Povestea lui Harap-Alb – de I.
Creangă
Repere generale
1. Problematica personajelor
de basm
2. Specificul personajului din
basmul lui Creangă
3. Integrarea în tipologii
-interpretarea titlului
4. Statutul eroului (social,
moral, psihologic)
Caracterizare de personaj
Dezvoltarea reperelor
Constituind chiar substanţa sau elementul cheie al operei epice,
supranumit şi „fiinţa de hârtie” (R. Barthes), personajul dă viaţă textului,
dar trăieşte exclusiv în lumea ficţiunii, pe care o ordonează prin acţiune. Fie
că se desprinde din realitate, fiind o valorificare a unui tip uman, fie că este
prin excelenţă imaginar, eroul se detaşează prin fapte, dar închide şi
resorturi sufleteşti.
Reprezentând un mod de a gândi în termeni predominant optimişti,
basmul propune la rândul său un personaj tipic, o proiecţie imaginară a unui
ideal general-uman, cu un caracter idealizat, deoarece însumează doar
calităţi, dar care tinde să acumuleze uneori şi capacităţi supranaturale.
Relaţia realitate-ficţiune este în acest sens total bulversată, în sensul că
modelul de erou propus de basm se îndepărtează de realitate, omul se
regăseşte însă în acesta ca nivel al aspiraţiilor sale şi ca posibil reper pentru
propria formare interioară.
Dacă basmele populare sunt unitare în modul de reprezentare umană
la nivel de erou, basmul cult îşi permite inovaţii, căci viziunea personală a
unor autori îşi pune amprenta într-un mod vizibil, mergându-se până la o
restructurare fermă a prototipului. Spre deosebire de creaţia populară, cea
cultă trece dincolo de combinarea unor „funcţii” ale fabulosului feeric,
presupunând elaborare, minuţiozitate, expresivitate căutată şi perfecta
îmbinare a acestor calităţi la nivelul textului. Un asemenea scriitor, care a
preferat să coboare lumea fabulosului folcloric în realitate şi să populeze
spaţiul desăvârşit al lumii basmului cu personaje mai curând comune, este şi
Ion Creangă. Eroul din „Povestea lui Harap-Alb” este un fel de Nică a lui
Ştefan a Petrei angajat într-o experienţă a cunoaşterii pe care reuşeşte să o
ducă la bun sfârşit, nu înainte de a a trece prin încercări dificile, pe care este
nevoit să le ia în serios.
Personaj central al textului amintit (în jurul său se realizează firul
epic), Harap-Alb este în egală măsură un model de erou de bildungsroman,
tocmai fiindcă suportă o experienţă de ordin iniţiatic (iar titlul pune în
evidență această intenție a autorului) şi astfel devine credibil. Figurează în
aceeaşi categorie etică a binelui propusă de fabulosul feeric, fiind surprins
pe poziţii antagonice cu Spânul şi Împăratul Roş, la rândul lor simboluri ale
maleficului, şi este complex, căci evoluează în raport cu acţiunea.
La începutul basmului, are un statut social privilegiat. El este fiul
craiului, iar în maniera basmului popular este mezinul familiei, reprezentând
în sensul acesta „o vârstă şi o criză” (G. Călinescu). Ca vârstă poate fi situat,
graţie statutului în familie, la graniţa dintre adolescenţă şi maturitate, având
din această cauză un caracter încă neformat, dar mult mai deschis la iniţiere
(statut psihologic). Semnifică şi o criză de personalitate, căci este judecat
prin raportare la fraţii mai mari: dacă aceştia nu au reuşit în proba născocită
1
 de crai, nici el nu poate fi capabil. Atipic creaţiei populare, la acest prim
nivel, eroul nu are un nume, fiind identificat prin etichetări de tipul „fiul
craiului” sau „crăişorul”, în virtutea unei mentalităţi specifice satului,
conform căreia omul este acceptat de grup şi capătă practic identitate socială
doar la vârsta maturităţii.
Chiar la începutul călătoriei îşi modifică statutul social, acesta
fiindu-i furat prin vicleşug. Episodul întâlnirii cu Spânul în acel codru
-interpretarea unei scene labirintic devine foarte important, pentru că deturnează sensul iniţierii.
Tânărul urma să devină stăpânitor, căci acesta e rostul călătoriei sale, şi ar
putea aplica unul din două modele posibile: tiranul sau domnitorul înţelept,
blând şi comunicativ cu supuşii. Spre a opta în mod sigur pentru cel de-al
doilea model, este silit să experimenteze primul, dar din ipostaza supusului.
Se evidenţiază iarăşi o viziune specifică omului de la sat care nu se lasă
convins decât de valoarea moralizatoare a faptelor, nu a poveţelor. Situându-
-interpretarea numelui se pe poziții antagonice cu Spânul (personaj negativ), Harap-Alb își
eroului definește statutul moral prin caracterul pe care și-l desăvârșește în sensul
acumulării de calități necesare, reprezentând categoria binelui.
Acum eroul capătă un nume, Harap-Alb. Antroponimul nu este generic,
precum în basmele populare, şi conţine o antiteză în termeni. Substantivul
Harap are sensul de ţigan rob şi subliniază intenţia Spânului de a-l subjuga
definitiv (în sens simbolic, încercarea răului de a supune binele), dar
5. Acţiunea adjectivul alb avertizează asupra esenţei reale, care nu poate fi trucată.
Acţiunea basmului este deosebit de complicată, căci iniţierea se produce
destul de greu. Această rezistenţă la iniţiere fusese anticipată de reacţiile
eroului dinainte de a pleca la drum, atunci când Sfânta încearcă să îl
convingă să o miluiască, iar calul să fie ales, în ciuda aspectului de
mârţoagă răpciugoasă. Feciorul demonstrează că nu ştie să ghicească în
jocul acesta al esenţelor şi aparenţelor, dar va trebui să asimileze. Odată
ajuns la curtea unchiului său, eroul învaţă lecţia răbdării şi umilinţei, căci
Spânul îi vorbeşte urât, ba chiar îl şi loveşte, şi este silit să doarmă în grajd.
Are momente de disperare, dar beneficiază şi de susţinerea morală necesară,
căci Sfânta îl călăuzeşte, iar calul îi ţine discursuri pe seama necesităţii
răului în lume. Aventura sa abia începe, deoarece, în intenţia de a-l ucide,
Spânul îl supune unor probe imposibile: să aducă salată din Grădina ursului,
pielea cerbului fermecat şi pe fata Împăratului Roş. Primele două probe sunt
trecute cu succes, graţie sfintei şi calului care ştiu întotdeauna ce e de făcut,
dar a treia încercare se anunţă ca fiind hotărâtoare. Pe drumul spre noua
împărăţie întâlneşte nişte creaturi ciudate, cinci uriaşi întruchipând în
principal defecte umane: Flămânzilă, Setilă, Gerilă, Ochilă şi Păsări-Lăţi-
Lungilă. Potretele adjuvanţilor sunt pitoreşti, realizate prin hiperbolă, având
la bază categoria grotescului, dar Creangă reuşeşte să îi convertească în
comic. Ajunşi la curtea Împăratului Roş, în tovărăşia lui Harap-Alb, ei au
îndrăzneala de a o cere pe fată, dar sunt priviţi cu multă neîncredere şi de
aceea supuşi altor probe: să mănânce şi să bea în exces, să petreacă o noapte
în cămara de aramă, să aleagă macul de nisip, să o păzească pe fată, să o
ghicească, să se întreacă turturica şi calul. Toate aceste probe vor fi trecute

2
 cu sprijinul celor cinci tovarăşi dar şi al crăiesei furnicilor şi a albinelor,
cărora Harap-Alb le obţinuse bunăvoinţa prin ajutorul acordat
necondiţionat. În cele din urmă fata le este dată, iar eroul, după ce se
desparte de vrednicii prieteni, se îndreaptă din nou spre curtea unchiului
-interpretare scenă său, unde este aşteptat de Spân. Scena revenirii este din nou relevantă
semnificativă pentru problematica acestui erou.Fata începe să îl îndrăgească pe Harap-
Alb, drept pentru care dă în vileag netrebnicia Spânului care, în răutatea sa,
îl ucide pe erou. Se realizează în felul acesta o ultimă iniţiere, în moarte, un
fel de încercare de a cuceri eternitatea, prin relativizarea timpului, fapt
sugerat de somnul nedefinit care îl cuprinde dintr-odată. Este readus la viaţă
de fata Împăratului Roş, cu ajutorul apei vii şi al apei moarte, sugestii ale
regenerării şi ciclicităţii, ca şi prin smicelele de măr dulce (simbolizând
dragostea). Este discutabilă atitudinea crăișorului care e capabil de a-și
înfrâna sentimentele și de a nu reacționa la noile acuzații ale Spânului.
Dincolo de atitudinea pasivă, se evidențiază o nouă calitate: respectarea
jurământului, chiar dacă a fost obținut prin vicleșug. După ce calul pune
capăt existenţei răului, are loc nunta împărătească, prin care Harap-Alb
capătă statutul de stăpânitor dar şi de om matur, intrat în rândul lumii.
6. Arta portretului La nivelul constituirii portretului acestui erou, se observă că Ion
- portret fizic Creangă respectă modelul popular, care nu admite, de regulă, o reprezentare
fizică în detaliu, căci valoarea omului este dată de caracter şi nu de
înfăţişare. Aceasta din urmă poate fi considerată implicită la nivelul lui
Harap-Alb, din moment ce verişoarele îl priveau cu drag, şi nu doar din
milă, iar fata Împăratului Roş se îndrăgosteşte de el. Accentul se deplasează
însă în chip evident către portretul moral care, la rândul său, este atipic unui
erou de basm, pentru că nu însumează doar virtuţi, ci admite şi defecte, iar
calităţile sunt mai curând cele ale omului simplu.
- portret moral Faţă de rolul distribuit, Harap-Alb manifestă o evidentă rezistenţă.
Ar fi trebuit să demonstreze mărinimie şi să o miluiască pe cerşetoare, dar
nu o face decât atunci când aceasta îl convinge că îi va fi de folos. Ar fi
trebuit să înfrunte ursul care păzea podul dintr-un impuls personal, dar de
bună seamă ar fi manifestat aceeaşi reţinere dacă nu ar fi fost calul, care să
îl avertizeze că e vorba de tatăl travestit. Ne-am fi aşteptat ca şi probele la
care îl supune Spânul să fie trecute prin vitejia specifică unui erou de basm,
dar adevărul e că mereu este cineva care să îl ajute. Nici răul nu este
pedepsit prin iniţiativa personală, căci moartea Spânului e meritul calului.
Ca orice tânăr lipsit de experienţă, Harap-Alb ezită, greşeşte (nu îşi
ascultă părintele şi îl acceptă pe Spân în slujbă), nu discerne aparenţa de
esenţă (travestiul Spânului îl induce uşor în eroare), nu are răbdare să îi
asculte pe cei bătrâni (o ignoră pe Sfântă atunci când aceasta cerşeşte un
bănuţ), este un plângăcios şi chiar îl bat gânduri de sinucidere. Harap-Alb
are însă şi calităţi: îi este ruşine să îşi facă de râs părintele, manifestă
supunere şi îşi respectă jurământul chiar dacă acceptă umilinţe, devine
ascultător şi face aşa cum îi spun Sfânta şi calul, căci reţine că cei cu
experienţă sunt nişte înţelepţi. Este milos şi preferă să îşi pună viaţa în
pericol pentru a o salva pe cea a furnicilor şi e harnic, construind un stup

3
 albinelor călătoare. Dar cea mai mare calitate demonstrată în partea a doua a
drumului este vocaţia prieteniei. Întâlnind cei cinci uriaşi, nişte făpturi
singuratice, căci înfăţişarea dezagreabilă îi sperie pe oameni, Harap-Alb ştie
să ghicească dincolo de aparenţe şi, acceptându-i în slujba sa, le oferă şansa
de a se face utili şi de a se autoevalua. După fiecare probă depăşită, uriaşii
care ajută ajung la aceeaşi concluzie: dacă nu ar fi fost ajutorul oferit,
ceilalţi ar fi fost ucişi. Tânărul mai are însă ceva de învăţat: valoarea
prieteniei. Este tolerant cu defectele însoţitorilor şi are destulă răbdare
pentru a rezista probelor impuse de Împăratul Roş. Nu se mai plânge,
acţionează ferm şi ştie că uneori a cere sprijin şi a accepta ajutorul e o
dovadă de înţelepciune. Poate să îşi domine sentimentele, căci şi el se
îndrăgosteşte de fata împăratului, dar nu face nimic pentru a o ţine pentru
sine şi respectă acel cod al onoarei cavalereşti, neîncălcând jurământul. În
final, pentru a fi desăvârşit ca om, va cunoaşte şi iniţierea în iubire, şi astfel
învinge moartea.
7. Relaţiile cu celelalte Toate aceste trăsături sunt evidenţiate prin sistemul de relaţii care
personaje: se concretizează cu toate celelalte personaje. De exemplu, prin relaţia cu
-relația cu craiul tatăl său, crăişorul se distinge ca un fiu iubitor, care îşi respectă foarte mult
părintele. De aceea, atunci când tatăl este mâhnit din cauza nevredniciei
fraţilor mai mari, crăişorul plânge şi suferă, gândindu-se ce ar putea face să
şteargă ruşinea de pe obrazul părintelui. Spânul reuşeşte să îl păcălească
speculând aceeaşi teamă de a nu dezamăgi, căci dacă nu ar găsi ieşirea din
codrul labirintic, tânărul ar fi nevoit să se întoarcă, şi ar produce acelaşi
-relația Harap-Alb – Spân necaz ca şi fraţii săi. Relaţia cu Spânul este conflictuală, dar absolut
necesară în formarea eroului ca om şi ca viitor stăpânitor. Calul teoretizează
acest aspect şi recunoaşte că ar fi putut să îl învingă, dar un asemenea act nu
s-ar înscrie în scenariul basmului. Şi Sfânta Duminică explică necesitatea
răului. Pentru ea funcţionează, cu rol moralizator, noţiunea de destin, pe
care Harap-Alb trebuie să şi-l asume. Lumea se înscrie într-un dat
existenţial, din care eroul nu poate să iasă: viitorul şi trecutul sunt imuabile,
prestabilite, de aceea Sfânta Duminică nu face decât să constate acest lucru:
„Aşa e lumea asta şi, de ai face ce ai face, rămâne cum este ea; nu poţi s-o
întorci cu umărul, măcar să te pui în ruptul capului”. Suportând umilinţele
Spânului, Harap-Alb capătă înţelepciunea necesară de a judeca lucrurile
prin aceeaşi viziune. Acceptă faptele ca pe un dat şi are suficientă forţă
morală de a-şi păstra legământul făcut, chiar dacă i s-a smuls cuvântul prin
vicleşug. De altfel, statutul social, moral și psihologic al Spânului
-Statutul social, moral, evidențiază poziționarea în antiteză cu Harap-Alb. Statutul social este incert,
psihologic al Spânului căci în scena apariției ăn codrul labirintic arată, se comportă și vorbește fie
de pe poziția unei slugi dornice de a-și întâlni stăpânul ideal, fie din
perspectiva cavalerului dornic să-și arate destoinicia. Este evident însă că
râvnește la un statut social privilegiat și e gata să-l obțină prin orice
mijloace. Statutul moral derivă din situarea în categoria răului, în vreme ce
-relația cu Sf. Duminică psihologia pe care o pune în lumină este cea a omului viclean. Relaţia cu
Sfânta Duminică este armonioasă, uşor afectivă, amintind de cea dintre
mamă şi fiu. Harap-Alb i se plânge adesea şi cere spijin, ascultă sfaturile ei

4
-relația cu năzdrăvanul cal
-relația cu uriașii
8. Modalităţi de
caracterizare
9. Concluzie
şi le pune în aplicare. Relaţia cu năzdrăvanul cal este stabilită chiar de la
început de acesta din urmă, iar fiul va respecta egalitatea propusă şi îl va
trata ca pe un confident, în care tânărul are totală încredere. Şi relaţia cu
Împăratul Roş este relevantă, căci Harap-Alb îl tratează mereu cu deferenţă,
învăţând de fapt normele conduitei la curte. Relaţia cu uriaşii are o mare
pondere în definirea portretului moral al eroului, care îşi demonstrează
vocaţia prieteniei.
Concluzionând, observăm că unele relaţii sunt armonioase iar altele
conflictuale, tensionate, toate însă necesare pentru eroul exprimând „o
vârstă şi o criză”. Ca orice adolescent debusolat, Harap-Alb are nevoie de
sprijin, ascultare, înţelegere, consiliere, dar în egală măsură, pentru criza
determinată de lipsa unei identităţi e necesară şi confruntarea cu forţele
răului.
Imaginea eroului se definitivează prin diferitele modalităţi de
caracterizare. Caracterizarea directă este prezentă în text prin intermediul
etichetărilor celorlalte personaje. Sfânta îl consideră „slab de înger”, „mai
fricos decât o femeie”, dar cu alte ocazii îi mărturiseşte că ceea ce l-a ajutat
în înfruntarea greutăţilor e „puterea milosteniei şi inima... bună”. Împăratul
Verde îl apreciază pentru că e „slugă vrednică şi credincioadă”, dar Spânul îl
numeşte „slugă vicleană”, o expresie a propriei răutăţi şi esenţe. Naratorul îl
consideră la început „boboc de felul lui”, subliniind lipsa acestuia de iniţiere
în ale lumii. Caracterizarea indirectă este predominantă, imaginea eroului
constituindu-se treptat, prin acumulări de fapte, prin atitudini, gesturi şi prin
limbaj, toate vizând în esenţă un demers iniţiatic.
Îmbinând efecte neaşteptate ale naraţiunii care vizează impresia
spunerii cu dialogul savuros, umorul irezistibil al situaţiilor cu ironia fină a
unui narator care schimbă mereu măştile pentru a-şi ţine captivat naratarul,
Creangă demonstrează că nu este un simplu povestitor care se lasă condus
de o succesiune a unor motive şi funcţii ale basmului, ci un creator autentic
şi total, un autor rafinat, stăpân pe universul artei sale.