3INTRODUCERE ÎN SOCIOLOGIE

Sociologia este o știință socială care se ocupă de studiul sistematic al

interacțiunior sociale și există 2 concepte esențiale: conceptul de rol şi conceptul de
structură socială.
Prin rol înţelegem performanţa pe care o aşteptăm de la cineva care ocupă o
anumită poziţie, numită și status și evocată în limbajul comun sub denumirea de status
social. Orice individ într-o societate are un rol (rol de profesor, rolul de student, rolul de
soţie, de mamă, de iubită sau de cerşetor). Fiecare poziţie socială determină un anumit
set de comportamente, gesturi, atitudini şi relaţii pe care le stabilesc cu alţii. Deci rolul
sociologiei este să descopere ce seturi de roluri pune societatea la dispoziţia membrilor
săi şi de ce anumite persoane joacă un anumit rol.
Structura socială este ansamblul contextului în care apar rolurile. Astfel, rolul de
mamă văzut din această perspectivă poartă denumirea de structura socială a familiei,
rolul de student creează structura socială a educaţiei şi aşa mai departe. Sociologia
este o disciplină care studiază oamenii şi regulile de comportament în baza cărora
aceştia interacţionează. Elementul de studiu al sociologiei în reprezintă regularităţile
sociale, fenomenele sociale ce se repetă în condiţii similare.
Sociologia a apărut ca știință în urma schimbărilor sociale intervenite între sec.
XVIII - XIX. Astfel revoluția franceză de la 1789 și începerea industrializării sunt
considerate printre cele mai importante evenimente care au pus comunității stiințifice
problema înțelegerii și cunoașterii societății.
Auguste Comte (1789-1857) a fost fondatorul sociologiei, deoarece el a propus
denumirea acestei discipline – sociologie. Acesta considera că lumea socială poate fi
studiată cu aceeași precizie cu care studiem fenomenele naturale.
Herbert Spencer (1820-1903) filozof și om de știință, considera că societatea
este un imens organism și ca urmare evoluția și dezvoltarea societății se face similar cu
evoluția și dezvoltarea naturii.
Karl Max (1818-1883), este primul dintre sociologi care a pus problema
inegalității sociale. Spencer considera inegalitatea socială ca un produs natural al
evoluției societății. Marx s-a opus, considerând inegalitatea ca un produs social. Ca
urmare Marx a elaborat 2 teorii fundamentale în istoria științei sociale:
- Teoria determinismului
- Dialectica lui Marx
Emile Durkheim (1859-1917) a studiat problematica stabilității unei societății, a
raporturilor dintre constrângere și libertate.
Max Weber (1864-1920) a subliniat prin teoriile sale nevoia de obiectivitate în
studiul problemelor sociale.

RAPORTURILE SOCIOLOGIEI CU DREPTUL

Diferențele între sociologie și drept sunt: sociologia este o disciplină socială care
se ocupă cu analiza, explicarea și diagnoza faptelor sociale; dreptul este o disciplină
normativă care reglementează în limbaj tehnico-legislativ realitatea socială.
 Diferențele dintre sociologie și drept sunt date de caracteristici proprii ale fiecărei
discipline, dar dincolo de diferențele între sociologie și drept există relații reciproce în
sensul că fiecare dintre ele are nevoie de cealaltă astfel:
- Fenomenele juridice ca fenomene sociale nu trebuie analizate izolat și ele
trebuie raportate la un sistem de drept.
- La baza oricărui sistem de drept stă un sistem de valori la care juristul se
raportează atunci când elaborează regula de drept.
Sociologul observă normele și rolurile, el nu judecă comportamentele, el
descifrează semnificațiile lor sociale, înțelege procesele de interacțiune socială pentru a
putea face presiuni. Faptul juridic este în esență un fapt social, sociologul asigură cadrul
legitim al aplicării normelor juridice, evidențiază evoluția relațiilor sociale. Juristul trebuie
să răspundă prin reglementări adaptate modificărilor din sfera relațiilor sociale.
Sociologia juridică este o disciplină caracterizată prin interdisciplinaritate cum
sunt de altfel și cele 2 discipline care stau la baza ei: sociologia și dreptul.
Putem defini dreptul ca ansambul normelor și regulilor cu caracter obligatoriu
legiferate de puterea de stat în virtutea cărora este impusă ordinea socială și este
asigurată legitimitatea relațiilor și acțiunilor umane.
Sociologia juridică studiază relațiile reciproce dintre structurile sociale și
suprastructura juridică evaluând rolul legislației ca factor de schimbare socială.
Sociologia juridică cercetează dreptul viu, adică rolul faptelor și stărilor juridice în viața
socială ca produse ale tradițiilor, obiceiurilor și mentalităților colective.
În concluzie, în timp ce dreptul este o știință normativă, sociologia este o știință a
relațiilor sociale care își propune evaluarea funcționalității normelor pentru viața
societății.
În prezent sociologia este orientată spre studiul pluralist al reglementărilor
juridice și al rolului instituțiilor și grupurilor cu caracter juridic, spre studiul relațiilor care
se stabilesc între cutumă, lege și opinie publică, spre studiul raporturilor dintre obligațiile
sociale și sancțiunile sociale dintre contract și responsabilitate.
Definiții ale dreptului.
1. dreptul este acel factor care realizează sinteza ordinii sociale asigurând
desfășurarea adecvată a acțiunii dintre indivizi și grupuri sociale.
2. Dreptul reprezintă un corpus de reguli, prescripții și norme considerate ca drept
de către o parte și recunoscute ca obligație de cealaltă parte, acceptate și
respectate printr-un mecanism de reciprocitate realizat prin intermediul agențiilor
de drept.
3. Dreptul reprezintă un ansamblu de reglementări obligatorii care determină
raporturi sociale impuse în orice moment de grupul social căruia îi aparține.

Întâlnim trei perspective teoretice principale în sociologie: teoria structural-

funcțională, teoria conflictului şi teoria interacţionismului simbolic.

Teoria structural-funcţională (teoria consensului) are în vedere, în principal,

organizaţiile sociale şi modul de întreţinere a acestora. Conform acestei teorii, sociologii
urmăresc identificarea structurii societăţii şi a modului în care aceasta funcţionează.
Teoria structural-funcţională porneşte de la o serie de axiome de bază:
 - Stabilitatea - Orice model social este relevant prin perspectiva contribuţiei sale
la întreţinerea (funcţionarea) societăţii;
- Armonia - părţile societăţii se caracterizează prin armonie;
- Evoluţia - Modificările apar prin evoluţie, adaptarea structurilor sociale la noile
condiţii şi eliminarea modelelor şi structurilor depăşite.
Analiza din perspectiva acestei teorii se orientează către identificarea structurilor
şi a rolurilor sociale şi precizarea regulilor care le definesc. Un alt aspect îl reprezintă
determinarea consecinţelor pe plan social a acestor structuri sociale.
În mod curent, această analiză urmăreşte identificarea consecinţelor pozitive,
numite şi funcţii (consecinţe ale structurilor sociale care au efecte pozitive asupra
stabilităţii societăţii) şi a consecinţelor negative, denumite disfuncţii (consecinţe ale
structurilor sociale care au efecte negative asupra stabilităţii societăţii).
Aceste funcţii pot avea însă, şi ele, două stări:
- Funcții manifeste - consecințe ale structurilor sociale intenționate și recunoscute
de participanții la sistem;
- Funcții latente - consecinţe ale structurilor sociale neintenţionate şi
nerecunoscute de participanţi.
Teoria structural-funcţională produce însă o imagine statică şi conservatoare a
sistemului social.

Teoria conflictului furnizează o perspectivă contrară celei structural-funcționale:

conflict şi schimbare. Aceasta se axează pe modul în care stresul şi conflictul social
determină schimbarea în societate.
Această teorie evoluează din ideile lui Karl Marx şi are ca axiome de bază:
- Dialectica - Schimbarea apare mai repede în urma conflictului decât în urma
evoluţiei;
- Determinismul economic - Competiţia economică este sursa tuturor relaţiilor
sociale;
- Activismul social - Prima etapă a analizei sociale este critica socială.

Deoarece structurile sociale produc modele inegale în distribuţia resurselor,

acest fapt va determina apariţia unui conflict, conflict care la rândul său va genera
schimbare şi reorganizare.
Conflictul care apare în urma distribuţiei resurselor este inevitabil şi nu se referă
doar la bunuri sau servicii şi cuprinde oportunităţile de educaţie, locurile de muncă,
deciziile etc. Teoria conflictului este interesată de modul în care se realizează repartiţia
resurselor în societate, cine beneficiază mai mult de acest tip de repartiţie, cum
acţionează pentru a le păstra. În următoarea etapă, teoria conflictului examinează
consecinţele inegalităţii şi competiţiei, tensiunile create şi presiunea schimbării. Aceste
tensiuni nu pot fi evitate. Rezultatul acestui antagonism pe plan social îl reprezintă
stresul care generează conflictul şi apoi schimbarea. Această competiţie permanentă nu
se realizează numai între clasele sociale superioare şi cele inferioare, ci poate să apară
şi între elemente ale aceleiaşi clase sociale, familii sau grup. Ori de câte ori apare însă
conflictul, el va determina, va iniţia schimbarea fie sub forma unei revoluţii fie sub forma
unei adaptări.
 Teoria interacțiunilor simbolice. Comportamentul social uman poate fi înţeles
prin evaluarea structurilor sociale care ghidează comportamentul. Interacţiunea
simbolică se concentrează însă pe analiza interacţiunilor directe, faţă în faţă, care au
loc între persoane, reliefând astfel semnificaţia subiectivă a acţiunilor umane şi pe
modul în care persoanele dezvoltă şi transmit idei comune. Această abordare ţine mai
curând de psihologia socială decât de sociologie şi pleacă de la premisa că aceste tipuri
de interacţiuni devin posibile prin dezvoltarea în comun a semnificaţiilor simbolice. O
simplă întrebare „Ce mai faci?” poate ascunde o semnificaţie multiplă pe plan social, nu
întotdeauna indicând grija faţă de starea celuilalt.

CULTURA
Definiție. Cultura reprezintă ansamblul stilului de viaţă pe care îl regăsim la
membrii unei societăţi. În cultură găsim setul de instrumente care ne furnizează
metodele prin care putem să rezolvăm problemele cotidiene.
Cultura are două mari componente:
- componenta materială este reprezentată de totalitatea obiectelor fizice pe care
le produce o societate - instrumente, străzi, clădiri, jucării etc.
- componenta nematerială se referă la limbă, valori, reguli, cunoştinţe şi
simboluri la care aderă o societate.
În mod evident, elementele culturii materiale sunt strâns legate şi depind de
cultura nematerială.

CULTURA NEMATERIALĂ
Cele mai importante componente ale culturii nemateriale sunt reprezentate de
limbă, valori şi norme.
Limba este aşadar abilitatea de a comunica în simboluri - oral sau în scris.
Limba fundamentează cultura. Limba este baza oricărei culturi deoarece
încorporează valorile şi semnificaţiile unei societăţi, ritualurile, ceremoniile, proverbele şi
legendele acesteia. În absenţa cunoaşterii limbii, nu poate exista participare într-o
cultură, pierderea limbii echivalând cu pierderea culturii respective. Acesta este şi
motivul pentru care, în încercarea impunerii culturii proprii, unele naţiuni impun mai întâi
limba.
Limba este un cadru de referinţă. Ea conferă şi perspectiva prin care sunt
văzute elementele şi evenimentele externe. Se consideră că realitatea este văzută în
mod diferit de vorbitori ai diferitelor limbi.
Limba este un simbol, ea poate avea semnificaţii diferite în contexte diferite.

Valorile sunt idei comune ale unei societăţi, referitoare la scopuri dezirabile
(dorite). Unele valori sunt universale pentru un ansamblu de culturi, iar altele pot fi
specifice unei anumite culturi.

Normele reprezintă reguli comune de conduită prin intermediul cărora oamenii

gândesc şi acţionează. Normele care ghidează comportamentul pot varia de la norme
foarte generale la norme foarte specifice. Anumite norme ne spun ce să facem, iar
altele ce să nu facem. Unele norme sunt scrise, formând baza legilor unei societăţi în
timp ce majoritatea nu sunt scrise. Acestea permit controlul social, coordonând
comportamentul membrilor unei societăţi.
În general, distinge două categorii de norme: norme populare şi norme morale.
- Normele populare reprezintă modalităţi obişnuite, comune în baza cărora
grupurile acţionează. Acest set de norme reglează tradiţiile (pomul de Crăciun,
rochia albă de mireasă, saluturile etc.) şi comportamentele obişnuite (mâncatul
cu lingura şi furculiţa şi nu cu mâinile spre exemplu). Nu există sancţiuni sociale
puternice pentru încălcarea acestora, în cel mai rău caz veţi fi considerat
excentric, original însă în nici un caz imoral sau criminal;
- Normele morale sunt asociate puternic cu sentimentul de bine sau rău, având
importante consecinţe sociale. Nu toate violările normelor morale pot avea
consecinţe penale, însă în mod categoric vor conduce la marginalizarea,
ostracizarea şi izolarea individului.

Legile cuprind norme scrise, obligatorii pentru membrii unei societăţi, concepute
de către autoritatea guvernantă şi a căror încălcare este pedepsită. În general, normele
morale cele mai importante, a căror eludare determină consecinţe grave asupra
societăţii fac obiectul legilor.

CONTROLUL SOCIAL

Înţelegem şi să respectăm normele, la început în familie, apoi la şcoală, în grupul

de prieteni, la locul de muncă şi aşa mai departe, respectarea acestor norme se
interiorizează, astfel încât ne este foarte greu să acţionăm altfel sau să trăim într-un alt
mod. Acest proces de învăţare a normelor este caracteristic oricărei societăţi care, la
rândul ei, încurajează conformismul la norme prin utilizarea sancţiunii.

Sancţiunea este aşadar recompensa acordată de societate în cazul

conformismului la norme sau pedeapsa acordată în cazul non-conformismului.
Unele sancţiuni pot fi :
- formale (specificate prin reguli interne, scrise sau nescrise)
- informale (lauda, aprobarea, încurajarea, afecţiunea pot fi mult mai eficiente în
vederea încurajării comportamentului conformist iar inversul acestora -
dezaprobarea, critica, excluderea).
Prin intermediul sancţiunilor, societatea îşi asigură astfel controlul social. Este
important să distingem între comportamentul normativ (ceea ce ar trebui să facem)
şi comportamentul real. Iată că, deşi cultura promovează şi încurajează
comportamentul de fidelitate în cuplu, comportamentul actual este altul. Această
discrepanţă dintre comportamentul normativ şi comportamentul actual poartă
numele de devianţă şi reprezintă un domeniu major de cercetare sociologică.
 SUBCULTURA ŞI ANTICULTURA

În momentul în care un segment al societăţii se comportă semnificativ diferit faţă

de mediul social, vorbim despre apariţia unei subculturi. Subcultură reprezintă un grup
social care trăieşte în mediul cultural general al unei societăţi însă îşi păstrează setul
propriu de valori, normele, stilul de viaţă şi chiar limba (rromi). Membrii subculturii
respective se conformează unui alt set de norme, care la rândul lor pot să devieze de la
normele sociale generale. Comportamentul lor poate fi considerat devinat în raport cu
normele societăţii româneşti, dar dacă luăm în considerare istoria și originea lor, toate
acestea fac parte din subcultura lor.
Anticultura este reprezentată de grupurile sociale care au valori, interese,
credinţe şi stiluri de viaţă în contradicţie cu cele acceptate de cultura generală
(vandaliștii). Rromii se află undeva la graniţa dintre subcultură şi anticultură. Grupurile
stradale, găştile de cartier, bandele de infractori reprezintă cel mai bun exemplu de
anticultură.
O societate reprezintă o populaţie ce partajează acelaşi teritoriu şi este unită pe
criterii economice şi politice. De cele mai multe ori, membrii unei societăţi împart şi
aceeaşi cultură, însă sunt cazuri în care mai multe culturi se regăsesc la nivelul
aceleiaşi societăţi.

DETERMINANŢI AI COMPORTAMENTULUI UMAN

Cultura universală reprezintă modele comportamentale regăsite în toate culturile.

DETERMINANŢI BIOLOGICI

Sociobiologia, care studiază bazele biologice ale tuturor formelor de

comportament uman. Ideea fundamentală a acestei discipline este aceea că biologia
şi cultura interacţionează în determinarea comportamentului. Cultura este influenţată de
bazele biologice care la rândul lor sunt alterate de influenţele culturale. Astfel, cultura
prezintă o serie de caracteristici care o fac într-adevăr unică fiinţei umane:
· Cultura este învăţată. Nu se transmite genetic ci poate fi învăţată în urma interacţiunii
cu alţi oameni;
· Cultura este gândită. Este proprie omului şi se transmite simbolic prin limbaj. Fiecare
generaţie acumulează cunoştinţe şi experienţă pentru generaţiile care vor urma;
· Cultura este normativă. Ne spune cum şi când să acţionăm, ce comportament să
avem;
· Cultura permite rezolvarea de probleme. Ne ajută să ne adaptăm problemelor cu
care ne confruntăm în mediul biologic şi social;
· Cultura este relativă. Trebuie evaluată din perspectiva modului în care permite unei
societăţi să se adapteze. Nu pot exista criterii universale de evaluare, nu există cultură
bună sau rea, ci evaluarea ei se face numai contextual.
 DETERMINANŢI CULTURALI

Determinanţii biologici ai culturii explică de ce oamenii acţionează în acelaşi fel

sub anumite aspecte însă nu pot explica de ce societăţile diferă unele faţă de altele.
Faptul că din punct de vedere cultural societăţile diferă unele faţă de altele, nu ne
permite să evaluăm o cultură decât în contextul societăţii respective. Acest lucru poartă
numele de relativism cultural.
Tendinţa de a considera valorile şi normele propriei culturi ca un standard şi a
evalua alte culturi prin perspectiva acestora poartă numele de etnocentrism. Acesta
reprezintă o serioasă barieră în calea interacţiunii popoarelor din diferite culturi
determinând confuzii şi interpretări eronate. Este aproape imposibil să facem judecăţi
de valoare referitoare la aceste tipuri de acţiuni deoarece nu cunoaştem absolut deloc
valorile culturale ale societăţii respective. În baza etnocentrismului s-au manifestat
poate cele mai atroce crime din istoria civilizaţiei occidentale (exterminarea indienilor
americani, inchiziţia din perioada evului mediu). Evoluţia unei societăţi bazată pe
conformism nu poate exista în absenţa etnocentrismului.

VARIAŢIILE CULTURALE

Condiţiile de mediu. Clima caldă sau rece, solul fertil sau arid, vegetaţia,
animalele, ploile, toate reprezintă condiţii de mediu la care oamenii trebuie să se
adapteze.
Izolarea poate fi determinată de condiţii geografice sau sociale (triburile din
Amazon, Amish sau Jonesville). Un factor important ce afectează izolarea este
etnocentrismul.

FUNCȚIILE ȘI FUNDAMENTELE SOCIALE ALE DREPTULUI

Existența și funționarea normală a grupurilor umane necesită un minim de norme

și prescripții juridice care au menirea de a asigura conviețuirea indivizilor și evaluarea
conduitei lor. Dreptul include un ansamblu de reguli, îndatoriri și obligații normative
desprinse din cutume, uzanțe, practici, obiceiuri și moravuri. În acest sens dreptul
reprezintă un corpus sistematizat de norme și reguli considerate ca drept de o parte și
recunoscute ca obligație de cealaltă parte, deci acceptate și menținute printr-un
mecanism specific de reciprocitate. Dreptul include prescripții referitoare la rolurile pe
care trebuie să le îndeplinească indivizii în diferite contexte acționale, lăsând însă o
mare libertate în privința modului concret în care rolurile pot fi jucate.

Scopurile dreptului. Dreptul are următoarele scopuri:

- de a formula reguli de comportare prin stabilirea unor roluri;
- de a face ca regulile să fie observate prin utilizarea unor mijloace capabile să
asigure ordinea socială și să fie respectate așteptările indivizilor;

Dreptului i se recunoaște funcția de ordine și integrare (se urmărește

aplanarea potențialelor surse de conflict social). Poate apărea ca o forță activă
(instrument de protejare a valorilor și normelor sociale, de asigurare a ordinii publice).
Pe de altă parte, dreptul poate apărea ca forță reactivă (instrument de conservare și
imobilism ale sistemului social).

Rolul dreptului.
- Din perspectiva pozitivismului juridic al dreptului scris – așa cum există în coduri,
legi și alte acte normative, reprezintă singura sursă și îndrumare pentru controlul
acțiuniii indivizilor, adică întreaga viață și realitate a dreptului se reduce la dreptul
elaborat de stat;
- Din perspectiva normativismului juridic orice drept este un drept de stat și orice
stat are un stat de drept;
- Sociologia se pronunță pentru cercetarea științifică liberă a dreptului indiferent de
formele sale concrete. În acest sens este importanță concepția structural-
funcționalistă asupra dreptului ai cărei reprezentanți principali sunt Talcoott
Parsons și Robert Merton. Aceștia consideră faptele sociale ca fiind acte,
comportamente intenționale, relații motivate ale individului în anumite situații
sociale.
Acțiune asocială este evaluată într-un cadru de referință alcătuit din 3 elemente:
actorul social, situația socială și orientarea acțiunii în raport cu anumite norme și
exigențe.
Normele indică individului alternativele permise social pe baza cărora își poate
orienta acțiunile în diferitele acțiuni sociale.
Raționalitatea acțiunii sociale poate fi înțeleasă sub două aspecte:
- ca raționalitate intrinsecă în cazul în care scopurile sunt realizate
deliberat;
- ca raționalitate simbolică atunci când scopul etse realizat în mod nemijlocit
mai mult ca simbol decât ca realitate.
În cazul în care mijloacele și scopurile intra în conflict sau nu se realizează
concordant, individul simte un sentiment de frustare și ca urmare are tendința de a se
sustrage normelor prin utilizarea unor mijloace adecvate De aici rezultă o funcție
importanță a dreptului, funcția de integrare socială a dreptului care constaă în aplanarea
potențialelor elemente de conflict și “ungerea” mecanismelor relațiilor sociale.
Dreptul trebuie deci să aibă o finalitate, un scop social. Dar pe lângă funcțiile
sociale apar și disfuncții ale dreptului care se pot manifesta atât în formă latență cât și
în formă activă. În acest sens în sociologia juridică s-a impus termenul de anomie, care
a fost introdus pentru prima data de Emile Durkheim și dezvoltată ulterior de Robert
Merton. În concepția lui Merton, atunci când există discrepanță între scopurile valorizate
socio-cultural și mijloacele pentru realizarea lor, indivizii acționează prin unul din cele 5
moduri de adoptare:
- Conformitatea (atunci când există concordanță între scopuri și mijloace
deși nu întotdeauna au drept rezultat satisfacerea totală a idealurilor)
- Inovația (atunci când scopul este bine intenționat, dar mijloacele sunt
inadecvate. Este cazul devianței positive – transgresarea normelor în
sensul progresului)
- Ritualismul (apare ca o consecință a inexistenței sau al limitării scopurilor
sau a mijloacelor legale)
 - Evaziunea (apare ca o consecință a absenței sau a abandonării
mijloacelor, scopurilor)
- Rebeliunea (apare în momentul în care scopurile și mijloacele sunt
respinse simultan și sunt înlocuite cu altele)
Rezultă, în concluzie că potrivit concepției structural-funcționaliste în orice
societate orice normă socială are o funcție și o disfuncție.
În acest sens Robert Merton scria ”Arta leguitorului pune în balanță funcțiile și
disfuncțiile. Disfuncțiile trebuie să fie cât mai mici”.

VALORI, ATITUDINI ŞI OPINII

Valorile reprezintă principii generale despre ceea ce este dezirabil, demn de

urmat în viaţă. Atitudinile sunt poziţii relativ stabile faţă de obiecte, indivizi, situaţii etc. şi
faţă de propria persoană, iar opiniile sunt păreri, reacţii exprimate verbal şi uşor
schimbătoare faţă de aceste diverse aspecte. Într-o substanţială măsură, valorile se
transcriu în atitudini, iar atitudinile se exprimă şi se specifică în opinii.

Valorile ca principii generale despre ceea ce este dorit, funcţionează atât la nivel
individului cât și la nivelul grupului din care face parte și la nivelul societal general
(“sisteme de valori”, “orientare axiologică” sau “scară de valori”). Valorile devin operante
numai dacă sunt internalizate de către indivizi. A deduce sistemul de valori efective
specific unei culturi presupune studierea mentalităţilor şi conduitelor individuale.
Valorile au statut de motive acţionale, adică, odată interiorizate, ele au rol de
propensiuni spre anumite conduite.
Termenul de “valoare’ este asociat frecvent, în abordările sociologice, cu cel de
“normă”. Nu de puţine ori apare astfel expresia “sistemul de valori şi norme”. Dincolo de
exprimare însă, considerăm că între valori şi norme există şi deosebiri de conţinut.
Valorile sunt prescrieri mai generale ale modului de comportament, ale fixării de scopuri
iar normele ne spun cum să ne comportăm în împrejurări date. Valorile reprezintă baza
pentru acceptarea sau respingerea unor norme specifice. În ceea ce priveşte celelalte
două concepte, cel de atitudine şi de opinie următoarele note sunt mai importante
pentru înţelegerea şi corecta utilizare a lor.

Atitudinea. Atunci când luăm o poziţie (atitudine) faţă de ceva sau de cineva,
avem de a face cu o strânsă împletire de procese cognitive, afective şi conative.
Atitudinile au un caracter relativ stabil în timp, acestea fiind considerate a
sisteme durabile de evaluări care își au originile preponderent în socio-cultural. Cele
mai multe definiţii ale atitudinii consemnează ca notă specifcă a ei, orientarea spre un
obiect, bipolaritatea. Între cei doi poli (pro şi contra), există un continuum, atitudinea
putând fi mai mult sau mai puţin favorabilă sau nefavorabilă, astfel încât ea are diferite
grade de intensitate. Pe acest principiu sunt construite scările (scalele) de atitudine şi
multe chestionare. La nivelul personalității umane atitudinea se constituie într-un sistem.

Opinia este expresia verbală a atitudinii dar nu este singura ei expresie. Într-o
manieră sintetică cu referire la raportul valori-atitudini-opinii, putem afirma că cele trei
componente descriu stări caracteristice care diferă între ele după gradul de generalitate,
centralitate (profunzime) şi stabilitate, structurându-se într-un model ierarhic:
- valorile apar ca principii generale şi de mare stabilitate referitoare la modurile de
comportament sau scopurile ultime ale existenţei, fiind central şi profund
angajate în configuraţia şi dinamica personalităţii;
- atitudinile exprimă valorile, sunt modalităţi de operaţionalizare şi
instrumentalizare ale acestora, având totuşi un grad mai mare de centralitate şi
durabilitate decât opiniile, care apar mai fluctuante.

NORME SOCIALE ȘI SANCȚIUNI SOCIALE

NORMELE SOCIALE

Orice societate are un model etico-normativ-cultural pe baza căruia indivizii își

organizează acțiunile raționale. Acest model include valori sociale care sunt cunoscute
de către indivizi prin intermediul normelor sociale.
Normele sociale reglementează conduita oamenilor în cele mai diverse sfere de
activitate ale societății.
Viața socială nu se poate desfășura în mod normal fără acțiunea normelor
sociale. Aceasta deoarece normnele sociale conțin reguli adresate indivizilor și descriu
și detaliază modalitățile în care valorile trebuiesc concretizate în comportamente
legitime și acceptate de societate. Normele sociale asigura adoptarea conduitei
individului la cerințele și necesitățile grupului, individualizează și pun în valoare
subiectul, asigură integritatea sa în sistemul de valori sociale al colectivități.
Definim normele sociale ca fiindrehguli de conduită ce contribuie la raționalizarea
vieții sociale prin următoarele “efecte”:
- Normele crează un sistem de drepturi, obligații și interdicți;
- Normele asigură sociabilitatea umană și predictibilitatea
comportamentelor;
- Normele asigură evitarea conflictelor și tensiunilor sociale;
- Normele stabilesc reguli de acțiune și conduită socială.
a) Normă - normativitate - ordine normativă
b) Conformitate - conformism - acceptare/respectare
c) Abatere - violare - trangresiune a normelor (fenomene de devianță)
Normele sunt un dat social în sensul că indivizii le percep, le acceptă și le
respectă datarită a 3 factori: presiunea socială; procesul de socializare morală și
normativa; existența sistemului de sancțiuni speciale.
Procedura de elaborare și aplicare a normelor poate fi:
a) Neorganizață (neinstituționalizată), spontană și difuză – este cazul cutumelor,
uzanțelor, obieceiurilor și practicilor instituite prin intervenția colectivă și anonimă
a unor grupuri sciale, norme acceptate și respectate prin forța tradiției;
b) Organizată (instituționalizată) – prin intermediul unor instituții, organizații sau
agenți specializați, cu respectarea anumitor forme și proceduri de elaborare și
aplicare.
 Tendința comportamentului uman de a fi în concordanță cu normele se numește
conformitate, ce nu trebuie confundată cu conformismul.
Conformitatea reprezință tendința comportamentului uman de a fi în concordanță
cu regulile prescrise ale grupului sau ale societații.
Conformismul este un concept care exprimă trasătura de personalitate
reprobabilă, adesea, din punct de vedere etic, constând în evitarea afirmării unor idei,
opinii și atitudini proprii în raport cu un fapt, o problemă, un eveniment oarecare.
Nonconformitatea reprezintă lipsa de adeziune la normele și valorile grupului și o
încălcare a modelelor de comportament instituite.
Toleranța socială reprezintă limita de acceptare sau de nerespectare a normelor,
pentru că niciodată nu se poate realiza o conformatre totală a membrilor societății față
de prescripțiile normelor sociale.

ANOMIA

Derivând din grecescul “a nomus”, conceptul de anomie definește starea de

dreglare normativeă temporară a sistemului social.
Anomia apare în acele momente în care, societatea este tulburată de o criză
dureroasă sau de transformări fericite dar prea bruște, devenind, astfel, incapabili să-și
execite autoritatea asupra indivizilor.
În aceste momente spune Durkheim “nu știu ce e just și ce injust. Care sunt
revendicările și speranțele legitime și care sunt cele care întrec măsura. Putem pretinde
orice...”.
În opinia sociologului francez, conceptul de anomie are următoarele sensuri:
1. Dizolvarea/deteriorarea conștinței colective;
2. Scăderea moralității și decăderea moravurilor;
3. Dereglarea normative a societății, respective suspendarea temporară a
funcționalității normelor sociale.

Concomitent cu apariția anomiei, în societate apar următoarele consecințe:

- Dispar criteriile normative de apreciere a indivizilor;
- Indivizii cu poziții sociale ridicate sunt decalsați, în locul lor apărând alți
indivizi în noi poziții de putere;
- Controlul social specializat dispare, iar dreptul își pierde credibilitatea,
fapte ce agravează fenomenele de dezordine socială și devianță socială.
Se impune următoarea observație: anomia este sursa, este cauza devinaței și a
delicvenței în societate și nu invers.

SANCȚIUNILE SOCIALE

Sancțiunea în sensul său cel mai larg reprezintă o pedeapsă sau o răsplată al
cărei scop este realizarea conformității la normele de comportament considerate ca
dezirabile de către un grup social.
Sancțiune asocială reprezintă în esență o reacție din partea societății sau a unui
număr considerabil al membrilor săi față de un mod de comportamnet prin care acesta
este aprobat sau respins. Intensitatea pedepsei este cu atât mai mare cu cât societățile
aparțin unui tip mai puțin evoluat și în care puterea centrală are un caracter absolut.
R. Maunnier clasifică sancțiunile astfel:
1. Sancțiuni mistice - care se întemeiază pe forța credinței, a religiei sociale și
personale, precum și pe forța dogmelor;
2. Sancțiuni juridice - se întemeiază pe forța statului, a dreptului și a administrației;
3. Sancțiuni morale - reprezentatate de moravuri, modă, tradiții, spirit public,
obișnuințe colective;
4. Sancțiuni satirice care se întemeiază pe forța ridicolului, bârfelor, satiră.

Radcliffe – Brown clasifică sancțiunile pornind de la intensitatea și forța reacției

sociale față de un anumit tip de comportament:
1. Sancțiuni pozitive - sunt moduri de aprobare și premiere a comportamentelor
dezirabile.
2. Sancțiuni negative - sunt reacții de dezaprobare sau respingere a
comportamentelor neconformiste.

Atât sancțiunile pozitive, cât si cele negative pot fi:

1. Sancțiuni difuze - atunci când reprezintă expresii de aprobare spontană sau
dezaprobare din partea membrilor colectivității;
2. Sancțiuni organizate atunci când apar ca reacții sociale efectuate în
conformitatea cu anumite “proceduri tradiționale și recunoscute”.

În funcție de aceste criterii intersectate avem o clasificare mai completă a

sancțiunilor sociale:
1. Sancțiuni pozitive formale sau organizate care includ reacțiile de exprimare a
recunoștinței publice, ologiul și mulțumirea din partea unor instiutții și organizații
respectiv acordarea de distincții, premii, ordine și recompense;
2. Sancțiuni pozitive neformale sau neorganizate care sunt reacții de aprobare din
partea membrilor unui grup sau a opiniei publice față de aceste comportamente
conforme cu sistemul de valori al grupului sau colectivității;
3. Sancțiuni negative formale sau organizate care sunt fundamentate pe forța de
coerciție a unor instituții și organizații formale. Prin aceste sancțiuni sunt amendate
conduite ilicite sau devinațe, respectivele sancțiuni fiind regelementate prin
proceduri juridice speciale;
4. Sancțiunile negative informale sau neorganizate sunt reprezentate prin expresii
de respingere verbală: dispreț, batjocură, mirare, satirizare cât și prin expresii de
condamnare morală (izolare, marginalizare).
Toate sancțiunile sociale sunt factori cu caractere material-social ai controlului
social. Sancțiunile sociale încep să acționeze acolo unde controlul social interiorizat
devine ineficace, atunci când individul pierde sentimentul interior a ceea ce este permis
și aceea ce nu este permis. În această situație este în interesul grupului ca acel individ
să fie adus la ordine de către ceilalți sau să fie eliminat din grup.
Internalizarea normelor și valorilor unui grup social presupune tranformarea
treptată a controlului social în autocontrol și modificarea comportamentului de la o
formă normativă reglată din exterior la o formă autoreglativă motivată intern care este
forma normală.

CONTROLUL SOCIAL

Principiile generale ale controlului social.

La baza oricărei societăți stă un model etico-normativ și cultural care include:
- valorile economice, morale și juridice.
- norme (în plan social normele fiind reguli de conduită adresate indivizilor
prinn care societatea prescrie care sunt rolurile ce trebuiesc jucate de
individ în raport cu modelul etico-normativ și cultural)
- obiceiuri, cutume, uzanțe.
Valorile și normele sunt aduse la cunoștință indivizilor printr-o serie de procese
între care cele mai importante sunt:
- socializarea - reprezintă procesul de transmitere, interiorizare și învățare a
normelor sociale (prin acestea omul învață să intre în cultura societății în
care trăește);
- integragrea socială - se realizează în următoarele etape: acomodare,
ajustare, asimilație, aculturație și adaptare prin care individul
exteriorizează în acte și fapte procesul socializării;
- controlul social - se confruntă rolurile prescrise prin norme cu rolurile
jucate efectiv, fiind recompensați indivizii care le-au respectat și
sancționați cei care le-au încălcat.

Realizarea sau nerealizarea celor 3 procese sociale conduce a conformiate sau

devianță. Înțelegerea acestor fenomene trebuie să aibă în vedere caracterul lor relativ
deoarece și devianța apare ca un fenomen relativ normal dacă nu depășește pragul de
toleranță.
Acceptarea și realizarea modelului etico-normatic și cultural conduce la
organizare socială. Organizarea socială implică conformitate, adaptare și integrare în
ultimă instanță, legalitate.
Forțele sociale și procesele sociale care încurajează conformitatea sunt
cunoscute drept control social. Acesta se realizează pe trei niveluri:
- nivelul autocontrolului prin care ne disciplinăm pe noi înșine;
- nivelul controlului neoficial prin care cei din jurul nostru ne încurajează
conformitatea, dar nu ne pedepsesc pentru neconformitate;
- nivelul controlului social prin care statul și celelalte autorități descurajează
nesupunerea și pedepsesc neconformitatea.

Definiția controlului social: controlul social reprezință în esență un ansamblu de

mijloace și mecanisme sociale și culturale prin intermediul cărora:
- sunt impuse individului o serie de interdicții și constrângeri referitoare la
necesitatea respectării normelor și valorilor dezirabile
- sunt permise anumite acțiuni fiind apreciate și recompensate conduitele care
sunt conforme cu modelul normativ și cultural.
 Acesste interdicții și constrângeri, înlesniri și recompensări sunt de natură
interioară și exterioară astfel că indivizii se supun prin adeziunea lor la modelele
de comportament valorizate pozitiv în societate.

Noțiunea de control social are două dimensiuni:

- dimensiunea cu caracter extern care se referă la conformarea indivizilor față de
totalitatea presiunilor și influențelor sicoale care se exercită asupra lor;
- dimensiunea cu caracter intern care implică acceptarea normelor grupului ca și
cum ar fi propriile norme.
În general, noțiunea de control social se definește ca fiind un ansamblu de
instituții, reguli, norme, măsuri, mijloace de influențare care au rolul de a face respectate
modelele recunoscute și permise de conduită în împrejurări specifice, potrivit cu statusul
și rolurile fiecărui individ. Controlul social apare deci ca un mijloc de realizare a
respectării ordinii societății, a sistemului de valori sociale.

Formele și mijloacele controlului social.

Societatea are la îndemână un ansamblu de instituții, reguli, norme și mijloace de
influență care au rol de a face să fie respectate atât ca motivație internă cât și ca
necesitate externă, modelele de comportament recunoscute și permise. Acest
ansamblu reprezință sistemul controlului social dintr-o societate.
Funcția principală a controlului social o reprezintă asigurarea ordinii sociale și
normative cu ajutorul unor mijloace de natura etică, juridică și culturală, care emană de
la diferite instanțe sau agenții.

Controlul social în general poate fi:

1. pozitiv sau negativ
2. formal sau informal
3. direct sau indirect

Controlul social pozitiv stimulativ se fundamentează pe cunoașterea și

intermalizarea de către indivizi a valorilor, normelor și regulilor de conviețuire socială și
pe motivația indivizilor de a le respecta din convingere.

Controlul social negativ, coercitiv are la bază temerile individului că va fi

sancționat în cazul nerespectării normelor și regulilor sociale.

În funcție de instanțele de la care emană controlul social poate fi:

1. organizat instituționalizat, respectiv exercitat de societate în ansamblul ei prin
intermediul unor organisme și organizații specializate statale și sociale;
2. neorganizat neinstituționalizat, realizat de diferitele grupuri cărora individul le
aparține;
3. formal, realizat prin intermediul unor legi și prescripții de natură juridică și morală,
administrativă, etc;
4. informal, întemeiat pe aprobarea difuză și spontană.
 În societățile moderne (contemporane) asistăm la o creștere a rolului controlului
social informal care apare ca un autocontrol, un control personal și voluntar, conștient al
individului asupra propriilor comportamente și acțiuni.

Formele controlului social se diferențiază și se constituie și după alte criterii:

1. în funcție de natura ideilor, idealurilor și valorilor, a modelelor sociale există:
- control moral
- control juridic
- control politic
- control administrativ
- control financiar

2. în funcție de raportarea la individ sau grup social există forme:

- de control directe (stimulente, recompense, sancțiuni explicite) și
- forme de control indirecte (sugestii, manipulări mediatice, zvonuri).

Clasificarea agenților de control social.

Factorii sau instanțele (agenții) de la care emană controlul social pot fi clasificați
astfel:
- instituționalizați (organizați), reprezentați de forța coercitivă a statului și dreptului,
care exercită un control direct, precis și organizat asupra conduitelor indivizilor.
- neinstituționalizat (neorganizat), reprezentați de anumite grupuri sau indivizi, care
realizează un control social indirect, spontan și difuz.
Mijloacele controlului social sunt instrumente de presiune organizate și
neorganizate, explicite și implicite, formale și informale, directe și indirecte, conștiente și
difuze menite să influențeze indivizii să adopte conduite dezirabile și să se conformeze
normelor și prescripțiilor grupului, comunității sau societății.
Mijloacele controlului social sunt de 3 feluri:
- mijloace psiho-sociale prin care se încearcă realizarea conformității acționându-
se asupra reprezentărilor, atitudinilor, sentimentelor, ideilor, opiniilor și
comportamentului indivizilor astfel încât să se realizeze o internalizare morală și
o respectare din convingere;
- mijloace instituționalizate prin care se exercită presiune socială și este impusă
ordinea socială și juridică prin intervenția organizată a diferitelor organisme
statale juridice, politice și administrative;
- miloace neintituționalizate respectiv, obiceiuri, uzanțe, cutume, tradiții și moravuri
care, datorită evoluției cultural-istorice și recunoașterii de către majoritatea
membrilor unei societăți, devin adevărate etaloane de conduită pe care indivizii
trebuie să le adopte în diferitele contexte socio-juridice, etice și culturale.
 CATEGORII DE DEVIANȚI

Devianța este ansamblul conduitelor și stărilor pe care membrii unui grup le

judecă drept neconforme cu așteptările, normele și valorile lor și care, în consecință
riscă să trezească din partea lor reprobare și sancțiuni.
Există în sociologie mai multe comportamente deviante: infracțiunile și delictele,
sinuciderea, consumul de droguri, transgresiunile sexuale (prostituția, pornografia,
homoxexualitatea), devianțele religioase (vrăjitorii, secte), bolile mintale, handicapurile
fizice.

În funcție de acesată clasificare a comportamentelor deviante, se disting 4

categorii de devianți:
1. Devianții subculturali - noncomformiștii
2. Transgresorii - sunt cei care viloează deliberat o normă
3. Indivizii cu tulburări de comportament – alcoolici și toxicomani
4. Handicapații - surzi, orbi, debili, etc

CONSTRUCȚIA SOCIALĂ A DEVIANȚEI

Grupurile sociale creează devianță prin stabilirea unor reguli a căror încălcare
constituie devianță. Devianța este deci produsul unui proces de definire care poate fi
arbitrar. Nici o conduită nu este deviantă prin ea însăși, ea este calificată ca atare de
viață de normele și valorile grupului de referință.
Devianța nu este echivalentă cu absența normelor de conviețuire socială, ea este
echivalentă cu adoptarea unor norme incompatibile cu standardele de moralitate,
normalitate și raționalitate ale societății în ansamblu ei cu modelul cultural dominant.

CONCEPȚII ȘI TEORII ALE DEVIANȚEI

Societatea juridică a pus bazele unor teorii explicative ale devianței.

 Modelul anomiei. Potrivit căruia devinața este un produs al perioadelor de schimbare
socială, care perturbând câmpul de norme sociale dezorientează conduita și pune
indivizii în situații să adopte moduri deviante de adaptare la viața socială;
 Teoria transmisiunii culturale potrivit căreia, devianța se transmite la fel ca și
conformitatea, prin intermediul procesului de socializare;
 Concepția funcționalistă, potrivit căreia devinața este un eșec al solidarității sociale care
face ca indivizii să reacționeze ostil sau indiferent față de normele și valorile societății;
 Modelul patologiei sociale și dezorganizării sociale potrivit căreia devinața este
echivalentă cu abaterea de la o normă cauzată de perturbările patologice ale întregului
organism social care se manifestă mai ales în timpul proceselor de modernizare,
urbanizare și industrializare a societății;
 Teoria “controlului social” este absent atunci când indivizii au puternice legături cu
societatea, și sunt slabe când controlul social lipsește;
 Teoria conflictului este o consecință a competiției și inegalității sociale, ce obligă
grupurile sociale la adoptarea de mijloace deviante de supraviețuire;
 Teoria “etichetării” care arată că indivizii sunt etichetați drept devianți prin definirea și
sancționarea devianției de către organismele competente.

DELICVENȚA

Delicvența, infracționalitatea și criminalitatea sunt forme particulare ale

delicvenței sociale care includ conduite cu un grad ridicat de periculozitate socială
deoarece încalcă și violează normele juridice penale prin care sunt protejate cele mai
importante valori și relații sociale (propietatea, familia, viața, sănătatea, libertatea,
demnitatea, statul, societatea, etc.).
Trăsături specifice:
 Este un fenomen social, obiectiv și material, dar în același timp, antisocial și periculos
prin consecințele sale negative care privesc ordinea socială și normativă;
 Delicvența include acte care violează regulile de drept cu caracter penal și impun
adoptarea unor sancțiuni organizate, represive, aplicate prin intermediul agenților
specializați ai controlului social (poliție, justiție, tribunale);
 Delicvența (criminalitatea) este constituită din ansamblul actelor și faptelor antisociale
care intră sub incidența normelor penale săvârșite într-o anume societate și într-un
anumit interval de timp.

TRĂSĂTURI SPECIFICE ALE DELICVENȚEI

Pornind de la caracteristicile comune ale acestei forme particulare distingem:

1. Violarea unei anumite legi (civile, penale, administrative);
2. Săvârșirea unor acte care periclitează siguranța indivizilor și grupurilor sociale;
3. Manifestarea unui comportament care contravine regulilor morale și de
conviețuire socială.

Caracter al comportamentului delicvent:

1. Are o serie de consecințe sociale negative pentru că prejudiciază interesele
întregii societății;
2. Face obiectul unor interdincții sau constrângeri formulate de legea penală;
3. Prezintă o intenție anti-socială deliberată urmărind un scop distructiv;
4. Cuprinde fuzionarea intenției cu acțiune aculpabilă;
5. Fapta este probată juridic și sancționată ca atare.

Dimensiunile delicvenței.
1. Dimensiunea statică, evidențiază starea și dinamica delicvenței în timp și spațiu,
prin măsurarea ei în procese, medii, serii de distribuții și corelarea lor cu variabile
și indicatori cu caracter social, cultural, geografic (arii geografice și culturale,
zone urban-rurale, grupuri de populație);
2. Dimensiunea juridică, evidențiază tipul normelor juridice violate prin acte și fapte
antisociale, periculozitatea socială, gravitatea prejudiciilor produse, intensitatea și
felul sancțiunilor adoptate și modalitățile de resocializare a persoanelor
delicvente;
 3. Dimensiunea sociologică, centrată pe identificarea, explicarea și prevenirea
socială a delictelor și crimelor în raport cu multiplele aspecte de inadaptare,
devianță și dezorganizare existente și cu formele de racție socială la aceste
comportamente;
4. Dimensiunea psihologică care privește structura persoanelor – individului
delicvent, aspecte privind răspunderea și discernământul său;
5. Dimensiunea ecomomică sau costul crimei, care privește consecințele directe și
indirecte din punct de vedere material și moral (costul financiar acordat
victimelor, martorilor, reparației bunurilor, polițe de asigurare);
6. Dimensiunea prospectivă, care privește tendința de evoluție în viitor a delicvenței
și propensiunea spre delicvență a anumitor indivizi și grupuri sociale.

CLASIFICĂRI ALE DELICVENȚEI

În funcție de săvârșirea, descoperirea, înregistrarea și judecarea delictelor,

fenomenul delicvent are dimensiuni și aspecte diferite.
1. Delicvența (criminalitatea) reală este cifra neagră a criminalității care cuprinde
totalitatea actelor cu caracter penal săvârșite în realitate, indiferent dacă ele au
fost sau nu descoperite și înregistrate;
2. Delicvența (criminalitatea) descoperită cuprinde aceea parte a actelor care au
fost depistate și identificate de către organele specializate de control judiciar;
3. Delicvența (criminalitatea) judecată cuprinde actele descoperite, înregistrate și
sancționate de instutițiile penale.
Nu toate delictele descoperite ajung să fie și judecate.

DELICVENȚI ȘI DELICVENȚA. CORELAȚII

 delicvența variază în funcție de vârstă

 actele sunt comise în majoritate de bărbați
 contrar unei ideii acceptate, se pare că delicvenții nu sunt reprezentați în
rândul claselor sociale sărace
 actele de delicvență sunt comise în grup
 majoritatea actelor sunt comise de o minoritate nesemnificativă numită
(delicvenți cronici)
Delicvenții sunt dificil de studiat, ei disimulează actiunile lor, pentru a evita
sancțiunile penale și morale ce li s-ar aplica. De aceea există două moduri de a
determina caracteristicile socio-demografice: documentele oficiale și datele deținute prin
autodezvăluire.
Documentele oficiale sunt doar o bază clasică de studiu, ele nu relevă decât
actele de delicvență pentru care un individ a fost reținut.
Datele prin autodezvăluire au un mare avantaj față de cele oficiale, pentru că
permit cunoașterea infracțiunilor comise de un individ, dar pentru care el nu a fost nici
suspectat nici condamnat. Ele permit determinarea tipului de delicvență comis și
frecvența lor. De asemenea ele pot avea și dificultăți de fiabilitate: disimularea
delictelor pentru micșorarea pedepselor sau “găuri de memorie”.
 Profiul socio-demografic al delicvenței are 2 concepte: participarea și frecvența.
Participarea este variabila care permite distingerea delicvenților de non-
delicvenți: adică participarea unui individ la comiterea unui act de delicvență într-un
interval ales (1 an) și
frecvența reprezință numărul acestor acte în același interval de timp ales.
Distincția între participare și frecvență ne ajută la analizarea delicvenței globale și
studierea diferențelor dintre grupurile sociale, din punct de vedere al activității lor
delicvente.

Curba vârstelor. Tinerii – adolescenții și tinerii adulți sunt principalii autorii ai

actelor de delicvență. Statisticile poliției americane ne arată că: numărul actelor de
delicvență crește brusc de la vârsta de 12-13 ani, atinge un maxim la 18-20 ani după
care scade din intensitate.
Genul (sexul). Majoritatea actelor de delicvență sunt comise de bărbați și mai
puțin de femei. S-a constatat că diferența de participare dintre bărbați și femei este cu
atât mai mare cu cât infracțiunile comise sunt mai grave. Frecvența infracționalității la
băieți este dublă față de cea comisă de fete.

DELICVENȚII OCAZIONALI ȘI DELICVENȚII CRONICI

M. Wolfgang și colegii săi au putut calcula frecvența oficială a delicvenței, care a

dus la definirea următoarelor categorii:
 non-delicvenții (nici un contact cu poliția între 10-17 ani)
 delicvenții necronici sau ocazionali (între 1 și 4 contacte cu poliția)
 delicvenții cronici (cu mai mult de 5 contacte cu poliția)
Motive: diferența în funcție de veniturile părinților, nivelul școlar, apartenența etnică, etc.

Delicvența în grup. Multe acte de delicvență sunt produse în grup. Delicvenții se

organizează în bande și grupuri. Bandele sunt organizate, au o ierahie stabilită și
acționează pe un teritoriu într-o gamă vastă de activități antisociale. Grupurile sunt
asocieri puțin structurate și ierarhizate, membrii lor se pot muta după bunul plac.
Delicvenții tind să-și modifice modul de atacare odată cu vârsta, practicând din ce în ce
mai rar delicvența în grup înlocuid-o cu cea de unul singur.

Acte tipice de delicvență:

 furturile (furturile de mașini și spargerile)
 agresiunile - atacurile înarmate
 violurile
 omuciderile

CORUPȚIA

Corupția reprezintă un fenomen antisocial deosebit de intens, grav și periculos,

întrucât favorizează interesele unor indivizi care dețin funcții și atribuții publice în
societate, transformându-le în surse “secundare” de venituri, afectând intersele
majorității indivizilor (însușirea, deturnarea și folosirea resurselor publice în interes
personal).

În sfera noțiunii de corupție sunt incluse 4 categorii de delicte:

 Luarea de mită (corupția pasivă)
 Darea de mită (corupția activă)
 Traficul de influență
 Primirea de foloase necuvenite.

Fenomenul corupției include ansamblul de activități, acte, fapte și acțiuni comise

de indivizi, grupuri și organizații (corupt și corupător) și care pot îmbrăca diverse forme:
 Corupția ecomonică (acțiuni ilicite ale agenților economici)
 Corupția profesională (actele și faptele funcționarilor publici)
 Corupția politică (trafic de influență, finanțarea ilegală a campaniilor electorale,
manipularea consilierilor și funcționarilor publici)