Alexandru Lăpușneanul, Costache Negruzzi

- nuvelă istorică de factură romantică -

Nuvela este specia genului epic, în proză, de regulă cu un singur fir narativ, ca
întindere situată între povestire și roman, cu un conflict puternic ce determină
evoluția personajului principal.
În literatura română, cel care a pus bazele nuvelei istorice a fost Costache
Negruzzi. Nuvela „Alexandru Lăpușneanul” a fost publicată în primul volum al
revistei „Dacia literară” în 1840 și este o dovadă clară că autorul ei a urmat
programul cultural preconizat de Mihail Kogălniceanu, acesta recomandând
scriitorilor să se inspire din trecutul istoric, din folclor și din frumusețile naturii.
Sursa de inspirație a lui Negruzzi a fost cronica lui Grigore Ureche, capitolul
despre domnia lui Alexandru Lăpușneanul, intitulat „Când a omorât Alexandru-Vodă
47 de boieri”. Din letopiseț, Negruzzi preia nu doar evenimentele majore prezente în
nuvelă, ci și atitudinea domnitorului față de marea boierime, cruzimea acestuia,
sadismul și câteva replici memorabile. Însă, nuvela, ca operă literară, nu este
interesată de prezentarea veridică a unor fapte istorice, ci doar pornește de la
acestea, conturând un univers ficțional în care scriitorul se abate de multe ori de la
adevărul prezentat de cronica lui Ureche.
Astfel, se știe că vornicul Moțoc nu mai trăia în a doua domnie a lui Lăpușneanul,
iar boierii Spancioc și Stroici fuseseră executați la Liov, în Polonia, acuzați de
trădare. Această modificare istorică este folosită de autor pentru a-i contura în
antiteză pe Moțoc, pe de o parte, boierul intrigant, avid de putere, cinic, trădător și
laș, și, pe de altă parte, pe Spancioc și Stroici, boieri tineri, patrioți, iubitori de neam
și dornici să elibereze țara de despotismul unui tiran.
Titlul nuvelei evidențiază personajul principal, eponim, Alexandru Lăpușneanul,
domnul care are o atestare istorică, fiind prezentați ultimii cinci ani de domnie ai
acestuia (1564-1569).
Structura compozițională a nuvelei este determinată de prezența a patru capitole,
fiecare capitol fiind precedat de către un motto cu rol rezumativ: capitolul I - „Dacă
voi nu mă vreți, eu vă vreu...”, capitolul II - „Ai să dai samă, doamnă!...”, capitolul III -
„Capul lui Moțoc vrem...”, capitolul IV - „De mă voi scula, pre mulți am să popesc și
eu... ”. Cele patru motto-uri sunt echilibrate în raport cu întregul fiecărui capitol,
fiindu-i specific câte un moment al subiectului: capitolul I - expozițiunea, capitolul II -
intriga, capitolul III - punctul culminant, capitolul IV - deznodământul, desfășurarea
acțiunii având loc pe durata celor patru capitole.
Naratorul este omniscient și dovedește o bună cunoaștere a gândurilor, intențiilor
și psihologiei personajelor; evidențiază uneori contradicția dintre ceea ce afișează și
ceea ce intenționează acestea, trădându-și, astfel, obiectivitatea prin câteva câteva
epitete, precum „mârșavul curtean” sau „deșănțata cuvântare”.
Spațiul desfășurării acțiunii este Curtea Domnească și Cetatea Hotinului din
Moldova secolului al XVI-lea, din timpul celei de-a doua domnii a lui Alexandru
Lăpușneanul.
Nuvela se află la confluența mai multor curente literare: realism, romantism și
clasicism. Ca trăsături realiste, se observă descrierea minuțioasă a decorului și a
ținutelor vestimentare, un grad ridicat de obiectivitate narativă, omnisciența
naratorului, prezența unor aspecte sociale. Autorul reușește ca nimeni altul să redea
culoarea epocii respective, prezentând demnități, funcții și ranguri boierești specifice
secolului al XVI-lea: vornic, paharnic, armaș, spătar, logofăt. Tot de culoarea locală
țin și arhaismele, abundența lor observându-se în vestimentația doamnei Ruxanda.
Tot realistă este și descrierea domnitorului din capitolul al III-lea, scena venirii la
biserică, în care Lăpușneanul mimează împăcarea cu boierii: „Împotriva obiceiului
său, Lăpușneanul, în ziua aceea, era îmbrăcat cu toată pompa domnească. Purta
coroana Paleologilor și, peste dulama poloneză de catifea stacojie, avea cabanița
turcească”.
Romantismul nuvelei este evidențiat prin temă, interesul pentru istorie, atmosfera
de mister medieval, și, mai ales, prin personaje. Lăpușneanul este un personaj de
excepție, pus să acționeze în situații neobișnuite. Este, în același timp, un personaj
a cărui viață este lipsită de demnitate, după cum îi va fi și moartea.
Lăpușneanul reprezintă o ipostază degradantă a domnitorului, departe de
măreția lui Ștefan cel Mare sau Mihai Viteazul, trăind într-o epocă decadentă și
ignorând interesele poporului. Negruzzi recunoaște meritul voievodului de a fi
încercat să lupte împotriva tendințelor anarhice ale boierimii, însă tortura și crima,
firea sa despotică și crudă au dus la un eșec politic și au lăsat, după cum aprecia în
finalul nuvelei, „o pată de sânge în istoria Moldaviei”.
Principala modalitate de caracterizare a personajelor este antiteza romantică:
Lăpușneanul/doamna Ruxanda, vornicul Moțoc/boierii Spancioc și Stroici.
Structura romantică este susținută de câteva scene reprezentative, cum ar fi
scena finală a morții domnitorului, desfășurată într-o atmosferă sumbră, seara
târziu, după venirea în cetate a celor doi boieri pribegi. Scena uciderii celor 47 de
boieri este semnificativă pentru trăsăturile romantice, o scenă în care naratorul
notează reacțiile sufletești ale domnitorului, subliniind anomalia sa morală. Acesta
privește masacrul și râde, ceea ce indică o anumită patologie a vinei, o satisfacție
morală pe care i-o dă cruzimea sa înnăscută.
Între trăsăturile clasice ale nuvelei se includ exprimarea solemnă și
moralizatoare, prezentarea riguroasă a evenimentelor și structura compozițională
echilibrată, ce dă nuvelei aspect de operă dramatică.
Referindu-se la îmbinarea diferitelor stiluri în nuvelă, criticul Alexandru Piru
aprecia că Negruzzi este „un clasic al Romantismului”, iar George Călinescu afirma
că „nuvela istorică Alexandru Lăpușneanul ar fi devenit o scriere celebră ca și
Hamlet, dacă literatura română ar fi avut în ajutor prestigiul unei limbi universale”.
În concluzie, prin temă, prin personajele inspirate din cronici, prin structură și prin
ficționalizarea adevărului istoric, prin limbaj și registru stilistic, „Alexandru
Lăpușneanul” este o nuvelă istorică de factură romantică apărută în contextul
literaturii pașoptiste, urmând programul estetic recomandat de Mihail Kogălniceanu
în „Dacia literară”.