Când am început vânătoarea cu hăitaşi în

Bucovina,să tot fie acum vreo douăzeci de ani, nu se

trăgeau la sorţii locurile din goană. Maestrul de
vânătoare,de multiplă competenţă unanim
recunoscută,cântărea rapid valoarea cinegetică a
respectivului în raport cu importanţa locului şi
desemna, din grup,fără drept de apel, pe acel care
trebuia să ocupe postul. Începătorii,indiferent de
vârstă sau de demnităţile ocupate,erau plasaţi din
oficiu„la cârlig",adică pe flancuri, unde-şi făceau
ucenicia pentru a ajunge apoi încetul cu încetul, mai
spre „centru"... Ceea ce îmi amintesc însă foarte bine
este că,în momentul pronunţării numelui vânătorului,
maestrul îşi ridica pălăria, salutându-l. Vânătorul în
cauză mulţumea,scoţându-şi şi el, la rândul său
pălăria — după care se aşeza,fără comentarii, la
locul indicat. Operaţia se făcea deci cu un oarecare
mic ceremonial. Bineânţeles,maestrul de vânătoare
ocupa întotdeauna ultimul post şi tot el dădea,dintr-
un imens corn de bou,semnalul începerii goanei.La
semnalul său, răspundeau,tot din corn,cei doi paznici
de pe flancurile hăitaşilor,arătînd că sânt gata.Maestrul
mai confirma apoi printr-un ultim sunet de corn că se
poate începe goana — şi tot el dădea,de
altfel,semnalul încetării goanei. Aceste prelungi sunete
de corn care parcă mângâiau pădurea,ne încălzeau
atunci,cu freamătul lor inimile,cu o dulce căldură a
cărei amintire mai stăruie, parcă, şi astăzi... Şi erau, şi
acestea,mici momente solemne. Dacă se împuşca o piesă
mai importantă, de pildă un lup sau un mistreţ, ea
era imediat adusă în linie,în faţa tuturor
vânătorilor.Maestrul de vânătoare muia o crenguţă
de brad sau de stejar în sângele victimei, prezentând-
o apoi celui careo împuşcase. După un scurt moment
de tăcere şi de reculegere în faţa vânatului răpus,
respectivul îşi prindea crenguţa la pălărie. Erau,
toate cele de mai sus, semnele de cinstire şi de
respect pentruadversarul căzut.Ele dădeau vânătorii un
farmec deosebitsituând-o,totodată, pe un plan etic
superior,la locul care i se cuvine in ierarhia activtăţilor
omeneşti.Este vorba,în definitiv,de sfârşitul unei
lupte,de fapt inegală, între vânat şi vânător, dar pe
care un adevărat vânător cautăsă o poarte cât mai
corect,dându-i o şansă şi vânatului şi arătându-i
apoi,lui şi Lui Dumnezeu Creatorul,în momentul
doborârii sale,respectul cuvenit.Oare la sfârşitul
întrecerilor sportive nu-şi strâng mâna adversarii,
învingătorul primind felicitările învinsului ? Fiindcă
aceasta nu se poate face la vânătoare, se păstreazămăcar
ceremonia crenguţei de brad sau de stejar şi
momentulde reculegere datorat învinsuluidar şi
cinstirii nlui Dumnezeu De altfel. în ţările cu veche
tradiţie cinegetică, se mai intonează, cu acest prilej,din
trompete speciale, diferite melodii care vestesc
răpunerea vânatului mare, respectiv :cerb, urs,căprior,
mistreţ sau lup, fiecare având „cântarea" lui.
...Mă gjndeam Ia cele de mai sus cu ocazia unei vi-
nători de mistreţi făcută recent (noiembrie 1992) în
preajma Capitalei. Au căzut, într-o goană de după
amiază, trei mistreţi mari şi falnici, fiecare fiind,
în felul lui, o frumuseţe. Ei au fost repede aruncaţi
grămadă într-o cărufă, care a plecat întins spre can-
fonul paznicului. Vânătorii, încă împrăştiaţi care înc-
cotro, nici nu i-au putut vedea sau examina in voie,
ceea ce este întotdeauna şt interesant 51 instructiv,
penfrua se constata efnetul loviturii, a se afla dis-
tanţa şt condiţiile în care s-a tras etc. In sfirşit,
fiindcă se obfinuse un rezultat favorabil, s-a decis
imediat încetarea vîn&torii — cu toţii indreptîndu-se
grăbiţi, care mai de care, spre maşinile care au por-
nit îndată spre Bucureşti. Unii dintre noi am rămas
insă nu numai miraţi, dar şi întristaţi de felul
cums-a terminat această vînătoare. Desigur, pentru
imagineamaterialistă ,totul a fost excelent; dar din
punctul de vedere al eticii vânătoreşti — de care nu
se va vorbi niciodată destul —ea a lăsat mult de dorit
căci „n-a fost timp"să se cinstească nici vântul şi
nici pe vânătortii care îl împuşcaseră, aşa cum se
cuvenea şi cum cerea vechea noastră tradiţie
cinegetică.Şi iată cum,sub pretextul grabei (căci asta
ştim foarte bine: să fim grăbiţi!),se „strica treaba".
Lucrul este cu atât mai de mirare cu cât,chiar după
mărturisirea unuimartor ocular, în aceeaşi pădure,
şi în aceeaşi situaţie şi numai cu două săptămîni în
urmă,vânătorii străini (în speţă germani) nu au
plecat, deşi începuse să se întunece, până ce nu s-a
prezentat crenguţa de stejar celui ce împuşcase
mistreţul şi până ce nu s-a sunat din goarnă (şi încă
de trei ori) melodia tradiţională a răpunerii acestui
frumos şi nobil vânat...Mai sunt şi alte momente
interesante în cursul unei vânători,care comportă mici
acest prilej,într-o comuniune sufletească de o calitate
etică deosebită... ca să nu mai vorbim de nepreţuitele
amintiri ale celor în cauză.
Aş vrea să închei, pentru ilustrarea celor de mai
sus, cu evocarea unei imagini şi a unei amintiri. Am
avut ocazia să particip în Austria, acum câţva ani,
la o obişnuită vânătoare de câmp cu gonaşi.După
masa de seară, luată în pavilionul de vânătoare, am
fost chemaţi cu toţi în curte. Vânatul era acolo,
frumos aranjat în grupuri de câte zece: iepurii pe
sol, iar cele câteva zeci de fazani şi de potirnichi
suspendaţi deasupra lor, pe nişte prăjini transversale.
În faţă de tot, două vulpi.În mijlocul acestor peste o
sută de piese variate, trona însă, prezentat cu lotul
separat şi singur de felul lui, un... sitar, mare raritate
acolo şi mai ales în acel moment. O parte din paznici,
în uniformele lor reglementare, luminau scena cu torţe,
purtând înalte făclii şi mişcătoare umbre,în timp ce
alţi paznici sunau din trompete rotunde, cu prelungi
ecouri, vechi cîntece de vânătoare,şi că acel care
împuşcase sitarul şi fusese declarat, pentru această
ispravă,„rege al vânătorii", primea în dar o excelentă
sticlă de coniac...Încântătoare imagine, minunată
emoţie...