CAP. I.

CARACTERIZARE GENERALĂ A DREPTULUI CIVIL

Definiție. Dreptul civil - este acea ramură de drept care face parte din sistemul
unitar roman de drept, și care reglementează raporturile patrimoniale și personal
nepatrimoniale între persoane fizice și juridice care se află pe poziție de egalitate
juridică. Egalitatea juridica a părților este caracteristică dreptului civil care relevă că
acesta face parte din dreptul privat.
Norma juridica este o regulă de conduită, cu caracter general și impersonal
care se aplică în caz de nevoie prin forță coercitivă a statului.
Instituția dreptului (juridică) este un grup de norme juridice care
reglementează un domeniu mai restrâns de activitate.
Ramura de drept este un ansamblu de norme juridice care reglementează un
domeniu mai larg de relații sociale cu trăsături comune și cu o metodă proprie de
reglementare.
Raportul patrimonial este raportul al cărui conținut se poate exprima bănește.
(ex: de proprietate, de vânzare-cumpărare, de creanță).
Raport personal nepatrimonial: dreptul la nume, la reputație, etc

Norma juridica cuprinde:

1. Ipoteza: situația care se aplică
2. Dispoziția: reglementează conduita (ce să facem sau ce să nu facem)
3. Sancțiunea: consecința

Poziția de egalitate juridică înseamnă că părțile nu se subordonează una alteia.

Persoana fizică este omul luat individual ca subiect de drept, ca și titular de
drepturi și obligații civile. În dreptul civil, persoana fizică nu trebuie să aibă o calitate
specială.
Persona juridică reprezintă un colectiv (subiect colectiv) care având anumite
elemente constitutive prevăzute de lege, constituie un subiect de drept civil de sine
stătător, diferit de calitatea de subiect de drept al fiecărui individ membru al colectivității.
Metoda de reglementare a dreptului civil este mijlocul pe care îl folosește statul
pentru a influența modul de desfășurare a unei anumite categorii de raporturi juridice.
Este un criteriu de clasificare a ramurilor de drept:
- Drept public – subordonare între părți
- Drept privat – egalitate între părți (drept civil, dreptul muncii, dreptul comerțului,
dreptul internațional)

Caracterul normelor juridice care formează dreptul civil ca ramura de drept

Clasificarea normelor juridice după caracterul conduitei prescrise:

1. Norme dispozitive: permisive și supletive
2. Norme imperative: prohibitive și onerative
 Normele dispozitiv permisive sunt acele norme care nu impun, ci doar permit
ca subiectele de drept să aibă o anumită conduită dacă vor. (Ex: art. 1698 alin. (1) C
civ.: potrivit acestuia, părțile pot conveni să extindă sau să restrângă obligațiile de
garanție. Acestea pot conveni să îl exonereze pe vânzator de orice garanție contra
edicțiunii)
Normele dispozitiv supletive: sunt acele norme care stabilesc o anumită
conduită care este obligatorie pentru părți numai în situația în care aceștia nu au stabilit
prin voința lor o altă conduită. (Ex: art.1760 C. civ: în lipsa de stipulație contrară, sumele
plătite în temeiul unei promisiuni de vânzare reprezintă un avans din prețul convenit)
Caracterul sancțiunii în dreptul civil diferă în funcție de tipul normei încălcate: în
cazul încălcaării formei “ad validitatem”, pentru contractual de donație intervine ca
sanc/iune nulitatea absolută.
Normele imperative onerative sunt acele norme care impun părților o anumită
conduită. (Ex: art.1011 alin. (1) C. Civ. potrivit cu care donația se încheie prin înscris
autentic, sub sancțiunea nulității absolute). Înscris autentic - act încheiat în fața
notarului public.
Normele imperativ prohibitive sunt acele norme care interzic părților o anumită
conduită. (Ex: art. 1634 al. 6 C. Civ. potrivit cu care, dacă obligația are ca obiect bunuri
de gen, debitorul nu poate invoca imposibilitatea fortuită de executare).
Bunurile de gen sunt bunuri care pot fi înlocuite în executarea obligației. Se pot
individualiza prin cântărire, măsurare, numărare. Bunuri individual determinate: o casă,
mașină, etc.
În dreptul civil, majoritatea normelor sunt norme dispozitiv supletive. Normele în
penal sunt imperative prohibitive.

Natura sancțiunilor aplicabile în cazul încalcării normelor de drept civil.

În cazul dreptului civil, titularul dreptului încălcat are posibilitatea de a se adresa
instanțelor de judecată pentru repararea prejudiciului suferit sau pentru luarea oricărei
măsuri adecvate.

PRINCIPIILE GENERALE ALE DREPTULUI CIVIL

Principiile specific dreptului civil:

 Conf. art. 1 C. Civ, principiile generale constituie izvoare ale dreptului civil.
 Orice sistem de drept are anumite principii de bază care sunt comune tuturor
ramurilor de drept.

Principiul proprietății este reglementat prin art. 44 care se referă la protecția

proprietății private, dispunând, printre altele, că dreptul la proprietate este garantat și
că proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Tot la
proprietate se referă și art. 136 din Constituție.
Principiul egalității în fața ramurilor civile - art. 4 alin. (2) si art. 16 din
Constituție consacră, cu caracter general, pricncipiul egalității în fața legii.
Principiul îmbinării intereselor individuale cu cele generale - art.11 C. Civ.
potrivit cu care nu se poate deroga prin convenții juridice sau acte juridice unilaterale de
la legile care privesc ordinea publică sau bunele moravuri;
 Principiul garantării și ocrotirii drepturilor civile - art. 1. alin. (3), art. 18,
art.21, etc dar și art.26 protrivit căruia “drepturile și lebrtățile civile ale persoanelor fizice,
precum și drepturile și libertățile civile ale persoanelor juridice sunt ocrotite și garantate
de lege”.
Principiul bunei credințe - art.14 alin. (1) C.Civ: orice persoană fizică sau
juridica trebuie să își exercite drepturile și să își execute obligațiile cu bună credință.

Prejudiciu - paguba materială în bani

A reglementa - a legaliza
A exonera - a scuti
Fortuit - întâmplător
Supletiv - facultativ
Edicțiune - pierderea de către cumpărător a dreptului de proprietate asupra bunului
cumpărat.
Se aplică în următoarea ordine: legea - uzanța - dispozițiile asemănătorare -
principiile. Garanția se aplică doar viciilor ascune.

IZVOARELE DE DREPTULUI CIVIL

Izvorul dreptului civil are două accepțiuni:

1. Izvor formal al dreptului civil - forma de exprimare a normei juridice civile
2. Izvor în sens material: condițiile materiale de existență, care generează
normele de drept civil.

1. Izvoarele în sens formal: Art.1 al C.pr.Civ: Legea, Uzanțele și Principiile

Generale ale dreptului

1.1. Legea, ca izvor formal al dreptului civil - acte normative (ce emană de la
organele de stat învestite cu prerogativa legiferării). Sunt izvoare ale dreptului civil:
Constituția României, legile organice și ordinare, OG-urile, HG-urile, ordine, instrucțiuni,
regulamente emise de conducătorii organelor administrației publice centrale, precum și
actele normative emise de organele administrației publice locale. Pactele și convențiile
internaționale la care România este parte, constituie izvoare de drept și vor fi aplicate
ca atare; În conformitate cu art. 4 alin. (1) C.pr.Civ., dispozițiile privind drepturile și
libertățile persoanelor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Constituția,
Declarația Universală a Drepturilor Omului, pactele sau celelalte tratate la care
România este parte.
Art. 4 alin. (2), art. 5 reglementează aplicarea prioritară a acestor tratate, precum
și a dreptului Uniunii Europene în materia dreptului civil.
1.2. Uzanțele. Potrivit art.1 alin. (6) acestea sunt cutumele, obiceiurile sau
uzurile profesionale.
Cutuma sau obiceiul reprezintă o practică îndelungată, înrădăcinată și continuă,
pe care cei care o aplică o consideră obligatorie.
Cutuma are: - un element obiectiv
- un element subiectiv
 Uzurile profesionale sunt acele reguli care reglementează raporturile stabilite
între membrii unei profesii sau între aceștia și client, cu ocazia exercitării unei profesii.
Uzanțele reprezintă izvor de drept civil numai dacă nu încalcă ordinea publică
sau bunele moravuri. Partea interesantă în invocarea lor trebuie să facă dovada formei
și conținutului lor. Aceste uzanțe se aplică în domeniile care nu sunt reglementate de
lege, precum și acolo unde legea face în mod expres trimitere la ele (ex: art. 603
C.pr.Civ: face trimitere la obicei atunci când reglementează obligațiile proprietarului
privind protecția mediului și asigurarea bunei vecinătăți)

1.3. Principiile generale sunt de asemenea izvoare ale dreptului civil

Principiile generale ale dreptului vor constitui izvor de drept numai în acele
situații nereglementate de lege ori de uzanțe în care nu există dispoziții legale
asemănătoare.

PROBLEME SPECIALE PRIVIND IZVOARELE DE DREPT CIVIL:

JURISPRUDENȚA ȘI DOCTRINA

În dreptul civil român, jurisprudența nu constituie izvor de drept în principiu;

Jurisprudența se referă la hotărârile judecătorești pronunțate în soluționarea litigiilor.
În sistemul de drept continental jurisprudența nu este considerată izvor de drept
(judecătorul nu poate să își motiveze decizia bazându-se pe o hotărîre a unui alt
judecător într-un caz asemănător), pe când în dreptul anglo-saxon, jurisprudența
reprezintă izvor de drept.
Există discuții cu privire la caracterul de izvor de drept civil al deciziilor Curții
Constituționale, decizii care,p otrivit art. 147 alin. (4) al Constituției au caracter
obligatoriu sau au putere pentru viitor. De asemenea, în materia Contenciosului
administrativ atunci când se verifică legalitatea unor acte administrative normative, s-ar
putea susține că soluția instanței, hotărârea judecătorească pronunțată are caracter de
izvor de drept civil.
În ce privește jurisprudența Curții de Justiție a UE și CEDO, acestea constituie
izvoare pentru dreptul civil român.

APLICAREA LEGII CIVILE ÎN TIMP

Există 3 aspecte ale aplicării legii civile: aplicarea legii în timp, în spațiu,
aplicarea legii civile asupra persoanelor.

A. APLICAREA LEGII CIVILE ÎN TIMP

Potrivit art. 6, alin. (1) C.Civ, legea civilă e aplicabilă cât timp e în vigoare (de la
momentul intrării în vigoare până la momentul ieșirii din vigoare, abrogare), ea nu are
putere retroactivă.
- Intră în vigoare în trei zile de la publicarea în MO
- Ieșirea din vigoare:
 Abrogare: totală/partial sau - expres/tacită
 Căderea în desuetudine
Există 2 principii:

a) Principiul neretroactivității legilor civile noi.

b) Principiul aplicării imediate a legilor civile noi (de la acest principiu există
excepția ultraactivității legilor civile vechi)

a) Principiul neretroactivități legilor civile noi - acea regulă juridică potrivit

căreia legea civilă se aplică numai situațiilor ivite în practică după intrarea ei în vigoare,
iar nu și situațiilor anterioare. Acest principiu este o aplicație a principiului constituțional
reglementat în art. 15 al. (2) al Constituției, potrivit căruia legea dispune numai pentru
viitor, cu excepția legilor penale sau contrare mai favorabile.

b) Principiul aplicării imediate - acea regulă de drept conform căreia de îndată

ce a fost adoptată legea civilă nouă se aplică tuturor situațiilor ivite după intrarea ei în
vigoare, cu excluderea aplicării legilor civile vechi. Acesta este reglementat în art. 6 alin
(5) C.Civ., precum și art.6 al. 6 C.Civ. Acest principiu e o consecință firească a
principiului a), precum și a regulii de interpretare conform căreia legea se interpretează
în sensul de a produce efecte juridice, și nu în sensul de a nu produce efecte juridice.
Excepția ultraactivității legii civile vechi, sau a supraviețuirii: potrivit cu care,
legea civilă veche se aplică situațiilor juridice care își continua producerea efectelor sub
imperiul legii civile noi.
Într-o opinie, ultraactivitatea legii vechi trebuie să fie în mod expres prevăzută, iar
într-o altă opinie, această excepție se aplică și în cazul normelor juridice, chiar dacă
legea nu prevede în mod expres - (ex: art.6 alin (4) C.Civ: prescripțiile, decăderile și
uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime
supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.
În consecință, există 3 categorii de situații juridice în funcție de care legiuitorul
poate opta:
1) Facta praeferita - sunt acele situații juridice realizate în întregime înaintede
intrărea în vigoare a legii noi și ale căror efecte s-au produs în întregime sub
imperiul legii vechi. Acestor situații juridice li se poate aplica doar legea veche
2) Facta pendentia - sunt situații juridice în curs de formare, modificare sau
stingere la data intrării în vigoare a legii noi. Acestor situații juridice li se aplică
în principiu legea nouă, dar legiuitorul poate opta și pentru supraviețuirea legii
vechi. (Ex: art. 6 alin. (6) C.Civ, căsătorie, raporturi de proprietate, de
vecinătate).
3) Facta futura adică situații juridice care se vor naște, modifica sau stinge după
intrarea în vigoare a legii noi, precum și efectele viitoare ale situațiilor juridice
trecute.

B. APLICAREA LEGII CIVILE ÎN SPAȚIU

Există: a) un aspect intern

b) un aspect internațional
 a) Aspectul intern: se referă la raporturile civile stabilite pe teritoriul României între
subiecte de drept civil, de cetățenie sau naționalitate română și se rezolvă potrivit
regulii prevăzute de art. 7 alin. (1) C.Civ, în sensul că actele normative adoptate
de autoritățile și instituțiile publice central se aplică pe întreg teritoriul țării, în
afară de cazurile în care legea dispune altfel.
Excepție: legea 84/1992 privind regimul zonelor libere.
b) Aspectul international: se referă la raporturile juridice cu elemente de
extraneitate în care determinarea legii aplicabile se face potrivit normelor de
drept international privat.
Exemplu: un contract de vânzare/cumpărare între o societate comercială română
și o societate comercială germană de vânzare a bunurilor din România: depinde
de ce anume se dezbate în litigiu. Se aplică dreptul international privat.

C. APLICAREA LEGII CIVILE ASUPRA PERSOANELOR

Destinatarii legii civile sunt subiectele de drept civil, deci persoanele fizice și
persoanele juridice.
Din punct de vedere al aplicării legii civile, normele se pot împărți în trei categorii:
- Norme de drept civil cu vocație generală de aplicare, atât persoanelor fizice cât și
persoanelor juruduce (ex: art. 1357 C.Civ., care reglementează răspunderea
civilă delictuală pentru fapta proprie);
- Norme de drept civil care au vocația de a se aplica numai persoanelor fizice (ex:
OG nr.41/2003 privind dobândirea și schimbarea pe cale administrativă a
numelor persoanelor fizice);
- Norme de drept civil care au vocația de a se aplica numai persoanelor juridice
(ex: art. 200 C.Civ. care reglementeazpă înregistrarea persoanei juridice).

INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE CIVILE

Interpretarea legii civile reprezintă operațiunea logico-rațională prin care se

lămurește conținutul și sensul unei norme juridice civile în vederea aplicării ei la un caz
concret.
Clasificare:
1. În funcție de organul sau persoana de la care provine
a. Interpretarea oficială
b. Interpretarea jurisdicțională
c. Interpretarea doctrinară

a) Interpretarea oficiala este aceea interpretare care provine chiar de la organul

de stat care a emis norma juridică supusa interpretării și se concretizează în norme
interpretative, general obligatorii.
b) Interpretarea jurisdictionala este aceea ce provine de la un organ de
jurisdiscție, respectiv de la o instanță judecătorească și este valabilă doar pentru
părți.
 c) Interpretarea doctrinară este facuta de doctrina și de avocați în prezentările
lor în fata instanței. Nu are caracter obligatoriu, se impune prin forta argumentelor.

2. În functie de rezultatul interpretarii:

a. Interpretare literală (declarativă)
b. Interpretare extensivă
c. Interpretarea restrictivă

a) Interpretarea literală acea interpretare în care există o concordanță deplină

între formularea textului legal și situațiile practice care se încadrează în ipoteza
acestuia, fără a fi nevoie să extindă sau să restrângă aplicarea normei. Se interpreteaza
exact asa cum este legea.
b) Interpretarea extensiva este atunci când nu există concordanță între
formularea textului care este mai restrânsă decât intenția reală a legiuitorului astfel încât
textul legal interpretat trebuie extins și la unele situații care nu se încadrează în litera lui
(ex: art. 1198 C.Civ. (1864) care reglementează imposibilitatea materială a
preconstituirii unui inscris ca mijloc de probă. Acest text a fost interpretat extensiv prin
includerea imposibilității morale, nu materiale a preconstituirii unui inscris. Nu poate fi
facută în cazul normelor care conțin enumerări limitative, excepții, prezumții, ori cele
care restrâng exercițiul unor drepturi sau care prevăd sancțiuni).
c) Interpretarea restrictivă este atunci când între formularea textului legal și
cazurile de aplicare practică nu există concordanță, în sensul că formularea este largă
în raport cu ipotezele ce se pot încadra în normă (ex: art. 1182 C.Civ. (1864): un înscris
dobândește dată certă atunci când este infățișat la o autoritate publică: interpretare
restricitivă: înscrisul trebuie înregistrat, nu doar infățișat).

3. În functie de procedeele care sunt folosite în interpretarea normei juridice:

a. Interpretare gramaticală
b. Interpretare sistematica (sistemică)
c. Interpretare istorico-teleologică
d. Interpretare logică
e. Interpretare prin analogie

a) Interpretarea gramaticală presupune folosirea procedeelor de analiză

morfologică și sintactică a textului legal avându-se în vedere înțelesul termenilor
utilizați, legatura între termeni, construcția propoziției, a frazei, a semnelor de punctuație
(ex: art. 408 al. 3 CCiv: filiația față de tatăl din afara căsătoriei se stabilește prin
recunoaștere sau prin hotărâre judecatorească, după caz).
b) Interpretarea sistemică implică lămurirea ințelesului unei norme juridice
ținându-se cont de legăturile sale cu alte norme juridice din același act normativ sau
dintr-un alt act normativ. Se interpreteaza în funcție de articolele dinainte și după acel
articol.
c) Interpretarea istorico - teleologică - potrivit scopului - stabilirea înțelesului
unei dispoziții legale avându-se în vedere finalitatea urmărită de judecător la adaptarea
acelei norme într-un context istoric dat.
 d) Interpretarea logică presupune lămurirea înțelesului unei norme juridice prin
aplicarea regulilor logicii formale. Din punct de vedere al interpretării logice există reguli
de interpretare și argumente de interpretare.

Reguli de interpretare:

1. Excepția este de strictă interpretare și aplicare “exceptio est strictissimae

interpretationis et aplicationis”. O aplicare a acestei reguli de interpretare o reprezintă
raportul dintre norma generală și norma specială: acest raport cuprinde 2 principii:
- Legea specială derogă de la legea generală (specialia generalibus derogant)
- Legea generală nu derogă de la legea specială (generalia specialibus non
derogant)

2. Unde legea nu distinge nici noi nu putem distinge “ubi lex non distingut,
nec nos distinguere debemus”: potrivit acestei reguli, în textul formulat în termeni
generali conduce la generalitatea aplicării lui fără a se putea introduce distincții în acel
text (ex: art. 92, alin. (1) C.Civ: “spunea că domiciliul minorului care a dobândit
capacitate de exercițiu deplină este la părinții săi, sau la acel părinte cu care acesta
locuiește în mod statornic”). Textul nu face distincție între categoriile de minori.

3. Norma juridică se interpretează în sensul de a produce efecte juridice și nu în

sensul de a nu produce efecte juridice (actus interpretandus este potius ut valeat, quam
ut pereat). Această regulă rezultă din art.1268 C.Civ. care se referă la interpretarea
contractelor (ex: art. 1179 alin. (1) C.Civ. - reglementează formalitatea multiplului
exemplar pentru actele juridice bilaterale (sinalagmatice) adică care dau naștere la
obligații în sarcina ambelor părți.

Argumente de interpretare logică:

1. Argumentul per a contrario se întemeiază pe principiul de logică numit legea

terțului exclus (tertium non datur), atunci când se afirmă ceva, se neagă contrariul( ex:
art. 11 C.Civ: nu se poate deroga prin convenție și acte juridice unilaterale de la legile
care privesc ordinea publică și bunele moravuri).
2. Argumentul a fortiori (cu atât mai mult), potrivit acestuia se extinde aplicarea
unei norme juridice la un caz nereglementat expres deoarece rațiunile care au fost
avute în vedere la editarea normei respective se regăsesc cu atât mai mult în cazul dat
(ex: în cazul divorțului se poate păstra numele dobândit prin căsătorie).
3. Argumentul reducerii la absurd (reduction at absurdum) – potrivit cu care
numai o anumită interpretare a normei juridice poate fi făcută, întrucât orice altă
interpretare ar conduce la consecințe absurde, inadmisibile.

e) Metoda analogiei (uni eadem este ratio, eadem lex esse debet) se bazează
pe ideea că, unde există aceleași rațiuni, trebuie aplicate aceleași norme juridice,
trebuie dată aceeași soluție. Fundamentul acestei metode constă în faptul că aceeași
cauză trebuie să producă aceleași efecte.
 CAP. II. RAPORTUL JURIDIC CIVIL

SECȚIUNEA I.
CARACTERIZARE GENERALĂ A RAPORTULUI JURIDIC CIVIL

1. Noțiunea și caracterele raportului juridic civil

Raportul juridic civil este o relație socială, patrimonială sau nepatrimonnială,

regelemntată de norma juridică de drept. Raportul juridic este o instituție fundamentală
pentru că de la acesta vom putea rezolva orice speță civilă.

Raportul juridic civil prezintă trei caractere, și anume:

- Este un raport social;
- Este un raport volițional;
- Părțile au poziția de egalitate juridică.

2.Structura raportului juridic

Elementele constitutive ale raportului juridic sunt:

1. părțile
2. conținutul
3. obiectul.

1. Părțile sau subiectele raportului juridic civil, adică persoanele fizice și juridice
în calitate de titular de drepturi și obligații civile;
2. Conținutul raportului juridic civil este dat de totalitatea drepturilor subiective
civile și a obligațiilor civile pe care le au părțile raportului juridic respectiv.
3. Obiectul raportului juridic civil constă în conduita părților, adică în acțiunile
sau inacțiunile la care sunt îndreptățite părțile sau pe care sunt sau obligate să le
respecte.

3. Izvoarele raportului juridic civil concret

Definiție. Prin izvor al raportului juridic civil concret înțelegem o împrejurare (act
sau faptă) de care legea civilă leagă nașterea unui raport juridic civil concret.
Pentru existența raportului juridic abstract sunt necesare două premise, anume:
subiectele de drept civil (pesoane fizice sau juridice între care se stabilește relația
socială), prescum și norma de drept civil care regelementează relațția socială
respectivă.
Pentru existența unui raport civil concret, la cele două premise menționate mai
sus este necesar să se adauge o a treia, anume o împrejurare de care legea civilă să
condiționeze nașterea unui asemenea raport.
Asadar, corelația este următoarea:
 - norma juridică de drept civil este premisa necesară și obligatorie pentru existența
atât a raportului juridic civil abstract, cât și a raportului juridic civil concret și a
izvorului raportului juridic civil concret;
- raportul juridic civil abstract este tiparul raportului juridic civil concret, în sensul că
acesta din urmă se va încadra într-in anumit tip de raport juridic civil abstract, iar
raportul juridic civil concret particularizează raportul civil abstract;
- izvorul raportului civil concret generază o situație juridică determinată (concretă)
între anumite subiecte de drept civil.

4.Clasificarea izvoarelor raporturilor juridice civile

După cum depind sau sunt independente de voința umană, izvoarele raporturilor
juridice civile se împart în fapte omenești și evenimente, acestea din urmă fiind numite
uneori și fapte naturale.
Înțelegem prin fapte omenești acele fapte (comisive sau omisive) săvârșite de
subiectele de drept civil cu sau fără intenția de a produce efecte juridice, de care legea
leagă nașterea, modificarea sau stingerea de raporturi civile concrete.

Faptele omenești se clasifică la rândul lor în:

- acte juridice civile, adică fapte facute cu intenția de a produce efecte juridice (ex:
actul de vânzare - cumpărare)
- fapte juridice (stricto sensu) adică faptele săvârșite fără intenția de a produce
efecte juridice, dar care efecte care se produc în temeiul legii.

Faptele juridice pot fi:

- licite (gestiune de afaceri, plata lucrului nedatorat, îmbogățirea fără just temei);
(ex: gestiunea de afaceri sau gestiunea interselor altei părți – 2 vecini au
apartamentele unul deasupra celuilat. Vecinul de sus pleacă în vacanță, între
timp i se sparge țeava de apă și inundă apartamentul vecinului de jos. Acesta se
ocupă de problemă).
- ilicite (răspunderea civilă delictuală); (ex: un accident rutier, cel responsabil
pentru accident i-a încălcat dreptul integrității fizice celuilalt. Victima are dreptul la
despăgubiri, iar autorul accidentului are obligația de a plăti prejudiciul.

Orice încălcare a unui drept subiectiv civil este o faptă ilicită.

Evenimentele sunt împrejurări care se produc independent de voința omului și de

care legea leagă nașterea unui raport juridic civil.
Exemple:
- inundația - suspendă curgerea termenelor de prescripție extinctivă și decădere,
exonerază de răspundere civilă;
- moartea înseamnă încetarea capacității de folosință și de exercițiu.

După sfera lor, deosebim între fapt juridic în sens larg (lato sensu) și fapt juridic
în sens restrâns (stricto sensu).
 În sens larg, prin fapt juridic se desemnează atât faptele omenești săvârșite cu
sau fără intenția de a produce efecte juridice, cât și evenimentele.
În sens restrâns, desemnează numai faptele omenești săvârșite fără intenția de a
produce efecte juridice, dar care se produc în temeiul legii, precum și evenimentele
(faptele naturale).
Se observă că diferența între fapt juridic în sens larg și fapt juridic în sens
restrâns o reprezintă actele juridice.

SECȚIUNEA II.
CONȚINUTUL RAPORTULUI JURIDIC CIVIL
1. CONSIDERAȚII GENERALE

Dreptul subiectiv civil este posibilitatea subiectului activ, în limitele normelor

juridice civile (dreptul obiectiv) de a avea o anumită conduită, de a pretinde subiectului
pasiv o conduită corespunzătoare, iar în caz de nevoie, de a solicita concursul forței
coercitive a statului.
Așadar, în primul rând, dreptul subiectiv civil este o posibilitate (facultate, putere),
recunoscută de legea civilă subiectului activ (titularului)

În al doilea rând, dreptul subiectiv civil presupune trei componente:

- posibilitatea subiectului activ de a avea el însuși o anumită conduită în limitele
prevăzute de lege;
- posibilitatea subiectului activ de a pretinde, în limitele stabilite de lege,
subiectului pasiv să aibă o anumită conduită corespunzătoare (să dea, să facă
sau să nu facă ceva);
- posibilitatea subiectului activ de a recurge la forța de constrângere a statului,
dacă dreptul este nesocotit sau încălcat.

2. CLASIFICAREA DREPTURILOR SUBIECTIVE CIVILE

Orice drept subiectiv civil este, în principiu, opozabil tuturor subiectelor de drept,
în sensul că acestea din urmă nu pot să îl nesocotească.
Drepturile subiective civile se împart în: absolute și relative.
Ex: drept absolut - dreptul la proprietate
drept relativ - dreptul vânzătorului de a primi prețul bunului vândut.

Dreptul subiectiv civil relativ este acel drept în temeiul căruia titularul său
poate avea o anumită conduită, fără a avea nevoie de concursul altuia pentru a și-l
exercita. În categoria drepturilor suvbiective absolute sunt incluse atât drepturile
nepatrimoniale, cât și drepturile reale.
Drepturile absolute sunt opozabile tuturor (erga hommes). Dreptul relativ este
opozabil numai subiectului pasiv. Nu există drept fără obiligație corelativă și nici
obligație fără drept corelativ.
Categoria drepturilor subiective civile relative include toate drepturile de creanță.
 Diferențele dintre drepturile absolute și drepturile relative:
- în cazul drepturilor absolute subiectul pasiv este nedeterminat, iar în cazul
drepturilor relative subiectul pasiv este determinat;
- obligația corelativă a unui drept absolut etse o obligație negativă (de a nu face),
generală (aparține tuturor celorlalte subiecte de drept) și abstractă (nu se spune
ce anume să nu faci – “să nu faci minic”);
- obligația corelativă unui drept relativ este o obligație pozitivă (de a da sau a face)
sau negativă (de a nu face), este particulară în sensul că incumbă (aparține)
subiectului pasiv și este concretă.

În funcție de natura conținutului distingem:

- drepturi nepatrimoniale
- drepturi patrimoniale

Dreptul nepatrimonial (numit și drept personal nepatrimonial), este acel drept

subiectiv al cărui conținut nu poate fi exprimat în bani.

Dreptul nepatrimonial se subclasifică în:

- Dreptul nepatrimonioal care privește existența și integritatea fizică și morală a
persoanei (dreptul la viață, la sănătate, dreptul la onoare sau reputație, dreptul la
demnitate, etc)
- Drepturi nepatrimoniale care privesc identificarea persoanei (dreptul la nume,
dreptul la pseudomin, dreptul al domiciliu, dreptul la reședință, dreptul la stare
civilă – pentru persoana fizică) și dreptul la demunire, dreptul la sediu. Dreptul la
naționalitate, dreptul la cont bancar – pentru persoana juridică;
- Drepturile nepatrimoniale sunt drepturi ce decurg din creația intelectuală (pot fi și
patrimoniale: dreptul la paternitatea unei creații).

Drepturile patrimoniale se subclasifică în:

- Drepturi reale
- Drepturi de creanță

- Drepturi reale (ius in re) – sunt acele drepturi subiective patrimoniale în temeiul
cărora titularul își poate exercita prerogativele asupra unui lucru în mod direct și
nemijlocit fără concursul unei alte persoane (ex: dreptul de proprietate – este o
relație proprietar și celelalte persoane);
- Drepturi de creanță (ius ad personam) – este acel drept subiectiv civil în temeiul
căruia subiectul activ denumit creditor poate pretinde subiectului pasiv numit
debitor să dea, să facă sau să nu facă ceva sub sancțiunea constrângerii de
către stat (ex: dreptul creditorului de a i se restituii suma data, dreptul locatarului
de a primi chiria, etc). Drepturile de creanță izvorăsc din acte juridice (contracte
sau acte juridice unilaterale).

În categoria drepturi de creanță accesorii includem:

a. Dreptul de a pretinde de la debitor dobânda aferență creanței principale;
b. Dreptul născut din convenția accesorie numită clauză penală;
 c. Dreptul subiectiv care izvorăște din fideiusiune;
d. Dreptul de a pretinde arvuna.

Deosebiri între drepturile reale și drepturile de creanță:

- În primul rând drepturile reale sunt drepturi absolute, drepturile de creanță sunt
drepturi relative;
- În al doilea rând, drepturile reale sunt limitate ca număr și prevăzute express de
către lege, pe când drepturile de creanță sunt nelimitate ca număr.
- Drepturile reale presupun existența a două prerogative care aparțin titularului
respectiv, dreptul de urmărire și dreptul de preferință.

Dreptul de urmărire este dreptul de a urmări bunul în mâinile oricui s-ar afla (ex:
vinderea apartamentului cu false înscrisuri).
Dreptul de preferință este dreptul titularului unei garanții reale de a se îndestula
cu preferință din vânzarea bunului care a fost pus ca garanție.

În funcție de corelația dintre dreptul subiectiv distingem:

- Drepturi reale principale:
- Drepturi accesorii

Drepturile principale sunt drepturi care au existență de sine stătătoare și nu

depind de un alt drept.
Drepturile accesorii sunt drepturi care nu au existență de sine stătătoare și
depind de existența unui alt drept (accesorium sequitur principale, adică accesoriul îl
urmează pe principal).

În categoria drepturi de reale principale includem:

a. Dreptul la proprietate, în cele 2 forme ale sale, adică: dreptul la proprietate
publică și dreptul la proprietate privată;
b. Drepturile reale principale corespunzătoare drepturlui de proprietate
privată: dreptul la superficie, dreptul la uzufrust, dreptul la uz, dreptul la
abitație și dreptul la servitute;
c. Dreptul de administrare
d. Dreptul de concesiune;
e. Dreptul de folosință asupra bunurilor proprietate publică a statului sau a
unităților administrativ – teritoriale, conferit, în condițiile legii, instituțiilor de
utilitate publică;
f. Dreptul de folosință a unor bunuri proprietatea publică a statului sau a
unităților administrativ – teritoriale, conferit, în condițiile legii, unor persoane
juridice;
g. Dreptul de folosință a unor bunuri proprietatea anumitor persoane juridice,
conferit de acestea persoanelor juridice anexă.

În categoria drepturi accesorii includem:

a. Dreptul la ipotecă;
b. Dreptul la gaj (amanetul);
 c. Privilegiile;
d. Dreptul la retenție;

În funcție de gradul de certitudine conferit titularului distingem între:

- Drepturi pure și simple
- Drepturi afectate de modalități

Drepturile pure și simple - acel drept subiectiv a cărui existență sau exercitare
nu depinde de o împrejurare viitoare (oferă titularului său gradul maxim de certitudine).
Dreptul afectat de modalități - acel drept a cărui existență sau exercitare
depinde de o împrejurare viitoare certă sau incertă.
Modalitățile dreptului subiectiv civil sunt:
- Termenul (moartea unei persoane);
- Condiția (“îți vând mașina dacă ....”)
- Sarcina (eveniment viitor de care depinde îndeplinirea obligațiilor).

Obligația perfectă este asigurată prin forța coercitivă a statului.

Obligația imperfectă. Subiectul activ nu îl poate da în judecată pe subiectul pasiv
pentru că nu îți îndeplinește obligațiile.

3. OBLIGAȚIA CIVILĂ

Art. 1164 C. Civ. Definește obligația ca fiind o legătură de drept în virtutea căreia
debitorul este ținut să procure o prestație creditorului, iar acesta (creditorul) are dreptul
să obțină prestația datorată.
Definiția doctrinară.Obligația etse îndatorirea subiectului pasiv al raportului juridic
civil de a avea o anumită conduită corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ, care
poate cosnta în a da, a face sau a nu face ceva care la nevoie poate fi impusă prin forța
coercitivă a statului.
În concluzie, obligațiua reprezintă o îndatorire, nu o posibilitate sau faculatte. Ea
este obligatorie. Definiția vizează obligația pefectă.

3.1. CLASIFICĂRILE OBLIGAȚIEI

3.1.1. Obligația de a da, a face sau a nu face

Obligația de „a da” înseamnă a constitui sau transmite un drept real. Nu

înseamnă a preda un bun (ex:obligația vânzătorului de a transmite dreptul de
proprietate asupra lucrului vândut în patrimoniul cumpărătorului)
Obligația “de a face” reprezintă îndatorirea de a efectua o anumită prestație ori a
remite (a preda un bun). Ex: obligația locatorului de a pune la dispoziția locatarului
lucrul închiriat, obligația de a preda lucrul donat, obligația de a presta întreținerea în
temeiul contractului de întreținere, etc.
Obligația de „a nu face” constă în îndatorirea subiectului pasiv de a se abține de
la o acțiune sau de la anumite acțiuni.
Ex:
 - obligația pe care și-o asumă cel împrumutat de a nu înstrăina un anumit bun
până când nu va efectua plata către împrumutător;
- obligația depozitarului de a nu se folosi de lucrul depozitat;
- obligația asumată de un comerciant față de un alt comerciat de a nu exercita un
comerț concurent.

3.1.2. Obligațiile pozitive și obligațiile negative

Obligațiile pozitive sunt acelea care implică o acțiune – obligația de a da și

obligația de a face.
Obligațiile negative sunt acelea care presupun o abstențiune – obligația de a nu
face.
3.1.3. Obligații de rezultat și obligații de mijloace determinate (diligență)

Obligațiile de rezultat (numite și obligații determinate) sunt acele obligații care

constau în îndatorirea debitorului de a obține un rezultat determinat. În aceste condiții
subiectul pasiv (debitorul) nu se poate elibera de obligația anticipată decât prin
rezultatul precis la care s-a angajat. (Ex: restituirea unei sume de bani împrumutată,
predarea unui bun (bunuri determinate sau fungibile).
Spre deosebire de obligațiile de rezultat unde părțile anticipează cuprinsul
obligației, în cadrul obligațiilor de diligență sau de mijloace, subiectul pasiv se obligă să
depună cu scopul obținerii rezultatului toată priceperea sa, toate eforturile și tot
profesionalismul. Adică se obligă în concret să depună toate diligențele pentru
obținerea rezultatului, însă considerarea obligațiilor sale ca fiind îndeplinite nu este
condiționată de obținerea rezultatului.

3.1.4. Obligații civile obișnuite. Obligații scriptae in rem. Obligații propter

rem

Obligația civilă obișnuită este aceea care incumbă debitorului față de care s-a
născut, adică urmează a fi executată.Este opozabilă între părți, ca și dreptul la creanță.
Majoritatea obligațiilor civile este formată din asemenea obligații.(ex: plata chieri,
predarea bunului vândut, plata prețului).
Obligația scriptae in rem sunt opozabile și terților, adică sunt atât de strâns
legate de un lucru astefl încât, creditorul își poate realiza dreptul său numai dacă
titularul actual al dreptului real asupra lucrului va fi obligat să respecte acest drept, chiar
dacă el însuși nu a participat la încheierea actului (ex: dacă am pe cineva în casă și
vând ulterior casa, noul proprietar trebuie să îl țină pe chiriaș acolo).
Terți - persoane străine de contract
Părți - semnatarii contractului

Obligația propter rem (obligația reală) este aceea îndatorire ce incumbă în

temeiul legii sau al convenției părților pentru deținătorul unui bun, oricine ar fi acesta.
Sunt obligații strâns legate de bun și vizează în general rațiuni de protecție ori de
conservare sau utilizare adecvată a bunului. (ex: obligația proprietarulor de teren agricol
pentru cultivare și protecție a solului).
 3.1.5. Obligații perfecte și obligații imperfecte

Obligația civilă perfectă este aceea a cărei executare este garantată prin forța
coercitivă a statului. Adică în caz de neexecutare din partea subiectului pasiv, subiectul
activ poate apela la forța coercitivă a statului (instanțe judecătorești) pentru a-l
constrânge pe subiectul pasiv să execute
Obligația imperfectă sau naturală este obligația valabilă între părți, însă nu se
bucură de protecția juridică din partea statului. Totuși în cazul în care debitorul execută
de bună voie obligația imperfectă, nu poate cere ulterior restituirea. Plata este valabilă
datorată.

După izvorul lor, se deosebesc:

- obligații civile născute din acte juridice unilaterale;
- obligații civile născute din contracte;
- obligații civile născute din fapte ilicite cauzatoare de prejudicii;
- obligații civile izvorâte din gestiunea de afaceri;
- obligații civile născute din plata nedatorată;
- obligații civile născute din îmbogățirea fără justă cauză;

O altă clasificare - obligații simple și obligații complexe.

Obligațiile complexe:
- obligațiile afectate de modalități (obligații afectate de termen și obligații afectate
de condiție, acestea din urmă fiind numite și obligații condiționale);
- obligațiile cu pluralitate de părți (obligații divizibile, obligații solidare și obligațiile
indivizibile);
- obligațiile cu pluralitate de obiecte (obligațiile alternative și obligațiile facultative).

Și o altă categorie de clasificare:

- obligații civile peciuniare (patrimoniale)
- obligații civile de altă natură (nepatrimoniale)

3.2. Abuzul de drept

Exercitarea dreptului subiectiv civil este condiționată de următoarele principii

care trebuie îndeplinite cumulativ (toate odată):
- dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu respectarea legii și moralei potrivit art.
14 alin. (1) C. Civ.;
- dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu respectarea limitelor sale externe de
ordin material și de ordin juridic;
- dreptul subiectiv trebuie exercitat cu respectarea limitelor sale interne, adică în
conformitate cu scopul recunoscut de lege;
- dreptul subiectiv civil trebuie executat cu bună-credință.
Nerespectarea limitelor interne ale dreptului ori reaua-credință pot conduce la
abuzuri de drept.
 Aceste 4 principii sunt cumulative, nexercitarea drepturilor subiectice civile
nefiind suficientă respectarea numai a unuia sau a unora dintre ele. Numai dacă dreptul
subiectiv civil exercitat cu respectarea celor patru principii menționate mai sus, își va
dovedi exactitatea adagiul “qui suo iure utitur, neminem laedit – cine își exercită dreptul
său nu vatămă pe nimeni”.
Abuzul de drept se sancționează prin refuzul forței coercitive a statului.

SECȚIUNEA III.
OBIECTUL RAPORTULUI JURIDIC CIVIL. BUNURILE
1. Definiție. Obiectul raportului juridic civil este format din conduita părților,
respectiv acțiunile și iancțiunile la care acestea sunt obligate ori după caz îndreptățite în
funcție de drepturile și obligațiile părților. Obiectul derivat al raportului juridic civil îl
constituie bunurile.

2. Clasificarea bunurilor.
2.1. Bunuri imobile și bunuri mobile.

În funcție de natura bunurilor și calificarea dată de lege avem următoarea

clasificare:
- imobile prin natura lor;
- imobile prin destinație;
- imobile prin determinarea legii.
A. Bunurile imobile prin natura lor sunt terenurile, cursurile de apă și alte bunuri
pe care legea le consideră imobile.
B. Bunuri imobile prin destinație sunt prin natura lor bunuri mobile însă potrivit
destinației lor stabilite de proprietar vor fi considerate bunuri imobile. Ex: materiale de
construcție ce urmează a fi întrebuințate pe care părțile, deja le consideră că ar face
partedin imobil.
C. Bunuri imobile prin determinarea legii sunt drepturile reale, imobiliare și
acțiunile în justiție ce au ca scop realizarea unor asemenea drepturi.
Dreptul real principal este dreptul de proprietate.

2.1.1. Bunuri mobile

Potrivit dispozițiilor Codului civil sunt lucruri mobile acele lucruri pe care legea nu
le consideră mobile.
Bunurile mobile sunt de 3 feluri:
a. mobile prin natura lor;
b. mobile prin anticipație;
c. mobile prin determinarea legii.

a. Bunurile mobile prin natura lor sunt acele bunuri susceptibile de a fi mișcate ori
mutate, indiferent dacă sunt corporale sau incorporale. (ex: unde electromagnetice,
curentul electric, energie).
 b. Bunurile mobile prin anticipație potrivit Codului civil sunt bogățiile de orice
natură ale solului ori plantațiile neculese încă atunci când prin bvoința părților sunt
privite individual în vederea detașării (din imobilul din care face parte).
c. Bunuri mobile prin determinarea legii sunt acele drepturi reale ce însoțesc un
bun mobil; creanțele; drepturile intelectuale.

Notă: creanța este datoria unui subiect pasiv către un subiect activ

Importanța clasificării a bunurilor in mobile și imobile

Pentru bunurile mobile, posesia generează o prezumție de proprietate, ce poate

fi răsturnată. Bunurile imobile sunt susceptibile a face obiectul uzucapiunrii; respectiv că
posesia îndelungată, continuă și neviciată poate genera pentru posesor nașterea
dreptului de proprietate. Publicitatea transmisiunii dreptului de proprietate asupra
bunurilor imobile, pentru opozabilitatea față de terți.

2.2. Bunuri aflate în circuitul civil și bunuri scoase din circuitul civil

Bunurile aflate în circuitul civil sunt acelea care pot fi dobândite sau înstrăinate
prin acte juridice, iar bunurile scoase din circuitul civil sunt acelea care nu pot face
obiectul unui act juridic translativ sau constitutiv de drepturi reale (ex: aerul, marea,
Dunarea – bunuri care prin natura lor nu pot fi dobândite de o anumită persoană).
Si bunuri care prin voința legiuitorului nu pot fi înstrăinate (primarii, Parlament,
etc) - inalienabile = domeniul public al statului.
În circuitul civil există anumite bunuri cu regim special ce nu pot fi deținute ori
dobândite decât de persoane autorizate (ex.: arme, muniții, alte substante ( medic
anestezist).

CLASIFICARE BUNURI

2.3. Bunuri fungibile și bunuri nefungibile

După cum pot fi înlocuite sau nu, unele cu altele, în executarea obligației civile,
bunurile sun fungibile sau nefungibile.
Bunurile fungibile sunt acele bunuri determinabile după număr, măsură sau
greutate, astfel că pot fi înlocuite unele cu altele în executarea unei obligații. (ex: bani).
Bunurile nefungibile sunt acelea care nu pot fi înlocuite cu altele în executarea
unei obligații, așa încât debitorul nu este liberat decât prin predarea bunului datorat. (ex:
casa, mașina, etc.). Bunurile nefungibile se individualizează prin număr și vecinătăți.

2.4. Bunuri consumptibile (consumabile) și bunuri neconsumptibile

(neconsumabile)
Bunul comsumptibili (consumabil) este acel bun care nu poate fi folosit fără ca
prima lui întrebuințare să nu implice consumarea substanței sau înstrăinarea lui. (ex:
banii, alimentele, combustibilul).
 Bunul necomsumptibil ets eacel bun care poate fi folosit în mod repetat fără să
fie necesară, pentru aceasta, consumarea substanței sau înstrăinarea lui. (ex: clădirile,
mașinile, terenurile, etc.).

2.5. Bunuri frugifere și bunuri nefrugifere

După cum ori nu sunt producătoare de alte bunuri, fără să li se consume sau
diminua substanța, bunurile se împart în frugifere și nefrugifere.
Bunurile nefrugifere sunt acelea care nu au însușirea de a da naștere altor
produse.
Bunurile frugifere sunt acelea care, în mod periodic și fără consumarea
substanței lor, dau naștere altor buunuri, numite fructe
Exista 3 categorii de fructe:
 Fructe naturale, sunt acelea produse directe și periodice ale unui bun, obținute
fără intervenția omului, cum ar fi acela pe care pământul le produce de la sine
(plantele de pădure, fructe de pădure, ciuperci), producția și sporul animalelor;
 Fructe industriale, care reprezintă produsele directe și periodice ale unui bun,
obținute ca rezultat al intervenției omului, cum ar fi recoltele de orice fel;
 Fructele civile adica venituri rezultate din folosirea bunurilor de către o altă
persoană în virtutea unui act juridic, precum chiriile, arenzile, dobânzile, veniturile
rentelor și dididentele.

Distincția între cele 3 catregorii de fructe prezință interes în ceea ce privește

modul de dobândire, în sensul că fructele naturale și cele industriale se dobândesc
prin culegere (percepere), la data separării de bunul care le-a produs, iar fructele civile
se dobândesc zi cu zi, prin simpla scrugere a timpului.
Productele sunt obținute dintr-un bun cu consumarea sau diminuarea substanție
acesteia, precum copacii unei păduri, piatra dintr-o carieră, etc.

2.6. Bunuri corporale și bunuri incorporale

Bunurile corporale sunt acele bunuri care au o existență materială, fiind ușor
perceptibile simțurilor omului.
Bunurile incorporale sunt valorile economice care au o existență ideală,
abstractă. Sunt astfel de bunuri drepturile subiective patrimoniale.

Categorii de bunuri incorporale:

 Drepturile reale, altele decât dreptul la proprietate;
 Proprietățile incorporale (bunuri a cîror existență depinde de activitatea și
puterea creatoare a omului) - drepturile de proprietate industrială, drepturile de
autor;
 Titlurile de valoare - valorile mobiliare, cambia, biletul la ordin și cecul;
 Drepturile de creanță;
 2.7. Bunuri divizibile și bunuri indivizibile
După cum pot fi împărțite sau nu fără să își schimbe destinația, bunurile se
clasifică în: divizibile și indivizibile.
Bunul divizibil este acela care poate fi împărțit fără să își schimbe, prin aceasta,
destinația ecomonică. (ex: divizibile: mălai, benzină, stofă).
Bunul indivizibil este acela care prin împărțire, își schimbă destinația ecomonică.
(ex: o mașină).

2.8. Bunuri principale și bunuri accesorii

Bunul principal eate acela care poate fi folosit în mod independent, fără să fie
destinat a servi la întrebuințarea altui bun.
Bunul accesoriu este acela care a fost destinat, în mod stabil și exclusiv,
întrebuințării economice a altui bun; este accesoriu atâta timp cât satisface această
utilizare.(ex: cheia pentru lacăt, cureaua pentru ceas, coperta pentru carte).

2.9. Alte clasificări ale bunurilor

a. Bunuri din domeniul public și bunuri din domeniul privat

Această clasificare privește bunurile ce aparțin statului și unităților teriorial-
administrative (comunele, orașele, municipiile și județele).

b. Bunuri sesizabile și bunuri insesizabile.

Bunuri sesizabile, adică acele bunuri care sunt susceptibile de a forma obiect al
urmăririi silite, iar bunurile insesizabile sunt acele bunuri care nu pot fi urmărite silit
pentru realizarea unei creanțe bănești.

c. Bunuri comune ale soților și bunuri proprii.

 Bunurile comune sunt acele bunuri dobândite în timpul căsătoriei de oricare
dintre soți, cu excepția cazurilor prevăzute de art. 340 C.Civ.
 Bunuri proprii ale fiecăruie soț sunt:
 Bunurile dobândite prin moștenirea legală, legat sau donație, cu excepția cazului
în care dispunătorul a prevăzut, în mod expres, că ele vor fi comune;
 Bunurile de uz personal;
 Bunurile destinate profesiei unuia dintre soți, dacă nu sunt elemente ale unui
fond de comerț care face parte din cominitatea de bunuri;
 Drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală asupra creațiilor sale și asupra
semnelor distinctive pe care le-a înregistrat;
 Bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele științifice
sau literale, schițele sau proeictele artisctice, proiectele de invenții, etc;
 Indemnizația de asigurare și despăgubirile pentru orice prejudiciu material sau
moral adus unui dintre soți;
 Bunurile, sumele de bani sau orice valori înlocuiesc un bun propriu, precum și
bunul dobândit în schimbul acestora;
 Fructele bunurilor proprii.
 SECȚIUNEA IV.
PĂRȚILE RAPORTULUI JURIDIC CIVIL

1. Categoriile subiectelor de drept civil:

Există 2 categorii de subiecte de drept civil: persoane fizice și persoane juridice.

Persoana fizică - individul sau omul privit în mod individual ca titular de drepturi și
obligații civile.
Persoana juridică - un colectiv de oameni care este înființat și organizat potrivit
legii având un patrimoniu propriu și un scop determinat colectiv, care este titular de
drepturi și obligații civile distinct de calitatea de subiect de drept a fiecărei persoane
membră a colectivului.
Pentru a avea calitatea de persoană juridică, trebuie să se îndeplinească
cumulativ, următoarele cerințe:
Să aibă o organizare de sine stătătoare;
Să aibă un patrimoniu propriu;
Să aibă un scop determinat.

2. Determinarea, pluralitatea și schimbarea subiectelor raportului juridic

civil
2.1. Determinarea subiectelor raportului civil

Prin determinarea subiectelor raportului juriic civil înțelegem cunoasterea părților

acestui raport juridic civil. Pentru determinarea subiectelor raportului juridic civil este
necesar să facem o distincție între raporturile care au în conținutul lor drepturile
subiective civile absolute și raporturile care au în conținutul lor drepturi subiective civile
relative.
În cazul raporturilor civile care au în conținut un drept absolut (un drept real sau
drept nepatrimonial), este cunoscut sau determinat numai titularul dreptului dreptului
subiectiv civil absolut. Subiectul pasiv al raportului este format din toate celelalte
subiecte de drept civil.
În cazul raporturilor civile care au în conținut un drept relativ (drept de creanță)
sunt determinate atât subiectul activ (creditorul) cât și subiectul pasiv (debitorul).

2.2. Pluralitatea subiectelor raportului juridic civil

Există situații în care raportul juridic civil se stabilește între mai multe persoane,
fie ca subiect activ, fie ca subiect pasiv. În ceea ce privește raporturile juridice
patrimoniale distingem între cele care au în conținut un drept real și cele care au în
conținut un drept de creanță.

2.2.1. Pluralitatea subiectelor în cazul raporturilor reale

 În cazul raporturilor juridice civile reale pluralitatea activă există sub forma mai
multor titulari ai dreptului de proprietate asupra unui lucru (dacă în conținutul raportului
real există drepturi de proprietate).
Proprietatea comună poate să aibă următoarele 2 forme:
- Proprietatea pe cote părți (coproprietate )
- Proprietatea în devălmășie (devălmașă, comună)

În cazul coproprietății, fiecare coproprietar deține o cotă parte ideală și abstractă

din dreptul de proprietate, neavând o cotă parte materializată din bunul respectiv.
În cazul proprietății comune în devălmășie, titularii nu au o cotă parte ideală și
abstractă din drept, acest drept fiind nefracționat.
În ambele forme proprietatea comună încetează prin partaj.

2.2.2. Pluralitatea subiectelor in cazul raporturilor de creanta

În cazul raporturilor de creanță pluralitatea de subiecte poate fi:

- Activa (mai multi creditori)
- Pasiva (mai multi debitori)
- Mixta (mai multi creditori si mai multi debitori)

Pluralitatea de subiecte în cazul raporturilor de creanță sau obligaționale poate

îmbrăca 3 forme:
- Obligațiile divizibile (sau obligatiile conjuncte) - se leagă între mai mulți creditori
sau mai mulți debitori între care creanța (datoria) este divizibilă. Obligația este
divizibilă între mai multi debitori atunci când fiecare dintre debitori poate fi ținut
numai pentru ceea ce datorează. În cazul obligațiilor divizibile între creditori
fiecare creditor poate să ceară de la debitorul comun numai ceea ce i se
datorează. În această materie principiul este cel potrivit cu care obligațiile sunt
divizibile sau conjuncte. Excepțiile sunt reprezentate de solidaritate și
indivizibilitate.
- Obligațiile solidare - sunt acele obligații în care fiecare creditor poate cere
debitorului întreaga datorie ceea ce înseamnă solidaritate activă sau fiecare
debitor poate fi obligat la plata întregii datorii ceea ce înseamnă solidaritate
pasivă.
- Obligații indivizibile - sunt acele obligații care datorită voinței exprese a părților ori
naturii obiectului obligației nesusceptibil prin natura sa de divizare materială sau
intelectuală nu poate fi împărțit între creditori (indivizibilitate activă) sau între
debitori (indivizibilitate pasivă).

Diferente între solidaritate și indivizibilitate:

În ceea ce privește izvorul lor în afară de convenția părților care prezintă un izvor
comun, solidaritatea mai poate izvori din lege, din indivizibilitate, din natura bunului.
 Sub aspectul întinderii, solidaritatea funcționează numai între cei între care s-a
născut, pe când indivizibilitatea se transmite succesorilor.
Din punct de vedere procesual în cazul indivizibilității pasive debitorul chemat în
judecată poate să solicite introducerea în cauză a celorlalți debitori pentru a fi obligați
împreună la executarea obligației, pe când în cazul solidarității pasive debitorul poate să
introducă în cauză pe ceilalți debitori pentru a se putea întoarce împotriva lor pentru
partea datorată de fiecare.

2.3. Schimbarea subiectelor raportului juridic civil

Schimbarea subiectelor raportului juridic civil se poate face numai în cazul

raporturilor patrimoniale. În cazul raporturilor nepatrimoniale, subiectul activ este
titularul unui drept intransmisibil, iar subiectul pasiv este nedeterminat.

2.3.1. Schimbarea persoanei subiectului activ al raportului juridic

obligațional (schimbarea creditorului)

Există mai multe mijloace juridice care conduc, direct sau indirect, la schimbarea
persoanei subiectului raportului juridic obligațional.

Cesiunea de creanță este convenția prin care creditorul cedent transmite

cesionarului o creanță împotriva unui terț.
Subrogația personală (subrogația în drepturile creditorului prin plata creanței)
este o modalitate de transmitere legală sau convențională a dreptului de creanță către
un terț care l-a plătit pe creditrorul inițial în locul debitorului.
Novația prin schimbare de creditor constă în substituirea unui nou creditor celui
vechi, debitorul devenind obligat față de noul creditor și fiind eliberat față de vechiul
creditor.

2.3.2. Schimbarea persoanei subiectului pasiv al raportului juridic

obligațional (schimbarea debitorului)

Mijloace juridice de schimbare:

 Consimțământul creditorului acelei obligații (preluarea datoriei se face prin
schimbarea debitorului, dar numai cu acordul creditorului);
 Cesuiunea contractului – mijloc dirct de schimbare atât a debitorului cât si a
creditorului;
 Novația prin schimbare de debitor are loc atunci când o terță persoană se
angajează fată de creditor să plătească datoria. O asemenea operațiune poate
avea loc cu sau fără consimțământul debitorului;
 Stipulația pentru altul (contractul în folosul altei persoane) este acel contract prin
care una dintre părți stipulează o prestație de la cealaltă parte în folosul unei
terțe persoane, fără să fie reprezentantul acestuia din urmă și fără ca terțul
beneficiar sa participe la închierea contractului;
  Poprirea este o formă de executare silită indirectă prin care creditorul urmărește
sumele pe care debitorul său le are de primit de la o terță persoană. Deci
poprirea este indisponibilizarea sumelor.

3. Aspecte generale privind capacitatea civilă

3.1. Capacitatea civilă a persoanei civile

Capacitatea civilă este calitatea de a fi subiect de drept civil. În structura sa intră

2 elemente:
 capacitatea de folosință (atitudinea unei persoane de a avea drepturi și obligații
civile)
 capacitatea de exercițiu (aptitudinea unei persoane de a încheia acte juridice
civile).

Potrivit art. 28 alin. (1) C.Civ. “capacitatea civilă este recunoscută tuturor
persoanelor”. Lipsa acesteia ar echivala cu lipsa calității de subiect de drept. Persoana
fizică nu poate renunța, nici partial, nici total, la capacitatea sa de folosință.
 Începutul capacității de folosință este marcat de momentul nașterii persoanei.
 Conținutul capacității de folosință a persoanei fizice este dat aptitudinea de a
avea toate drepturile și obligațiile civile, cu excepția celor oprite de lege;
 Încetarea capacității de folosință are loc odată cu moartea persoanei fizice.

Dacă orice persoană fizică are capacitate de folosință, nu toate persoanele fizice
au capacitate de exercițiu:

 Persoane cu capacitate de exercițiu deplină (se dobândește la majorat, 18 ani,

cu excepția cazul în care persoana este pusă sub interdincție).
- Personale care se căsătoresc înainte de 18 ani, dobândesc capacitate
deplină de exercițiu
- Pentru motive temeine recunoscute de instanță, minorului care a împlinit
vârsta de 16 ani i se recunoaște capacitatea deplină de exercițiu
Încetarea capacității de exercițiu are loc în următoarele cazuri:
- La moartea persoanei
- Prin punerea sub interdicție judecătorească
- Față de minorul de rea-credință, prin anularea căsătoriei mai înainte ca
persoana să împlinească 18 ani
-
 Persoane cu capacitate de exercițiu reatrânsă (minorul între 14 - 18 ani)
- Participă la încheirea actelor juridice, cu încuviințarea tutorelui, părintelui,
curator;
- Poate să încheie singur acte de administrare, de conservare și acte de
dispoziție de mică valoare care se execută la data încheirii acestora
- Permite să încheie acte juridice privind munca, dar cu respectarea
dispozițiilor legale
- Minorul dispune singur de veniturile astfel dobândite
  Pesoane lipsite de capacitate de exercițiu (persoanle care nu au împlinit vârsta
de 14 ani și persoanele aflate sub interdicție judecătorească)
- Actele juridice se încheie de tutore, părinte, curator;
- Poate să încheie singur acte de conservare și acte de dispoziție de mică
valoare care se execută la data închierii acestora
- Cu încuvințarea reprezentantului legal poate să încheie acte juridice
privind munca, dar cu respectarea dispozițiilor legale
- Minorul nu dispune singur de veniturile astfel dobândite

3.2. Capacitatea civilă a persoanei juridice

Potrivit art. 194 alin. (1) C.Civ. persoana juridică se înființează:

- Prin actul de înființare al organului competent
- Prin actul de înfințare al celor care o constituie, autorizat în condițiile legii
- În orice alt mod prevăzut de lege

În funcție de începutul capacității de folosință a persoanei juridice se disting, între

persoane juridice supuse înregistrării și persoanele juridice nesupuse înregistrării.
Persoanele juridice care sunt supuse înregistrării dobândesc capacitatea de
folosință de la data înregistrării lor.
Iar cele nesupuse înregiastrării dobândesc capacitatea de folosință, în funcție de
modul de înfințare aplicabil.
Prin excepție, unele persoane juridice au capacitate de folosință anticipată
(limitată sau restrânsă).
Conținutul capacității de folosință a persoanei juridice este dat de aptitudinea
generală și abstractă de a avea toate acele drepturi ș obligații civile.

Capacitatea de folosință sfârșește odată cu încetarea (desfințarea) acesteia.

- Prin constatarea ori declararea nulității
- Prin fuziune
- Prin dizolvare totală
- Transformare
- Dizolvare
- Desfințare

Capacitatea de exercițiu a persoanei juridice se pune în valoare prin organele

sale de administrare. Începutul capacității de exercițiu este dat de momentul înființării
acesteia, iar sfărșitul capacității de exercițiu corespunde cu încetarea capacității sale de
folosință.
 CAP.III. ACTUL JURIDIC CIVIL

SECȚIUNEA I. DEFINIȚIE ȘI CLASIFICĂRI ACTE JURIDICE

1. Definiție. Actul juridic reprezintă o manifestare de voință făcută cu intenția de

a produce efecte juridice, respectiv de a da naștere, a modifica sau stinge un raport
juridic civil.
Elementele caracteristice ale actului juridic civil:
- Prezența unei manifestări de voință din partea uneia sau mai mulor persoane
fizice sau juridice
- Manifestarea de voință este exprimată cu intenția de a produce efecte juridice
civile
- Efectele juridice urmărite pot consta în a da naștere, a modifica sau a stinge un
raport juridic civil.

Termenul de ”act juridic civil” poate avea 2 înțelesuri:

1.Cel al definiției de mai sus, act juridic civil în sens de operațiune juridică
(negotium iuris);
2. Act juridic în sens de instrument probator (instrumentum probationes),
respectiv de înscris constatator al manifestării de voință.

2. Clasificarea actelor juridice civile

În funcție de numărul părților distingem între acte juridice:

a. unilaterale
b. bilaterale
c. plurilaterale

a. Actele juridice unilaterale sunt acele acte juridice care prezintă manifestarea
de voință a unei singure părți. (ex: testamentul, renunțarea sau acceptarea moștenirii,
oferta, denunțarea unui contract, oferta de purgă)
b. Actele juridice bilaterale reprezintă acordul de voință a două parți (ex: contract
de vânzare-cumpărare, contract de locațiune, contract de donație)
c. Actele juridice plurilaterale care sunt rezultatul unui acord de voință a trei sau
mai multe persoane (ex:contract de societate)

OBSERVAȚIE!!!!!!!
1. Nu trebuie să punem semnul de egalitate între noțiunea de parte și noțiunea
de persoană, deoarece noțiunea de parte poate să includă mai multe persoane. În
consecință prin parte înțelegem persoanele care participă la încheierea unui act juridic
și care au același interes.
 2. Nu trebuie confundată clasificarea actelor juridice civile (unilaterale și
bilaterale) cu clasificarea contractelor civile în contracte unilaterale și contracte
bilaterale (sinalagmatice). Contractele unilaterale sunt contracte care dau naștere la
obligații numai în sarcina unei părți, iar contractele sinalagmatice sunt acele contracte
care dau naștere la obligații în sarcina ambelor părți. Un act juridic bilateral poate lua
naștere prin voința ambelor părți, dar poate fi și desființat astfel.

Exemple:
a) contracte unilaterale: contractul de donație, contractul de împrumut (contract
real care ia naștere când se predă bunurile)
b) contracte bilaterale: contract de vânzare-cumpărare, contract de locațiune,
contract de schimb

Importanța acestei clasificări:

- În ceea ce privește formarea lor valabilă în cazul actelor juridice unilaterale se
cercetează valabilitatea cerinței unice pe când în cazul actelor juridice bilaterale se
cercetează valabilitatea ambelor manifestări de voință.
- Regimul juridic este diferit în ceea ce privește viciile de consimțământ (eroare,
violență, viciu)
- În al treilea rând în cazul actelor bilaterale se aplică principiul mutus consensus,
mutus disensus, în cazul actelor unilaterale acestea nu pot fi desființate în principiu prin
manifestarea de voință contrară.

După scopul urmărit de părți la încheierea lor distingem între acte juridice cu titlu
oneros și acte juridice cu titlu gratuit.
Actul juridic cu titlu oneros este acela prin care fiecare parte urmărește să
procure un folos în schimbul obligațiilor asumate (ex: în cazul contractului de vânzare-
cumpărare, vânzătorul urmărește să obțină prețul în schimbul bunului, iar cumpărătorul
să obțină bunul în schimbul prețului).
Clasificare:
- a) acte juridice comutative
- b) acte juridice aleatorii

a. Acte juridice comutative - acte juridice în care părțile au reprezentarea

obligațiilor pe care și le asumă precum și reprezentarea întinderii acestora în chiar
momentul încheierii contractului (ex:contractul de locațiune, contractul de antrepriză,
contractul de vânzare, contractul de schimb).
b. Acte juridice aleatorii - acte juridice în care părțile nu cunosc obligațiile pe care
și le asumă sau întinderea acestora în momentul încheierii contractului (ex: contract de
asigurare, contract de rentă viageră, contractul de întreținere).

Actul juridic cu titlu gratuit este acela prin care una din părți urmărește să
procure celeilalte părți un beneficiu, fără a obține în schimb vreun avantaj (ex: donația,
comodatul, contractul de voluntariat).
Clasificare:
 - a) Acte dezinteresate
- b) Liberalități
a. Actele dezinteresate sunt actele cu titlu gratuit prin care dispunătorul procură
un beneficiu cuiva fără să își micșoreze patrimoniul. (ex: mandatul gratuit, comodatul,
depozitul neremunerat).
b. Liberalitățile sunt acele acte cu titlu gratuit prin care se diminuează în mod
irevocabil patrimoniul dispunătorului. (ex: contractul de donație, legatul, mecenatul).

În funcție de criteriul efectelor distingem între:

a. acte juridice constitutive
b. acte juridice translative
c. acte juridice declarative

a. Actul juridic constitutiv este acel act juridic care dă naștere unui drept juridic
civil care nu a existat anterior. (ex: contractul de gaj, contractul de ipoteză, instituirea
unui uzufruct)
b. Actul juridic translativ este acel act juridic prin care se transmite un drept
subiectiv civil din patrimoniul unei persoane în patrimoniul altei persoane (ex: contractul
de vânzare-cumpărare, donația, cesiunea de creanță).
c. Actul juridic declarativ este acel act care are ca efect consolidarea sau
definitivarea unui drept civil preexistent. (ex: contractul de tranzacție prin care 2 parți
preîntâmpină sau stinge un litigiu existent prin concesii reciproce).

În funcție de importanța lor distingem între:

a. acte juridice de conservare
b. acte juridice de administrate
c. acte juridice de dispoziție

a. Actele juridice de conservare sunt acele acte juridice prin care se urmărește
preîntâmpinarea pierderii unui drept subiectiv civil. (ex: întreruperea unei prescripții,
înscrierea unui privilegiu sau a unei ipoteci).
* Dacă nu se înscrie ipoteca în cartea funciară ea nu există pentru terți.
b. Actele juridice de administrare sunt acele acte prin care se realizează o
punere în valoare normală a unui bun sau a unui patrimoniu. (ex: asigurarea unui bun,
locațiunea unui bun)
de dispoziție – pentru un bun
de administrare – pentru patrimoniu
Act juridic de administrare ≠ Act juridic administrativ
c. Actele juridice de dispoziție sunt acele acte juridice care au ca rezultat ieșirea
din patrimoniu a unui drept sau generarea cu o sarcină reală a unui bun. (ex: vânzarea,
donația, renunțarea la un drept, constituirea unei ipoteci, a unui gaj).

În funcție de modul de formare distingem între:

a. acte juridice consensuale
b. acte juridice solemne
 c. acte juridice reale
a. Actul juridic consensual este actul care se încheie prin simplul acord de voință
al părților fără să fie nevoie de vreo formă specială.
b. Actul juridic solemn (formal) este acel act pentru formarea căruia nu este
suficientă simpla manifestare de voință fiind nevoie de o formă expres prevăzută de
lege. (ex: contractul de donație este legal doar dacă se face prin înscris autentic,
testamentul este valabil doar dacă este semnat, datat și scris de testatar).
c. Actul juridic real este acel act juridic a cărui încheiere valabilă necesită
remiterea materială a bunurilor. (ex: contractul de împrumut - pentru a fi valabil trebuie
să se remită bunurile; contractul de depozit_
* Regula este că: actele sunt consensuale!
* Contractele de împrumut (acele acte) sunt autocontracte, pentru că actul ia
naștere când se remite bunul.

În funcție de conținut:
a. acte juridice patrimoniale - are un conținut pecuniar;
b. acte juridice nepatrimoniale - are un conținut neevaluabil în bani.

În raport cu modalitatea de încheiere a acestora:

a. act juridic strict personal – nu poate fi încheiat decât personal (ex: testamentul,
căsătoria, recunoașterea unui copil)
b. acte încheiate prin reprezentant

În funcție de momentul în care își produc efectele distingem între:

a. acte juridice între vii (iuter vivos) - acte juridice care își produc efectul în timpul
vieții autorului lor.
b. acte juridice pentru cauză de moarte(mortis causa) - acte juridice care își produc
efectele în momentul decesului autorului lor. (ex: testamentul)

În funcție de rolul voinței părților în stabilirea conținutului actelor distingem

între:
a. acte juridice subiective - acte juridice al căror conținut este determinat de voința
autorului. Majoritatea actelor sunt subiective.
b. acte juridice de condiție - acte juridice în care părțile își exprimă voința numai în
ceea ce privește nașterea acestora,conținutul lor fiind determinat de norme de la
care părțile nu pot deroga. (ex: căsătoria)
c. acte juridice de adeziune - ale căror clauze sunt impuse sau redactate de către
una dintre părți, cealaltă parte neavând decât să le accepte ca atare. (ex:
contract de abonament la televiziune, telefonie)

În funcție de legătura lor cu modalitățile actului juridic civil respectiv

(termenul, condiția, sarcina) distingem între:
a. acte juridice afectate de modalități
b. acte juridice pure și simple
 În funcție de raporturile dintre ele distingem între:
a. act juridic principal - este acel act care are o existență de sien stătătoare, nu
depinde de existența unui alt act juridic.
b. act juridic accesoriu - el depinde de un alt act juridic, principal. (ex: clauza
penală, fideiusiunea, arvuna, contractul de gaj, ipoteca).

În funcție de legătura cu scopul sau cauza actului juridic distingem între:

a. acte juridice cauzale - acte juridice a căror valabilitate implică analiza cauzei sau
a scopului lor. În situația în care cauza lipsește, este ilicită sau imorală actul este
lovit de nulitate.
b. acte juridice abstracte - acte juridice a căror valabilitate nu implică analiza
cauzei. (ex: titluri de valoare (cecuri, cambii, bilete de ordin)
 Majoritatea sunt acte juridice cauzale (ex: contracte de vânzare-cumpărare)

În funcție de reglementarea și denumirea lor legală distingem între:

a. acte juridice numite (tipice) - sunt acele acte juridice care sunt reglementate de
lege și au o denumire legală.
b. acte juridice nenumite (atipice) - acte care nu au o reglementare sau o denumire
legală (ex: contracte speciale)
 Oricine poate încheia orice contract dar să nu încalce norme imperative sau
ordinea publică.

În funcție de modul de executare al actelor juridice civile:

a. acte juridice civile cu executare dintr-o dată (uno ictu) - presupun o singură
prestație din partea debitorului.
b. acte juridice civile cu executare succesivă - acte care presupun mai multe
prestații și amânate în timp (ex: contractul de întreținere chiar dacă se plătește
chiria o singură dată tot contract cu executare succesivă rămâne pentru că se
folosește în timp locuința)

SECȚIUNEA II.
I. CONDIȚIILE ACTULUI JURIDIC CIVIL

1. Definiție. Condițiile sunt acele elemente care trebuie sau pot să intre în
structura actului juridic civil deci elementele din care este.

2. Clasificarea condițiilor actului juridic civil

- În funcție de aspectul la care se referă:

a. condiții de fond (intriseci) sunt cele care privesc conținutul actului juridic civil
(capacitatea, consimțământul, obiectul, cauza)
b. condiții de formă (extrinseci) sunt cele care se referă la exteriorizarea voinței.
 - După criteriul obligativității distingem între:

a. condițiile esențiale - sunt acelea care trebuie îndeplinite în mod obligatoriu, lipsa
uneia atrage nevalabilitatea actului juridic.
b. condițiile neesențiale - sunt acelea care pot fi prezente sau pot lipsi în actul
juridic civil.

- În funcție de sancțiunea care intervine în cazul nerespectării distingem:

a. condiții de validitate a căror nerespectare se sancționează cu nulitatea
b. condiții de eficacitate a căror nerespectare atrage alte sancțiuni (ex:
inopozabilitatea față de terți)

- În funcție de vocația lor distingem între:

a. condiții generale - privesc toate categoriile de acte civile.

b. condiții speciale - privesc numai anumite categorii de acte juridice.

II. CAPACITATEA DE A ÎNCHEIA UN ACT JURIDIC CIVIL

Definiție. Prin capacitatea de a încheia actul juridic civil se înțelege aptitudinea

subiectului de drept civil de a deveni titular de drepturi și obiligații civile prin închierea
actelor juridice civile. (ex: art. 29 alin. (1) C.Civ “nimeni nu poate fi îngrădit în
capacitatea de folosință sau lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de exercițiu, decât
în cazurile și condițiile expres prevăzute de lege”)
Incapacitățile de a încheia acte juridice civile pot fi clasificate în funcție de mai
multe criterii:
 după natura lor, deosebim: incapacități de folosință și incapacități de exercițiu
 în raport cu conținutul sau întinderea lor: incapacități generale și incapacități
speciale
 după izvorul (sursa) lor:
- incapacități stabilite de legea civilă (incapacitățile de exercițiu și
majoritatea incapacităților de folosință)
- incapacități civile stabilite de legea penală (interzicerea drepturilor
părintești, de a fi tutore sau curator)
 în funcție de modul în care operează:
- incapacități ce acționează de drept (ope legis)
- incapacități ce operează ca efect al unei hotărâri judecătorești (sancțiune -
decăderea din drepturile părintești, incapacitatea de exercițiu a unei
persoane puse sub interdicție)
 în raport de opozabilitatea lor:
- incapacități absolute (împiedicarea de a încheia un act juridic de către
incapabil cu orice altă persoană – Legea nr. 312/2005 privind dobândirea
dreptului de proprietate asupra terenurilor de către cetățenii străini sua
apatrizi, sau persoane juridice străine)
 - incapacități relative
 după finalitatea lor:
- incapacități cu caracter de sancțiune (decăderea din drepturile părintești,
pedepsele civile în materie succesorală, precum și incapacitățile stabilite
de legea penală)
- incapacități cu caractre de protecție sau de ocrotire
 alte clasificări:
- incapacități instituite în considererea persoanei (intuitu personae)
- incapacități instituite în considerarea naturii sau destinației specifice a
anumitor bunuri (intuitu rei)

Nerespectarea incapacității de a încheia actul juridic civil atrage sancțiunea

nulității (absolută sau relativă) actului juridic respectiv.

III. CONSIMȚĂMÂNTUL
Prin consimțământ se înțelege exteriorizarea hotărârii de a încheia un act juridic
civil. Consimțământul este o condiție de fond, esențială, de validitate și generală a
actului juridic.
Manifestarea de voință poate fi exteriorizată:
- expres - manifestarea de voință este expresă atunci când exteriorizează prin
modalități de natură să facă cunoscută de către cocontractanți sau terți (ex:
semnarea contractului)
- Tacit - este cea care se deduce din anumite acte sau fapte (ex: moștenirea,
urcarea în taxi (în momentul respectiv închei un contract, transport).

Modalitățile de exteriorizare a consimțământului, acesta poate fi exprimat:

- Verbal
- În scris
- Prin gesturi ori fapte concludente, adică printr-un comportament, care potrivit
legii sau uzanțelor, nu alsă nici o urmă de îndoială asupra intenției de a produce
efectele juridice corespunzătoare.

Manifestarea tacită de voință nu este echivalentă cu tăcerea. Spre deosebire de

dreptul roman unde tăcerea valorează consimțământ. În dreptul civil român tăcerea nu
valorează consimțămănt, în principiu.
Excepțiile sunt acele situații în care tăcerea valorează consimțământ:
a) când legea prevede în mod expres acest lucru; Art.1810 Codul civil:r
eglementarea tacitei relocțiuni
b) atunci când prin voința expresă a părților tăcerea valorează consimțământ
c) atunci când tăcerea are valoare de consimțământ potrivit obiceiului locului
(Art.1196 Al. 2 Cod civil: Tăcerea sau inacțiunea destinatarului nu valorează acceptare
decât atunci când aceasta rezultă din lege, din acordul părților, din practicile statornicite
între acestea, din uzanțe sau din alte împrejurări).
 PRINCIPIILE VOINȚEI JURIDICE

Definiție: Voința juridică reprezință un element fundamental al acestuia. Este un

fenomen complex atât din punct de vedere psihologic, cât și juridic. Voința este
indispensabilă încheierii unui act juridic. Voința este complexă, deoarece reunește în
structura sa două elemente: consimțământul și cauza (scopul).
Codul civil consacră 2 pricipii care cârmuiesc voința:
- Principiul libertății de voință (numit și principiul libertății actelor juridice civile sau
principiul autonomiei de voință)
- Principiul voinței reale (principiul vonței interne)

Conținutul principiului libertăților actelor juridice civile poate fi exprimat după cum
urmează:
- Subiectele de drept civil sunt libere să încheie ori nu un act juridic civil;
- Subiectul de drept civil este liber să aleagă cu cine va încheia contractul sau cine
va fi beneficiarul actului juridic;
- Părțile sunt libere să stabilească alșa cum doresc conținutul acestuia;
- Părțile sunt libere, prin acordul lor, să modifice actul juridic pe care l-au încheiat
anterior;
- Părțile sunt libere, ca prin acordul lor să pună capăt actului juridic pe care l-au
încheiat anterior.

Principiul libertății de voință cunoaște și anumite restrângeri:

- Art.11 C.Civ și art. 1169 C.Civ: limitele sunt trasate de normele juridice
imperative (inclusiv cele care reglementează ordinea publică) și bunele moravuri
Sancțiunea care intervine atunci când actul juridic este încheiat cu depășirea
acestor limite este lovit de nulitatea absolută, sau după caz, relativă a actului juridic.
Nu toate elementele unui contract sunt rezultatul direct și nemijlocit al acordului
voințelor părților.

CERINȚELE DE VALABILITATE ALE CONSIMȚĂMÂNTULUI

Sunt prevăzute de art.1204 C.civ. și trebuie întrunite cumulativ:

a. să fie exprimat în cunoștință de cauză, adică să provină de la o persoană cu
discernământ
b. să fie serios, adică exprimat cu intenția de a produce efecte juridice
c. să fie liber, adică nealterat de vreun viciu de consimțământ

a. Discernământul - cerința discernământului decurge din caracterul conștient al

actului juridic; prezența și lipsa discernământului este o stare de fapt, motiv pentru care
poate fi probată prin orice mijloc de probă (actele se dovedesc cu înscrisuri, iar faptele
se dovedesc cu orice mijloc de probă).
- Capacitatea constituie o stare de drept (de iure) și izvorăște numai din lege
- Discernamântul este o stare de fapt (de facto)
- Capacitatea se dovedește prin înscrisuri
 Precizări:
 Persoanele fizice cu capacitate deplină de exercițiu sunt prezumate că au
discernamântul necesar pentru a încheia acte juridice civile
 Cel lipsit de capacitate de exercițiu este prezumat a nu avea discernământ, fie
din cauza vârstei fragede, fie din cauza stării de săsănate
 Minorul între 14 și 18 ani are discernământul în curs de formare
 Pentru perdoanele juridice nu se pune problema, deoarece reprezentanții lor sunt
întotdeauna persoane fizice cu capacitate deplină de exercițiu.

Discernământul se dovedește cu orice mijloc de probă. Lipsa discernământului la

încheierea unui act juridic atrage, de regulă, nulitatea relativă a acestuia.

b. Consimțământul să fie dat cu intenția de a produce efecte juridice (animo

contrahendi negotii) - rezultă în însușii definiția actului juridic civil care reprezintă acea
manifestare de voință făcută cu intenția de a produce efecte juridice.
Consimțământul nu este considerat a fi exprimat cu intenția de a produce efecte
juridice în următoarele cazuri:
- Manifestarea de voință s-a făcut în glumă „jocandi causa”, din prietenie,
curtoazie sau pură complezență
- când s-a făcut sub o condiție pur potestativă din partea celui care se obligă -
dacă oblig, dacă vreau
- manifestarea de voință este prea vagă
- când manifestarea de voință s-a făcut cu o rezervă mentală (reservatio mentalis)

c. consimțământul să fie liber, adică să nu fie alterat de vreun viciu de

consimțământ.

VICIILE DE CONSIMȚĂMÂNT

Viciile de consimțământ sunt acele împrejurări care afectează caracterul

conștient și liber al voinței de a încheia un act juridic.
Potrivit art. 1206 C.civ., viciile de consimțământ sunt următoarele:
 eroarea
 dolul
 violența
 leziunea

1. EROAREA

Eroarea constă în falsa reprezentare a realității la momentul încheierii actului

juridic.
1. Eroarea esențială și eroarea neesențială
În funcție de importanța pentru părți a elementului asupra căruia cade eroarea,
aceasta poate fi:
 - esențială
(1) natura sau obiectul actului juridic ce se încheie (error in negotium); (ex:
când o parte crede că încheie un tip de act, iar că cealaltă parte că
încheie alt act - act de închiriere, act de comodat)
(2) identitatea fizică a obiectului prestației (error in corpore); (ex: o parte
crede că tractează asupra unui bun, iar cealaltă la alt bun)
(3) calităților substanțiale ale obiectului prestației (error im substantiam); (ex:
crezi că,cumperi o mașină cu anumite însușiri; după observi că nu are
acele însușiri)
(4) asupra identității persoanei (error in personam); (ex: zugrav, avocat –
cănd urmărești ca serviciul să vină de la oa numită persoană)
- neesențială (indiferentă) - este falsa reprezentare a unor împrejurări mai puțin
importante la încheirea actului juridic

2. Eroarea de fapt și eroarea de drept

În funcție de natura realității fals prezentate, eroarea este de două feluri:
- eroare de fapt - constă în falsa reprezentare a unei stări sau situații faptice la
încheierea actului juridic civil;
- eroare de drept - asupra conținutului unei norme juridice.

3. Eroarea scuzabilă și eroarea nescuzabilă

După cum este sau nu impiutabilă părții aflate în eroare, deosebim:
- eroare scuzabila - este cea care nu poate fi reproșată părții care a avut o falsă
reprezentare a realității la încheierea actului juridic civil
- eroare nescuzabilă – este aceea eroare imputabilă părții

Nu sunt scuzabile: eroarea asupra solvabilității cocontractantului, aprecierea

eronată a rentabilității unei operațiuni juridice, evaluarea greșită a propriilor
interese, etc.

Pentru ca falsa reprezentare a realității la încheierea unui act juridic să fie viciu
de consimțământ, trebuie întrunite cumulativ următoarele cerințe:
 eroarea să fie esențială
 eroarea să fie scuzabilă
 elementul asupra căruia cade falsa reprezentare să fi fost hotărâtor
(determinant) pentru încheierea actului juridic
 în cazul actelor juridice bilaterale sau plurilaterale, cu titul oneros, este
necesar ca partea cocontractantă să fi știut ori să fi trebuit să șite că
elementul fals reprezentat era hotărâtor pentru încheirea actului juridic
respectiv.

Eroarea atrage nulitatea relativă a actului ca și sancțiune.

 DOLUL

Definiție. Dolul este acel viciu de consimțământ care constă în inducerea în

eroare a unei persoane, prin mijloace viclene, folosite spre al determina să încheie un
anumit act juridic.
Spre deosebire de eroare, care este spontană, dolul constituie o așa zisă eroare
provocată.

1. Structura dolului
a. un element obiectiv (material) ce constă în utilizarea de mijloace viclene,
dolosive pentru inducerea în eroare;
- acțiune (faptă comisivă) - se concretizează prin sugetie sau captație,
adică prin specularea afecțiunii sau pasiunii unei persoane pentru a o
determina să facă o donație sau un legat;
- inacțiune (faptă omisivă) - dol prin reticență, ascunderea sau
necomunicarea celeilalte părți a unei împrejurări esențiale, pe care acesta
ar fi trebuit să o cunoască;
b. un element subiectiv (intețional) inducerea în eroare a unei persoane pentru a o
determina să încheie un act juridic.
Lipsa discernământului și dolul sub forma captației se exclud, datorită
incompatibilității lor. Nu există dol dacă împrejurarea pretins ascunsă era cunoscută de
cealaltă parte.
Pentu a fi viciu de consimțământ, dolul trebuie să îndeplinească, cumulativ două
cerinte:
- să fie determinat pentu încheierea actului juridic
- să provină de la cealaltă parte
Dolul se sancționează cu nulitatea relativă; se probează cu orice mijloc de probă
fiind un fapt juridic.

VIOLENȚA

Definiție. Violența este acel viciu de consimțământ care constă în amenințarea

unei persoane cu un rău de natură să-i producă, fără drept, o temere ce îl determină să
încheie un act juridic pe care altfel nu l-ar fi încheiat.

Clasificări

1. După natura răului cu care se amenință, violența poate fi:

- violență fizică (vis) - se referă la amenințarea cu un rău ce privește integritatea

unei persoane sau a bunurilor sale
- violență morală (metus) - manifestă atunci când amenințarea vizează onoarea,
cinstea, sentimentele unei persoane.

2. După caracteriul amenințării:

 - amenințarea legitimă (justă) - cu un rău nu constituie viciu de consimțământ (ex:
cazul creditorului care amenință debitorul cu dareaa în judecată pentru
neîndeplinirea obligațiilor ce îi revin)
- amenințarea nelegitimă (injustă) – cu un rău urmărește să inducă o temere fără
drept, astfel încât constituie viciu de consimțământ, atage nulitatea actului juridic
încheiat.
Se poate demonstra prin orice mijloc de proba.

Structura violenței

Violența viciu de consimțământ este alcătuită din 2 elemente:

- un element obiectiv (exterior), care constă în amenințarea cu un rău; (ex:
distrugerea unui bun, vătămarea integrității corporale, copromiterea reputației)
- un element subiectiv (intern), ce constă în insuflarea unei temeri persoanei
amenințate;

Cerințele violenței

Pentru ca violența să constituie viciu de consimțământ trebuie întrunite cumulativ

3 cerințe:
- temerea insuflată să fie determinantă pentru încheierea actului;
- amenințarea să fie injustă, nelegitimă;
- în actele juridice bilaterale amenințarea să provină de la cocontractant fie direct,
fie indirect;

Sancțiune

Sancțiunea care intervine în cazul violenței este, așa cum rezultă din art. 1216
alin. (1) C.civ., nulitatea relativă a actului juridic.

LEZIUNEA

Definiție. Prin leziune se înțelege prejudiciul material suferit de una din părți ca
urmare a încheierii unui contract.
Leziunea constă în disproporția vădită de valoare între prestații, ce există în chiar
momentul încheierii contractului. Leziune este tot un viciu de consimțământ, și nu o
problemă ce privește capacitatea civlă de exercițiu.

Structura leziunii
Structura leziunii diferă în raport cu concepția care stă la baza regelmentării ei:
- cadrul concepției subiective - leziunea presupune două elemente: un element
obiectiv, ce constă în disproporția de valoare între contraprestații și un element
subiectiv, constând în profitarea de situația specială în care se găsește
cocontractantul.
 - Cadrul concepției obiective, leziunea are un singur element – prejudiciul material
egal cu disproporția de valoare între contraprestații.

Domeniul de aplicare
În ceea ce privește leziunea în cazul minorului, aceasta poate fi invocată dacă
îndeplinește următoarele cerințe:
- Sa fie un act juridic civil de administrare (ex: actele juridice încheiate cu minorul
cu capacitate de exrcivțiu restrânsă fără încuviințare prealabilă, sunt anulabile
fără a mai trebuie să se dovedească leziunea);
- Să fie un act juridic bilateral, cu titlu oneros și comutativ;
- Să fie încheiat de minorul între 14-18 ani fără încuvinințarea ocortitorului lega;
- Să fie păgubitor pentru minor.

În ceea ce privește leziunea în cazul majorului, pot fi atacate actele juridice

bilaterale, cu titlu oneros și commutative, indiferent dacă sunt de administrare sau de
dispoziție. Nu pot fi atacate pentru leziune contractele aleatorii, tranzacția precum și alte
contracte prevăzute de lege, acesată dispoziție vizează atât minorul cât și majorul.

Sancțiune
Leziunea poate duce la două sancțiuni alternative:
- nulitatea relativă
- reducerea sau, după caz, mărirea uneia dintre prestații

COMPARAȚII ÎNTRE VICIILE DE CONSIMȚĂMÂNT

Principalele asemănări între eroare, dol, violență și leziune sunt următoarele:

- toate sunt împrejurări care împiedică formarea sau darea unui consimțământ
liber și în deplină cunoștință de cauză;
- sancțiunea care intervine, este aceeași: nulitatea actului juridic;
- viciul de consimțământ trebuie să existe în momentul încheierii actului juridic;
- în cazul actelor juridice bilaterale sau plurilaterale nu este necesar ca viciul de
consimțământ să fie comun;
- cel care invocă viciul de conșimțământ trebuie să îl dovedeasc, deoarece acesta
nu se prezumă;

Principalele deosebiri între viciile de consimțământ:

- Dolul și violența sunt alcătuite dintr-un element obiectiv (material) cât și un
element subiectiv (intențional); eroarea presupune doar un elementsubiectiv, iar
în structura leziunii intră fie doar un element obiectiv, fie doar un elemnt
subiectiv;
- Împrejurarea fals reprezentată în cazul erorii, respectiv temerea insuflată în cazul
violenței trebuie să fie determinată pentru încheierea actului jureidic, pe când în
cazul dolului, nu este necesar ca acesta să fi fost determinat;
 - Eroarea, dolul și violența sunt aplicabile actelor juridice unilaterale, cât și celor
bilaterale sau plurilaterale, pe când leziunea este aplicabilă unei categorii limitate
de acte juridice;
- Există cerințe specifice fiecărui viciu de consimțământ;
- Spre deosebire de eroare, care este spontană, dolul și violența fiind și fapte ilicite
pot atrage răspunderea civilă delictuală;
- În cazul erorii și al leziunii, legea prevede posibilitatea adaptării contractului la
inițiativa celeilalte părți; iar în cazul dolului și violenței, legea permite celui al cărui
consimțământ a fost viciat să opteze pentru menținerea contractului, cu
echilibrarea corespunzătoare a prestațiilor.

IV. OBIECTUL ACTULUI JURIDIC CIVIL

1. Noțiune.

Prin obiect al actului juridic civil se înțelege conduita părților stabilită prin acel act
juridic, adică acțiunile sau inacțiunile la care sunt îndreptățite ori de care sunt ținute
părțile.
Nou Cod civil distinge între obiectul contractului și obiectul obligației astfel că:
“obiectul contractului îl reprezintă operațiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea,
împrumutul și altele, așa cum reiese din ansamblul drepturilor și obligațiilor, iar obiectul
obligațiilor este prestația la care se angajează debitorul”.
Deosebire. Ca un act juridic să aibă valabilitate, el trebuie să aibă un obiect
determinat, în vreme ce pentru obligație ar fi suficient nu numai un obiect determinat, ci
și determinabil la momentul încheierii actului juridic.
Pe lângă obiectul actului juridic (operațiunea juridică) și obiectul obligației
(prestația), în anumite cazuri, s-ar mai putea distinge și obiectul prestației, adică bunul
la care se referă prestația (obiectul derivat al actului juridic).

2. Enumerarea cerințelor valabilității obiectului actului juridic civil

- Obiectul contractului trebuie să fie determinat
- Obiectul să fie licit
- Obiectul să existe
- Obiectul să fie posibil
- Obiectul să fie în circuitul civil (acele bunuri care pot fi dobândite sau înstrăinate prin
acte juridice civile)
- Obiectul să fie o faptă personală a celui care se obligă
- Existența autorizației administrative sau judiciare ori a altei cerințe prevăzută de lege

3. Cauza actului juridic civil

Definiție. Prin cauza (scopul) actului juridic civil se înțelege obiectul urmărit la
încheierea acestuia.În structura acuzei actului juridic civil întră 2 elemente: scopul
imediat și scopul mediat.
Actul juridic civil este motivul care determină fiecare parte să încheie contractul.
 Cauza este o condiție de fond, esențială, de valabilitate și generală a actului
juridic. Cauza actului juridic nu se confundă cu consimțământul, ci, dimpotrivă,
împreună cu acesta formează voinșa juridică.

4. Cerințele valabilității cauzei actului juridic civil

Pentru a fi valabilă, cauza actului juridic civil trebuie să îndeplinească

următoarele cerințe, cumulativ:
a. Să existe
b. Să fie licită
c. Să fie morală.

a. Cauza să existe. Cauza nu exită atunci când partea nu are aptitudinea de a-și
reprezenta corect faptele sale ori consecințele acestora. În alte cuvinte, lipsa cauzei se
poate datora lipsei discernământului.
b. Cauza să fie licită. Cauza este ilicită atunci când este contrară legii și ordinii
publice. Cauza ilicită atrage nulitatea absolută a actuui juridic.
c. Cauza să fie morală. Cuza este imorală atunci când este contrară bunelor
moravuri. Cauza imorală atrage nulitatea absolută a actului juridic.

5. Proba cauzei

Potrivit art. 1239 alin. (1) C.civ, contractul este valabil chiar atunci când cauza nu
este prevăzută expres. Cel care invocă lipsa ori nevalabilitatea cauzei are sarcina
probei. Fiind vorba de un fapt juridic strico sensu, este admis orice mâjloc de probă.

6. Forma actului juridic civil

Prin forma actului juridic civil se înțelege modalitatea de exteriorizare a

manifestării de voință, făcută cu intenția de a crea, modifica sau stinge un raport juridic
civil.
Cerințe de formă:
- A. Forma cerută pentru însăși valabilitatea actului juridic (forma ad validitatem
sau ad solemnitatem);
- B. Forma cerută pentru probarea actului juridic (forma ad probationem);
- C. Forma cerută pentru opozabilitatea actului juridic față de terți.

Principiul consensualismului
Prin principiul consensualismului se înțelege aceea regulă de drept potrivit căreia
simpla manifestare de voință este nu numai necesară, ci și suficientă pentru ca actul
juridic civil să ia naștere în mod valabil sub aspectul formei care îmbracă manifestarea
de voință făcută în scopul de a procuce efecte juridice.

Clasificarea condițiilor de formă ale actului juridic civil.

Două criterii pot fi folosite pentru clasificarea condițiilor de formă ale actului
juridic civil:
 - După consecințele nerespectării lor
 Forma cerută pentru valabilitatea actului juridic civil (ad
validitatem), nerespectarea acesteia atrage nulitatea absolută a
actului juridic civil;
 Forma cerută pentru probarea actului juridic (ad probationem)
nerespectarea atrage nevalabiitatea actului juridic, și imposibilitatea
dovedirii lui cu un alt mijloc de probă;
 Forma cerută pentru opozabilitatea față de terți atrage numai
sancționarea inopozabilității față de terți
- După sursa (izvorul) lor se disting ăîntre:
 Forma legală, adică forma impusă printr-o dispozișie legală;
 Forma voluntară (convențională) care seste impusă de părți, nu de
lege.

A. FORMA AD VALIDITATEM

Prin forma valabilitatea actului juridic se înțelege acea condiție de validitate,

esențială și specială, care constă în necesitatea îndeplinirii formalităților prestabiule de
lege, în lipsa cărora actul juridic civil nu s-ar putea naște în mod valabil.
Forma ad validitatem poate să fie nu numai legală, cu și voluntară.

Caractere:
- Reprezință un element constitutiv (esențial) al actului juridic civil, în lipsa căruia
actul va fi lovit de nulitate absolută;
- Este incompatibilă cu manifestarea tacită de voință, deci presupune manifestarea
espresă de voință;
- Este exclusivă - pentru un act juridic civil solemn trebuie îndeplinită o anumită
formă, forma autentică (excepție testamentul, poate îmbrăca forma autentică, dar
poate fi și olograf adică scris în întregime, data și semnat de către testator).

Cerințele:
- Toate clauzele actului juridic civil trebuie să îmbrace forma cerută pentru
valabilitatea sa, nu ste admis actul per relationem, adică actul în care pentru
determinarea conținutului său se face trimitere la alt act;
- Actul juridic aflat în interdependeță cu un act solemn trebuie să îmbrace și el
forma solemnă (ex: mandatul pentru încheierea unui act juridic solemn trebuie
constatat printr-o procură specială);
- Actul juridic prin acre se modifică un act juridic solemn trebuie să îmbrace și el
forma solemnă;
- Actul juridic care determină ineficiența unui act juridic solemn trebuie să îmbrace
și el forma solemnă (ex: desmnarea tutorelui de către părinte se face numai în
formă autentică, însă revocarea poate fi făcută chiar și printr-un înscris sub
semnătură privată).

Principalele acte juridice pentru care legea pretinde forma solemnă

(autentică):
 - Convenția matrimonială, trebuie încheiată la un notar public, astfel cade sub
sancțiunea nulității absolute;
- Partajul convențional în timpul comunității e bunuri;
- Lichidarea regimului legal al comunității de bunuri pe cale convențională;
- Contractul de donație;
- Promisiune ade donație;
- Testamentul;
- Revocarea espresă a unui legat;
- Renunțarea expresă la succesiune;
- Înlăturarea efectelor nedemnității de drept sau judiciare;
- Partajul succesoral în cazul existenței bunurilor imobile succesorale;
- Convennțiile care strămută sau constituie drepturi reale ce urmează a fi înscrise
în cartea funciară;
- Înscrierea în Cartea funciară în cazul înstrăinării și constituirii de drepturi reale
imobiliare;
- În cazul pactului de opțiune;
- Convenția de constituire a unui drept de ipotecă imibiliară;
- Cesiune ipotecii;
- Fiducia;
- Vânzarea unei moșteniri;
- Contractul de societate în cazul aporturilor de bunuri imobile sau altor drepturi
reale imobiliare;
- Fideiusiunea;
- Contractul de arendare;
- Contractul de înfinnțare a unei societăți cu personalitate juridică;
- Convenția de alegere a legii aplicabile divorțului, semnată de ambii soti;
- Clauza de neconcurență din contractul de agenție;
- Renunțarea la dfreptul de proprieatete asupra unui bun imobil încris în cartea
funciară;
- Actul juridic de înstrăinare, întee vii, al locuințelor;
- Contractul de cesiune a drepturilor asupra mărcii;
- Contractul de voluntariat;
- Actul de mecenat (sponsorizarea).

B. FORMA AD PROBATIONEM

Prin forma pentru probarea actului juridic civil se înțelege aceea cerință care
constă în întocmirea unui înscris cu scopul de a dovedii actul juridic civil.
Forma ad probationem este obligatorie, iar nu facultativă, în sensul că
nerespectarea ei atrage, iandmisibilitatea dovedirii actului juridic civil cu un alt mijloc de
probă.

Există o serie de dispoziții legale care instituie forma scrisă ad probationem,

deosebindu-se două procedee:
 - Instituirea formei ad probationem pentru o anume categorie de acte juridice civile
- pentru cele care au u obiect de valoare mai mare decât cea prevăzută de lege;
- Instiuirea formei ad probationem, cu caracter particular, pentru anumite acte
juridice, precum:
 Contractul de societate;
 Contractul de comision;
 Contractul de consignație;
 Contractul de depozit (ex: dovada introducerii bunurilor în hotel,
indiferent de valoarea lor, poate fi făcută prin declarații de martori)
 Contractul de asigurare;
 Contractul d etranzacție;
 Contractul de sponsorizare;
 Contractul de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor și
contractul de reprezentare teatrală sau de execuție muzicală.

C. FORMA PENTRU OPOZABILITATEA FAȚĂ DE PĂRȚI

Prin forma de opozabilitate față de terți a actului juridic civil desemnăm acele
formalități care sunt necesare, potrivit legii, pentru a face actul juridic opozabil și
persoanelor care nu au participat la încheierea lui, în scopul ocrotrii drepturilor sau
intereselor lor.
Forma cerută pentu opozabilitatea față de terți este obligatorie, nu fcaultativă.

Dintre principalele aplicații ale formei pentru opozabiitatea față de părți,

menționăm:
- Înregistrarea operațiunilor privind ipotecile mobiliare, a operațiilor asimilate
acestora, precum și a altor drepturi prevăzute de lege în Arhiva Electronică de
Garanții Reale Mobiliare;
- Publicitatea constituirii gajului bunurilor mobile corporale prin înscrierea în
Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare;
- Comunicarea scrisă a cesiunii, acceptarea cesiunii de către debitor printr-un
înscris cu dată certă;
- Opozabilitatea față de terți a cesiunii unei universalități de creanțe, actuale sau
viitoare prin înscrierea ei în Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare;
- Opzabilitatea față de debitor a cesiunii unei universalități de creanțe, actuale
sau viitoare prin comunicarea acesteia;
- Forma scrisă pentru subrogația în drepturile creditorului consimțăt de către
debitor sau creditor;
- Publicitatea convențiilor matrimoniale prin încscrierea în Registrul național
notarial al regimurilor matrimoniale;
- Publicitatea inventarului de bunuri mobile în cazul regimului separației de bunuri
prin anexarea la convenția matrimonială și înscrierea în Registrul național
notarial al regimurilor matrimoniale;
- Înscrierea în cartea funciară pentru bunurile mobile prin anticipație;
- Menținarea fiduciei în Arhiva Electronica de Garanții Mobiliare;
 - Înscrierea în cartea funciară a declarației de rezoluțiune sau de reziliere;
- Înscrierea clauzelor de insesizabilitate în Cartea funciară sau după caz în
Arhiva Electronică de Garanții Mobiliare;
- Înregistrarea contractului de arendare într-un reistru special ținut de secretarul
consiliului local în a cărui rază se află bunurile arendate;
- Data certă a înscrisului sub semnătură privată;
- Înregistrarea în registrele de publicitate imobiliară sau în cartea funciară a
contractelor de concesiune a terenurilor de orice natură;
- Înregistrarea în Cartea petrolieră a actelor juridice de orice natură privitoare la
perimetrele de exploatare și/sau explorare a petrolului;
- Înregistrările privind brevetele de invenții;
- Mențiunile cu caracter de protecție – drepturile de autor.

MODALITĂȚILE ACTULUI JURIDIC CIVIL

1. TERMENUL

Termenul (dies), este acel eveniment viitor și sigur ca realizare, până la care este
amânată începerea sau, după caz, stingerea exercițiului drepturilor subiective civile și a
executării oblogațiilor civile corelative.

CLASIFICARE

1. după efectul său, termenul este de două feluri:

- Termen suspensiv - adică acel termen acre amână, până la împlinirea lui,
începutul executării dreptului subictiv civil și al obligației civile, fiind astfel
amânată scadența obligației (ex: termenul până la acre trebuie restituită
suma de bani împrumutată);
- Termen extinctiv - adică acel termen care amână, până la împlinirea lui,
stingerea dreptului subiectiv și a executării obligației, cu precizarea că
odată cu stingerea exercițiului dreptului se stinge și obligația (ex: data
morții credirentierului în cazul contractului de întreținere).

2. în raport de persoana care beneficiază de termen:

- Termen stabilit în favoarea debitorului
- Termen stabilit în favoarea creditorului
- Termen stabilit atât în favoarea debitorului, cât și a creditorului.

3. în funcție de izvorul său:

- Termen voluntar (convențional) – este acel termen stabilit prin act juridic
unilateral, bilateral sau plurilateral;
- Termen legal – adică acel termen stabilit prin act normativ;
 - Termen jurisdicțional – este acel termen acordat debitorului (ex: termen de
grație). Când este dat de o instanță judecătorească se folosește
denumirea de termen judiciar.
-
4. după criteriul cunoașterii sau nu a datei împlinirii sale:
- Termenul cu scadență certă - adică termenul de dată se cunoște chiar în
momentul încheierii actului juridic;
- Termenul cu scadență incertă - se desemnează un termen, dar a cărui
dată de împlinire nu este cunoscută în momentul încheierii actului juridic
(ex: data morții credirentierului într-un contract de rență viageră).

În ceea ce privește efectele termenului, distingem între:

- A. efectele termenului suspensiv – are ca efect întârzierea începutului
exercitării dreptului subiectiv civil și a îndeplinirii obligație;
 Dacă debitorul execută obligația sa înainte de scadență, debitorul
nu poate să îl oblige pe creditor să primeească plata înainte de
scadență, decât cu acordul ambelor părți;
 Înainte de împlinirea termenului suspensiv, tiutlarul dreptului poate
lua măsuri conservatorii asupra patrimoniului debitorului său;
 În actele juridice translative de drepturi reale privind bunurile
individual determinate, termenul suspensiv nu amână transferul
acestor drepturi;
 În actele juridice tarnslative de proprietate rscu pieirii fortuite a
bunului individual determinat înainte de împlinirea termenului
suspensiv va fi suportat de către întrăinător, chiar dacă proprietatea
a fost fransferată dobânditorului;
 Pănă la împlinirea termenului suspensiv, creditorul nu poate cere
plata de la debitor;
 Înainte de împlinirea termenului suspensiv, creditorul nu poate
opune debitorului compensația;
 Prescripția extinctivă începe să curgă de la data împlinirii
termenului suspensiv sau după caz de la data renunțării la
beneficiul termenului stabilit exclusiv în favoarea creditorului.

- B. efectele termenului extinctiv - are ca efect stingerea exercițiului

dreptului subiectiv civil și a executării obligației, odată cu aceasta se
stinge dreptul subiectiv civil și a obligației.
 moartea credirentierului marchează momentul în care ia sfârșit
plata rentei viagre;

2. CONDIȚIA

Definiție. Condiția este modalitatea actului juridic ca fiind un eveniment viitor și

nesigur, de care depinde însăși existența actului juridic.
 CLASIFICARE

1. după efectele pe care le produce:

- condiția suspensivă - îndeplinirea depinde de eficacitatea drepturilor
subiective civile și a obligațiilor (ex: îți vând garsoniera dacă voi fi
transferat în altă localitate);
- condiția rezolutorie – îndeplinirea depinde de desființarea drepturilor
subiective civile și a obligațiilor (ex: îți vând autoturismul meu, dar, dacă
mă voi muta în provincie până la sfârșitul anului, vânzarea se deființează).

2. în raport cu voința părților:

- condiția cauzală - realizarea evenimentului depinde de hazard (ex: îți vând
schiurile mele, dacă până la Crăciun nu va ninge);
- condiția mixtă - realizarea evenimentului depinde atât de voința unei părți,
cât și de voinața unei persoane determinate (ex: îți vând garsoniera dacă
până la sfârșitul anului ma căsătoresc cu X);
- condiția potestativă – realizarea evenimentului depinde de voința unei
părți.
 Condiție pur protestativă - realizarea depinde exclusiv de voința
uneia din părți (ex: îți donez mașina dacă vreau)
 Condiția protestativă simplă - realizarea depinde atât de voința unei
părți cât și de un element exterior acestuia (ex: îți vând această
casă, dacă te vei căsători).

Importanța juridică a acestei subclasificări constă în diferența de regim juridic

astfel:
- Obligația asumată sub condiție supensivă pur protestativă din aprtea celui
care se obligă nu produce nici un efect - sub hac conditione, si volam,
nulla est obligatio;
- Obligația asumată sub condiție (suspensivă sau rezolutorie) pur
protestativă din partea creditorului este valabilă;
- Obligația asumată sub condiție rezolutorie pur protestativă din partea
debitorului este valabilă;
- Obligația asumată sub condiție protestativă simplă ete valabilă, chiar dacă
depinde de voința debitorului.

3. după cum constă realizarea sau nerealizarea evenimentului:

- Condiție pozitivă - este aceea care afectează existența drepturilor
subiective civile și a obligațiilor printr-un eveniment ce urmează să se
îndeplinească (ex: îți vînd mașina mea, dacă voi fi transferat în provincie);
- Condiție negativă - constă într-un eveniment care urmează să nu se
producă (ex: îți vând apartamentul meu, dacă în doi ani nu mi se va naște
un copil).

În legătură cu îndeplinirea sau neîndeplinirea condiției, legea cuprinde o serie de

reguli:
 - Împlinirea condiției se apreciază după criteriile stabilite de părți sau pe
care acestea este probabil să le fi avurt în vedere după împrejurări;
- Dacă s-a prevăzut că evenimentul trebuie să aibă loc într-un anumit
termen și acest termen a expirat fără ca evenimentul să fi avut loc,
condiția pozitivă se socotește neîndeplinită, iar dacă nu s-a prevăzut
vreun termen, condiția pozitivă se socotește neîndeplinită numai atunci
când este sigur că evenimentul nu se va mai produce;
- Dacă s-a prevăzut că evenimentul nu trebuie să aibă loc într-un anumit
termen, condiția negativă se socotește îndeplinită dacă termenul a expirat
fără ca evenimentul să se fi produs sau chiar dacă mai înainte de
împlinirea termenului este sigur că evenimentul nu se va produce;
- Dac nu s-a prevăzut vreun termen, condiția negativă este îndeplinită
numai atunci când este sigur că evenimentul nu se va produce;
- Condiția se socotește îndeplinită dacă debitorul, obligat sub condiție, a
împiedicat realizarea ei;
- Condiția se consideră neîndeplinită dacă partea interesată de îndeplinirea
ei, determină cu rea-credință, realizarea evenimentului.

4. alte clasificări
- Condiția posibilă și condiția imposibilă (constă într-un eveniment care nu
se poate realiza, fie sub aspectul material, fie sub aspect juridic)
- Condiție licită și morală
- Condiție ilicită și imorală (ce contravine legii și bunelor moravuri)

Efectele condiției suspensive

În privința efectelor condiției suspentive, actul juridic nu își produce efectele,

existența drepturilor subiective civile și a obligațiilor fiind sub semnul incertitudinii.

În consecință:
- Creditorul nu poate cere executarea obligației (plata);
- Debitorul nu datorează nimic, iar dacă plătește ceva poate cere restituirea
plății ca fiind nedatorată;
- Obligația nu se poate stinge prin compensație, deoarece nu se stinge nici
prin plată;
- Prescripția extinctivă nu începe să curgă;
- În alte acte juridice tarnslative de drepturi reale nu se produce efectul
translativ;
- În actele juridice translative de proprietate, riscul pierii fortuite a bunului
individual determinat, care face obiectul obligației de a da, va fi suportat
de debitorul acestei obligații;
- Creditorul poate să facă acte de conservare a dreptului său, iar
dobânditorul sub condiție suspensivă a unui drept real imobiliar poate să îl
înscrie în cartea funciară;
- Creditorul poate să solicite și să obțină garanții pentru creanța sa (gaj,
ipotecă, fideiusiune);
 - Creditorul poate să cedeze, prin acte inter vivos sau prin acte mortis
causa, dreptul său condițional, acesta transmițîndu-se către dobânditor
așa cum se găsește în patrimoniul creditorului, adică fiind afectat de
condiția suspentivă.

Atunci când condiția suspensivă s-a realizat, se consideră, retroactiv, că actul

juridic a fost pur și simplu.

În consecință:
- Plata efectuată, deși era nedatorată și se putea cere restituirea ei, este
validată prin îndeplinirea condiției și nu mai poate fi restituită;
- Transmisiunile de drepturi consimțite de către titularul condițional sunt
consolidate;

De la caracterul retroactiv al efectelor condiției suspensive îndeplinite există

următoarele excepții:
- Prescripția extinctivă începe să curgă numai de la data începerii condiției;
- Fructele culese de cel care a întrăinat bunul rămân ale sale, deși dreptul
dreptul său dispare cu efect retroactiv, așa încât dobânditorul va culege
fructele numai din momentul îndeplinirii condiției;
- Actele de administrare făcute de cel care a înstrăinat înainte de împlinirea
condiției rămân valabile deși ca efect al împlinirii condiției suspensive, se
consideră că el nu a mai fost proprietarul bunului din momentul încheierii
actului.

Dacă nu s-a îndeplinit condiția suspensivă, atunci părțile se găsesc în situația în

care ar fi fost dacă nu s-ar fi încheiat actul juridic.

Prin urmare:
- Toate prestațiile efectuate trebuie restituite;
- Garanțiile constituite se deființează:
- Toate drepturile constituite de către debitor se consolidează.

Efectele condiției rezolutorii

În privința efectelor condiției rezolutorii, actul juridic se comportă ca un act pur și

simplu. Tocmai de aceea se spune că persoana care datorează sub condiție rezolutorie
datorează pur și simplu - pura obligatio quae sub contitione resolvitur.

În consecință:
- Debitorul trebuie să își execute obligația asumată, iar creditorul poate să
solicite executarea aceteia;
- Dreptul dobândit sub condiție rezolutorie poate fi transmis prin acte inter
vivos sau prin acte mortis cauza și va fi dobândit tot sub condiție
rezolutorie.
 Atunci când condiția rezolutorie s-a realizat, actul juridic se deființează cu efect
retroactiv, drepturile subiective civile și obligațiile născute din acest act juridic fiind
considerate a nu fi existat niciodată.

Prin urmare:
- Părțile trebuie să își restituie prestațiile efectuate; adică dobânditorul
trebuie să restituie bunul, iar cel care l-a înstrăinat trebuie să restituie
prețul;
- Dacă dobânditorul a constituit anumite drepturi cu privire la bun, acestea
se desființează retroactiv (resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis) și
invers, drepturie constituite de cel care a înstrăinat se consolidează;

De la caracterul retroactiv al condiției rezolutorii îndeplinite există următoarele

excepții:
- Actele de administrare facute cde dobânditorul sub condiție rezolutorie rămân
valabile;
- Fructele culese de dobânditorul sub condiție rezolutorie rămân în proprietaea sa;
- În actele juridice cu executare susscesivă, efectele îndeplinriii condiției rezolutorii
se produc numai pentru viitor.

În ipoteza în care condiția rezolutorie nu s-a realizat, actul juridic se consolidează

definitiv, fiind socotit încă de la nașterea sa ca pur și simplu.

Comparație între termen și condiție

Atât termenul, cât și condiția sunt modalități ale actului juridic, ca și termenul,
condiția etse un eveniment viitor.

Principalele deosebiri:
- Spre deosebire de termen, în cazul condiției realizarea evenimentului este
nesigură;
- Termenul afectează numai executarea actului juridic, pe când condiția
afctează însăși existența drepturilor subiective civile și a obligațiilor;
- Termenul produce efecte ex nunc - pentru viitor, în vreme ce condiția
produce efecte, ex tunc - pentru trecut.

3. SARCINA

Definiție. Sarcina este modalitatea specifică liberalităților și constă într-o obligație

de a da, a face sau a nu face, impusă gratificatului de către dispunător.

Clasificare:

1. În funcție de persoana beneficiarului, există 3 feluri de sarcină:

 - Sarcina în favoarea dispunătorului (ex: într-un contract de donație,
donatorul îi impune donatarului obligația de a plăti o datorie a sa față de
un terț);
- Sarcina în favoarea gratificatului (ex: într-un contract de donație,
donatorul impune doanatarului să fosească suma de bani donată în
scopul efectuării unei lucrări de specialitate);
- Sarcina în favoarea unei terțe persoane (ex: se lasă prin testament o
casă unei persoane, cu îndatorirea legatarului de a plăti o rentă viageră
soției supraviețuitoare a testatorului).

Această clasificare prezintă interes datorită regimului juridic diferit al celor 3 feluri
de sarcini: Astfel:
- Numai printr-o donație se poate institui o sarcină în favoarea
dispunătorului, ce urmează a fi prestată în timpul vieții acestuia, gratificatul
neputând fi oobligat prin testament să execute o îndatorire a testatorului în
timpul vieții acestuia, deoarece pe de o parte, efectele testamentului se
produc după moartea testatorului, iar pe de altă parte, în caz contrar, ar fi
vorba despre un pact asupra unei succesiuni viitoare;
- Sarcina poate influența natura actului juridic;
- Donatarul va răspunde pentru viile ascunse asemenea vânzătorului în
limita valorii sarcinilor;
- Sarcina în favoarea unui terț etse o formă de manifestare a stipulației
pentru altul, iar nu a simulației prin interpunere de persoane, ceea ce
înseamnă, printre altele că terțul beneficiar va avea dreptul de a cere
executarea obligației, iar nu și posinilitatea de a solicita revocarea actului
pentru neîndeplinirea arcinii, deoarece nu este parte în contractul încheiat
între stipulant și promitent.

Alte clasificări:
- Sarcină posibilă și sarcină imposibilă
- Sarcină licită și morală
- Sarcină ilicită și imorală

Efecte ale sarcinii

Sarcina nu afectează valabilitatea actului juridic în caz de neexecutare a ei, ci

numai eficacitatea acestuia. Neexecutarea sarcinii atrage ca sancțiune, revocarea
actului juridic cu titlu gratuia prin acre a fost instituită.

Comparații între condiție și sarcină

Principalele deosebiri:
- Condiția poate afecta un act juridic cu titlu gratuit, dar și un act juridic cu
titlu oneros, pe când sarcina este admisibilă numai în cazul liberalităților;
- Condiția afectează existența efectelor actului juridic, în vreme ce sarcina
afectează numai eficacitatea actului juridic;
 - În cazul condiției rezolutorii, chiar dacă ar fi potestativă din partea
gratificatului, nu se creează nici o obligație pentru acesta, care are deci
posibilitatea de a acționa cum dorește, fără riscul de a-și vedea angajată
răspunderea;
- În timp ce condiția operează de drept (în caz de litigiu, instanța
judecătorească numai constată efecetele produse de realizarea sau
nerealizarea condiției), revocarea opentru neexecutarea sarcinii trebuie
cerută instanței judecătorești;
- Acțiunea prin care se solicită executarea sarcivii sau revocarea donației
pentru neexecutarea acestei este supusă prescripției extinctive în termene
de 3 ani de la data la care sarcina trebuia executată, iar acțiunea în
revocarea legatului pentru neexecutarea sarcinii se prescrie în termene de
un an de la data la care sarcina trebuia executată, în timp ce acțiunea în
constatarea îndeplinriii sau neîndeplinirii condiției este imprescriptibilă
extinctiv.

Ca asemănare, revocarea pentru neexecutarea sarcinii, cât și desființarea actului

juridic pentru îndeplinirea sau după caz, neîndeplinirea condiției produc, efecte
retroactive, iar excepțiile de la retroactivitate sunt de regulă, aceleași.