Conceptii dominante in istoriografia romana

1. Nicolae Balcescu, “Romani si fanarioti de-a lungul veacurilor”, preluata si dezvoltata

apoi de A D Xenopol si Nicolae Iorga in “Istoria romanilor”: aceasta conceptie este
structurata in jurul ideii ca tranzitia la modernitate in cazul romanilor este echivalenta
cu fenomenul constituirii natiunii romane. Aceasta conceptie persista si in cazul
istoriografiei actuale.
2. Aparuta in perioada interbelica si devenind dominanta in comunism, echivaleaza
tranzitia la modernitate in cazul romanesc de la feudalism la capitalism.
3. Pompiliu Eliade, “Influenta franceza asupra spiritului public in Principatele romane” si
dezvoltata de Eugen Lovinescu, “Istoria civilizatiei romane moderne”: principala idee
a conceptiei este aculturatia, preluata de catre elitele romanesti, valorilor ideilor
apusene si implantarea lor in spatiul romanesc.

Principatele Romane si Marile Puteri 1774-1866

La jumatatea secolului al XVIII-lea, Principatele Moldova si Tara Romaneasca erau

provincii ale Imperiului Otoman, cu un regim special ce le asigura o autonomie interna
semnificativa, comparativ cu alte provincii ale Imperiului Otoman. Daca in Imperiul Otoman
crestinii erau supusi ai sultanului, avand un statut net inferior fata de supusii musulmani ai
sultanului, in Principatele Romane musulmanii erau cei care suportau o serie de restrictii:
 Nu isi puteau intemeia asezari salase
 Nu puteau ridica moschei
 Nu isi puteau practica in mod liber cultul
 Nu se puteau casatori cu pamantene
 Nu puteau face comert fara acordul domnului, litigiile intre un musulman si un
pamantean din Principate erau judecate in prezenta unui dregator domnesc
Toate restrictiile existau in virtutea capitulatiilor acordate Principatelor din secolul al
XVI-lea.
Pe langa autonomia juridica, Principatele beneficiaza si de un regim de guvernare intern
unic in Imperiul Otoman, un domn crestin cu putere autocratica pe plan intern si o elita
ortodoxa.

1
 In 1769 izbucneste razboiul ruso-turc care a marcat profund istoria Principatelor si
statutul lor politico-juridic. In timpul acestui razboi, pentru prima data, s-a introdus in
Principate o administratie de inspiratie rusa condusa de un guvernator sau de un presedinte
plenipotential, generalul Rumiante, ajutat de un divan, numit Divanul Cnezei Moldovei,
respectiv al Tarii Romanesti. Rumiante va incerca sa limiteze rolul mitropolitului in
administratie si sa fie mai atent precizate atributiile domnitorilor.
In urma acestui razboi a fost incheiat Tratatul de la Kuciuk-Kainargi in 1774, prin care
era confirmatul statutul juridic special al Principatelor prin formula “privilegii si unitati”, cu
referire la privilegiile crestinilor si la restrictiile care ii priveau pe musulmani. Imperiul Otoman
respecta obligatiile economice ale Principatelor fata de suzeran si le preciza cu exactitate. In
pofida acestor prevederi avantajoase pentru Principate, Rusia nu a reusit sa instituie un control
asupra numirii si destituirii domnilor, acest fapt ramanand principalul instrument al numirii in
Principate.
Prima lovitura pe care o primeste controlul otoman asupra domniei este in 1802, cand,
la presiunea Rusiei, sultanul emite un hatiserif care prevedea, pentru prima data, ca domnii
celor doua Principate sunt numiti pe 7 ani si nu pot fi maziliti inainte de termen decat pentru
vina dovedita in urma unei anchete facute de un reprezentant otoman si unul rus.
Pacea de la Bucuresti din 1812 a confirmat privilegiile Principatelor, durata de 7 ani a
domniei, prioritatea pamantenilor la dregatoriile din divan, vointa celor doua puteri de a
reforma administratia Principatelor printr-un asezamand si cedarea catre Rusia a Basarabiei.
Acest tratat incheie perioada de 120 de ani in care Principatele au fost folosite ca element de
compensatie a raporturilor dintre Marile Puteri prin pierderi teritoriale.

Criza relatiilor ruso-otomane 1821-1829

Avea sa marcheze profund statutul politico-juridic si organizarea interna a

Principatelor. In 1821 s a produs o criza de autoritate a Rusiei in Principate ca urmare a
suspiciunilor privind sprijinirea revoltei eteriste si a condus la numirea domnilor pamanteni
Ionita Sandu Sturdza in Moldova si Gheorghe Dimitrie Ghica in Tara Romaneasca. Numirile
au fost considerate de Rusia o incalcare a tratatelor bilaterale, conditionand reluarea relatiilor
diplomatice cu Imperiul Otoman, rupte in 1822, de reglementarea chestiunii domniei si de
elaborarea Regulamentelor Organice.
Relatiile diplomatice au fost reluate in 1824 si, in urma unor negocieri care au durat 2
ani, s-a semnat in 1826 Conventia de la Akkerman. Conventia prevedea domni numiti pe 7 ani,
2
separarea teritoriilor Principatelor de restul teritoriilor otomane, reducerea obligatiilor doar la
plata tributului, administratie interna autonoma, infiintarea unor comisii de elaborare a
proiectului de asezamant regulamentar.
Razboiul din 1828 s-a incheiat cu Tratatul de la Adrianopol care prevedea stabilirea
granitei cu Imperiul Otoman pe talvegul Dunarii, retrocedarea raialelor catre Tara Romaneasca,
libertata comertului pe Dunare si Marea Neagra, administratie nationala, domni alesi pe viata
de o Adunare Obsteasca Extraordinara, desfiintarea obligatiilor catre Imperiul Otoman cu
exceptia platii tributului, elaborarea Regulamentelor Organice.
Articolul aditional introdus in 1835 in textul final al Regulamentelor Organice a stirbit
grav autonomia interna a Principatelor si a introdus “protectorat proconsulat” (Nicolae Iorga).
Dupa 1829, pe masura aparitiei unui spatiu public modern in Principate (reviste,
asociatii culturale, teatru, dezbateri publice), elita romaneasca promoveaza tot mai insistent
ideea continuitatii unei autonomii ale statelor romane pentru secolele XV-XIX. Principalele
argumente folosite sunt capitulatiile pe care le-ar fi acordat Imperiului Otoman domnilor
Prinipatelor si regimul restrictiv suportat de musulmani pe teritoriul Principatelor. Aceste doua
idei au fost promovate in presa interna si internationala, insotite de ideea ca doar o garantie a
puterilor occidentale Anglia si Franta poate oferi o autonomie reala si nu una formala precizata
de tratatele ruso-turce.
Aceasta conceptie reluata insistent vreme de trei decenii a produs doua consecinte:
inamicul autonomiei romanilor este Rusia si promovarea ideii ca mentinerea pentru o vreme a
legaturilor cu Impriul Otoman asigura integritatea teritoriala a Principatelor. Pe termen lung,
mai ales dupa 1848, aceasta conceptie a devenit una din ideile fundamentale ale propagandei
romane in strainatate si unul din argumentele forte utilizate de Franta la 1856 pentru a cere
desfiintarea protectoratului rusesc si recunoasterea internationala a autonomiei Principatelor.
La nivelul politicii Marilor Puteri, ideea crearii unui stat prin unirea Moldovei cu Tara
Romaneasca apare inca din anii 30’ ai secolului al XIX-lea. Afirmarea ei a fost impiedicata de
statutul politico-juridic al Principatelor, de faptul ca, pentru a gasi o solutie chestiunii grecesti,
Anglia si Franta au fost nevoite sa accepte ca regimul juridic al Principatelor tine strict de
raporturile ruso-turce. Cu toate acestea, in anii 40’ ai veacului, Anglia si Franta au incurajat
discret miscarea politica romaneasca de emancipare si proiectul unirii Principatelor.
Lucrurile aveau sa se schimbe intr-un mod favorabil dupa 1851, atunci cand Napoleon
al III-lea sprijina fatis, public miscarile de emancipare ale italienilor, germanilor, polonezilor,
ungurilor si romanilor. Napoleon al III-lea considera ca unirea Moldovei cu Tara Romaneasca
serveste consolidarii echilibrului european in zona Dunarii.
3
 In 1854 Austria a semnat tratatul de subsidii cu Imperiul Otoman prin care se angajeaza
ca, in schimbul unei compensatii financiare, sa elibereze Principatele de sub ocupatia Rusiei.
De la 1854-1857 Principatele se gasesc sub ocupatia austriaca. Inainte de incheirea razboiului,
in 1855, puterile aliate impotriva Rusiei inainteaza tarului un ultimatum care va sta la baza
Tratatului de la Paris. El cuprinde desfiintarea protectoratului rusesc pentru Moldova, Tara
Romaneasca si Serbia, libertatea deplina a comertului pe Dunare si Marea Neagra, retrocedarea
Cahul, Ismail si Bolgrad catre Moldova, neutralizarea Marii Negre.
In 1856 Rusia a acceptat aceste puncte si infiintarea Comisiei Europene a Dunarii fara
participarea sa. Statutul politico-juridic al Principatelor nu a fost stabilit prin Tratatul de la
Paris, ci prin Conventia de la Paris 1858.

Regimuri politice in prima parte a Epocii Moderne

1. Regimul politic al domniei traditionale pana in 1828

2. Regimul regulamentar 1829-1856
3. Regimul domniei constitutionale 1859-1866

Regimul domniei traditionale subzista pana la 1828 si poate fi impartit in regimul

fanariot pana la 1821 si domnia pamanteana 1822-1828.
Regimul fanariot este definit de:
a) Accentuarea dependentei domnilor Principatelor de administratia turceasca ca urmare
a calitatii lor de functionari otomani
b) Cresterea necontrolata a importantei agentilor de la Constantinopol in mentinerea
domniei in contextul unui regim otoman marcat de coruptie si trafic de influenta
c) Politica domnilor este dictata de agenti otomani

Reformele lui Constantin Mavrocordat in Tara Romaneasca in 1740 si continuate in

Moldova dupa 1846 au ca principal obiectiv consolidarea autoritatii domniei prin
reglementarea statutului domniei, legarea calitatii de boier la rangul de domnie in 1774-1821.
In a doua perioada de existenta a regimului fanariot se observa cateva tendinte
reformatoarea avand ca obiectiv stabilitatea si ordinea: codificarea legislativa, a incercarii de a
cuprinde intr-un cod de legi toate normele utilizate in procese.