“Eco”). În al treilea rând, prin faptul că
ele demonstrează putinţa omului de a se integra în Cosmos, de a-l modifica, de a fi stăpân pe
el. “Aceşti umeri voit-au să duc-a lumii soarte.” (“Memento mori”). “Aceşti umeri voit-au să
ducă-a lumei soarte.” (“Povestea magului călător în stele”). „Să fiu frumos ca ziua stăpân al
lumii-ntregi” („Bogdan Dragoş”, v. 2, p. 401). Putinţa de a fi stăpân (de a fi Făt-Frumos) pe
câmpiile nelimitate ale spaţiului şi pe fuga existenţială a timpului. „Iubito, vremea-n loc să
steie, / Să stingă universu-ntreg în noi:” („Ah, mierea buzei tale”, v. 1, p. 348). “Şi când în
taină mă rugam / Ca noaptea-n loc să steie, / În veci alături să te am / Femeie!” (“Adio”).
“Îl legă şi pe acesta, ca pân-ce va găsi foc / Ziua să nu se mai facă şi vremea să stea pe loc.”
“Călin-Nebunul”). „... pentru feţii-frumoşi vremea nu vremuieşte...” („Făt-Frumos din
lacrimă”, v. 2, p. 196). În al patrulea rând, prin faptul că Cosmosul nu-i este vitreg omului,
materia şi spiritul nu sunt ostile unul altuia. Uimirea munţilor, zâmbetul aştrilor simbolizează
la Poet consimţământul Lumii materiale de a-l avea pe Om de stăpân. „Văile şi munţii se
uimeau auzindu-i cântecele, apele-şi ridicau valurile mai sus ca să-l asculte, izvoarele îşi
tulburau adâncul, ca să-şi azvârle afară undele lor, pentru ca fiecare din unde să-l audă,
fiecare din ele să poată cânta ca dânsul când vor şopti văilor şi florilor.” („Făt-Frumos din
lacrimă”, v. 2, p. 184). “Culege-n cale-i blândele surâse / A mii de stele, ce zburau ca
ninse;” (“Fata-n grădina de aur”, v. 1, p. 425). Lucruri care vindecă omul de boala
psihologică a scepticizmului.
Pentru a scoate în evidenţă caracterul constructiv al filozofiei eminesciene, chemate să
pună fiori de viaţă cosmică în om, voi aduce un exemplu de sens opus. Îmi povesteau părinţii,
că după războiul din 1941 – 1945, autorităţile sovietice stabilite atunci la Chişinău ridicau în
fiecare noapte de-asupra oraşului, la mare înălţime, un aerostat, din 4 părţi ale căruia prindeau
4 portrete mari de ale lui Stalin, pe care le luminau de jos cu proiectoare puternice. Chipul
mefistofelic al dictatorului, care se vedea de la o distanţă de până la 50 km, era chemat să
amplifice frica şi spaima (băgate deja de N.K.V.D) în oasele bieţilor locuitori ai noii republici
sovietice. (Am apucat şi eu câte ceva din arsenalele utilizate de noii pretendenţi la tronul
lumii: brăzdarea cerului nocturn de luminile proiectoarelor în căutarea de avioane americane.)
Trebuie să-i dăm dreptate lui Vladimir Streinu, atunci când spune: “Poezia lui
Eminescu este în primul rând un spectacol cosmic, pe care nimeni nu l-a imitat.” (Vladimir
Streinu, [10]). Unind astfel finitul cu infinitul, Poetul-filozof dă sens dialectic şi cosmic
existenţei umane.
Cele expuse mai sus demonstrează concludent că opera emenesciană poate fi privită şi
ca un excelent curs de imagistică.

BIBLIOGRAFIE
[1] Eminescu Mihai. Opere. „Gunivas”, 2001, v. 1 - 8.
[2] Petrescu Ioana Em. Eminescu. Modele cosmologice şi viziune poetică. Bucureşti:
Minerva, 1978. - 253 p.
[3] Papu Edgar. Poezia lui Eminescu. Bucureşti: Minerva, 1971. - 221 p.
[4] Dumitrescu-Buşulenga Zoe. Eminescu. Bucureşti: Editura Tineretului (“Oameni de
seamă”), 1963, 285 p.
[5] Gardner Howard. Frames of Mind. The Theory of Multiple Inteligences. New York: Basic

FIZICA ŞI TEHNOLOGIILE MODERNE, vol. 3, nr. 1-2, 2005


Fizică şi poezie 107
Books, 1993.
[6] Holban Ion. „Diamantul Nordului” (Dialog cu scriitorul norvegian Erling Scholler),
„Glasul Naţiunii”, nr. 5 – 8 (378 -381) 10.03.1999 – 28.04.1999).
[7] Holban Ion. Semnificaţia limbii în viziune filozofică eminesciană. “Literatura şi Arta”, 28
august 2003.
[8] Caracostea Dumitru, “Creativitatea eminesciană”. “Junimea”, Iaşi, 1987, 308 p.
[9] Ibrăileanu Garabet. Mihai Eminescu. “Poezii”, ediţie îngrijită de G. Ibrăileanu, Bucureşti,
1930.
[10] Călinescu Gheorghe. Opera lui Mihai Eminescu (I). Chişinău: Hyperion, 1993. - 571 p.
Călinescu Gheorghe. Opera lui Mihai Eminescu (II). Chişinău: Hyperion, 1993. – 503 p.
[11] Rusu Liviu. „Eminescu şi Schopenhauer”. În cartea „Studii eminesciene”. 75 ani de la
moartea poetului. Bucureşti: Editura pentru Literatură, 1965. - 765 p.
[12] Dumitrescu Ion. Metafora mării în poezia lui Eminescu. Bucureşti: Minerva, 1972. -354
p.
[13] „Înţelepciunea arabă în poezia şi proza secolelor V – XIV”, „Univers”, Bucureşti, 1988,
486p. (p. 211)
[14] Дариус Джон. Недоступное глазу. «Мир», Москва, 1986, 248 с. (с. 90 – 91);
Bradfield J. R. G. Radiographic studies on the formation of the hen’s egg shell, Journal of
Experimental Biology, 28, 125 – 140 (1951).
[15] Eisenmerger W. – in “Phonon scattering in Condensed Matter, ed. H. J. Maris, Plenum
Press, New York, 1980; Wolfe J. – Physics Today, December 1980, p. 44. Дж. Вольф.
Баллистические тепловые импульсы в кристаллах. Физика за рубежом. – 1982. Мир.
Москва. С. 22 – 43.
[16] Эйнштеин Альберт. Собр. Науч. Трудов, I - IV, Москва, 1967.
[17] Streinu Vladimir. Clasicii noştri. Bucureşti, 1943, pp. 132 – 133.

FIZICA ŞI TEHNOLOGIILE MODERNE, vol. 3, nr. 1-2, 2005