Cicero ca orator

Cuvântările lui Cicero se pot împârţi în pledoarii şi cuvântări politice.A fost un foarte mare avocat ,fiind
atras mai mult de procesele penale ,care erau în legătură strânsă cu viaţa politică .
Activitatea politică şi oratorică îl consacră ca "rege al baroului",optimus orator . Majoritatea
discursurilor sale au fost rostite fie în faţa unui tribunal ,fie în faţa senatului ,fie în faţa unei adunări
publice. Discursurile sale judiciare, de apărare (pro) se împletesc cu cele politice, de acuzare (in).
Dintre acestea le amintim pe cele mai importante: In Catilinam, In Verrem, Pro Murena, Pro Milone,
Philippicae, Pro Placio.
Cicero a fost admirat şi apreciat de Quintilianus (Arta oratorică, X, 1, 112) : "Pe bună dreptate
contemporanii lui l-au numit regele baroului, iar posteritatea a ajuns să vadă în Cicero nu un om , ci
simbolul elocinţei".
Elocinţa lui Cicero s-a perfecţionat în decursul vieţii sale. Când şi-a început cariera de avocat, în
elocinţa romană era la modă curentul asianic, caracterizat pintr-un exces de patos, folosit de oratorii
respectivi prin toate mijloacele. Un stil artificial şi încărcat, o gesticulaţie exuberantă. Primele
discursuri ale lui Cicero au fost rostite sub această influenţă asianică.După călătoria în Asia, Cicero va
reuși să-şi nuanţeze discursurile îmbinând asianismul cu aticismul (argumentaţie simplă, logică, fără
înflorituri), îmbinare preluată de la retorul Molon din Rodos.
Elocvenţa oratorului excelează prin:
 Naraţiuni –expunera situaţiei este de un pitoresc, de o claritate şi de o abilitate fără pereche.
 Prin arta de a atrage şi a încânta pe judecători şi auditori; el întrebuinţează anecdote potrivit
circumstanţelor, gluma vie şi variată, tablouri pitoreşti şi variate. Foloseşte insinuarea cu deosebită
abilitate şi tact. Oratorul reuşeşte să ducă auditoriul încotro vrea el.
 Pateticul –el însuşi prin temperament reuşeşte să se emoţioneze repede şi se identifică, cu toată
simţirea lui cu cauza pe care o susţine.Cicero are talentul de a stârni în sufletul auditorilor
sentimentele dorite de el.
 Emfază –urmărind efectele oratorice, el exagerează şi cade în emfază (fiind un mare maestru în a
stăpâni auditorii prin punerea în mişcare a sentimentelor, el dă uneori în pledoarii mai puţină atenţie
argumentării juridice, ocolind miezul problemei).
 Discursul- Cicero a folosit ca armă de luptă discursul, nu numai pronuţându-l, ci şi scriindu-l.
Cicero se va ocupa de arta discursului, arătând în tratatele sale de retorică tipul discursurilor,
scopul, etapele rostirii şi redactării lor, precum şi părţile componente ale unui discurs.
Un exemplu de artă oratorică îl constituie fără îndoială, discursul "In Catilinam Orationes Quattuor".
Cicero dă dovadă de mare energie şi alternează magistral ,adresările muşcătoare către Catilina cu
monologul. Oratorul îl acuză pe Catilina de complot împotriva statului şi-i cere să plece din Roma.În
anul 63 a. Ch., în timpul consulatului, informat de complotul lui Catilina din noapte de 6-7 NOV.,
Cicero convoacă senatul în templul lui Iuppiter Stator, şi prin măsurile luate zădărniceşte complotul.
Rosteşte prima Catilinară şi are loc plecarea lui Catilina din Roma. În 9 nov., în for Cicero îşi motivează
în faţa poporului conduita şi-i ameninţă pe conjuraţii rămaşi la Roma. Rosteşte cea de-a doua
Catilinară. În 3 dec.,graţie scrisorilor găsite asupra deputaţilor alobrogilor, Cicero reuşeşte stăvilirea
complotului. Le comunică senatorilor ce urma să se întâmple şi informează poporul prin cea de-a treia
Catilinară. La 5 dec., Cicero consultă senatul în privinţa pedepsei rezervate conjuraţilor. Pronunţă cea
de-a patra Catilinară.
Oratorul adaptează părţile discursului la scopul urmărit:
Exordium:- principium (introducere în problema aflată în discuţie)
Pentru îndrăzneala lui neînfrânată, Cicero îl atacă pe Catilina ex abrupto (direct ,fără introducere )
procedeu retoric de mare efect utilizat de orator.
-insinuatio ( atragerea bunăvoinţei auditorilui)
Cicero urmăreşte să-şi atragă senatul d partea sa, amintind de asprimea măsurilor pe care înaintaşii le
luau împotriva duşmanilor periculoşi pentru stat.
Narratio:-confirmatio (prezentarea probelor pe care auditoriul este convins de adevărul celor
susţinute.
Cicero prezintă uneltirile conjuraţilor puse la cale în Etruria şi la Roma, reuniunea din casa lui M.
Porcius Laeca. Catilina trebuie să părăsească Roma deoarece planurile îi sunt conoscute, este urât de
toţi cetăţenii, chiar şi de fiinţa ideală a patriei (prima prosopopee).
-reprehensio-refutatio (respingerea argumentelor adversarului ).
Consulul se justifică de ce nu la exilat sau executat. Patria îi reproşează consulului indulgenţa faţă de
Catilina (a doua prosopopee).
Peroratio:-enumeratio (rezumarea ideilor principale).
-indignatio (provocarea unor stări de indignare). -conquestio (plângerea, stârnirea milei).
Cu ajutorul zeilor şi datorită vigilenţei consulului, Roma va fi salvată.
În Catilinare efectul scontat de orator este fără îndoială uimirea senatorilor şi surprinderea lui catilina,
care aşa cum aflăm chiar din text, era prezent la şedinţă. Pe lîngă interogaţiile retorice, care abundă şi
deschid totodată pasajul citat:Quousque tandem abutere……, oratorul latin utilizează ca tehnică de
convingere a auditoriului monologul scurt, cu structură eliptică din punctul de vedere al sensului pe
care îl poartă. Funcţia conotativă a limbaului ciceronian se remarcă în adresarea directă:observăm
vocativul repetat Catilina, precum şi alte nenumărate repere de personalizare a receptorului:verbele la
persoana a II- sg.(abutere, sentis, vides, fueris, egeris, etc.) şi formele pronominale de persoana a II-
a sg.:tus, te, tuam.
Fragmentul prezentat relevă o structură artistică deosebit de interesantă: observăm triadele incisive
ale lui Cicero, atunci când se adresează lui Catilina, precum şi o favorizare a climaxului(gradaţia
ascedentă): Nihilne te……… .Nihil ..nihil ..constituie o anaforă (repetarea aceluiaşi cuvânt) , care are
menirea de a accentua insensibilitatea lui Catilina, precum şi lipsa lui de scrupule.
Se impune să amintim aici inserarea de către Cicero a unor elemente de variaţie:mirarea , indignarea
pe care o simte oratorul atunci când îl zăreşte pe Catilina printre participanţii la discuţii, este redată cu
succes de repetarea lui vivit…….. .Un al doilea element al elocinţei sale este celebra exclamaţie
retorică, O tempora! O, mores!, exclamaţie pe care o întâlnim şi în alte discursuri ciceroniene: In
Verrem, Pro rege Deiotaro.
Stilistic, textul mai conţine aliteraţii: Praesidium Palatii, teneri tuam, vivit vivit, oferind pasajului o
puternică muzicalitate.
Titus Petronius Niger

Prozator. A activat la curtea împăratului Nero. Tacitus îl menţionează în Annalele sale ca unul dintre
cei mai spirituali oameni de cultură romani vorbele sale de duh circulând în toată Roma. Împlicat în
conjuraţia lui Piso organizată împotriva lui Nero se sinucide.
Cea mai importantă creaţie a sa (şi unica de fapt), Satyricon, păstrată în stare frgmentară este una
dintre cele mai valoroase producţii literare ale antichităţii clasice. Filoanele sale de inspiraţie se
integrează tiparului romanesc fundamenal, întrâo strucutră unitară şi totodată complexă.
Titlul operei apare sub forme diferite în manuscrise : Satirae Petronii Arbitri (variantă care întruneşte
aprobarea unanimă a specialiştilor), dar şi Stirirarum libri sau Petronii Arbitri Satyri fragmenta.
Satirycon este genitivul plural al adjectivului grecesc satyrikos.
S-au păstrat fragmente numai din cărţile XV şi XVI. Satiryconul povesteşte la persoana I peripeţiile
prin care trec Encolpius, naratorul acţiunii, şi alte personaje care-l însoţesc. În ediţiile moderne,
fragmentele rămase întrunesc 141 capitole. Din acestea 25 deapănă întâmplări uneori numite
Aventurile lui Encolpius, în care eroul povestirii, un student improvizat, cutreieră difrite locuri şi
întâmpină tot felul de tribulaţii. Urmează episodul principal, Cena Trimalchionis (Banchetul oferit de
Trimalcho), unde naratorul şi prietenii săi, profesorul Agamemnon, un tânăr Ascyltos, şi adolescentul
Giton petrec la ospăţul bogatului libert Trimalchio (cap. 26-7 . Ultima parte poartă titlul de
Aventurile lui Eumolpus. Encolpius se alătură lui Eumolpus, un bâtrân poet vagabond, şi Giton şi
pleacă împreună pe mare. Ei naufragiază la Crotona unde intră în anturajul vânătorilor de testamente.
Aici Eumolpus se dă drept un bogat naufragiat fără moştenitori. Fragmentele se încheie cu o scenă de
un grotesc senzaţional. Eumolpus îşi citeşte în faţa mulţimii credule testamentul, declrând că îşi lasă
averea numai acelora care îi vor tăia cadravul în bucăţi şi îl vor mânca în public.
Textul romanului este în proză, dar nu lipsesc nici pasajele în versuri. Satirycon este un roman cu o
strucură complexă dominată de căutarea unor mobile precise, pe baza unei anumite viziuni despre
lume. În cuprinsul său se regăsesc toate episoadele clişee ale romanului grec : peregrinări, călătorii pe
mare marcate de furtuni, întâlniri inopinate, certuri violente, gelozie aprigă, reîntântilri spectaculoase
dar şi tipare ale romanului erotic grec preluate parodic. Nu trebuie să presupunem că Petronius a avut
ca model un roman grec similar. El trebuie considerat un adevărat roman în care au fost introduse şi
tipare străine de gen, convertite în parodii. Opera sa înfăţişează ca o parodie globală de roman erotic
şi ca o sumă, dacă nu ca un ansamblu, de parodii diverse.
Petronius a reuşit să realizeze din toate împrumutuile de tipare o sinteză originală, o structură
romanescă unitară şi complex, în care intriga este pe deplin inventată.
S-a pus întrebarea dacă Petronius a conferit ficţiunii sale o semnificaţie filosofică sau politică. El
repudiază moralizarea, lecţia severă, ostentativă, dar nu şi morala în sine. Se poate afirma că
strucutura romanului comportă două nivele : unul de ficţiune burlescă, evident, altul de profunzime,
de infrastructură filosofică, de căutare a unui destin. Petronius însuşi afirma adeziunea sa la filosofia
epicureică, chiar dacă îi conferă un sens hedonist. El îi persiflează în pasajul Catonii pe stoicii cu
principii rigoriste. Adept al sincerităţii epicureice (cunoştea în detaliu filosofia lui Epicur), el parodiază
divinităţile şi miturile. Pentru Petronius clipa prezentă s-a dovedit a fi cea mai importantă.
Nu trebuie omis faptul că în paginile Satiryconului se desfăşoară un veritabil roman de moravuri,
dominat de personaje bizare din toate mediile sociale.
Petronius s-a dovedit un fin şi atent observator al realităţilor sociale economice şi politice care
dominau lumea romană la începutul veacului I e. n. Un uriaş mecanism socilogc se constituie în
roman. Petronius notează impasul economic care marca lumea urbană din centrul şi sudul Italiei,
slăbiciunile administraţiei, corupţia magistraţilor, venalitatea. Dorinţa oamenilor de condiţie medie de
a mima viaţa rafinată a aristocraţiei din Roma, dar şi cariera publică a unor liberţi (vezi aici Trimalchio)
se constituie în priorităţi ale analizei intreprinse de Petronius.
În Satirycon, Petronius străluceşte prin "invenţie" narativă, printr-un talent de povestitor fascinant. El
poate fi considerat unul dintre cei mai mari povestitori ai antichităţii. Deseori autorul excelează în
utilizarea abilă a imprevizbilului în toate naraţiile sale, folosindu-se îndeosebi de resursele comicului de
situaţie. Scriitura romanului este în aşa fel gradată încât să amuze continuu. Hiperbola, ironia,
calamburul, expresiile familiare sau proverbile, sunt iscusit utilizate pentru a crea şi un comic de
limbaj, nu numai de situaţie. Admirator al clasicilor el nu dispreţuieşte nici exprimarea familiară,
făurind un limbaj colorat, extrem de variat, în care latina populară domină dialogurile personajelor.
Satiryconul s-a bucurat de o mare receptare şi un mare succes la curtea regilor Franţei, iar mai târziu
Balzac l-a considerat un prototip al Comediei umane.

Publius Cornelius Tacitus

Nu se cunosc în mod cert nici locul , nici data naşterii , nici cine i-au fost părinţii . Se presupune că s-a
născut în Gallia Narbonensis şi că a fost fiul lui Tacit , guvernator al provinciei Belgica .Urmează cursus
honorum ( cvestor în 81-82 , edil în 84-85 , pretor în 88 sub Domitian , consul în 97 , pe timpul
domniei lui Nerva , şi probabil , mai târziu proconsul în Africa . Se presupune că ar fi murit în primii
ani a domniei lui Hadrian . Calităţile personale , relaţiile de familie , pregătire retorică şi talentul l-au
ajutat să parcurgă cursus honorum . A început să scrie abia după moartea lui Domiţian , odată cu
instaurarea pe tron a lui Nerva .

Între 96-98 a scris Dialogus de Oratoribus , în 98 Germania , monografie etnografică , în care atrăgea
atenţia asupra pericolului reprezentat de germani pentru poporul roman .În acelaşi an scrie Agricola ,
elogiu funebru al socrului său , dar şi atac mascat asupra lui Domiţian. Redactarea marilor sale opere ,
Historiae şi Annales a urmat după anul 100 . Prima cuprinde evenimentele de la moartea lui Nero până
la moartea lui Domiţian . Analele istorisesc faptele întâmplate de la moartea lui Augustus , până la
anul 66 . lăcomia ostaşilor , superficialitatea , versatlitatea , cruzimea şi , în general lipsa de
discerenământ al oamenilor , setea de putere , desfrâul şi egoismul fără limite al nor împăraţi îi sădesc
în suflet o amărăciune care se adâncşte pe măsură ce istoricul pătrunde mai adânc în tainele
evenimentelor , care sub pana lui , devin adevărate drame sau tragedii . Accentului tragic al naraţiei îi
corespunde stilul concentrat cu nuanţe arhaizante . Serios şi scrupulos în documentare , profund în
analize psihologice , dramatic şi adesea tragic în prezentarea evenimentelor , Tacitus este fără îndoială
, nu numai cel mai mare istoric roman , ci şi un mare artist al cuvântului .
Capodoperele sale sunt însă Historiae ( 14 cărţi ) şi Annales (16 cărţi ) . Principalul motiv al elaborării
acestor opere constă în aceea că istoricii n.au respectat adevărul istoric , fie stăpâniţi de teama de
împăraţii în viaţă ,fie din ură pentru împăraţii defuncţi . Respectarea adevărului , expunerea faptelor
aşa cum s-au petrecut şi explicarea lor cauzală reprezintă adevăratul motiv al scrierii acestor opere .
Deşi recunoştea necesitatea formei de guvernământ existentă-imperiul , nu se putea împăca cu starea
de lucruri existentă . De aceea , toate naraţiile , toate descrierile ce-i aparţin sunt străbătute de
nemulţumire , de tristeţe , de amărăciune , uneori de revoltă , adesea de pesimism .
În Annale ca şi în Historiae , Tacitus este dus de natura subiectului să descrie lucruri şi oameni , să
nareze fapte , să facă analize psihologice , să facă reflecţii morale , politice . Naraţiunea este
procedeul cl mai des întâlnit la Tacitus . Ca toate procedeele întrebiunţate de retoric , naraţiunea este
foarte concentrată .Istoricul nu se limitează niciodată la simpla narare a unui fapt , ci urmăreşte
precizarea unor anumite stări sufleteşti sau idei în sufletul cititorului . Citind opera lui Tacitus , putem
desprinde câteve caracteristici a naraţiunii lui : reducerea expunerii la minimum posibil ; cadrul în care
se petrec faptele , motiv de impresionare a cititorului la alţi istorici , este aproape absent la Tacitus ;
un loc de frunte îl deţine analiza motivelor care determină acţiunile ; întâlnim de cele mai multe ori ,
câteve detalii din portretul nor personaje din care se vede şi atitudinea scriitorului faţă de personajul
respectiv .
Problema portretului , adică a descrierii sistematice a însuşirilor permanente şi caracteristice ale unei
persoane este una foarte clară . Tacitus preferă în cea mai mare parte metoda caracterizărilor
sporadice şi fragmentare , pe care de multe ori nu le face el însuşi , ci le pune în gura unui personaj
sau pe seama opiniei publice . Analizând faptele lui Augustus , Tacitus recunoaşte că împăratul a
instaurat pacea şi liniştea , fără de care nu se putea imagina dăinuirea imperiului destrămat de luptele
civile . dar ămpăratul s-a dovedit a fi un luptător politic : a corupt poporul , a cumpărat bunăvoinţa
ostaşilor prin daruri şi bani , pe cei bogaţi şi de neam şi i-a atras conferindu-le onoruri , şi pe toţi i-a
momit cu dulceaţa liniştii , ăn timp ce concentra treptat în mâinile sale puterea , Tiberius a fost un bun
ostaş , un bun comandant de oşti , un admirabil administrator , a înfrânt de multe ori manifestările
excesive ale Senatului , a încercat să înfrâneze corupţia , dar a fost de o ipocrizie şi cruzime inutile .
Ipocrizia lui Tiberiu îl indignează la culme , ca şi prefăcuta lui reţinere faţă de guvernarea autocrată .
Nero îl scandalizează prin crimele şi orgiile lui , Claudiu , prin stupiditate , Domitian prin cruzime .
Doar pentru Titus găseşte mai mult implict cuvinte de apreciere . Nici structura claselor sociale nu este
pe placul său . Poporul în viziunea lui Tacitus este inconsecvent , fără opinii şi convigeri politice .
Aceasta este , în linii generale , imaginea statului şi a societăţii contemporane privită de ochiul critic a
lui Tacitus .
Prima epocă imperială ( 14-117 )
Dinastia Iulio-Claudienilor ( 14-68 )
• 14-37 Tiberius
• 37-41 Caligula
• 41-54 Claudius
• 54-68 Nero
• 68-69 Galba , Otho , Vitellius

Dinastia Flaviilor ( 69-96 )

• 69-79 Vespasianus
• 79-81 Titus
• 81-96 Domitianus

Dinastia Antoninilor ( 96-192 )

• 96-98 Nerva
• 98-117 Traianus
• 117-138 Hadrianus

Concepţia dspre istorie

Istoria în viziunea lui Tacitus reprezintă expunerea faptelor în adevărata lor lumină , sine ira et studeo
; respectă adevărul istoric –veritas , fides ; explică , analizează cauzele evenimentelor istorice ratio
causeque rerum ; narează faptele istorice , respectând normele elocinţei , în vederea impresionării şi
convingerii lectorului , eloquentia.
_________________
Cicero : In Catilinam orationes quattuor

1. Contextul social-politic
Conform tradiţiei, in 509 a.Cr., in urma alungării regelui etrusc Tarqinius Superbus se instaurează
republica. Prin victoria de la Actiun in 31 a. Cr. şi preluarea puterii de către Octavianus, republica
primeste o noua denumire - principatul. De iure este principat, de facto este monarhie.În cei cinci sute
de ani de existenţă, Roma a evoluat surprinzător de rapid, dintr-un obscur oraş-stat devine în sec al
III-lea a. Cr stăpâna Italiei, iar la începutul sec. al II-lea p. Cr, stăpâna lumii în timpul lui Traianus.
Republica romană e sortită dispariţiei tocmai pentru că instituţiile republicane, concepute pentru
funcţionarea unui oraş-stat nu s-au adaptat suficient la nevoile realităţii istorice ale sec. I a. Cr.
Aparatul de guvernare – consiliul, senatul– era dominat de aristocratie, procedurile de votare îi aveau
în vedere pe cetăţenii din clasele superioare, iar sistemul patronatului contribuia la decalajul dintre
bogati şi săraci.
Odată cu dezvoltarea statului roman, presiuni noi au subminat supremaţia senatului, creându-se asfel
un vid de putere. Războaiele civile reflectă exact breşa creată in guvernarea republicană, prin
tendinţele dictatoriale ale unor comandanţi, siguri pe legiunile lor, precum: Sulla, Crassus, Pompeius, ,
Caesar, Octavianus. Aceşti oameni politici şi comandanţi militari nu-şi mai fac scrupule, chiar dacă
Roma, patria-mamă, e ameninţată de război civil.
Autoritatea senatului păleşte în faţa ambiţiilor politice ale unor grupuri de interese sau personalităţi ale
vremii. Se formulează tot felul de soluţii de salvare a republicii. Cicero propune armonizarea claselor
sociale, conduse de un moderator echidistant, care să imprime guvernării cumpătare, impaţialitate şi
consecvenţă politică. Aşadar, Cicero în opera sa De republica propune o formă de guvernământ mixtă
(moderate premixta) cu elemente politice specifice monarhiei, aristocraţiei şi democraţiei. Cel care
dorea salvarea republicii piere, fiind eliminat de pe scena istoriei.
2. Contextul literar
Roma – centru multicultural – atrage ca un magnet poeţi, filozofi, profesori, îndeosebi retori. În sec. I
a. Cr s-au dezvoltat toate genurile si speciile literare. Progresiv se constituie clasicismul, întemeiat pe
cultul armoniei şi simetriei, pentru adecvarea dintre conţinutul operei şi mijloacele de expresie. În
poezie a strălucit Titus Lucretius Carus, autor al unui amplu poem filozofic De rerum natura. Apoi se
dezvoltă alexandrinismul roman promovat de poeţii neoretorici care promovează un lirism centrat pe o
artă elegantă, simplă, voit neconformistă, cel mai semnificativ exponent fiind Gaius Valerius Catullus.
În proză se disting Cicero, autor al unei opare plurivalente, Caesar, care îşi narează războaiele,
Sallustius, Cornelius Nepos şi Varro.
3. Cicero – Operă. Temă. Relaţia individ – comunitate – stat.
În privinţa operei lui Cicero, fie câ ne referim la tratatele de retorică (Orator, De oratore, Brutus,) , fie
la discursuri (In Catilinam orationes quattuor) , fie la tratatele de filozofie (Despre supremul bine şi
supremul rău, De amicitia, etc), fie la scrisori, se evidenţiază drept temă elogiul statului roman. Opera
lui evidenţiază legătura indisolubilă dintre individ - comunitate – stat. Cicero îşi propunea să-i
înarmeze pe cetăţenii romani cu arma puternică a cuvântului pentru a oferi statului roman oameni
politici calificaţi. Ca filozof, se străduieşte să legitimeze politica imperială a Romei şi să dea imperiului
o ideologie şi, totodată, să-l înarmeze pe cetăţeanul roman cu o morală susceptibilă de a-l face mai
apt ca apărător al statului.
Astfel, Cicero se înscrie pe una din liniile dominante ale mentalităţii romane tradiţionale, potrivit căreia
supremul ideal uman era cetăţeanul ca om politic şi militar
4. In Catilinam.. subiectul
Trecând repede prin scara treptelor din „cursus honorum”, „cel mai cult om al vremii” ajunge în 63 a.
Cr pe trepta supremă a conducerii de stat, consul. În această calitate, va avea dificila misiune de a
salva republica de aşa numitul compot al lui Catilina, când marele şi iscusitul orator a vorbit, apărând
interesul proprietarilor care i-au dat titlul de „pater patriae”. Cicero demască acţiunile lui Catilina
informând senatul cu cele ce se urzesc.
În acea perioadă, activităţile politice desfăşurate în folosul democraţiei se îmbinau cu intrigi de culise.
Complotul lui Catilina din 63 a. Cr indică o agravare a crizei politice şi sociale. Cămătăria, de exemplu,
luase proporţii nemaiîntâlnite. Drept urmare, contractarea de datorii a căpătat o mare răspândire atât
în rândurile plebei, cât şi în rândurile aristrocraţiei. Anularea datoriilor a fost lozinca lui Catilina.
(tabule novae), prin care şi-a câştigat popularitatea. De fapt, Catilina urmărea să instaureze o nouă
dictatură ceea ce a contribuit la lipsa lui de popularitate în faţa societăţii romane şi la triumful lui
Cicero.
Cele patru Catilinare (In Catilinam orationes quattuor) rostite în toamna anului 63 a. Cr relevă
confruntarea făţişă dintre partida optimaţilor, în fruntea cărora se afla Cicero, şi cea a popularilor al
căror reprezentat devine ambiţiosul Catilina.
Catilina I , cu celebrul ei exordium ex abrupto a fost pronunţată în senat când trebuia să se declanşeze
revolta armată pusă la cale de Catilina. Surprins să-l vadă printre senatori, Cicero, indignat de
îndrăzneala lui, izbucneşte vehement cerându-i să se autoexileze, deoarece planurile lui sunt date în
vileag .
4. Principalele aspecte ale discursului ciceronian constau în argumentaţie, în mărci oratorice, dar şi în
elemente stilistice. Din punctul de vedere al lui Cicero, oratorul de excepţie este o personalitate
complexă, produs nu numai al talentului, ci şi al unei vaste culturi umaniste, care-i dezvoltă
capacitatea de a regândi datele realului. Oratorul este un luptător autentic, care îşi asumă valorile
morale şi civile ale timpului său şi le dă glas cu forţă şi convingere.
Părţile discusului ciceronian sunt:
a. exordium, care cuprinde:
• principium (introducere în subiect)
• captatio benevolentie (atragerea simpatiei auditoriului)
b. narratio (relatarea evenimentelor) care cuprinde:
• partititio (prezentarea argumentării)
• confirmatio (argumntaţia)
• reprehensio (respringerea argumentelor adversarului/ acuzarea)
c. peroratio ( încheierea), structurată în :
• enumeratio (enumerarea ideilor principale)
• indignatio/amplificatio (se provoacă indignarea, prezentând argumentele în defavoarea adversarului)
• conquvestio/commiseratio (impresionarea auditoriului, stârnirea milei).
Discursurile lui Cicero relevă şi cele trei calităţi necesare pentru a fi unul de excepţie: probare, flectere
şi delectare.
Dintre mărcile oratorice şi stilistice menţionăm în primul rînd interogaţiile retorice directe , în cascadă,
care relevă atât indignarea oratorului, cât şi o figură retorică prin care se doreşte impresionarea
auditoriului. Interogaţiile şi excclamaţiile retorice sunt de multe ori reunite într-o apostrofă. Mai sunt
folosite : hiperbola, enumeraţia (gândită uneori ca un climax/anticlimax), perifraza (înlocuirea prin mai
multe cuvinmte a unei singure noţiuni), metafora.
Vocativul şi exclamaţiile creează un hiatus în cadrul discursului, o pauză de mare efect. Această oprire
neaşteptată în fluxul discursului poate semnifica atât ideea că Cicero a ajuns să trăiască într-o lume
atât de putredă încât oricine poate să ridice armele contra patriei, cât şi dezanmăgirea că acest cap al
conjuraţilor este încă în viaţă, datorită slăbiciunii instituţiilor statului.
5. Valoarea documentară a operei e dublată de cea literară. Unul din meritele esenţiale ale lui Cicero
este şi acela de a fi contribuit la ridicarea limbii latine pe o treaptă care nu mai fusese atinsă înaintea
lui. Alături de Caesar, Cicero a ridicat fraza latină la perfecţiunea perioadei lungi şi echilibrate, logica în
expunere nefiind egalată decât de distincţia formei.
VERGILIU – ENEIDA

INTRODUCERE Opera vergiliană a fost creată într-o perioadă de 20 de ani, pe etape marcate de apariţia succesivă a Bucolicelor
şi a Georgicelor . Eneida, care concentrează într-o sinteză artistică originală întreaga spiritualitate din care a izvotât, a fost
editată după moartea poetului.
GENEZA. Legenda lui Aeneas (personaj care apare şi in Iliada), care circulase sub diverse varianteîn tradiţia post homerică,
fusese consacrată la Roma în sec al III-lea a.Cr prin epopeile lui Naevius şi Ennius ajungând cu timpul o valoare nu numai
naţională , ci şi dinastică; recunoscut ca întemeietor al poporului roman, troianul Aeneas trecea drept şi strămoş al gintei Iulia
din care Augustus făcea parte ca fiu adoptiv al lui Caius Iulius Caesar.
SPECIA. Ca specie literară, Eneida este o epopee, dar Vergiliu va reînnoi acest concept printr-o formulă originală: ea nu va mai fi
o succesiune cronologică de evenimente legendare şi istorice, ca la predecesori, ci o adevărată „regândire” în lumina legendei a
întregii istorii romane.
TEMA. Prin ficţiunea poetică a inversării dimensiunilor timpului, trecutul istoric apare ca o proiecţie în viitor a unui plan divin
prestabilit. ISTORIA ROMANĂ capătă, astfel, în întregime, sensul şi justificarea unei împliniri necesare destinului (fatum), de
care este aprioric determinată.
STRUCTURA. SUBIECTUL.Epopeea cuprinde două părţi, dintre care: prima parte – primele şase cărţo – este povestită călătoria
lui Aeneas şi a tovarăşilor săi de la plecarea din Troia până la sosirea în Latium; în partea a doua – ultimele şase cărţi – susnt
înfăţişate luptele dintre troieni şi populaţiile localnice din Latium, sub conducerea lui Turnus, regele rutulilor.
Vergiliu îşi începe opera cu o invocaţie, prezentând apoi momentul când troienii, în frunte cu Aeneas, se aflau în al şaptelea an
al rătăcirii pe mare, când flota lor, în drumul către Sicilia şi Italia, a fost aruncată de furtună pe ţărmul Africii, în Cartagina. Aici
troienii sunt primiţi de regina Dido. În timpul banchetului organizat în cinstea oaspeţilor, regina îl roagă pe Aeneas să
povestească despre războiul care a dus la pieirea Troiei şi despre suferinţele îndurate de troieni pe mare şi pe uscat. (cartea I)
În cartea, a II-a Aeneas prezintă trista poveste. El expune viclenia grecilor, episodul lui Laoocon şi orbirea troienilor care îşi pierd
dreapta judecată şi introduc în cetate calul plin de duşmani. Mai este descrisă incendierea Troiei, apariţia umbrei lui Hector care
îi dezvăluie lui Aeneas destinul său. Luând cu sine penaţii, pe tatăl său Anchise, soţia Creusa, fiul Ascaniu şi un grup de prieteni,
vor porni pe mare , spre Italia, unde vor întemeia o nouă cetate, mai mare şi mai puternică decât Troia.Cartea se încheie cu
pierderea Creusei, a cărei umbră îi explică rostul absenţei ei: aşa este voinţa zeilor.
Apoi, în cartea a III-a, se prezintă peripeţiile lui Aeneas. El ajunge în Tracia, apoi la Delos, în Epir, în munţii Ceraunieni, apoi în
Sicilia Aici îşi pierde şi tatăl, pe Anchise. Plecând spre Latium , e aruncat de furtună pe ţărmul Cartaginei.
Cartea a IV-a continuă cu povestea de dragoste dintre Dido şi Aeneas. Sunt prezentate frământările sufleteşti ale reginei Dido,
sfâşiată de sentimente contradictorii: respectul faţă de memoria soţului decedat, Sychaeus, şi dragostea ce o nutreşte pentru
eroul troian.. Sfătiută de sora ei Ana şi îndemnată de propria-i pornire , Dido încearcă să-l reţină pe Aeneas la Cartagina, unde,
împreună, vor putea înălţa cea mai de seamă cetate a lumii. Dar destinul , zeii, vecinii le sunt potrivnici. Aeneas îşi contină
călătoria, iar Dido, disperată şi sfâşiată de remuşcări, , îşi pune capăt zilelor cu o sabie.
Porniţi din nou la drum, troienii se opresc în Sicilia, unde se organizează jocuri funebre în cinstea lui Anchise. Către sfârşitul
cărţii a V-a , femeile se răzvrătesc şi dau foc corăbiilor. Dar Aeneas, cu câţiva luptătorise îndraptă spre Italia. Debarcă la Cumae,
unde e ajutat de sibylla Deiphobe să coboare în Infern. Acolo îl va întâlni pe tatăl său care îi enumeră pe viitorii eroi ai istoriei
romane. Ieşind din Infern, se îmbarcă şi ajunge în Latium. (cartea a VI-a)
A doua parte a Eneidei cuprinde luptele purtate de troieni cu populaţiile locale, de aceea Aeneas se vede nevoit să încheie o
alianţă cu regele Evandrus. La iniţiativa mamei sale, zeiţa Venus, Vulcan îi făureşte un scut cu simboluri care dezvăluie momente
din istoria Romei. În bătăliile date, pier în luptă Pallas, fiul lui Evandrus, Lausus, fiul lui Mezentius, Camilla, conducătoarea
călăreţilor vosci. Războiul şi epopeea se termină cu ciocnirea dintre Aeneas şi Turnus, regele rutulilor, luptă în care eroul troian
obţine victoria definitivă.
MISIUNEA LUI AENEAS. CARACTERIZAREA. Faptele legendare, pe lângă propria lor semnificaţie, au încă una, care le raporteazăîn
permanenţă la un viitor pe care-l condiţionează şi-l simbolozează în acelaşi timp. Astfe, se poate afirma că există mai multe
planuri suprapuse, în care mitul, istoria şi actualitatea sunt tratate simultan.
Misiunea lui Eneas este aceea de a întemeia Roma – cetatea universală şi etrnă. Roma este faza definitivă în care va retrăi Troia
însăşi, prin perpetuarea Pergamului ei etern, justificându-şi visele de dominaţieasupra lumii prin îndeplinirea unui act de justiţie
voit de destin. Eneida dă astfel o replică directă Iliadei: învinşiivor deveni învingători, iar eroismul lor are la bază tăria morală a
celor care, având conştiinţa unei misiuni, acceptă toate sacrificiile pentru a o împlini.
Aeneas este „omul sub povara destinului istoric”, al unui destin. El îşi asumă răspunderea viitorului unui neam întreg Trăsătura
sa definitorie este pietas, o virtute specific romană, care definea un complex de calităţi morale, în sensul respectului şi fidelităţii
în îndeplinirea îndatoririlor faţă de zei, faţă de patrie şi familie. Eroul îşi sacrifică viaţa personală, nu însă fără o luptă interioară.
La Aeneas, virtus devine un eroism moral, bazat mai mult pe capacitatea stoică de a îndura, de a-şi păstra fermitatea în mijlocul
nenorocirilorşi încercărilor vieţii. Începe prin a fi un învins, un exilat(epitetele „victus”, „profugus” apar frecvent în primele cărţi,
definindu-i starea de spirit. Evoluţia lui se va desfăşura în raport cu progresiva cunoaştere a misiunii sacre cu care este învestit.
La îneput, descurajat şi şovăitor, el îşi va cuceri fermitatea şi siguranţa odată cu treptele conştientizării, trasate de semnele
divine, înaintând cu preţul renunţării de sine într-o iniţiere spirituală ce va culmina cu coborârea în Infern.
DIDO. Într-o atmosferă plină de lirism, în cartea a IV-a, se desfăşoară tragedia Didonei, nefericita regină a Cartaginei. Portretul
ei, atât fizic , cât şi moral, atrage de la început simpatia odată cu declanşarea dramei la care asistăm, iar numele eroinei este
însoţit de epitetul „infelix” (nefericita) ceea ce sugerează durerea, suferinţa ei.
Evoluţia Didonei dezvăluie într-o fiinţă exemplară drama pasiunii învinse în lupta inegală dintre om şi fatum, când omul,
incapabil de a discerne limitele proprii condiţii, se ridică într-un dureros protest împotriva unei forţe care-l depăşeşte,
conducându-l inevitabil către un sfârşit tragic.
Noua iubire, abia definită, tulburată de sentimentul vinei (culpa) faţă de memoria soţului mort, declanşează conflictul dintre
pasiune şi raţiune. Dido reacţionează ca o femeie romană, care, deşi se putea recăsători legal, nu se bucura, prin tradiţie, de
întreaga consideraţie decât dacă aparţinuse unui singur soţ (univira).
Dialogul cu sora ei Anna este mai degrabă o zbatere interioară, provocată de lupta impulsurilor contradictorii într-un suflet
nehotărât. Argumentele surorii se suprapun doar ca o motivare exterioară pentru Dido în autoamăgirea conştiinţei, a cărei
fragilitate cedează în faţa pasiunii, fără a-şi găsi astfel împăcarea cu sine. Aparenta linişte sub care Dido cutreieră templele,
cercetând semnele divine, nu este decât expresia tăcută a unei mari încordări şi înfrigurate nelinişti, specifică celui ce se lasă
mistuit de o dilemă nemărturisită.
Eroina este o victimă, dar o victimă culpabilă, asemeni eroilor tragici. Lăsându-se absorbită de pasiune, după ce se lăsese
amăgită de simulacrul căsătoriei, ea va comite un exces, intrând astfel în conflict cu destinul. De fapt, pasiunea ei o antrenează
într-un triplu conflict: cu sine, cu Aeneas, cu destinul.
Prin versul”bunul meu nume înainte de a te cunoaşte”, Vergiliu sugerează ideea că În sufletul ei se naşte o remuşcare
chinuitoare a reginei ce şi-a pierdut demnitatea pentru un sentiment trădat; de aici şi adresarea distantă „oaspe”. Se poate
ghici în această înstrăinare faţă de Aeneas, şi începutul unei înstrăinări faţă de sine a celei ce nu mai poate găsi, în propria fiinţă,
nici un suport moral, de aceea gândul inutilităţii vieţii va deveni un leit motiv, de fiecare dată amplificat.
În concepţia lui Vergiliu, Dido este, într-un fel imaginea inversată a lui Aeneas. Dacă eroul a putut supravieţuipentru că a fost
capabil să plătească preţul renunţării la sine, ea trebuie să moară pentru că nu a ştiut s-o facă.
ALTE PERSONAJE. Fiecare personaj din Eneida, îşi trăieşte într-un fel sau altul propria dramă, indiferent dacă se face vinovat sau
nu, dacă e tânăr sau bătrân, latin sau troian. E tributul pe care fiecare individtrebuie să-l plătească, prin sacrificiul său, destinului
colectiv, ca pe o ofrandă adusăprincipiului suprem al creării poporului roman. În această dialecticăreligios nuanţată, dictată de
fatum, îşi găseşte un sens înalt moartea prematură a tinerilor Pallas şi Lausus, Camilla, Nisus şi Euryalus, a tuturor troienilor,
latinilor, etruscilor, arcadienilor, rutulilor jertfiţi pentru pământul italic în luptele din ultimele cărţi ale epopeii. Evenimentele din
aceste ultime cărţi reprezintă dureroasa, dar necesara fază premergătoare definitivei concilieri dintre troieni şi itali, proclamată
de Jupiter, care va duce la naşterea unei noi şi mari entităţi spirituale, conştiinţa romanică.
REALIZAREA ARTISTICĂ. Arta lui Vergiliu se caracterizează în primul rând printr-o mare putere de reprezentare plastică, de
creare a unor impunătoare imagini artistice, pentru care foloseşte o varietate de mijloace: dramatizarea acţiunii, împletirea
descrierilor şi naraţiunilor dau naştere unor tablouri grandioase, specifice tragediei antice: furtuna pe mare, moartea lui
Laocoon, ultima noapte a Troiei, etc. Comparaţiile, de obicei din natură, sunt remarcabile prin expresivitatea lor (locuitorii
Cartaginei sunt comparaţi cu albinele, troienii cu furnicile harnice, Dido cu o cerboaică rănită). La toate acestea se adaugă
măiestria în realizarea efectelor de lumină şi sunet, jocul de lumină şi umbră, zgomotul furtunii care începe în surdină şi atinge
paroxismul. La toate acestea se adaugă superioritatea valorică a hexamentrului.
ÎNCHEIERE. Eneida a deschis literaturii de mai târziu drumul a nenumărate experienţe, rămânând în acelaşi timp un tezeur de
valor universal umane.
OVIDIUS,METAMORPHOSEON LIBRI XV

Atras de mic copil mai mult de povestile cu zei si zeite ,de legendarele istorisiri ascultate in serile lungi
de iarna ,decat de istoriile invatate la scoala.,lucrurile neinsufletite prind viata in mintea lui Ovidiu
urmand doar sa astepte maiestria unui poet, care sa le adune si sa le preschimbe in opera de arta.
Astfel Ovidiu isi schita un plan in care trebuia sa fie cuprinsa scurgerea vremurilor de la cele dintai
inceputuri pana in epoca luiAugustus.
Poemul mitologic Metamorphoses leaga intr-o tratare unitara aproape 250 de legende mitologice
traditionale desfasurate cronologic de la inceputurile universului pana la transformarea lui Iulius
Caesar in stea.
Cunoscator al parerilor lui Hesiod ,Lucretius si a vechilor filosofi materialisti greci ,potrivit carora
materia haotica a existat dintotdeauna,iar divinitatea n-a facut decat sa o supuna ordinei,formei,si
armoniei,zugraveste maretul tablou al inceputurilor.
Urmeaza descrierea celor patru varste ale omenirii,razvratirea gigantilor,catastrofa
potopului,repopularea pamantului,prabusirea lui Phaeton,pana la apoteoza lui Caesar.
Lumea Metamorfozelor este populata de zei,eroi,nimfe,pamanteni.Acestia,fara voia lor se
metamorfozeaza in animale,precum Jupiter in taur,pt a o rapi peEuropa,oamenii in fiinte
necuvantatoare,in flori,arbori,stanci,rauri,astre,a animalelor in constelatii.
.Preschimbarile petrecute in jurul nostru poate mai exista inca in credinta poporului;dar lumea culta
nu mai credea de multe veacuri in aceste legende.Atunci cum puteau prezenta vreun interes aceste
plasmuiri ale inchipuirii?Gasind in ele bucurii si dureri omenesti,sentimente si purtari asemeni celor ale
oamenilor:durerea nimfei Echo,respinsa de mandrul Narcis,duioasa poveste a lui Philemon si
Baucis,cei doi batrani saraci,umili,dar ft omenosi si credinciosi unul celuilalt pana in ultima clipa a vietii
lor linistite.
Intr-una din cele mai cunoscute legende ,cand zglobia nimfa Dafne cere zeilor sa-i preschimbe
infatisarea, sa-i ia frumosul chip de fecioara spre a scapa astfel de staruintele patimasului Phoebus ;
preschimbarea sa in dafin nu inseamna scapare si fuga intr-un trunchi de lemn neinsufletit,caci si dupa
aceea dafinul va mai pastra inca urme de simtire si de suferinta omeneasca.
Ovidiu nu infatisa legatura cu metamorfozele ,miturile sau zeii cu gandul de a spori credinta cititorului
.Augustus insusi,in opera de restaurare a religiei nationale nu putea urmari decat sa-i faca pe oameni
sa creada ca destinul lor era hotarat de zei.Poetul ii pretuia pe zei,pt ca-n jurul lor s-a tesut atata
poezie si pt ca zeii au stiut sa iubeasca ce e frumos.,,Caci zeii au ochi ca si noi ,si ca noi zeii au si ei o
inima.’’Pt Ovidiu , adevarata religie era religia Frumusetii.In Metamorfoze vroia sa arate cu multa
hotarare ca oricand,nimic nu pretuia mai mult decat omul si arta.Omul care tinde sa se inalte
sufleteste prin cultura.Arta-in masura in care ea il poate ridica pe om si poate fauri o lume mai buna.
Astfel,schimband vechea poveste: din regele Pygmalion face un sculptor,din statuia Venus – o opera a
sculptorului insusi,ii da infatisarea unei femei si face ca aceasta sa capete viata.Aceasta metamorfoza
simbolizeaza insusi actul creatiei artistice ,conditia prima a unei opere de arta ,care, fara devotament
artistic nu poate prinde viata.
Adept al pitagoreicilor si neopitagoreicilor Ovidiu proclama vesnicia spiritului.Sufletul nu moare ,numai
invelisul lui se schimba,asa cum se shimba tot in lume:veacurile in vesnica goana,si scurgerea
clipelor,cele 4 varste ale anului,ca si varstele omului.Nimic nu piere in lume ,ci doar se preschimba
totul,totul ia o noua forma.A te naste inseamna a incepe sa fii altceva decat ceea ce erai la inceput ;a
muri inseamna a inceta sa fii ceea ce ai fost.
Dar de-a lungul acestei neincetate shimbari de forma si de loc,temelia fiintei ramane aceeasi.
Incheindu-si marele poem ,Ovidiu vroia ca cititorul sa ramana cu acelasi sentiment pe care el insusi l-
a incercat in acesti ani de lucru:fenomenul metamorfozarii in sine prins in simbolurile poetice ale
legendelor trecutului este un fenomen permanent si etern.In dosul acestei neincetate scurgeri a
formelor se ascunde statornicia lumii vesnice:stihiile trec una intr-alta,ceasurile fug fara
incetare,varstele omului se gonesc una pe cealalta,dar ramane stradania spre mai bine a omului si
puterea creatoare de frumos a artei.

CATULLUS – VARIANTA 1

INTRODUCERE. Prima jumătate a sec I a. Cr este epoca cea mai agitată din toată istoria Romei.
Necontenite războaie externe, răscoale interne au făcut ca republica să-şi trăiască ultimii ani. Până
acum literatura avea un caracter marcant cetăţenesc şi, potrivit modelului său grecesc, clasic. Acum,
însă, alte condiţii economice, politice şi sociale duc către o altă direcţie literară. În această epocă,
omul de litere face din literatură un mijloc de divertisment şi de evadare, iar poetul se plasează în
centrul propriei sale atenţii.Poetul tipic al acestei direcţii este Caius Valerius Catullus.
Climatul cultural intens în care s-a format i-a dezvoltat harul înnăscut. Venind la Roma, s-a implicat în
dezbaterile literare ale cenaclului poeţilor neoretorici şi, totodată, în viaţa mondenă a personalităţilor
proeminente. Fire pătimaşă, Catullus se dăruieşte, ani de zile, unei iubiri chinuitoare pentru Clodia,
femeie frumoasă, rafinată şi nestatornică.Opera lui cuprinde 114 poezii dintre care menţionăm: poezii
de dragoste ocazionale, elegii, epigrame şi poeme mitologice.
TEMA. În primul rând, Catullus este cunoscut ca un poet al iubirii şi a exercitat o mare influenţă
asupra viitoarei poezii latine. În poezia sa, sentimentul iubirii apare cu infinite si subtile nuanţe. Toată
gama sentimentelor legate de povestea iubirii sale pentru Lesbia (Clodia) este dominată de suferinţa
iubitului părăsit, iar vibraţia sentimentală sinceră şi pură a poetului - altădată glumeţ, galant, chiar
frivol – comunică cititorului convingerea lui Catullus că iubirea nu este pentru el un divertisment, ci o
pasiune mai puternică decât voinţa şi chiar decât moartea.
Poetul trăieşte cu patimă o iubire obsesivă, suferă, este disperat, dar nu poate renunţa la sentimentul
care-i înnobilează sufletul. Nici măcar orgoliul nu-l poate împiedica să se despartă de cea pe care o
iubeşte mai presus de orice. Deşi află că i-a fost infidelă, Catullus se întoarce plin de tristeţe şi învins
la picioarele marii iubiri.
MOTIVUL acestei poezii catulliene este, în principiu, „basium” (sărutul) luat de poet ca măsură
primordială pentru a-şi exprima pasiunea pentru iubită. Acesta simte atât de intens iubirea încât nu
găseşte limită la câte sărutări i-ar dărui Lesbiei.
CUVINTELE CHEIE care accentuează starea euforică a poetului, îmbătat de dorinţa sărutărilor, sunt
construcţiile verbale: „ar fi de ajuns” sau „ar fi destule”, ce sugerează nesaturaţia îndrăgostitului de a-
şi săruta iubita.
IDEI POETICE.
• Este emoţionant cum poetul îşi exprimă sentimentul de iubire. El doreşte atâtea sărutări „cât e
ninipul Libiei” („Quam magnus numerus Libysse harenae”) sau cât e bogăţia de silfiu „ de la
mormântul sfânt al bătrânului Battus la tempul ars de soare al lui Iove”.
• O importanţă remarcabilă o are cadrul nocturn, care aplifică, parcă, dragostea asemănată cu „un foc
subţire” (vers inspirat dintr-o transpunere celebră a unui poem din limba greacă scris de Sappho).
Sfera cosmică, redată prin „stele”, sugerează dragostea nemuritoare, fără margini a lui Catullus,
pentru că acesta i-ar da iubitei tot atâtea sărutări câte stele sunt pe cer „când noaptea tace” („cum
tacet nox”).
• Poetul îşi însuşeşte epitetul de „nebun” recunoscându-şi, astfel, iubirea dezlănţuită şi profundă ce-i
mistuie sufletul.
• Ultimele versuri sugerează ideea că potul este nepăsător faţă de răutăţile lumii care nu pot răni un
suflet îndrăgostit.
EUL LIRIC. Prezenţa eului liric este sugerată de verbul la persoana I „văd”, dar şi de pronumele
personale, cu forme neaccentuate la pers. I „MĂ-ntrebi”, „MI-ar fi de ajuns”..Între eul liric şi cel
biografic există o relaţie de interdependenţă, deoarece imaginea Clodiei este identică cu cea a Lesbiei.
IMAGINI ARTISTICE. FIGURI DE STIL. Ideile poetice, sentimentele sunt prezentate prin intermediul
unor imagini artistice şi figuri de stil. Astfe, imaginea vizuală „Şi câte stele văd când tace noaptea”
sugerează legătura indisolubilă dintre cadrul natural şi eul poetic. Poezia este presărată cu epitete
(„mormântul sfânt”, „ţara cea bogată”), personificări („tace noaptea”) – personificare ce are rolul de a
reda atât liniştea peisajului nocturn, cât şi cea din sufletul poetului.
Un rol deosebit în redarea universului liric îl au STRUCTURILE GRAMATICALE CU VALOARE STILISTICĂ,
de exemplu, folosirea conjunctivului cu valoare de imperativ („sint”). Folosirea pronumelor personale
de persoana I şi a II-a sugerează ideea că textul poetic este realizat sub forma unui monolog liric
adresat.
VERSIFICAŢIA. Muzicalitatea versurilor este dată de versificaţie, metrul predominant în lirica lui
Catullus fiind cel alexandrin.
ÎNCHEIERE. Catullus a fost un tânăr drag zeilor, iar harul dat de aceştia nu trebuie nesocotit. Aceştia l-
au făcut să se avânte atât în dragoste, cât şi în ură. Poezia lui este „viaţă” transpusă, iar în viaţă stau
alături surâsul şi lacrima, fericirea şi durerea.

Hannibal – o personalitate complexă

Titus Livius (59a.Chr.-17a.Chr.) făcea parte din nobilimea locală, conservatoare a vechilor obiceiuri. În
societatea romană Titus Livius era cunoscut ca fiind un om de o deosebită valoare culturală. El a avut
lucrări pe teme de filozofie, opere sub formă de epistole în care a abordat problema retoricii.
Lucrarea sa fundamentală este ,,Ab urbe condita” (De la întemeierea Romei). Aceasta a fost scrisă în
142 de cărţi.TITLUL este o expresie literară latină care înseamnă ,,de la fondarea Cetăţii’’, adică a
Romei. Era folosită de istoricii romani pentru a data evenimentele, prin referire la data legendară a
fondării Romei de către Romulus.
TEMA acestei opere relevă evenimentele de la începuturile Romei, sosirea lui Eneas în Latium până la
moartea lui Drusus, fiul vitreg al lui Augustus, în anul 9 p.Chr.
IDEEA lucrării este istoria curajului, dreptăţii, modestiei, dragostei de popor, a celor mai alese virtuţi
pe care Titus Livius vrea să le cultive în sufletele concetăţenilor săi.
GENEZA operei. Cele mai importante dintre izvoarele care stăteau la îndemâna unui istoric antic erau
documentele timpului: acte oficiale, inscripţii, pietre funerale, mărturii contemporane, dar şi alte
lucrări istorice care tratau aceleaşi probleme.
CONCEPŢIA DESPRE ISTORIE- Faţă de documente Titus Livius Nu are o atitudine strict ştiinţifică critică
şi nici nu le confruntă pentru a verifica unele informaţii.Titus Livius înfăţişează faptele istorice şi eroii
într-o formă elevată. Astfel descrierea personajelor, conturarea precisă a portretelor sunt astfel
închegate încât din fiecare se disting în mod clar trăsăturile personalităţii.
Unul dintre cele mai celebre portrete trasat de Titus Livius este acela a lui HANNIBAL. În
caracterizarea acestuia un rol important îl au faptele care duc la realizarea şi unui caracter dramatic al
operei.
Hanibal (247a. Chr.-183a.Chr.) a fost om de stat şi general cartaginez, considerat unul dintre cele mai
mari genii militare ale istoriei. Hanibal a luptat mulţi ani împotriva Romei în cel de-al doilea război
punic..
Prin caracterizarea directă făcută de naratorul obiectiv reiese o calitate importantă, a lui Hanibal -
cutezanŢA, deoarece este ,,cel mai cutezător dintre toţi’’. De asemenea, el se caracterizază prin
chibzuinţă, înţelepciune în arta războiului ,,dovedea cea mai mare chibzuinţa…’’. Hannibal reuşeşte să-
şi supună armata şi prin trăsăturile feţei ,, văpaie şi forţă în privire’’m privire aidoma cu cea a ale
tatălui său.
O altă însuşire a lui Hanibal e faptul că era un om echilibrat ,,cumpătat la mâncare şi băutură
mulţumindu-se numai cu atât cât îi cereau nevoile trupeşti’’ cumpătarea fiind conturată prin
caracterizarea directă.
Din caracterizarea indirectă reies alte calităţi ale lui Hanibal precum rezistenţa fizică :,,Suporta la fel
de bine frigul cât şi arşiţa...’’, nu era ,,robul plăcerilor’’. Apoi este accentuată ideea de rezistenţă fizică
,,Hanibal nu ţinea cont de zi sau de noapte’’ dovedindu-se un personaj capabil să treacă peste orice
obstacol.
Veşmintele simple nu îl deosebeau ,,prin nimic de cei egali cu el..’’, ci doar armele şi calul îl vor
evidenţia în ochii ostaşilor. Hanibal este nu numai un bun strateg , dar şi un foarte bun ostaş: ,,era de
departe cel mai bun dintre călăreţi şi pedestraşi’’. Impresionantă este şi vitejia, curajul, dar şi
mânuirea armelor, deoarece la bătălie pornea cel dintâi şi se retrăgea cel din urmă’’. Hanibal
dovedeşte această iscusinţă în luptă prin faptul că a slujit timp de trei ani sub comanda lui Hasdrubal.
În ciuda acestor calităţi deosebite, Hanibal are vicii la fel de mari ,,era fără seamăn de crud, de o
viclenie mai mult decât punică.’’ Nu era credincios, era păgân nu credea în nimic ,, pentru el nu exista
nici adevăr, nici vreun lucru sfânt, n-avea teamă de zei’’.
Hanibal este victima caracterului său năvalnic, dar şi a cuvintelor spuse de tatăl său , Hamilcar, care,
înainte de a muri, şi-a obligat fiii să jure că vor lupta toată viaţa împotriva Romei. Aşa s-a şi
întâmplat. Hanibal i-a înfrânt pe romani în trei bătălii celebre purtate la Trebbia (218a.Chr.), cea de la
lacul Trasimene (217a. Chr.) şi bătălia de la Cannae(216a. Chr.).
Gestul final al lui Hanibal de a se sinucide pentru a nu fi capturat de romani denotă ura lui profundă
faţă de poporul roman.
Dintre mijloacele artistice de un deosebit efect literar sunt: naraţiunea, caracterizată prin dinamism şi
diversitate, dar şi descrierea plină de culoare.
Întâlnim figure de stil epitetele ,,cumpătat’’, ,,chibzuit’’, care reliefează un personaj puternic, epitetul
,,crud’’ ce creează mai multă expresivitate artistică descrierii, dezvăluind astfel unul dintre defectele
lui Hanibal . Este prezentă în text şi o enumeraţie ,,pentru el nu exista nici vreu adevăr, nici vreun
lucru sfânt, n-avea teamă de zei, nu respecta niciun jurământ, nu ţinea seama de nici o credinţă’’ care
are rolul de a accentua viciile, defectele lui Hanibal.
Aşadar Hanibal este un personaj care are atât calităţi ,,alese’’ evidenţiate prin folosirea modului
superlativ- ,,cel mai bun dinte toţi’’- cât şi defecte, pentru acest tip de caracter cuvântul “pace” nu
există, el fiind un războinic de temut pentru Roma.