Universitatea Spiru Haret Bucureşti

Facultatea de Științe Juridice și Științe Economice, Constanţa

Departamentul Științe Juridice

Drept internațional public

- Note de curs -
An II

Lector univ.dr. Nicolau Ingrid

 CUPRINS

Introducere in materia dreptului international public 3

Definitia, rolul, scopul, trasaturile fundamentale si limitele dreptului 6
international
Aparitia si evolutia istorica a dreptului international 9
Ordinea juridical internationala 13
Izvoarele dreptului international 16
Principiile dreptului international 20
Statul ca subiect de drept international 23
Alte subiecte de drept international 28
Probleme privind populatia in dreptul international 32
Elemente privind dreptul international al drepturilor omului 38
Teritoriul de stat in dreptul international 47
Regimul spatiilor international 51
Dreptul tratatelor 58
Raspunderea internationala 64
Bibliografie 71

2
 Introducere in materia dreptului international public

Dreptul internaţional public constituie un ansamblu de norme juridice care guvernează

raporturile care se stabilesc în cadrul societăţii internaţionale.
Ansamblul statelor şi al altor entităţi angajate în raporturi pe plan internaţional
(organizaţiile internaţionale guvernamentale etc), guvernate de normele dreptului
internaţional public, formează societatea sau comunitatea internaţională. Procesul de
constituire şi de aplicare a normelor dreptului internaţional public în cadrul comunităţii
internaţionale reprezintă ordinea juridică internaţională. Statele acceptă faptul că, un
corp de norme juridice este absolut necesar pentru a le reglementa comportamentul în
raporturile cu alte state şi entităţi internaţionale. Atunci când apar state noi în
societatea internaţională nu este nevoie de o declaraţie de acceptare a dreptului
internaţional public din partea acestora. Dreptul internaţional, în vigoare în momentul
apariţiei lor, le este – în principiu – opozabil.1 Se admite, însă, dreptul statelor de a
refuza aplicarea unor cutume internaţionale, precum şi de a iniţia noi reguli cutumiare
. Realizarea acordului de voinţă al statelor, prin intermediul tratatelor, nu se obţine în
mod automat. Procedura de încheiere a tratatelor are un caracter complex şi nu sunt
excluse presiunile exercitate asupra statelor sau blocajele în negocieri.O mare parte
din domeniile de interacţiune între state sunt reglementate de dreptul internaţional.
Există totuşi un „domeniu rezervat”, o zonă în care statelor li se acordă o largă
libertate de acţiune, acest domeniu aparţinând competenţei lor naţionale exclusive şi
care include : alegerea formei de stat, organizarea politică internă, organizarea
administrativ-teritorială, apărarea şi securitatea naţională. În acest domeniu nu este
admisă nici o intervenţie exterioară, în numele necesităţii respectării dreptului
internaţional public. Problema respectării drepturilor fundamentale ale omului în plan
intern, considerată în dreptul internaţional tradiţional ca aparţinând domeniului
rezervat al statului, face parte – în prezent – din domeniul cooperării internaţionale. 2
Deşi dreptul internaţional şi dreptul intern sunt sisteme juridice distincte, cele două
sisteme se întrepătrund, în sensul că, în baza tratatelor internaţionale pe care le încheie,

1
Adrian B., Drept international public, Ed. Universitaria, Craiova, 2012, p.7;
2
Moca Gh., Dutu M., Drept international public, vol. I, Ed. Universul uridic, Bucuresti, 2008,p.38;

3
statele sunt obligate să ia anumite măsuri pe plan intern pentru a îndeplini obligaţiile
internaţionale pe care şi le-au asumat. Pe de altă parte, în legislaţia internă a statelor există
reglementări care depăşesc cadrul naţional, regizând comportamentul lor pe plan extern. De
exemplu, normele interne prin care se desemnează organele statale cu atribuţii în relaţiile
internaţionale, procedurile de semnare şi ratificare a tratatelor, statutul juidic al străinilor,
normele legale privind recunoaşterea cetăţeniei.
În practică, se pune problema de a stabili care este impactul dreptului internaţional
asupra dreptului intern al statului, mai precis, de a ştii, în cazul apariţiei unui conflict între
normele celor două sisteme de drept, care dintre acestea prevalează. În acest sens, în
literatura juridică s-au conturat două teorii : teoria dualistă şi teoria monistă.
a). Conform teoriei dualiste ( elaborată în doctrina germană şi italiană, la sfârşitul
sec.al XIX –lea şi începutul sec. XX), dreptul internaţional şi dreptul intern reprezintă
sisteme juridice cu valoare egală, dar distincte, care acţionează pe planuri diferite, având
izvoare şi destinatari diferiţi. În consecinţă, cele două sisteme juridice nu se pot intersecta în
nici o situaţie, fiecare dintre ele reglementând un domeniu specific de raporturi juridice.
Potrivit acestei terorii, între actele interne şi cele internaţionale ar putea exista
neconformităţi, ceea ce în dreptul contemporan nu este de acceptat. Pentru ca normele
dreptului internaţional să devină aplicabile în dreptul intern este necesar un act special de
transformare a normelor internaţionale în norme interne.
b). Teoria monistă are la bază „ideea ansamblului normelor juridice ale celor două
sisteme de drept şi subordonarea unui drept faţă de celălalt” şi cuprinde două variante:
- monismul cu primatul dreptului intern asupra dreptului internaţional ;
- monismul cu primatul dreptului internaţional asupra dreptului intern .
Prima variantă, dominantă în doctrina sec. XIX, susţinând independenţa şi
suveranitatea deplină a statelor, încearcă să demonstreze că dreptul internaţional reprezintă o
proiectare în sfera raporturilor dintre state a unor norme din dreptul intern, dreptul
internaţional derivând deci, din dreptul intern al fiecărui stat.
Cea de-a doua variantă a apărut ca o reacţie faţă de prima, susţinând că dreptul
internaţional public ar determina limitele competenţelor dreptului intern al statelor. Această
variantă porneşte de la concepţiile dreptului natural, afirmând că ar exista o ordine juridică
universală, superioară ordinilor juridice naţionale, un adevărat „stat mondial”, care atribuie
competenţe statelor în cadrul acestei ordini juridice universale. Practica internaţională nu a
confirmat această teorie care neagă competenţele statului rezultând din suveranitatea
acestuia.

4
 În dreptul contemporan, se manifestă o tot mai accentuată determinare a dreptului
intern de către dreptul internaţional, fără ca vreuna din cele două teorii să se fi validat în
totalitate. Nu există însă o practică uniformă a statelor în acest sens, primatul unuia sau a
altuia dintre cele două sisteme juridice apreciindu-se pentru fiecare caz în parte, în funcţie de
prevederile constituţiilor naţionale, dar şi ale Convenţiei de la Viena (1969) privind dreptul
tratatelor, în care se afirmă: „O parte (n.n. statul) nu poate invoca dispoziţiile dreptului său
intern pentru a justifica neexecutarea unui tratat” (art.27).

5
 Definitia, rolul, scopul, trasaturile fundamentale si limitele dreptului
international

Dreptul internaţional public constituie un ansamblu de norme juridice care guvernează

raporturile care se stabilesc în cadrul societăţii internaţionale.3
Ansamblul statelor şi al altor entităţi angajate în raporturi pe plan internaţional
(organizaţiile internaţionale guvernamentale etc), guvernate de normele dreptului
internaţional public, formează societatea sau comunitatea internaţională. Procesul de
constituire şi de aplicare a normelor dreptului internaţional public în cadrul comunităţii
internaţionale reprezintă ordinea juridică internaţională.
Definiţia dreptului internaţional public contemporan: „totalitatea normelor juridice,
create de către state pe baza acordului de voinţă, exprimate în forme juridice specifice
(tratate, cutumă), pentru a reglementa relaţiile dintre ele privind pacea, securitatea şi
cooperarea internaţională, norme a căror aplicare este realizată prin respectarea de bună voie,
iar în caz de necesitate, prin sancţiunea individuală sau colectivă a statelor”.4
Din definiţia de mai sus rezultă că, obiectul dreptului internaţional public îl constituie
reglementarea raporturilor dintre state, precum şi între acestea şi alte subiecte de drept
internaţional (organizaţii interguvernamentale etc.) şi stabilirea competenţelor, a drepturilor
şi obligaţiilor subiectelor dreptului internaţional public în relaţiile internaţionale.
Dreptul internaţional public nu este o categorie statică, abstractă. Orice modificare care
intervine în societatea internaţională se reflectă în prevederile sale, dreptul internaţional
public fiind şi un instrument al politicii internaţionale. În comunitatea internaţională
contemporană am asistat la un fenomen de disociere, manifestat în tendinţa de dezagregare a
federaţiilor de state, în centrul şi estul Europei (Iugoslavia, U.R.S.S), urmat de formarea
unor state independente (Serbia, Slovenia, Croaţia, Macedonia, Bosnia-Herţegovina, Ucraina
etc.) sau a unor alte forme de comunitate (C.S.I). Pe de altă parte, în vestul Europei, statele
bazate pe similitudini politice sau economice tind să se reunească în cadrul unor structuri
organizaţionale integrate, cum este Uniunea Europeană. Aceste fenomene au, în planul
ordinii juridice internaţionale, o serie de consecinţe:

3
Trocan Laura-Magdalena, Drept international public,Ed. CH. Beck, Bucuresti, 2014, p.1;
4
Moca, Gheorghe, Drept Internaţional, vol. 1, Bucureşti, 1983, pag.83;

6
 a) schimbarea configuraţiei subiectelor dreptului internaţional public, prin dispariţia
vechilor „actori” (federaţii etc.) şi apariţia altora (state independente, confederaţii,
organizaţii guvernamentale);
b) apariţia unor noi norme ale dreptului internaţional public, ca urmare a încheierii, în
această perioadă, a unui mare număr de tratate internaţionale;
c) formarea unor noi reguli cutumiare, ca rezultat al practicii recente a statelor în cadrul
relaţiilor internaţionale;
d) conturarea unor noi ramuri ale dreptului international public, concretizare a
intereselor statelor faţă de domenii de actualitate, cum sunt: dreptul păcii, dreptul mediului,
dreptul dezvoltării, dreptul spaţial, dreptul internaţional al drepturilor omului etc.

Trasaturile fundamentale si limitele dreptului international

În societatea internaţională, puterea este repartizată pe orizontală, poziţia statelor fiind

cea de egalitate juridică. Inegalităţile care apar în mod firesc între state nu determină, din
punct de vedere al dreptului internaţional public, relaţii de subordonare între state, fiecare
dintre ele beneficiind de atributul de stat suveran şi egal în drepturi cu celelalte. De aici, teza
că dreptul internaţional public este un drept de coordonare şi nu un drept de subordonare,
cum este dreptul intern al statelor. Cu alte cuvinte, în societatea internaţională nu există o
ierarhie care să situeze un stat de-asupra altora, ele fiind considerate – din punct de vedere
juridic – egale în drepturi.
Din raportarea dreptului internaţional public la dreptul intern al statelor, rezultă
anumite particularităţi ale dreptului internaţional public:
a). Sub aspectul modului de elaborare a normelor, în societatea internaţională nu există
un for legislativ unic, similar parlamentului din dreptul intern şi supraordonat statelor, care
să elaboreze o legislaţie internaţională. Statele sunt cele care creează normele internaţionale,
prin acordul lor de voinţă, exprimat în mod liber şi concretizat în tratate şi cutumă, tot statele
fiind şi destinatarele acestor norme. Statele acceptă să îşi conformeze comportamentul lor pe
plan extern, în funcţie de normele dreptului internaţional public
b) În societatea internaţională nu există organe executive, asemănătoare guvernului,
care să asigure aplicarea normelor dreptului internaţional public în raporturile dintre
subiectele acestuia. Această atribuţie revine tot statelor.
c) În comunitatea internaţională, nu există organe judecătoreşti cu competenţă
generală şi obligatorie, care să intervină din oficiu instituind sancţiuni, atunci când normele

7
de drept nu sunt respectate. Aceasta nu înseamnă că nu ar exista organisme internaţionale cu
funcţii jurisdicţionale, competenţa acestora fiind condiţionată însă de exprimarea acordului
expres al statelor aflate în cauză. Pentru ca un stat să poată figura în calitate de parte în faţa
Curţii Internaţionale de Justiţie, este necesar consimţământul acestuia. În alte cazuri, pentru
ca un stat să poată fi tras la răspundere în faţa unei instanţe jurisdicţionale, acesta trebuie să
fie parte la tratatul care a instituit acea instanţă (Curtea Europeană a Drepturilor Omului,
Curtea Europeană de Justiţie ).
d). Normele dreptului internaţional public nu prevăd în mod expres sancţiuni pentru
cazul nerespectării lor, spre deosebire de normele dreptului intern, ceea ce nu înseamnă că
aceste norme ar fi facultative. Dar, întrucât statele sunt cele care creează normele
internaţionale, prin tratate sau cutumă, se prezumă buna-credinţă a acestora în a le respecta.
Deci, respectarea normelor dreptului internaţional public nu se bazează, în principiu, pe
constrângere, deşi aceasta nu este exclusă în anumite cazuri.

8
 Aparitia si evolutia istorica a dreptului international

O analiză din perspectiva istoriei a dreptului internaţional public presupune

identificarea primelor reguli de drept internaţional apărute în istoria umanităţii şi a cauzelor
care au generat apariţia acestora, demers ştiinţific necesar, care pune în evidenţă însăşi esenţa
şi finalitatea dreptului internaţional public.
Izvoarele istorice pun în evidenţă existenţa unor tratate încheiate la nivelul entităţilor
statale care conţin opţiuni ale statelor referitoare la regulile de purtare ale războiului şi de
rezolvare a conflictelor dintre state cu ajutorul unui arbitru.

Evoluţia dreptului internaţional public până în perioada interbelică

O privire retrospectivă în istoria dreptului internaţional public la începutul secolului al

XX-lea pune în evidenţă existenţa unor criterii pertinente şi convingătoare din punct de
vedere ştiinţific a ceea ce înseamnă evoluţia dreptului internaţional public şi diferenţele
calitative în etapele evoluţiei acestei ramuri de drept după criterii istorice.
Până în anul 1933, analiza istoriei dreptului internaţional public pune în evidenţă
patru perioade istorice, iar în cadrul acestora mai multe etape, identificând în felul acesta
evenimentele istorice cu impact asupra relaţiilor internaţionale şi a dreptului internaţional.
În cadrul demersului de periodizare se pune, şi nu întâmplător, întrebarea dacă dreptul
internaţional public este un drept veritabil sau o simplă morală. Viu şi lung timp disputat,
dreptul internaţional nu a cunoscut sancţiuni şi nici justiţie, aceasta întâmplându-se abia în
momentul în care statele au făcut parte dintr-o comunitate juridic organizată. 5
În ceea ce priveşte periodizarea evoluţiei dreptului internaţional public aceasta
cuprinde :
Antichitatea cu trimiteri la China antică, la antichitatea greco-latină, Asiria, Babilon,
Egipt şi mai târziu Roma. Regulile de drept internaţional îşi au locul de naştere în Orientul
Antic, unde au apărut primele state, cum ar fi China, India, Egipt, etc.
Astfel, în secolul al VI-lea î.e.n., statele Chinei antice au încheiat tratate referitoare la
renunţarea la război şi rezolvarea diferendelor dintre ele cu ajutorul unui arbitru. În India,
Legile lui Manu (elaborate în secolul al V-lea î.e.n.) consemnează existenţa unor misiuni

5
Trocan Laura-Magdalena, op.cit., p.18;

9
diplomatice ad-hoc, iar tratatele erau considerate sacre, încheindu-se cu pronunţarea unui
jurământ religios. Cât priveşte Egiptul, putem menţiona atât corespondenţa sa diplomatică din
secolele XVI-XV î.e.n. cu Babilonul şi alte state din Orient, cuprinsă în cele 360 de tăbliţe de
Lutars descoperite la Tell-Amarna, cât mai ales tratatul încheiat în anul 1296 î.e.n. între
Ramses al ll-Iea, faraonul Egiptului şi Hatuşil al III-lea regele Hitiţilor considerat a fi „cel
mai vechi tratat internaţional‖. Acest tratat denumit şi „tratatul sublim‖, instituia o alianţă între
cele două state care se obligau să trăiască în pace, să nu se atace şi să-şi acorde ajutor
împotriva unui atac din partea altui stat.

Perioada de la căderea Romei (475) şi până la descoperirea Americii (1492) când se

nasc şi evoluează două principii fundamentale de drept internaţional care vor deveni esenţiale
pentru creştinism şi civilizaţia occidentală: libertatea individuală şi egalitatea raselor, un
impact deosebit avându-l asupra acestor valori morala creştină care a fost proclamată ca
morală superioară a omului.
Începând cu revoluţia de la 1789 şi până la primul război mondial.
În această perioadă evenimentele cu impact semnificativ asupra dreptului
internaţional au fost: Revoluţia franceză de la 1830, dispariţia Poloniei, conflictele din Orient,
Revoluţia de la 1848. Este de notat dubla repercusiune internaţională a Revoluţiei din 1848
pentru afirmarea principiului non-intervenţiei ca reacţie contra politicii Sfintei Alianţe şi
pentru dreptul popoarelor de a-şi hotărî destinele, legitimând mişcările insurecţionale în
favoarea stabilirii unor regimuri republicane.
În ordine cronologică, un moment cu o semnificaţie deosebită pentru dezvoltarea
dreptului internaţional clasic, îl reprezintă Tratatele de Pace de la Westfalia din 1648, prin
care s-a pus capăt Războiului de 30 de ani. Pacea de la Westfalia contribuie la afirmarea
suveranităţii şi egalităţii în drepturi a statelor, constituind „piatra unghiulară a dreptului
international.6
În această perioadă are loc şi formarea şi dezvoltarea ştiinţei dreptului internaţional ca
o ştiinţă juridică de sine stătătoare.
Premergător tratatului de pace de la Westfalia, juristul olandez Hugo Grotius (1583-
1645), considerat părintele ştiinţei dreptului internaţional, prin operele sale şi îndeosebi Mare
Liberum (Marea Liberă) şi De jure belli ac pacis (Despre dreptul războiului şi păcii),
realizează prima expunere de ansamblu a dreptului internaţional. El dădea astfel, un
fundament juridic puternic independenţei şi suveranităţii statelor, care creau reguli de

6
Popesu D., Nastase A., Drept international public, Ed. Sansa, Bucuresti, 1997,p.19;

10
conduită între ele. A dat, de asemenea, dovadă de toleranţă, respingând discriminările în
relaţiile dintre statele creştine şi cele „infidele‖ şi admiţând încheierea de tratate cu acestea.
Dezvoltând ideea războiului just, a formulat reguli de purtare a acestuia, inspirate din
considerente umanitare. 7
Nu întâmplător literatura consacrată evoluţiei dreptului internaţional public precizează
că „adevăratul fondator al dreptului internaţional rămâne însă olandezul Hugo Grotius,
creatorul unei teorii intermediare între concepţia tradiţională, bazată pe religie, şi concepţia
pozitivistă, potrivit căreia dreptul nu se întemeiază pe voinţa divinităţii, ci pe conştiinţa şi
raţiunea umanităţii. Deasupra pasiunilor religioase, a ambiţiilor dinastice sau naţionale stă
dreptul natural (dreptul raţional, în conformitate cu legile gândirii), care prin esenţa sa este un
drept laic‖.
Ideea centrala a operei lui Grotius constă în găsirea, într-o epocă zguduită de
violente lupte religioase, a unei modalităţi de înţelegere între popoare în scopul scutirii
omenirii de atâtea nenorociri.

Dreptul internaţional public modern

Debutul dreptului internaţional modern este marcat de Tratatele de pace de la Paris
din 1919 şi 1920, alcătuind „Sistemul de la Versailles‖, care au avut ca urmare nu numai
apariţia unor noi state independente în Europa dar mai ales înfiinţarea „Ligii Naţiunilor” prin
Pactul Ligii, care face parte integrantă din Tratatele de la Paris.
Aceasta reprezenta prima organizaţie internaţională cu caracter general având ca scop
menţinerea păcii internaţionale şi îngrădirea recurgerii la război, garantând statu-quo-ul
instaurat prin sistemul de la Versailles, ca şi respectarea dreptului internaţional.

Dreptul internaţional public contemporan

Impactul devastator al celui de-al doilea război mondial asupra întregii umanităţi,
inclusiv asupra relaţiilor internaţionale, a readus în atenţia statelor lumii necesitatea
instaurării unei noi ordini internaţionale.
Debutul acestei acţiuni universale este marcat de actele premergătoare Conferinţei de
la San Francisco din 1945.
Crearea Organizaţiei Naţiunilor Unite, prin adoptarea Cartei, la 26 iunie 1945 şi
intrarea acesteia în vigoare, la 24 octombrie 1945, a deschis largi posibilităţi de afirmare şi
dezvoltare a dreptului internaţional, de întărire a rolului său de promovare a cooperării între

7
Popescu D., Nastase A., op.cit., p.21

11
naţiuni pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, speranţe neconfirmate de
evoluţiile internaţionale ulterioare marcate de noi vicisitudini şi crize politice majore la
originea cărora s-a aflat pericolul unui război nuclear, în contextul existenţei efective a
războiului rece.

12
 ORDINEA JURIDICA INTERNATIONALA

Ordinea juridical internationala este randuiala stabilita pentru desfasurarea

raporturilor politice, juridice, economice si de alta natura la care participa subiecti de drept
international si, in anumite imprejurari, unii subiecti de drept national si care sunt
consacrate printr-un ansamblu de norme juridice format din norme de drept international
public, norme de drept al comertului international, norme de drept international privat si,
intr-o anumita masura, norme de drept national cu vocatie de aplicare la raporturile cu
elemente de internationalitate.
Conceptul de ordine este un instrument metodologico-teoretic utilizat odată cu teoria
generală a sistemelor, beneficiind de o definiţie nu întotdeauna lipsită de ambiguităţi, încă din
anii ’60. Totuşi, forme preconceptuale se pot descifra în unele texte din antichitate, începând
cu presocraticii, în special plecându-se de la înţelegerea raportului dintre ordine naturală –
ordine socială – ordine morală, cu consecinţe pentru ordinea juridică .
Este foarte adevărat, conceptul de ordine este de sorginte teologică (în mod deosebit,
la Fericitul Augustin), însuşit de către filosofiile fizicaliste (excelând în utilizarea sa teoriile
mecanice ale secolelor XV – XVIII), adoptat de biologie mai ales la început şi mijloc de
secol XX. Nici ştiinţele politice nu ignoră un astfel de concept, orice discuţie privind raportul
dintre putere şi politică propunându-şi ca valoare esenţială, din punctul de vedere al
guvernanţilor, conceptual de ordine, politicul fiind ,,activitatea socială care îşi propune să
asigure, prin utilizarea forţei în mod general bazată pe drept, securitatea exterioară şi
concordia interioară a unei unităţi politice particulare care să garanteze ordinea în mijlocul
luptelor generate de diversitatea şi de divergenţa de opinii şi de interese”. În literatura noastră
juridcă, primele discuţii mai sistematice asupra conceptului de ordine au fost propuse de
doctrină începând cu anii ’90. Îi amintim astfel, aici, doar ilustrativ, pe profesorii Raluca
Migu-Beşteliu, Alexandru Bolintineanu, Dumitra Popescu, Gheorghe Mihai, Roxana
Munteanu, care au făcut distincţii între ordine internaţională şi ordine statală, ordine
internaţională şi ordine comunitară, ordine publică, ordine de drept şi ordine juridică .
Conceptul de ordine juridică semnifică un ansamblu, o mulţime bine ordonată şi
coerentă (prin aflarea unor criterii interne în conformitate cu ale căror cerinţe logice se
constituie şi se validează) de norme juridice şi de instituţii juridice prin care o societate se

13
organizează juridic şi politic, precum şi modul de reglementare, prin astfel de norme şi de
instituţii, a relaţiilor dintre diversele subsisteme ale societăţii global considerate.
Ordinea juridică este un termen sinonim sau, mai exact, echipotent cu cel de ordine
normativă. Predicând că orice stat este/reprezintă o ordine de drept, un astfel de atribut este,
totuşi, relativ, căci, sub anumite determinări socio-politice, ordinea de drept poate fi
răsturnată, înlocuită, uneori brutal, cu o altă ordine de drept, fără ca statul să-şi înceteze
existenţa sa ca organizare politică a societăţii date; cel mult se poate aprecia un stadiu
involutiv pe care s-ar plasa statul în cauză ca urmare a schimbării ordinii sale de drept,
înţeleasă această ordine ca fiind o ordine publică.
Este interesant de urmărit, sub acest apect şi în mod cronologic, prevederile
constituţionale ale statului român. Astfel, Constituţia din 1866 utilizează conceptul de ordine
publică în cuprinsul art.23, limitând libertatea învăţământului ori de câte ori exercitarea
acestui drept ar atinge bunele moravuri şi ordinea publică, prima condiţie fiind de ordin
restricitiv cu referinţă, desigur, la standardele de moralitate publică ale timpului, aşadar o
condiţie relativă, în timp ce cea de-a doua condiţie restrictivă are caracter absolut, întrucât
ordinea publică viza regimul politic şi caracterul unitar şi indivizibil al tânărului stat român.
Tot astfel, Constituţia din 1923 (în fapt, Constituţia din 1866, larg revizuită) prevede, de
asemenea, criteriul bunelor moravuri ca restrictv (şi ca standard relativ, afirmăm noi) pentru
înţelegerea caracterului absolut al libertăţii de conştiinţă (art. 22) şi al libertăţii
învăţământului (art. 24), menţinând restricţia absolută şi limitativă a ordinii publice atât
pentru libertatea conştiinţei, cât şi în ceea ce priveşte exercitarea dreptului constituţional la un
învăţământ liber (aceleaşi articole 22 şi 24). Constituţia din 1938 prevede, de asemenea, în
mod absolut restricţia-limită a ordinii publice (art. 19, în ceea ce priveşte libertatea
conştiinţei, în ipoteza că exercitarea unei astfel de libertăţi ar fi adus vreo atingere unei astfel
de ordini, ca şi art. 21, privind, tot astfel, exercitarea libertăţii învăţământului). Restricţia-
limită cu caracter absolut a ordinii publice apare însă sublimată în conţinutul art. 7 al aceleiaşi
Constituţii (,,Nu este îngăduit nici unui român a provădui prin viu graiu sau în scris
schimbarea formei de guvernământ a Statului, împărţirea ori distribuirea averii altora,
scutirea de impozite, ori lupta de clasă”). Într-un mod foarte interesant, Constituţia din 1948
(care, în pofida art. 128 alin. 2 din Constituţia din 1923, repusă parţial în vigoare în 1944,
prin Decretul-Regal nr.1626/31 august 1944, şi care prevedea: ,,Constituţia de faţă nu poate fi
suspendată nici în total, nici în parte”), prin art.1 consfinţea răsturnarea ordinii publice, a
ordinii constituţionale anterioare, proclamând România ca fiind ,,un Stat popular”, întreaga
putere aparţinând poporului (art. 3), instaurarea noii forme de guvernământ şi a bazelor

14
constituţionale ale statului fiind explicate şi impuse ca reprezentând ,,lupta dusă de popor, în
frunte cu clasa muncitoare, împotriva fascismului, reacţiunii şi imperialismului” (art. 2) (vezi
vol. Ioan Muraru, Gheorghe Iancu, Constituţiile române (Texte, note ,prezentare
comparativă), ed. a III-a, Bucureşti, Regia Autonomă ,,Monitorul Oficial”, 1995.).
Conceptul de ordine juridică acţionează, ca bloc unitar, ordinea de drept sunt produse
în conformitate cu o modalitate procedurală prevăzută de către o normă presupusă a fi
fundamentală, ca să ne referim iar la teoria kelseniană. Ca atare, ordinea de drept poate fi
bruscată şi schimbată violent pe calea unor acţiuni faptice sociale, fie ele denumite insurecţie
armată, revoluţie, contrarevoluţie sau război civil. Ca noua ordine de drept/ordine publică să
se poată impune şi consolida în exercitarea substanţei sale este necesar a se stabili un set de
norme primare care să asigure, sub aspect de validitate, producerea unor norme de procedură
care, la rândul lor, să aibă capacitatea de a impune o normă fundamentală pe baza căreia să se
stabilească în substanţă şi in actu noua ordine de drept. Aşadar, ordinea juridică generează şi
consolidează ordinea de drept/ordinea publică, notând însă că această ordine de drept/ordine
publică cuprinde sfera amenajării instituţional-funcţionale a puterii, a exercitării complete şi
nestânjenite a acesteia, autolimitîndu-se doar prin respectarea sferei vieţii private a persoanei,
sferă în care aceasta se manifestă ca fiind în domeniul libertăţii.
Conceptul de ordine juridică nu este un atribut doar al planului intern al dreptului,
întrucât orice ordine juridică, orice ordine de drept/publică naţională/statală se
interpoziţionează faţă de alte asemenea ordini în planul existenţei unei societăţi internaţionale
şi din ce în ce mai internaţionalizate ca efect al unei globalizări cvasitotale. Ca atare, simetric
unei ordini juridice interne, în doctrină s-a afirmat că există o ordine juridică internaţională
generală,cu anumite note particulare ce sunt date de însăşi natura dreptului internaţional
public, de modul său specific de creare ca şi câmp normativ.

15
 Izvoarele dreptului international public

Izvoarelor dreptului internaţional public: “sunt forme specifice de exprimare a

normelor acestui drept, care rezultă din acordul de voinţă al statelor”. Prin urmare, izvoarele
dreptului internaţional public sunt surse ale normelor dreptului internaţional public sau
mijloace juridice de exprimare a acestora.8 Sediul legal al materiei este art.38 din Statutul
Curţii Internaţionale de Justiţie, în care sunt identificate principalele izvoare şi se oferă o
ierarhizare a acestora. Se disting astfel, ca izvoare principale - tratatul, cutuma şi principiile
generale de drept, iar ca mijloace auxiliare de determinare a regulilor dreptului internaţional
public - hotărârile judecătoreşti şi doctrina. Statutul Curţii alătură acestor categorii de
izvoare - “echitatea”, considerată ca potenţial izvor de drept.
În doctrina juridică contemporană se afirmă că aceste categorii prevăzute de Statutul
Curţii nu epuizează lista izvoarelor dreptului internaţional public, adăugând izvoarelor
enumerate alte două categorii : actele adoptate de organizaţiile internaţionale şi unele dintre
actele unilaterale ale statelor.
Tratatul, ca izvor de drept.9 Tratatul internaţional reprezintă – în sens larg – un
acord sau o înţelegere – care se încheie între membrii comunităţii internaţionale şi care este
destinată să producă efecte de drept internaţional. Dintre tratatele internaţionale multilaterale,
Carta O.N.U. - actul constitutiv al Organizaţiei - a fost considerat un act cu valoare
deosebită, care se manifestă sub mai multe aspecte:
a) în cazul unui conflict între dispoziţiile Cartei O.N.U. şi cele ale unui alt tratat
internaţional, vor prevala cele dintâi;
b) Carta O.N.U este în măsură să creeze drepturi şi obligaţii nu numai pentru statele-
părţi la aceasta, ci şi pentru state terţe, fapt care constituie o excepţie de la principiul de drept
internaţional conform căruia tratatele “leagă” doar statele –părţi la un tratat.
Tratatele internaţionale, ca izvoare de drept internaţional public, se caracterizează prin
următoarele trăsături:
- concretizează cu precizie acordul de voinţă al statelor, stabilind drepturile şi
obligaţiile juridice ale acestora;

8
Trocan Laura-Magdalena, op.cit., p.28;
9
Domuta Marcela, Drept international public, suport de curs Idd, Universitatea Babes-Bolay, Facultatea de
studii europene, Cluj, 2010,p.22;

16
 - permit adaptarea dreptului interanţional la dinamica schimbărilor ce intervin în cadrul
comunităţii internaţionale, prin posibilitatea formulării de amendamente sau a
revizuirii textului lor.

Cutuma

Cutuma, considerată cel mai vechi izvor de drept internaţional, reprezintă o practică
generală, constantă, relativ îndelungată şi repetată a statelor, considerată de ele ca având
forţă juridică obligatorie. Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie o defineşte ca “dovadă a
unei practici generale, acceptată ca drept”.
În practică s-a ridicat problema de a stabili numărul statelor care trebuie întrunit pentru
ca o practică să devină cutumă. În jurisprudenţa sa, Curtea Internaţională de Justiţie a afirmat
că este nevoie de “o participare largă şi reprezentativă din partea statelor însă nu de
totalitatea statelor care formează societatea internaţională la un moment dat.”. Este posibilă
formarea unor cutume, chiar pe o arie geografică limitată, cum sunt cutumele regionale,
locale sau chiar bilaterale. În ceea ce priveşte timpul necesar formării unei cutume, acesta
poate fi şi mai scurt (câţiva ani) cu condiţia ca, practica statelor să fi fost frecventă şi
uniformă. În acest mod s-au format aşa zisele “cutume sălbatice”, cum este dreptul
popoarelor la decolonizare. Obligaţia de a dovedi existenţa unei cutume incumbă statului
care o invocă, fie pentru a se apăra împotriva unei pretenţii din partea altui stat, fie pentru a
revendica un drept propriu.

Principiile generale de drept

Principiile generale de drept sunt considerate acele principii cu care se operează în

majoritatea sistemelor juridice interne, transpuse apoi în dreptul internaţional. Convenţiile
internaţionale ca şi multe dintre hotărârile instanţelor de judecată internaţionale fac deseori
trimitere la principii de drept comune marilor sisteme de drept contemporan şi care pot fi
considerate izvoare de drept internaţional.
În soluţionarea litigiilor internaţionale se recurge deseori la principii cum sunt: buna-
credinţă în îndeplinirea obligaţiilor convenţionale, autoritatea lucrului judecat, precedentul
judiciar, principiul răspunderii pentru prejudiciile cauzate, respectarea egalităţii părţilor
litigiului, dreptul la apărare etc. În doctrina juridică, valoarea de izvor de drept internaţional a
principiilor generale de drept a fost şi este încă, contestată de unii autori (G. Geamănu, I.
Diaconu).

17
 Hotărârile judecătoreşti şi doctrina

Aceste categorii sunt considerate mijloace auxiliare de exprimare a normelor

dreptului internaţional public.

Hotărârile judecătoreşti - nu creează propriu-zis norme de drept, ci contribuie doar

la precizarea corectă a unei norme de drept internaţional. Pot fi incluse în această categorie :
a). Jurisprudenţa Curţii Internaţionale de Justiţie, cu precizarea că hotărârile acestei
instanţe internaţionale au forţă juridică obligatorie doar pentru părţile din litigiu şi numai
pentru cauza în care se pronunţă;
b). Hotărârile tribunalelor arbitrale internaţionale;
c). Hotărâri ale unor tribunale naţionale, pronunţate în litigii care ridică probleme de
drept internaţional.
Doctrina Din doctrină fac parte lucrările ştiinţifice ale unor specialişti în domeniu,
cât şi operele unor foruri ştiinţifice internaţionale cum sunt: Asociaţia de Drept Internaţional,
Institutul de Drept Internaţional, Comisia de Drept Internaţional a O.N.U., precum şi opiniile
separate ale judecătorilor Curţii Internaţionale de Justiţie, anexate deciziilor Curţii. În
jurisprudenţa instanţelor internaţionale, doctrina a fost invocată adesea ca dovadă a existenţei
unei norme şi nu ca sursă a dreptului internaţional.

Actele organizaţiilor internaţionale10

Cei mai mulţi dintre autori consideră această categorie de acte ca reprezentând un izvor
secundar, derivat al dreptului internaţional public, în virtutea faptului că organizaţiile
internaţionale guvernamentale sunt subiecte derivate de drept, fiind creaţia statelor.
Actele constitutive ale organizaţiilor (Carta O.N.U., Statutul Consiliului Europei etc)
stabilesc forţa juridică a actelor pe care le adoptă organizaţia. Statutele prevăd, de regulă,
două categorii de acte ale organelor unei organizaţii internaţionale:
a). acte ce se referă la organizarea şi funcţionarea internă a organizaţiei, având un
caracter obligatoriu;
b). acte ce se adresează statelor membre şi care cuprind norme de comportament
cerute pentru realizarea scopului organizaţiei; acestea sunt fie obligatorii, fie facultative.
Consiliul de Securitate al O.N.U. adoptă rezoluţii obligatorii pentru statele membre
ONU., organele Uniunii Europene adoptă decizii, regulamente, directive cu caracter

10
Trocan Laura-Magdalena, op.cit., p.38;

18
obligatoriu, Adunarea Generală O.N.U. şi Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei
adoptă recomandări. Chiar dacă recomandările, prin natura lor, nu constrâng din punct de
vedere juridic statele destinatare, ele nu pot fi totuşi considerate simple îndemnuri, întrucât
statele şi-au asumat, în momentul aderării la organizaţie, angajamentul de a concura la
realizarea scopului înscris în statut.

Actele unilaterale ale statelor 11

Sunt luate în considerare acele acte ale statelor care produc efecte juridice în planul
relaţiilor internaţionale: declaraţia, recunoaşterea, protestul şi renunţarea.

a).Declaraţia este actul prin care un stat face cunoscută altor state poziţia sa în
legătură cu o anumită situaţie şi este în măsură să angajeze acel stat pe plan extern. De
exemplu, declaraţia statului prin care acceptă jurisdicţia obligatorie a Curţii Internaţionale de
Justiţie, sau declaraţiile unor state, de stabilire a unor drepturi exclusive şi suverane asupra
platoului continental (acestea din urmă au determinat formarea unor norme cutumiare în
domeniu – vezi, Proclamaţia Truman, 1946);

b).Recunoaşterea este actul prin care un stat constată apariţia unui nou subiect de
drept internaţional (un alt stat, o organizaţie internaţională) sau a altor categorii ( guvern,
naţiune care luptă pentru dobândirea independenţei sau insurgenţii dintr-un război civil) şi
prin care îşi manifestă dorinţa de a stabili cu acestea relaţii oficiale; printr-un asemenea act
pot fi recunoscute noi reguli de drept internaţional;

c). Protestul este o formă a demersului diplomatic prin care un stat ia poziţie
împotriva acţiunilor unui alt stat care încalcă drepturile sale legitime, atrăgându-i atenţia
asupra responsabilităţii sale sau solicitându-i reparaţii pentru prejudiciile cauzate. Printr-un
act de protest poate fi împiedicată, totodată, formarea unei noi reguli cutumiare.

d).Renunţarea este actul prin care un stat abandonează voluntar, total sau parţial,
anumite drepturi pe care le dobândise în baza unor tratate internaţionale. De exemplu,
renunţarea unui stat la imunitatea de jurisdicţie şi de execuţie, pentru a putea obţine un credit
important pe piaţa financiară internaţională şi a răspunde în cazul nerambursării la timp a
creditului.

11
Domuta Marcela, op.cit.,p.25;

19
 Principiile dreptului internaţional public12

Definiţie. Principiile fundamentale ale dreptului internaţional reprezintă “norme

juridice de aplicaţie universală, cu un nivel maxim de generalitate şi cu un caracter imperativ,
care dau expresie şi protejează o valoare fundamentală în raporturile dintre subiectele de
i
drept internaţional.” Aceste principii, consacrate în Carta O.N.U., au fost afirmate şi în
Declaraţia Adunării Generale O.N.U. din 1976, fiind considerate norme imperative (de “jus
cogens” ) de la care statele nu pot deroga prin convenţii contrare.
Enumerarea principiilor
a). Principiul nerecurgerii la forţă sau la ameninţarea cu forţa în relaţiile dintre state
sau principiul neagresiunii. În virtutea acestui principiu, războiul de agresiune este considerat
o “crimă împotriva umanităţii”; Acest principiu a apărut în perioada dintre cele două războaie
mondiale. Un moment de referinţă în consacrarea existenţe principiului nerecurgerii la forţă
sau la ameninţarea cu forţa îl constituie Pactul Ligii Naţiunii care a limitat dreptul statelor de
a porni război. Pactul mai prevede şi aplicarea sancţiunilor faţă de statul vinovat de încălcarea
acestei restricţii. Primul act internaţional cu caracter multilateral care cuprinde interdicţia
războiului de agresiune a fost Pactul general de renunţare la război ca instrument al politicii
naţionale a statului denumit Pactul Briand-Kellogg încheiat la Paris în 1928. Principiul
nerecurgerii la forţă sau la ameninţarea cu forţa a fost consacrat şi în Carta ONU care spune:
Toţi membrii organizaţiei se vor abţine în relaţiile lor internaţionale de a recurge la
ameninţarea cu forţa sau la folosirea ei fie împotriva integrităţii teritoriale ori independenţei
politice a vreunui stat fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Naţiunilor Unite.
Conform actelor sus menţionate se interzice:
1. Orice acţiuni ce reprezintă o ameninţare cu forţa sau aplicarea directă sau indirectă a
forţei împotriva altui stat.
2. Aplicarea forţei sau ameninţarea cu forţa în scopul încălcării frontierelor
internaţionale ale altui stat sau in scopul soluţionării diferendelor internaţionale.
3. Represaliile cu aplicarea forţei armate
4. Organizarea sau sprijinirea organizării pe teritoriul unui stat a forţelor neregulate
sau a altor bande armate.

12
Domuta Marcela,op.cit.,p.28;

20
 5. Organizarea, instigarea acordarea de asistenţă sau participarea la acţiunile de război
civil sau teroriste pe teritoriul altui stat.
6. Ocuparea militară a teritoriului altui stat prin aplicarea forţei cu încălcarea
prevederilor Cartei ONU.
7. Achiziţiile teritoriale străine obţinute ca rezultat al ameninţării cu forţa sau aplicării
ei.
8. Acţiunile forţate ce au drept scop privarea popoarelor de dreptul la
autodeterminare. Noţiunea de ameninţare cu forţa presupune intimidarea cu folosirea forţei
armate, întreruperea legăturilor de comunicaţii, comerciale sau concentrarea de trupe la
frontierele unui stat, demonstraţii de forţă sau manevre militare în vecinătatea frontierelor
unui stat. Acest principiu presupune interzicerea propagandei de război.
În cazul acestui principiu dreptul internaţional admite 3 excepţii când se poate recurge
la forţă în relaţiile internaţionale:
 În caz de auto apărare când devine victima unui act de agresiune din partea altui
stat.
 În situaţia popoarelor care luptă pentru independenţă.
 În cazul aplicării măsurilor de constrângere stabilite de Consiliul de Securitate a
ONU.
b). Principiul soluţionării paşnice a diferendelor. Acest principiu presupune obligaţia
ce impune statele de a rezolva diferendele şi conflictele ce se pot ivi între ele inclusiv prin
mijloace paşnice. În acelaşi timp Carta ONU lasă statelor libertatea de a alege mijloacele
paşnice la soluţionarea unui diferend concret. Conţinutul principiului soluţionării paşnice a
diferendelor internaţionale este prevăzut şi în Declaraţia Adunării Generale a ONU din 1982
în care printre altele se prevede:
 Toate statele sunt obligate să acţioneze cu bună credinţă în relaţiile dintre ele pentru
a evita ivirea de diferende;
 Toate statele au obligaţia de a rezolva diferendele prin mijloace paşnice alese în
mod liber de ele;
 Statele care sunt părţi la acorduri sau organisme regionale sunt obligate să
întreprindă toate eforturile pentru soluţionarea paşnică prin intermediul acestor acorduri;
c).Principiul neamestecului în treburile interne ale altor state, care, în dreptul
contemporan, nu mai constituie un principiu de strictă interpretare, multe domenii care au
fost considerate în dreptul internaţional tradiţional ca aparţinând competenţei exclusive a

21
statului fiind transpuse azi în cadrul cooperării internaţionale (de exemplu, problema
respectării drepturilor fundamentale ale omului);
d). Principiul cooperării internaţionale;
e).Dreptul popoarelor la autodeterminare; acest principiu nu trebuie interpretat ca
“autorizând sau încurajând o acţiune (…) care ar dezmembra în total sau în parte, integritatea
teritorială sau unitatea politică a unui stat suveran şi independent(…)” ii;
d). Principiul egalităţii suverane a statelor;
e). Principiul îndeplinirii cu bună-credinţă a obligaţiilor internaţionale - principiul
pacta sunt servanda .
Actul final de la Helsinki (1975) adoptat în cadrul Conferinţei pentru Securitate şi
Cooperare în Europa (în prezent O.S.C.E) adaugă principiilor menţionate, altele trei: a).
principiul inviolabilităţii frontierelor; b). principiul integrităţii teritoriale; c). principiul
respectării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale

22
 Statul-subiect al dreptului internaţional public

Suveranitatea statului
Statul suveran ocupă o poziţie dominantă între subiectele de drept internaţional public
şi aceasta, pentru că, mult timp, a reprezentat unicul subiect al acestui drept şi este singurul
care posedă capacitatea de a-şi asuma totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter
internaţional.
Calitatea de subiect de drept a statului derivă din suveranitatea sa, independent de faptul
că, celelalte state le recunosc sau nu această calitate. Suveranitatea este cea care conferă
statului personalitate juridică internaţională, adică aptitudinea de a acţiona în cadrul
comunităţii internaţionale, prin exercitarea drepturilor şi asumarea de obligaţii. Suveranitatea
este un “atribut al puterii de stat”13 În virtutea atributului de suveranitate, statul îşi exercită
autoritatea pe două planuri: pe plan intern, el are dreptul de a exercita puterea asupra
cetăţenilor săi, precum şi asupra tuturor persoanelor aflate pe teritoriul şi sub jurisdicţia sa,
edictând legi şi aplicând sancţiuni în cazul nerespectării lor, iar pe plan extern, are dreptul de
a reprezenta naţiunea şi a o angaja în raporturi cu alte naţiuni14.
Pentru ca o entitate să poată constitui un stat, este nevoie de o populaţie permanentă,
un teritoriu determinat, un guvern independent şi o ordine socială, politică şi juridică.

Drepturile şi obligaţiile statelor

Unele dintre drepturile şi obligaţiile fundamentale ale statelor au fost menţionate în

Convenţia de la Montevideo (1933), care reprezintă actul constitutiv al Organizaţiei Statelor
Americane (O.S.A.) şi în Carta drepturilor şi obligaţiilor economice ale statelor (ONU, 1974).
Dintre drepturile statelor se pot reţine:

a). dreptul la existenţă şi suveranitate;

b). dreptul la pace şi securitate;
c) egalitatea în drepturi;
d) dreptul de a participa la viaţa internaţională;
e) dreptul la legitimă apărare, în cazul comiterii unui act ilicit sau a unui act de agresiune
din partea altor state;

13
Jouve, Ed.,Relations internationales, P.U.F., Paris, 1992, pag. 41;
14
Deleanu Ioan , Drept constituţional şi instituţii politice, Bucureşti, 1991, pag.22;

23
 f) dreptul la autodeterminare, implicând dreptul de a alege şi de a organiza în mod liber
sistemul politic şi de a dispune nestingherit de resursele sale economice şi naturale;
g) dreptul la dezvoltare şi progres.
Conform reglementărilor de drept internaţional, statele beneficiază de imunitate de
jurisdicţie a lor şi a bunurilor lor, în faţa organelor judecătoreşti ale altor state. Acesta
reprezintă un drept la care statul poate să renunţe, în anumite împrejurări.
Obligaţiile statelor au la bază, în primul rând, respectarea principiilor fundamentale
ale dreptului internaţional public şi constă în :
a).obligaţia de a nu recurge la folosirea forţei sau la ameninţarea cu forţa în relaţiile
interstatale;
b.) obligaţia de a respecta inviolabilitatea frontierelor;
c). obligaţia de a rezolva orice diferend pe cale paşnică ;
d). obligaţia de a îndeplini cu bună-credinţă obligaţiile internaţionale rezultând din
tratate;
e). obligaţia de a proteja mediul.
Tipuri de state În societatea internaţională există mai multe tipuri de state:
a) state unitare, cele care au un sistem unic de organe supreme ale puterii şi
administraţiei de stat şi reprezintă subiecte unice de drept şi
b) uniuni de state, reprezentând forme de asociere a două sau mai multe state
independente . Cele mai reprezentative uniuni de state sunt confederaţiile şi federaţiile.
c) statul permanent neutru, care are un statut propriu.

Confederaţiile sunt acele uniuni de state în cadrul cărora statele membre îşi păstrează
calitatea de subiecte de drept, fiind state independente care îşi conduc singure relaţiile
internaţionale. Statele uniunii instituie organe comune, care centralizează şi coordonează
activitatea acestora în anumite domenii. De exemplu, Comunitatea Statelor Independente
(C.S.I.) se apropie de modelul unei confederaţii regionale, este constituită în baza unui acord
- Acordul de la Minsk (1991) - încheiat între statele fostei U.R.S.S. şi cuprinde în structura
sa mai multe organe: Consiliul Şefilor de State care este organul decizional suprem,
Consiliul Şefilor de Guverne, Comitetul de coordonare şi consiliere – organ permanent
executiv, Consiliul Miniştrilor Afacerilor Externe, care coordonează politica externă a
statelor membre, Consiliul Miniştrilor Apărării – responsabil de coordonarea politicii
militare a statelor membre, un Stat Major, Consiliul comandanţilor trupelor frontaliere,
Tribunalul afacerilor economice, Banca interstatală şi un Secretariat executiv. Prin tratatele

24
încheiate la nivel de confederaţie, statele membre vizează să creeze o uniune economică în
care să fie asigurată libera circulaţie a mărfurilor, a capitalului, a serviciilor şi a persoanelor
din această zonă, precum şi asigurarea unei zone de liber schimb.15
De cele mai multe ori, confederaţia este o formă de tranziţie înspre constituirea unei
federaţii. Este cazul S.U.A., care, înainte de a deveni o federaţie au prezentat forma unei
confederaţii. Federaţiile reprezintă uniuni de state care au renunţat la independenţa lor,
transferând calitatea de subiect de drept statului federal. Statele membre îşi păstrează
competenţa de a administra strict probleme de interes local, statul federal fiind cel care le
conduce relaţiile externe. Este cazul Belgiei, al Elveţiei etc.
c) O situaţie particulară este cea a statului permanent neutru, care dispune de o
capacitate
limitată de a-şi asuma drepturi şi obligaţii, determinată de statutul său specific. State cu
neutralitate permanentă sunt Elveţia şi Austria. Neutralitatea unui stat trebuie să rezulte din
acte interne ale acestuia – legi şi dispoziţii constituţionale. Statului neutru îi revin obligaţii
specifice: de a nu participa la alianţe militare, politice sau economice care urmăresc
pregătirea unui război; de a nu permite folosirea teritoriului lor drept teatru al unor operaţiuni
militare, sau ca loc de depozitare a muniţiilor, armamentului şi a trupelor militare; de a
colabora activ cu celelalte state pentru asigurarea păcii şi securităţii internaţionale.
Statul neutru are dreptul la autoapărare individuală şi colectivă, precum şi dreptul de a
acorda sprijin statului victimă, în caz de război. Acest din urmă drept îi este recunoscut
statului neutru, care, în societatea contemporană, nu mai este “ţinut” de obligaţia de
imparţialitate.

Recunoaşterea statelor şi a guvernelor16

Recunoaşterea statelor. Reprezintă actul unilateral care emană de la un stat, prin

care acesta constată apariţia sau existenţa altui stat, pe scena vieţii internaţionale. Actul
recunoaşterii reprezintă un act de suveranitate al statelor, un drept al unui stat şi nu o
obligaţie a acestuia.
În literatura de specialitate se discută valoarea actului de recunoaştere internaţională a
noului stat şi efectele sale. Recunoaşterea este un act declarativ şi nu un act constitutiv de
15
Schraepler, H.-A. , Organisations Internaţionales et Europeennes, Ed. Economica, Paris, 1995, pag.
238 -239
16
Domuta Marcela, op.cit.,p.32;

25
drepturi, statul recunoscut nu dobândeşte personalitate juridică din momentul recunoaşterii
sale, ci din cel al formării sale ca stat. Prin actul recunoaşterii, statul stabileşte relaţii oficiale
(diplomatice şi consulare) cu statul care face obiectul recunoaşterii.
Recunoaşterea poate fi expresă, atunci când recunoaşterea se face printr-un act scris,
oficial care este comunicat statului vizat; poate fi tacită, atunci când din comportamentul
statului rezultă intenţia sa de a recunoaşte un alt stat ( de exemplu, încheie cu acesta un tratat)

Recunoaşterea guvernelor. Intervine atunci când noul guvern se formează altfel

decât pe cale constituţională (prin revoluţie, insurecţie, lovitură de stat etc), sau se formează
două guverne. Recunoaşterea guvernelor reprezintă un act unilateral prin care un stat
acceptă guvernul nou format al altui stat ca organ al puterii publice. Pentru a face obiectul
recunoaşterii, guvernul trebuie să beneficieze de suportul majorităţii populaţiei statului şi să
fie capabil să se achite de obligaţiile internaţionale ale predecesorilor săi. Actul recunoaşterii
are ca efecte: obţinerea de către guvernul recunoscut a dreptului de a stabili relaţii
diplomatice cu statul care l-a recunoscut şi cu alte state; dobândirea dreptului de a înainta
acţiuni în faţa instanţelor judecătoreşti ale statului care l-a recunoscut; dobândirea dreptului la
imunitatea de jurisdicţie şi de execuţie. Imunitatea de jurisdicţie reprezintă un principiu
potrivit căruia un stat nu poate fi acţionat de către alt stat – împotriva voinţei sale – în faţa
unei instanţe de judecată.

Succesiunea statelor

Problema succesiunii statelor în dreptul internaţional este reglementată de două

convenţii – Convenţia referitoare la succesiunea statelor cu privire la tratate (Viena, 1978)
şi Convenţia referitoare la succesiunea statelor cu privire la bunuri, arhive şi datorii (Viena,
1983).
Noţiunea de succesiune a statelor este definită în dispoziţiile convenţiilor menţionate ca
reprezentând “substituirea unui stat în locul altuia, în ceea ce priveşte răspunderea pentru
relaţiile internaţionale ale unui teritoriu”. În virtutea exercitării suveranităţii, un stat poate
decide în mod liber dacă şi în ce măsură va păstra relaţiile juridice stabilite de antecesorul
său.
Problema succesiunii se ridică în următoarele situaţii:
a) în cazul creării de noi state pe teritoriile fostelor colonii;
b) în cazul creării de state prin fuziune sau dezmembrare;
c)în cazul succesiunii la calitatea de membru în organizaţiile internaţionale;
26
 d) în cazul unei revoluţii sociale.
Regulile aplicabile fiecăreia dintre aceste situaţii:

a) Popoarele din teritoriile colonizate, în baza dreptului lor la autodeterminare, se

constituie într-un stat nou, independent, care reprezintă un nou subiect de drept internaţional.
O consecinţă firească a acestui fapt o constituie încetarea tratatelor care instituiau
protectoratul şi tutela, ca fiind incompatibile cu statutul de stat suveran. În ceea ce priveşte
celelalte tratate de colaborare internaţională ale vechiului stat, acestea pot să fie preluate de
către noul subiect de drept, eventual cu formularea unor rezerve sau declaraţii interpretative,
faţă de clauzele care nu corespund intereselor sale legitime. Preluarea tratatelor se realizează
prin încheierea unor acorduri de succesiune, formularea unor declaraţii unilaterale prin
aderarea la tratate sau prin renegocierea acestora. Astfel de acorduri de succesiune s-au
încheiat, de exemplu, între Anglia şi fostele sale colonii.

b) Prin fuziune se înţelege reunirea mai multor state într-un singur stat, care va deveni
noul subiect de drept internaţional. De exemplu, unificarea R.F.G. cu R.D.G. în 1990. Prin
dezmembrarea unui stat apar mai multe state independente care vor reprezenta fiecare
subiecte independente de drept internaţional. De exemplu, dezmembrarea U.R.S.S în 1991, a
Iugoslaviei, a Cehoslovaciei, urmate de formarea noilor state . În asemenea cazuri, de regulă,
noul stat continuă să aplice tratatele încheiate anterior.

c) Succesiunea statelor la calitatea de membre în organizaţiile internaţionale se

rezolvă în funcţie de procedura de admitere a membrilor prevăzută în actul constitutiv al
organizaţiei. Aceasta presupune şi manifestarea de voinţă expresă din partea statului de a
deveni membru într-o organizaţie, ca succesor al altui stat.

d) Pentru statele create ca urmare a unor revoluţii sociale nu se pune problema unei
succesiuni propriu-zise, întrucât, teritoriul şi populaţia rămânând aceleaşi, nu apare un nou
subiect de drept internaţional. După o revoluţie care schimbă regimul unui stat, noile structuri
ale puterii emit o declaraţie în care-şi precizează poziţia faţă de tratatele şi convenţiile
încheiate de fosta putere. De exemplu, Consiliul Frontului Salvării Naţionale, în comunicatul
exprimat în decembrie 1989 arăta că, va menţine tratatele şi convenţiile încheiate de
România, anterior acelei date.

27
 Alte subiecte de drept international public

Noţiunea de drept al organizaţiilor internaţionale

Dreptul organizaţiilor internaţionale este constituit din normele tratatelor

internaţionale de constituire a organizaţiilor, din cele cuprinse în tratatele multilaterale
încheiate de către state referitoare la aceste organizaţii (de exemplu: Convenţia generală
asupra privilegiilor şi imunităţilor ONU, din 1946), precum şi din normele juridice proprii
fiecărei organizaţii internaţionale. Apariţia dreptului organizaţiilor internaţionale şi
caracteristicile sale sunt legate de evoluţia acestor organizaţii1 . Acest drept face parte din
dreptul internaţional public, ca o parte nouă şi specială a acesteia, având un anumit grad de
autonomie în cadrul sistemului de norme ale dreptului internaţional. Normele dreptului
organizaţiilor internaţionale sunt mai bine ierarhizate decât cele ale dreptului internaţional
public, ca urmare a faptului că normele dreptului organizaţiilor internaţionale sunt grupate în
2 categorii principale: dreptul originar (principal) şi dreptul derivat. Dreptul originar al
organizaţiilor internaţionale este format, în primul rând, din normele cuprinse în statutul
organizaţiei, care constituie o adevărată „constituţie‖ pentru aceasta. Dreptul originar este
superior dreptului derivat al organizaţiei internaţionale guvernamentale şi el guvernează
întreaga activitate a organizaţiei şi a membrilor ei. Statutul unei organizaţii internaţionale
produce efecte numai asupra statelor membre ale organizaţiei respective, state care sunt părţi
contractante ale statutului, ca urmare a ratificării lui sau a aderării la el.
Statutele organizaţiilor internaţionale guvernamentale cuprind, în general, următoarele
prevederi mai importante: a) obiectul şi scopurile organizaţiei, prin care se precizează
principalele direcţii ale activităţii ei. Organizaţiile internaţionale alături de scopurile lor
specifice au scopuri comune lor, cum sunt apărarea păcii şi securităţii internaţionale,
asigurarea libertăţii şi progresului pentru toate statele şi popoarele; b) principiile care
guvernează activitatea organizaţiei, principiile fundamentale ale dreptului internaţional şi
principiile specifice ale organizaţiei. Aceste principii trebuie respectate atât de către
organizaţia internaţională guvernamentală, cât şi de statele membre, în activitatea lor; c)
procedura de primire a noilor membri în organizaţie şi categoriile acestora. În general,
membrii organizaţiilor internaţionale guvernamentale se împart în următoarele categorii:
membrii fondatori, membri primiţi ulterior constituirii organizaţiei, membri asociaţi şi
invitaţi; d) drepturile şi obligaţiile decurgând din calitatea de membru al organizaţiei

28
internaţionale. În general statutele organizaţiilor internaţionale guvernamentale prevăd
următoarele drepturi pe care le au membrii lor: dreptul la vot în organele organizaţiei, dreptul
de a participa la dezbaterile din cadrul diferitelor organe ale organizaţiei, dreptul de a face
parte din organele principale şi subsidiare ale organizaţiei, dreptul de participa la stabilirea
bugetului organizaţiei, dreptul de a participa la acţiunile organizaţiei, şi dreptul de a se retrage
din organizaţie. Corelativ acestor drepturi, statutele organizaţiilor internaţionale
guvernamentale prevăd următoarele obligaţii, care revin membrilor lor; obligaţia membrilor
de a participa la realizarea scopurilor organizaţiei şi să respecte principiile sale; obligaţia de a
contribui la realizarea bugetului organizaţiei prin contribuţiile lor, obligaţia de a respecta
statutul internaţional al organizaţiei; e) sistemul organelor organizaţiei şi funcţiile lor.
Statutele organizaţiilor internaţionale guvernamentale prevăd care sunt organele lor
principale. Ele se compun dintr-un organ plenar şi reprezentativ al organizaţiei, format din
toţi membrii ei. Acest organ îşi desfăşoară activitatea în sesiuni ordinare şi extraordinare.
Unul sau mai multe organe de îndeplinire a deciziilor organului plenar şi care sunt formate
dintr-un număr restrâns de membri ai organizaţiei; şi un organ cu activitate permanentă
(secretariat sau biroul organizaţiei) format din funcţionarii internaţionali, în frunte cu
Secretariatul general sau Directorul organizaţiei. f) Statutele prevăd şi sancţiunile care pot fi
aplicate membrilor. În general, sunt prevăzute următoarele sancţiuni: suspendarea statului
vinovat din drepturile şi privilegiile care decurg din calitatea de membru al organizaţiei. Carta
ONU prevede: „Un membru al Naţiunilor Unite împotriva căruia Consiliul de Securitate a
întreprins o acţiune preventivă sau de constrângere poate fi suspendat de Adunarea generală,
la recomandarea Consiliului de Securitate, din exerciţiul drepturilor şi privilegiilor inerente
calităţii de membru” (art. 5). O altă sancţiune prevăzută în statute este excluderea unui
membru din organizaţie, ca urmare a neîndeplinirii sistematice a obligaţiilor cei revin din
calitatea de membru. Carta ONU precizează: „un membru al Naţiunilor Unite care încalcă în
mod persistent principiile enunţate în prezenta Cartă poate fi exclus din organizaţie de
Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului de Securitate” (art. 6). g) Statutele
organizaţiilor internaţionale guvernamentale stabilesc şi modalităţile de modificare a lor. Ele
pot fi modificate pe calea amendamentelor aduse acestor statute, sau revizuirii lor. Dreptul
derivat este subordonat dreptului originar al organizaţiei, care îi determină legitimitatea şi
constituie fundamentul său juridic. Dreptul este subordonat şi ordinii juridice internaţionale.
Definiţia şi elemente constitutive
Organizaţiile internaţionale sunt subiecte ale dreptului internaţional, fiind titulare de
drepturi şi obligaţii în conformitate cu normele internaţionale. Spre deosebire de state,

29
subiecte originare ale dreptului internaţional, organizaţiile internaţionale sunt subiecte
derivate, instituite de state prin acorduri încheiate între ele. În afara organizaţiilor
internaţionale guvernamentale, au fost înfiinţate şi numeroase organizaţii neguvernamentale,
care se constituie în conformitate cu dreptul intern al statului pe teritoriul căruia vor
funcţiona. Definiţia organizaţiei internaţionale (interguvernamentale), propusă de Comisia de
Drept Internaţional este următoarea: „o asociere de state, constituită printr-un tratat, înzestrată
cu o constituţie şi organe commune şi posedând o personalitate juridică distinctă de cea a
statelor membre care o compun”. Trebuie precizat că, atât în Convenţia din 1969 privind
dreptul tratatelor cât şi în Convenţia din 1975 privind reprezentarea statelor în relaţiile lor au
organizaţiile internaţionale cu caracter universal, art. 2 defineşte organizaţia internaţională ca
fiind o „organizaţie interguvernamentală.’’
Actul constitutiv al organizaţiilor internaţionale
Încheierea actului constitutiv. Prin procesul „încheierii‖ actului constitutiv se înţelege
negocierea tratatului în cauză semnarea şi ratificarea lui, eventual formularea de rezerve la
acesta şi intrarea lui în vigoare, etape care, odată parcurse, conduc la crearea unui nou subiect
de drept internaţional. Tocmai acest element esenţial distinge actul constitutiv, ca tratat
internaţional, de tratatele internaţionale obişnuite: este un document care dă naştere unui nou
subiect de drept internaţional, care acţionează apoi, în viaţa internaţională, alături de statele
care l-au creat. Modificarea actului constitutiv. După o anumită perioadă de timp în
funcţionarea organizaţiilor internaţionale poate apare o schimbare a împrejurărilor, în raport
cu cele care au prevalat în momentul elaborării şi adoptării actelor lor constitutive. Ceva mai
mult, schimbările pot fi de o asemenea anvergură încât să se ajungă la înregistrarea riscului
disfuncţionalităţii unei organizaţii. Cum organizaţiile trebuie să se adapteze continuu
dezvoltărilor ce au loc în societatea internaţională, tot astfel şi actele lor constitutive, ca o
consecinţă firească, urmează să reflecte gradul acestei adaptabilităţi. Acest proces se
realizează, în principal, prin modificarea actului constitutiv, operaţie care îmbracă două
forme: revizuire şi amendare. Indiferent de forma pe care o îmbracă, modificarea actului
constitutiv al unei organizaţii internaţionale poate antrena o diversificare a relaţiilor
convenţionale între membrii organizaţiei şi între aceştia şi organizaţie. De aceea, cel mai des
actele constitutive conţin dispoziţii speciale privind modificarea lor. Aceste dispoziţii se
referă, în principal, la: a) momentul introducerii unei propuneri de modificare a actului
constitutiv, în unele cazuri interzicându-se introducerea unor asemenea modificări înainte de
expirarea unei perioade de timp diferite; b) cine poate prezenta propuneri de modificare –
statele sau organele organizaţiei – şi care dintre aceste organe; c) magnitudinea

30
modificărilor, dacă privesc ansamblul actului constitutiv sau numai anumite schimbări
punctuale; d) modalitatea de adoptare a deciziei de modificare, care variază de la unanimitate
sau consens la majoritate simplă sau calificată, şi e) condiţiile intrării în vigoare a
modificărilor actului constitutiv. Interpretarea actului constitutiv. Problema interpretării
actelor constitutive ale organizaţiilor internaţionale este intim legată de aplicarea lor în
practică, de întinderea competenţei organelor lor deliberative şi executive şi de îndeplinirea
de către statele membre a obligaţiilor pe care şi le-au asumat prin aceste acte. În mod logic,
orice aplicare a unei reguli presupune o interpretare uniformă a sa. În plus, uniformitatea
interpretării conduce la evitarea disputelor legate de aplicarea regulii. Actele constitutive ale
unor organizaţii internaţionale, cum ar fi FMI sau OMM, cuprind reglementări precise
privind modul de soluţionare a problemelor puse de interpretarea lor. Unele includ această
problemă într-o formulare generală, în dispoziţiile privind modul de reglementare a
disputelor, iar cele mai multe indică organismul căruia organizaţia sau statele membre
urmează să i se adreseze în legătură cu problema interpretării. În acest context, interpretarea
actului constitutiv al unei organizaţii internaţionale decurge mai ales din raţiuni de ordin
practic, de clarificare a raporturilor dintre state înăuntrul organizaţiei şi în raporturile dintre
ele şi organizaţie. Considerentele de ordin teoretic, deşi importante pentru teoria generală a
interpretării tratatelor, au mai puţină relevanţă în practica urmată de diferite organizaţii în
materie de interpretare a actelor lor constitutive.

31
 Probleme privind populatia in dreptul international

1. Noţiunea de populaţie Populaţia, alături de teritoriu şi guvern, reprezintă unul

dintre elementele constitutive ale statului. Ea cuprinde totalitatea cetăţenilor unui stat,
precum şi celelalte categorii de persoane aflate pe teritoriul şi sub jurisdicţia sa (străini,
apatrizi, refugiaţi, persoane strămutate). Sunt excluşi de sub jurisdicţia statului, personalul
diplomatic şi consular al statelor străine aflat pe teritoriul statului, precum şi funcţionarii
internaţionali care beneficiază de imunităţi şi privilegii diplomatice. Statul, în temeiul
suveranităţii sale, stabileşte, prin legislaţia naţională, statutul juridic al persoanelor care
formează populaţia sa. Demersul legislativ al statului în acest domeniu trebuie să se bazeze
pe principiul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
2.Cetăţenia persoanelor fizice
2.1. Noţiune. Cetăţenia reprezintă „legătura politică şi juridică permanentă dintre o
persoană fizică şi un anumit stat”. Dintre categoriile de persoane care formează populaţia
statului, doar cetăţenii acestuia pot să deţină plenitudinea drepturilor şi a obligaţiilor
prevăzute în legislaţia naţională.
2.2. Condiţii de valabilitate. Fiecare stat este competent să stabilească, prin legea
naţională, condiţiile de acordare a cetăţeniei. Efectele cetăţeniei faţă de alte state ale
comunităţii internaţionale pot fi limitate prin normele dreptului internaţional. Pentru a fi
valabilă, acordarea cetăţeniei trebuie să se realizeze în anumite condiţii:
a) pentru a fi opozabilă unor state terţe, cetăţenia acordată de un stat trebuie să fie
licită din punct de vedere al dreptului internaţional, adică să nu fie acordată pe baza unor
criterii discriminatorii (rasiale, religioase sau politice);
b) acordarea cetăţeniei să aibă în vedere legătura efectivă a individului cu statul;
c) acordarea cetăţeniei să aibă la bază principiile şi normele dreptului internaţional.
Cetăţenia acordată cu ignorarea de către stat a acestor reguli poate să fie lipsită de
recunoaştere din partea altor state ale comunităţii internaţionale.
2.3. Modalităţi de dobândire a cetăţeniei. Cetăţenia se dobândeşte prin naştere sau prin
naturalizare.
În primul caz se iau în considerare următoarele principii:
a) principiul jus sanguinis ( „prin legătura de sânge”), conform căruia copilul
dobândeşte
cetăţenia părinţilor, indiferent de locul naşterii;

32
 b) principiul jus soli ( „prin locul naşterii”), conform căruia copilul dobândeşte
cetăţenia
statului pe teritoriul căruia se naşte, indiferent de cetăţenia părinţilor.
În cel de-al doilea caz, cetăţenia se obţine la cererea persoanei şi în baza unui act al
autorităţilor statului care o acordă conform legii. Naturalizarea reprezintă, adesea, efectul
căsătoriei sau al şederii prelungite (al rezidenţei) pe teritoriul unui stat.
Conform Legii nr.21/1991, cetăţenia română se dobândeşte prin naştere, prin
adopţie, prin repatriere sau poate fi acordată la cerere. Solicitantul trebuie să îndeplinească
anumite condiţii pentru ca cererea sa să fie soluţionată favorabil: să fi locuit o perioadă de
timp pe teritoriul statului, să cunoască limba naţională, să dispună de un loc de muncă şi de
mijloace de existenţă, să nu fi suferit condamnări penale, sau să fi desfăşurat vreo activitate
împotriva intereselor statului român etc.

2.4. Modalităţi de pierdere a cetăţeniei Pierderea cetăţeniei se poate realiza prin

două
modalităţi: prin renunţare şi prin retragere.
a) Renunţarea la cetăţenie este un drept al cetăţeanului şi intervine, de obicei,
atunci când o persoană se stabileşte într-o ţară care nu acordă dublă cetăţenie. Acest act nu
are efect asupra cetăţeniei celorlalţi membri ai familiei, aceştia având dreptul să o păstreze în
continuare. b) Retragerea cetăţeniei reprezintă o sancţiune aplicată persoanei care a
comis fapte grave împotriva statului a cărui cetăţenie o poartă sau a obţinut cetăţenia în mod
fraudulos. Acest mod de pierdere a cetăţeniei poate să intervină doar faţă de persoanele care
au dobândit cetăţenia prin naturalizare, nu şi prin naştere.
2.5. Conflicte de cetăţenie În anumite cazuri, pot să apară conflicte pozitive sau
negative de cetăţenie.
a) Conflictul pozitiv de cetăţenie se manifestă atunci când o persoană are două sau
mai multe cetăţenii (bipatridia sau pluricetăţenia). Cel mai frecvent caz este cel al
persoanelor cu dublă cetăţenie, cauzată de neconcordanţa legislaţiei statelor. De exemplu,
copilul născut din cetăţeni ai unui stat care aplică principiul jus sanguinis, pe teritoriul unui
stat a cărui legislaţie prevede aplicarea principiului jus soli, va purta cetăţenia ambelor state.
Persoana care obţine o nouă cetăţenie, la cerere, fără să renunţe la cetăţenia sa anterioară, se
află, de asemenea, în situaţia de bipatridie.
Situaţiile de bipatridie sau de pluricetăţenie pot să determine conflicte de interese
între state, ale căror efecte se repercutează asupra persoanei în cauză. În aceste cazuri se

33
ridică problema de a stabili cărui stat îi revine obligaţia de a acorda protecţie diplomatică
cetăţeanului, sau faţă de care dintre state este obligată persoana să efectueze stagiul militar
etc. Conflictele de cetăţenie se soluţionează, de regulă, prin stabilirea cetăţeniei dominante,
efective a persoanei, adică prin determinarea statului faţă de care acesta este efectiv ataşat
(din punct de vedere al domiciliului, al locului de muncă, al limbii vorbite, sau al
legăturilor de familie etc.).
b) Conflictul negativ de cetăţenie conduce la apariţia situaţiilor de apatridie, adică de
pierdere a cetăţeniei. De exemplu, un copil născut din părinţi apatrizi, pe teritoriul unui stat
care aplică regula jus sanguinis, nu va avea nici o cetăţenie. Efectele apatridiei constau în
lipsirea persoanei de protecţia diplomatică din partea vreunui stat. De regulă, apatrizii sunt
asimilaţi străinilor, atât în convenţiile internaţionale, cât şi în actele normative interne, fiind
obligaţi să respecte legislaţia statului pe teritoriul căruia locuiesc şi sub a cărui jurisdicţie se
află. Acest stat le oferă şi o protecţie legală. Tendinţa este de a evita crearea unor situaţii de
apatridie, pentru ca fiecare persoană să poată să beneficieze de protecţia diplomatică din
partea unui stat. În acest sens, s-au încheiat convenţii internaţionale în cadrul organizaţiilor
universale şi regionale (Convenţia privind statutul apatrizilor din 1954 şi 1961, O.N.U.;
Convenţia cu privire la cetăţenie, 1997, Consiliul Europei).

3.Regimul juridic al străinilor. Extrădarea şi expulzarea

3.1. Statutul juridic al străinilor. Străinii sunt persoane care se află pe teritoriul
unui stat, dar au cetăţenia altui stat. Conform reglementărilor juridice sunt asimilaţi acestora,
apatrizii şi refugiaţii.
Statul are dreptul sa stabilească prin legislaţia internă, condiţiile de intrare, de şedere
şi alte elemente privind statutul străinilor pe teritoriul său, cu respectarea unui standard
minim de drepturi şi libertăţi considerate fundamentale. Se pot reţine câteva reguli generale
pe care statele le au în vedere pentru determinarea statutului juridic al străinilor:
a). obligaţia statului de a admite intrarea unui străin pe teritoriul său, dar cu
posibilitatea de a o supune unor condiţii;
b). dreptul statului de a expulza un străin numai pe o bază legală şi pentru motive
temeinice.
În principiu, străinii beneficiază de majoritatea drepturilor de care se bucură cetăţenii
unui stat, cu excepţia drepturilor politice şi a dreptului de a ocupa funcţii publice. Străinii nu
sunt ţinuţi însă de aceleaşi obligaţii pe care le au cetăţenii statului (de exemplu, de obligaţia
de a presta serviciul militar, de anumite obligaţii fiscale).

34
 Regimuri aplicabile străinilor:
a).Regimul naţional, în baza căruia statul recunoaşte străinilor aceleaşi drepturi pe care
le
acordă propriilor cetăţeni, cu excepţia drepturilor politice şi a dreptului de a ocupa funcţii
publice;
b).Regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate, care presupune acordarea în favoarea
cetăţenilor unui stat străin, a regimului cel mai favorabil care a fost acordat resortisanţilor
unui stat terţ;
c).Asigurarea de către toate statele comunităţii internaţionale a unui standard minim
de
tratament în favoarea străinilor .
În situaţii determinate, statele pot adopta faţă de străinii aflaţi pe teritoriul lor,
măsura expulzării sau a extrădării.
3.2. Expulzarea. Reprezintă un act administrativ individual, cu caracter de sancţiune,
motivat prin raţiuni de ocrotire a ordinii publice, a regimului politic, a sistemului economic
şi a securităţii naţionale.
Prin convenţii internaţionale, statele au stabilit că expulzarea se poate dispune ca efect
al unei decizii legale, cu asigurarea dreptului la apărare al individului şi a dreptului de a
ataca pe căi legale decizia de expulzare. De asemenea, sunt interzise expulzările colective de
străini. Un stat nu îşi poate expulza propriii cetăţeni. (Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului şi Protocoalele adiţionale).
3.3.Extrădarea. Este un act de asistenţă juridică între state, care se dispune în cazul
comiterii de către cetăţenii altui stat, a unor infracţiuni grave, de drept comun sau de drept
internaţional (crime împotriva păcii şi umanităţii). Măsura extrădării se dispune în baza unor
convenţii internaţionale, pe bază de reciprocitate, sau în temeiul legii interne.În dreptul
internaţional s-a stabilit un număr de reguli aplicabile în domeniul extrădării:
a) fapta pentru care se solicită extrădarea, trebuie să fie incriminată de legislaţia
ambelor state
b) persoana extrădată va fi judecată şi condamnată doar pentru infracţiunea pentru care
a fost solicitată măsura.

35
 4. Refugiaţii şi persoanele strămutate. Dreptul la azil

4.1. Noţiunea de persoană refugiată. Convenţia privind statutul refugiaţilor, adoptată

de O.N.U. în anul 1951, completată de Protocolul adiţional din 1967, defineşte noţiunea de
persoană refugiată ca fiind „ persoana care, în urma unor temeiuri jusitficate de a fi
persecutată pe motive de rasă, religie, naţionalitate, apartenenţă la un grup social sau opinie
politică, se găseşte în afara ţării sale de origine şi nu poate sau, din cauza acestor temeri, nu
doreşte să revină în acea ţară” (art.1).
Statutul de refugiat este, astfel, acordat pe bază individuală şi nu pentru grupuri de
persoane. Din textul Convenţiei menţionate se deduce că nu intră în categoria persoanelor
refugiate, refugiaţii economici şi persoanele care au dobândit statutul de refugiaţi ca efect al
unor conflicte armate internaţionale sau interne. În aceste cazuri, soluţia care s-ar impune ar
fi cea a ajutorului umanitar internaţional, în ţara de origine sau a unor măsuri de dezvoltare
economică.
4.2. Noţiunea de persoană strămutată. Persoanele strămutate sunt acele persoane care
au fost deportate pe teritoriul unor state străine (cum a fost, de ex., cazul persoanelor
deportate în cel de-al doilea război mondial). Preocuparea statelor faţă de aceste persoane s-a
materializat în încheierea de convenţii internaţionale prin care să se asigure repatrierea lor.
4.3. Statutul juridic al refugiaţilor şi al persoanelor strămutate. Acesta este similar
cu cel al străinilor sau al cetăţenilor statelor, potrivit Convenţiei din 1951. Chiar dacă
statelor nu le revine nici o obligaţie de admitere pe o bază permanentă a acestor categorii de
persoane pe teritoriul lor, returnarea refugiaţilor şi expulzarea străinilor în state unde riscă să
le fie încălcate drepturile fundamentale ale omului, sunt interzise.
Pentru protejarea intereselor refugiaţilor, în cadrul ONU, s-a înfiinţat în anul 1954,
Înaltul Comisariat pentru Refugiaţi.
Pe lângă motivele invocate de Convenţia ONU pentru acordarea statutului de refugiat,
legea română adaugă considerentele umanitare şi cazul unor conflicte armate, în limita
posibilităţilor şi pe o durată determinată.
Procedura de acordare a statutului de refugiat presupune înaintarea unei cereri
motivate, fie unei misiuni diplomatice sau unui oficiu consular român din străinătate, fie
Direcţiei generale a poliţiei sau altor organe locale. Respingerea cererii solicitantului poate
interveni pentru unul dintre următoarele motive: comiterea unor fapte împotriva păcii sau
umanităţii, ori contrare Cartei ONU, apartenenţa la o organizaţie sau grupare care reprezintă
o ameninţare pentru siguranţa naţională sau pentru ordinea publică, comiterea unei

36
infracţiuni, sancţionată cu închisoare mai mare de 3 ani sau dobândirea statutului de refugiat
în altă ţară.
4.4. Tipuri de azil. Azilul poate fi teritorial şi diplomatic.
a) Azilul teritorial se acordă la cerere, în cazuri de persecuţii politice exercitate
asupra
unor persoane în propriul lor stat. Acordarea azilului teritorial reprezintă un drept suveran
al statului, însă, o dată ce l-a acordat, statul este ţinut să asigure o protecţie activă, ce
urmăreşte asimilarea azilantului în societate, precum şi o ocrotire din raţiuni umanitare.
Dreptul de a solicita azil este considerat un drept fundamental al omului, înscris în
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată de ONU în 1948.
b) Azilul diplomatic se referă la primirea şi protecţia acordată în localurile
ambasadelor
străine, a cetăţenilor statului pe lângă care este acreditată misiunea diplomatică, cetăţeni
urmăriţi de propriile autorităţi, ori a căror viaţă este în pericol din cauza unor evenimente
interne excepţionale. Acordarea azilului diplomatic poate fi considerată un act de încălcare a
suveranităţii statului de reşedinţă. În general, azilul diplomatic se acordă în baza unor
convenţii, sau pe bază de reciprocitate.
5. Protecţa diplomatică. Reprezintă protecţia pe care un stat o acordă cetăţenilor săi
aflaţi în străinătate, în scopul de a proteja interesele acestora în raporturile cu autorităţile
locale. Autoritatea statului se exercită asupra propriilor cetăţeni şi în afara teritoriului
naţional, în baza legăturii juridice permanente ce se stabileşte între un stat şi resortisanţii săi.
Statul poate să le impună anumite obligaţii, decurgând din legislaţia sa naţională, cum ar fi
obligarea cetăţenilor de a presta serviciul militar şi totodată, statul are dreptul să inculpe şi să
condamne o persoană chiar în contumacie (în lipsă), însă nu poate să efectueze acte de
urmărire penală şi arestare pe teritoriul unui alt stat, decât dacă între state există un tratat,
care să permită aceasta. Finalitatea protecţiei diplomatice constă în supravegherea situaţiei
cetăţenilor unui stat pentru ca statul străin pe teritoriul căruia se află, să le asigure un
standard minim de drepturi.

37
 Elemente privind dreptul international al drepturilor omului17

1. Noţiunea de “drepturile omului”

Preambulul Declaraţiei drepturilor omului şi cetăţeanului a Revoluţiei franceze din

anul 1789 proclamă că ignorarea, uitarea şi dispreţul drepturilor omului sunt singurele cauze
ale nenorocirilor publice. Un secol şi jumătate mai târziu, Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului din anul 1948 reţine că ignoranţa şi dispreţuirea drepturilor omului au condus la
acte de barbarie ce revoltă conştiinţa oamenilor, astfel că este esenţial ca drepturile omului
să fie protejate printr-un sistem juridic pentru ca omul să nu fie constrâns, ca ultim recurs, la
revoltă împotriva tiraniei şi opresiunii.
Pe de altă parte, respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
constituie esenţa unei societăţi democratice, nu poate exista democraţie fără a se asigura
recunoaşterea şi respectarea acestor valori recunoscute universal.
Analiza înţelesului juridic al noţiunii de drepturi ale omului presupune luarea în
considerare a dublei ei accepţiuni în ordinea de drept. Mai întâi trebuie să ne raportăm la ceea
ce alcătuieşte dreptul obiectiv al drepturilor omului, adică la totalitatea instrumentelor
internaţionale care consacră şi protejează asemenea drepturi, precum şi la eventualele
mecanisme instituţionale de garantare a respectării lor.
În al doilea rând, atunci când evocăm noţiunea de drepturi ale omului , trebuie să
avem în vedere şi înţelesul de drepturi subiective, conferite unui anumit titular. După cum se
ştie dreptul subiectiv reprezintă un ansamblu de prerogative recunoscute unui anumit subiect
de drept; acest concept presupune facultatea, pentru titular, de a declanşa, la nevoie,
imperativul conţinut în norma de drept, spre a asigura punerea în valoare a ansamblului de
posibilităţi juridice pe care acesta i le recunoaşte.
Faţă de cele expuse mai sus, putem defini drepturile omului, ca ansamblul de norme
juridice internaţionale prin care sunt recunoscute individului atribute şi facultăţi care îi
asigură demnitatea, libertatea şi dezvoltarea personalităţii sale şi care beneficiază de
garanţii instituţionale apropriate

17
Nicolau Ingrid, Manuc Liliana, Protectia international a drepturilor omului, Ed. Sitech,Craiova, 2012;

38
 2. Apariţia şi evoluţia istorică a drepturilor omului

Primele documente constituţionale care promovează şi apără drepturile omului au

apărut în Anglia. La 12 iunie 1215, regele Ioan fără de Ţară a semnat Magna Charta
Libertatum, un document în care erau stipulate importante drepturi şi libertăţi.
Punctul 39 al acestui important document prevede că ” Niciun om liber nu va fi
arestat sau întemniţat, sau deposedat de bunurile sale, sau declarat în afara legii, sau exilat sau
lezat de orice manieră ar fi şi noi nu vom purcede împotriva lui şi nici nu vom trimite pe
nimeni împotriva lui, fără o judecată loiala a egalilor săi, în conformitate cu legea ţării”.
Marea Britanie a cunoscut înaintea altor ţări încă trei importante documente privind drepturile
omului: Petiţia drepturilor din 7 iunie 1628 care statuează că „ orice criminal indiferent de
condiţia sa, nu poate fi exceptat de la judecată şi de la pedeapsa stipulată în mod expres în
legea Regatului”; Habeas Corpus Act din 26 mai 1679 şi Bill of Rights din 13 februarie 1689
în care se declară că „a pretinde că Regalitatea are puterea de a suspenda legile sau
executarea lor fără consimţământul parlamentului este ilegal”. Prin acelaşi Bill se statuează
că „libertatea cuvântului, nici dezbaterile şi procedurile din Parlament, nu pot fi împiedicate
sau puse în discuţie de vreo curte”.
În Franţa, la 26 august 1789, un document celebru, elaborat şi promovat de Revoluţia
Franceză, care şi-a păstrat actualitatea peste veacuri, Declaraţia drepturilor omului şi
cetăţeanului, înscrie chiar în primul său articol ideea că „oamenii se nasc şi rămân liberi si
egali în drepturi”.
Declaraţia de independenţă a SUA, din 14 iulie 1776, subliniază şi ea că „oamenii au
fost creaţi egali, ei fiind înzestraţi de Creator cu anumite drepturi inalienabile; printre aceste
drepturi se găsesc viaţa, libertatea şi căutarea fericirii”. O idee deosebit de valoroasă pe care o
consacră acest document este aceea că toate guvernările au fost stabilite de oameni pentru a
garanta aceste drepturi; „Oricând o forma de guvernare devine contrară acestui scop, poporul
are dreptul de a o schimba, sau de a o aboli şi de a stabili un nou guvernământ”.
Documentele menţionate au reprezentat la timpul lor, manifestări curajoase ale
tendinţei de a proteja drepturile legitime ale cetăţeanului împotriva tentativelor puterii de a-şi
extinde prerogativele în pofida drepturilor oamenilor şi în detrimentul acestora. Privind
retrospectiv, putem afirma că declaraţiile de drepturi au reprezentat documente fundamentale,
relevante pentru definirea conţinutului politic şi juridic al instituţiei drepturilor omului.
Preocupările româneşti pentru definirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale este
marcată încă de timpuriu de hrisovul emis în 1631 de Leon Vodă Tomşa, domn al Ţării

39
Româneşti. Acest document a fost considerat ca fiind pe acelaşi plan al importanţei cu
chartele emise în alte ţări, fapt ce evidenţiază integrarea ţărilor române în evoluţia generală a
societăţii europene.
Acest document înscrie principiul că nimeni nu poate fi omorât fără a fi judecat, că
vinovăţia trebuie dovedită, în mod public, iar execuţia va fi hotărâtă numai dacă pentru o
atare vină legea prevede pedeapsa capitală. Documentul mai reglementa regimul străinilor,
modul de stabilire a dărilor, obligaţiile şi scutirile fiscale, organizarea judiciară, aspecte de
drept civil şi penal.
Cele mai vechi acte de organizare politică ale ţărilor româneşti care se referă si la
problemele ce privesc drepturile omului datează din secolul al XVIII-lea şi începutul
secolului al XIX-lea. Elemente de organizare politică se regăsesc în aşezămintele lui
Constantin Mavrocordat şi în Pravilniceasca condică, tipărită în 1780 de către Alexandru
Ipsilanti.18 Norme juridice importante se găsesc şi în Codul civil al lui Scarlat Calimach din
1817, precum şi în Legiuirea Caragea din 1818.
Un ecou important îl are Programul de reforme elaborat de Tudor Vladimirescu în
1821. Remarcabil este şi memoriul Cărvunarilor din 13 septembrie 1822, pe care A.D.
Xenopol l-a calificat ca fiind „cea dintâi manifestare politică a cugetării liberale”. Chiar dacă
memoriul Cărvunarilor a fost în cele din urma înlăturat datorită opoziţiei marii boierimi, el
conţine o serie de idei valoroase care au marcat dezvoltarea constituţională ulterioară.
Documentul înscrie statutul de independenţă al Moldovei, care trebuia sa devina acelaşi ca pe
vremea lui Bogdan, înfiinţarea Sfatului obştesc (adunare reprezentativă) din care urmau să
facă parte şi boierii de rang mai mic până atunci înlăturaţi din funcţii importante. Proiectul
prevedea garantarea dreptului de proprietate, principiul exproprierii pentru cauză publică,
erau inserate norme cu privire la libertatea individului, era garantată libertatea religioasă,
egalitatea tuturor la dobândirea unei slujbe publice. Aceste prevederi, ca şi numeroase altele,
denotă faptul că proiectul de Constituţie a cărvunarilor anticipează o dezvoltare
constituţională modernă, ce avea să se producă mai târziu în Principatele Române.
Influenţa revoluţiei franceze a fost deosebit de puternică în Ţările Române, marile ei
idei regăsindu-se în documentele programatice ale revoluţiei de la 1848 din Transilvania,
Moldova şi Ţara Românească.
Conceptul românesc de drepturi ale omului a fost elaborat din multiple puncte de
vedere, ţinând seama de interesele ţării, în armonie cu unitatea şi independenţa naţională.

18
I. Platon, Istoria dreptului românesc, Universitatea Româno –Americană, Bucureşti, 1994, p 247-254

40
Nicolae Bălcescu aprecia, în 1850 că revoluţia viitoare nu se mai poate mărgini a voi ca
românii să fie liberi, egali proprietari de pământ şi de capital şi fraţi asociaţi la fapta unui
progres comun.
Evenimentele care au dus la unirea principatelor au marcat încă o etapă pe drumul
cristalizării instituţiilor moderne ale României. Remarcăm în acest sens Statutul Dezvoltător
al Convenţiei de la Paris (1864) proclamat de Alexandru Ioan Cuza, care cuprinde
importante dezvoltări constituţionale. Amintesc, de pildă, consacrarea ideii de bicameralism,
prin crearea Corpului Ponderator (precursor al Senatului de azi) care, alături de Adunarea
electivă trebuia să constituie puterea legiuitoare.
Ca urmare a înlăturării lui Alexandru Ioan Cuza se instituie o locotenenţă domnească,
formată din Nicolae Golescu, Lascăr Catargi şi colonelul Nicolae Haralambie. După refuzul
contelui Filip de Flandra de a primi tronul Principatelor Unite, este adresată o cerere prinţului
Carol de Hohenzollern, care acceptă. O comisie elaborează un proiect de constituţie ce este
supus Domnului şi Adunării elective.
Constituţia din 1866 – document ce interesează în cea mai mare măsură drepturile
omului – este inspirată din Constituţia belgiană din 1831 considerată la timpul respectiv cea
mai liberală din Europa. Documentul consfinţeşte o serie de idei democratice printre care:
principiul suveranităţii naţionale, separaţia puterilor, responsabilitatea ministerială,
recunoaşterea drepturilor omului si cetăţeanului.
După Marea Unire din 1918, a fost adoptată în ţara noastră Constituţia din 29 martie
1923 document ce a reprezentat un instrument juridic mai elaborat decât Constituţia din 1866
şi care a fost orientat nemijlocit spre cerinţele dezvoltării societăţii într-un stat de drept.
Această constituţie cuprinde prevederi referitoare la caracterul de stat naţional unitar şi
indivizibil al României, inalienabilitatea teritoriului, departajarea puterilor statului,
consfinţirea detaliată a drepturilor românilor.
Constituţia din 1923 a fost înlocuită formal la 20 februarie 1938, când a fost
proclamată o nouă Constituţie, de tip corporatist, elaborată din iniţiativa regelui Carol al II-
lea. Elaborarea acestei constituţii a fost determinată de degradarea climatului politic, de
climatul internaţional neprielnic şi tendinţele de concentrare a puterii în mâinile monarhului.
Această constituţie concentrează puterile politice în mâna regelui, care dobândeşte
prerogative deosebit de mari. Documentul a fost suspendat în vara anului 1940 ca urmare a
evenimentelor care au condus la abdicarea regelui Carol al II-lea.
În toamna anului 1944 s-a dispus repunerea în vigoare a Constituţiei din 29 martie
1923. După ocuparea ţării noastre de trupele sovietice şi sub ameninţarea acestora, a fost

41
instaurat un regim de “democraţie populară”, drepturile omului suferind importante amputări
şi reduceri, ele fiind subordonate noii concepţii cu privire la organizarea statului, bazată pe
dominaţia unui singur partid şi interzicerea celorlalte partide, pe prohibirea oricăror atitudini
politice care ar fi contravenit ideologiei comuniste. Au fost eliminate garanţiile democratice
care asigurau judecata echitabilă şi corectă a proceselor, administrarea justiţiei efectuându-se
după criterii politice.
Constituţiile care au urmat – din 1948, 1952 şi 1965 – deşi pretindeau că asigură
puterea poporului, au legalizat grave abateri de la principiile democratice. Astfel a fost
eliminat sistemul pluripartid prin instaurarea unei singure forţe politice conducătoare în stat şi
anume partidul comunist; limitări grave ale dreptului de proprietate al cetăţenilor au fost
aduse de Constituţia din 1952; importante restricţii erau aduse libertăţii de opinie, de gândire
şi credinţă, libertăţii cuvântului, libertăţii presei, dreptului la educaţie ca şi drepturilor politice
propriu-zise. În ceea ce priveşte libertatea cuvântului, a presei şi educaţiei, acestea erau,
subordonate concepţiei marxiste despre societate, promovarea oricăror alte idei diferite de
linia oficială constituind fapte penale. De asemenea restricţii foarte mari au fost aduse
dreptului cetăţenilor de a circula peste graniţă, doritorii fiind supuşi unor numeroase
formalităţi şi verificări.
Libertatea alegerii profesiei şi a locului de muncă era şi ea condiţionată de anumite
prevederi discriminatorii. Erau excluse de la exercitarea unor profesiuni, sau de la
posibilitatea de a fi angajaţi în anumite locuri de muncă persoanele care avuseseră
condamnări politice, persoanele având rude în străinătate, persoanele divorţate etc.
Revoluţia din 22 decembrie 1989 a creat condiţiile pentru edificarea unui autentic
sistem democratic al drepturilor şi libertăţilor omului. Primul document al Revoluţiei române
Comunicatul către ţară al Consiliului Frontului Salvării Naţionale a consacrat abolirea
dictaturii dar nu a specificat în mod concret regimul constituţional al ţării şi nici forma de
guvernământ a statului.
În perioada care a trecut de la revoluţia din decembrie 1989, România a devenit parte
la numeroase instrumente juridice internaţionale, adoptând prevederi pentru adaptarea
legislaţiei interne la exigenţele convenţiilor internaţionale. S-a adoptat proiectul de lege
pentru aderarea României la Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu
cruzime, inumane sau degradante, încheiată la New York la 10 decembrie 1984, Parlamentul
României votând legea pentru modificarea şi completarea unor dispoziţii din Codul penal şi
Codul de procedură penală, spre a se asigura o concordanţă deplină între legislaţia ţării şi
noul instrument internaţional la care România a devenit parte. De asemenea, se poate

42
menţiona protocolul privind abolirea pedepsei cu moartea la care ţara noastră a devenit parte
în ianuarie 1991, precum şi alte documente faţă de care vechiul regim avea rezerve
nejustificate şi a căror neacceptare de către România crea în rândul comunităţii internaţionale
dubii în legătură cu dorinţa ţării noastre de a aplica documentele fundamentale cu privire la
drepturile omului adoptate de comunitatea internaţională.

3. Consideraţii generale privind sistemul de protecţie a drepturilor omului în

cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite şi al Consiliului Europei

Cadrul juridic internaţional care marchează începutul “erei drepturilor” este constituit
dintr-o serie de documente ce formează Carta internaţională a drepturilor omului,
documente ce au fost elaborate, adoptate şi aplicate în cadrul ONU. Aceste documente sunt:
Carta ONU, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi cele două pacte ale ONU din
1966.
Carta Naţiunilor Unite, adoptată în urma Conferinţei de la San Francisco proclamă în
art. 1 pct. 3, că unul dintre scopurile organizaţiei este acela de a realiza cooperarea
internaţională în rezolvarea problemelor internaţionale cu caracter economic, social,
cultural sau umanitar şi în promovarea şi incurajarea respectării drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex limbă sau religie.
Protecţia internaţională a drepturilor omului face parte din datoriile fundamentale ale
principalelor organe ale Naţiunilor Unite: Adunarea Generală, Consiliul Economic şi Social,
Consiliul de tutelă. Prerogativele acestor organe în materie sunt destul de limitate, rămânând
la nivelul studiilor, recomandărilor, proiectelor. ONU a mai reuşit de-a lungul timpului să
clarifice în ce măsură statele membre aveau obligaţia de a promova drepturile omului, lărgind
sfera de cuprindere a acestei obligaţii şi înfiinţând instituţii bazate pe Carta ONU destinate să
asigure respectarea de către statele membre a obligaţiilor asumate. Carta ONU are marele
merit de a fi introdus drepturile omului în ordinea internaţională.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a fost adoptată la 10 decembrie 1948 de
către Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite, cu 48 de voturi pentru şi niciun vot
împotrivă; un număr de opt state s-au abţinut de la vot (R.S.S. Bielorusă, Cehoslovacia,
Honduras, Polonia, R.S.S. Ucraina, U.R.S.S., Uniunea Sud Africană şi Iugoslavia). Arabia
Saudită a fost absentă în momentul desfăşurării votului. Declaraţia avea să deschidă noi
perspective în domeniul garantării şi respectării drepturilor omului în întreaga perioadă
postbelică. Elaborarea documentului a fost pregătită de un comitet din care au făcut parte

43
eminenţi jurişti şi personalităţi ale vieţii sociale ale timpului, printre care doamna Eleonor
Roosevelt şi profesorul francez Renee Cassin.
Declaraţia Universală cuprinde două mari categorii de drepturi: drepturile civile şi
politice şi drepturile economice, sociale şi culturale. Din categoria drepturilor civile şi
politice fac parte: dreptul la viaţă, la libertatea şi la securitatea persoanei, interdicţia sclaviei,
torturii şi tratamentelor crude, inumane sau degradante, dreptul de a nu fi supus în mod
arbitrar arestării, reţinerii sau exilului, dreptul la un proces echitabil, prezumţia de
nevinovăţie, dreptul la viaţa privată şi dreptul de proprietate. Declaraţia proclamă libertatea
de exprimare, de religie şi dreptul la libera circulaţie. Articolul 21 prevede drepturile politice
ale individului, inclusiv dreptul acestuia de a participa la guvernarea ţării sale, direct sau prin
reprezentanţi liber aleşi.
Din categoria drepturilor economice, sociale şi culturale fac parte: dreptul persoanei
la asigurări sociale, la muncă şi la protecţie împotriva şomajului, dreptul la plata egală pentru
muncă egală, dreptul la odihnă, dreptul la educaţie. Declaraţia înscrie ideea gratuităţii
învăţământului elementar şi general şi a posibilităţii egale de acces tuturor, pe bază de merit,
la învăţământul superior. Printre alte prevederi ale acestui document se înscrie şi aceea că
orice persoană are dreptul de a lua parte în mod liber la viaţa culturală a colectivităţii, de a
beneficia de ocrotirea intereselor morale şi materiale care decurg din orice lucrare ştiinţifică,
literară sau artistică al cărei autor este.
Constituind primul document de mare prestigiu internaţional pe planul protecţiei
internaţionale a drepturilor omului Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a reprezentat
punctul de plecare al unei vaste acţiuni de elaborare a unor instrumente juridice în cadrul
Organizaţiei Naţiunilor Unite, care au întărit dimensiunea juridică a acestor drepturi. O serie
de state care şi-au dobândit independenţa după anul 1960 (Republica Mali, Togo, Coasta de
Fildeş, Gabon, Ciad) au afirmat expres în textul constituţiilor lor adeziunea la principiile
cuprinse în Declaraţie, fapt ce relevă că pe teritoriul statelor respective declaraţia a dobândit o
forţă juridică incontestabilă.
Declaraţia recunoaşte că drepturile pe care le proclamă nu sunt absolute, dând
posibilitatea statelor să adopte legi care limitează exerciţiul acestor drepturi. Declaraţia nu
este un tratat, ea a fost adoptată de Adunarea Generală a ONU ca rezoluţie, deci nu are putere
obligatorie. Scopul său este de a furniza un mod de înţelegere comun al drepturilor şi
libertăţilor fundamentale la care face referire Carta ONU.
Un moment important al activităţilor desfăşurate de ONU pe linia apărării, promovării
şi respectării drepturilor omului l-a constituit adoptarea celor două Pacte internaţionale ale

44
drepturilor omului: Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi
culturale şi Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.
Cele două Pacte internaţionale au fost adoptate de Adunarea Generală a ONU şi
deschise spre semnare în decembrie 1966. Abia după un deceniu a fost posibilă intrarea lor în
vigoare, prin ratificarea de către 35 de state. Având statutul de tratat internaţional cele două
Pacte creează obligaţii juridice pentru statele părţi. Cele două Pacte cuprind o primă parte
comună, compusă dintr-un singur articol, care afirmă principiul autodeterminării popoarelor,
dreptul acestora de a-şi stabili statutul politic, de a-şi asigura liber dezvoltarea economică,
socială şi culturală şi de a dispune liber de bogăţiile şi de resursele lor naturale.
La nivelul ONU au fost adoptate de-a lungul timpului o serie de convenţii
specializate, pentru protecţia unor categorii speciale de drepturi. În continuare sunt prezentate
aşa numitele “convenţii – nucleu” ale sistemului ONU de protecţie a drepturilor omului.

Convenţia pentru eliminarea oricărei forme de discriminare rasială, are la bază ideea
luptei împotriva discriminărilor de orice fel, considerate ca principal obstacol în calea
deplinei realizări a drepturilor omului.
Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau
degradante, a fost adoptată de Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1984 şi dezvoltă o
serie de idei cuprinse în Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite şi Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului. O importantă prevedere este aceea că declaraţiile obţinute prin tortură
nu vor putea fi invocate ca elemente de probă în nicio procedură, cu excepţia cazului când
sunt folosite împotriva persoanei acuzate de a fi săvârşit acte de tortură.
Convenţia pentru drepturile copilului, a fost adoptată de Adunarea Generală a ONU
la 29 noiembrie 1989 şi a intrat în vigoare la 2 septembrie 1990. Convenţia îşi revendică
fundamentarea în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, unde este proclamat dreptul
copiilor la îngrijire şi asistenţă specială. Art. 1 al Convenţiei defineşte noţiunea de “copil” ca
fiind fiinţa umană sub vârsta de 18 ani, exceptând cazurile în care legea aplicabilă copilului
stabileşte limita majoratului sub această vârstă.
Convenţia asupra eliminării oricărei forme de discriminare faţă de femei, este
destinată a proteja o categorie deosebit de vulnerabilă în privinţa încălcării unor drepturi
elementare precum dreptul la viaţă, la integritate fizică şi psihică, dreptul de a nu fi supusă
niciunei discriminări etc. Convenţia înscrie numeroase drepturi atât civile şi politice cât şi
economice, culturale şi sociale precum: dreptul la egală participare în sfera politică, dreptul
de vot, dreptul la remuneraţie egală pentru muncă egală, dreptul la egal acces la sănătate şi

45
educaţie, dreptul la muncă; se subliniază necesitatea asigurării egalităţii femeilor cu bărbaţii
în privinţa capacităţii juridice, precum şi a eliminării oricărei forme de discriminare în
privinţa căsătoriei şi a relaţiilor de familie.
Convenţia a fost ratificată de nu număr de 162 de state printre care şi România în
1982.
Consiliul Europei este o organizaţie internaţională cu caracter interstatal, care a fost
creată la 5 mai 1949. Membrii originari ai acestei organizaţii au fost: Belgia, Danemarca,
Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda şi Suedia. În prezent
Consiliul Europei are 45 de membri.
Calitatea de stat membru al Consiliului Europei este condiţionată de acceptarea
principiilor statului de drept şi a principiului potrivit căruia fiecare persoană aflată sub
jurisdicţia sa trebuie să se bucure de drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.
Încălcarea acestor obligaţii prevăzute de articolul 3 al Statutului poate atrage aplicarea unor
sancţiuni cum ar fi: suspendarea drepturilor de reprezentare; încetarea calităţii de membru al
Consiliului Europei prin decizia Comitetului Miniştrilor.
Organele Consiliului Europei sunt: Comitetul Miniştrilor şi Adunarea Parlamentară.
Comitetul Miniştrilor este organul decizional al Consiliului Europei, compus din
miniştrii de externe ai statelor membre sau din reprezentanţii lor diplomatici permanenţi la
Strasbourg. Comitetul Miniştrilor este atât un organ guvernamental, cât şi un forum colectiv,
în care se discută problemele societăţii europene şi se propun soluţii la acestea.
Adunarea Parlamentară este organul deliberant al Consiliului Europei. Ea dezbate
acele chestiuni care sunt de competenţa sa, conform Statutului şi prezintă concluziile sale
Comitetului de miniştri sub formă de recomandări.
Adunarea se întruneşte de două ori pe lună pentru o săptămână în sesiune plenară.
Reuniunile sunt publice şi au loc la Palatul Europei de la Strasbourg. Adunarea îşi alege
preşedintele şi vicepreşedinţii. De asemenea, adunarea alege secretarul general al Consiliului
Europei şi pe adjunctul acestuia, judecătorii Curţii Europene a Drepturilor Omului şi pe
Comisarul Drepturilor Omului.

46
 Teritoriul de stat in dreptul international public

Noţiuni generale privind teritoriului de stat

Teritoriul din punct de vedere al regimului juridic se împarte în : 1.Teritoriul statelor

care se află sub suveranitatea lor 2.Teritoriul cu regim internaţional nesupuse suveranităţii
statelor 3.Teritoriul cu regim juridic combinat. Teritoriul de stat reprezintă spaţiul geografic
în al cărui limite statul îşi exercită suveranitatea deplină şi exclusivă şi este alcătuit din
suprafeţe terestre, acvatice şi aeriene. Teritoriul de stat reprezintă una din premisele materiale
naturale de existenţă a statului ca subiect principal al dreptului internaţional. Teritorii cu
regimuri internaţionale nesupuse suveranităţii statelor includ: zona internaţională a spaţiilor
submarine, spaţiul extraatmosferic şi corpurile cereşti, marea liberă. La baza acestui regim stă
conceptul de res communis omnium ceia ce înseamnă patrimoniul comun al întregii omeniri.
Aceste spaţii sunt deschise folosirii de către toate statele şi popoarele în condiţii de egalitate
şi în scopuri paşnice. Teritorii cu regimuri juridice combinate sunt acele spaţii asupra cărora
acţionează în acelaşi timp normele dreptului internaţional şi normele dreptului intern. Aceste
teritorii cuprind:

a.Zona contiguă- reprezintă fâşia adiacentă mării teritoriale care se întinde în largul
mării până la distanţa de 24 mile marine măsurate de la liniile de bază ale mării teritoriale.
b.Zona economică exclusivă este fâşia adiacentă mării teritoriale care se întinde în
largul mării pe o distanţă de până la 200 mile 51 marine de la liniile de bază de la care se
măsoară lăţimea mării teritoriale.
c. Platoul continental reprezintă prelungirea naturală ţărmului care coboară în pantă
uşoară sub apele mării până la marginea continentală unde adâncimea este de 150-200 m
dincolo de care începe panta continentală şi marile adâncimi. Din punct de vedere juridic
platoul continental reprezintă fundul mărilor şi oceanelor, subsolul acestuia dincolo de limita
exterioară a mării teritoriale, în larg până la o distanţă de 200 mile marine măsurate de la linia
de bază de la care se măsoară lăţimea mării teritoriale. Teritoriul de stat este alcătuit din
spaţiul geografic ce cuprinde suprafeţele terestre, acvatice şi aeriene asupra căruia statul îşi
exercită suveranitatea sa deplină şi exclusivă. Teritoriul unui stat constituie una din premisele
materiale care condiţionează existenţa statului. În determinarea naturii juridice a teritoriului
în dreptul internaţional este important să se pornească de la argumentele: a. Spaţiul exercitării

47
puterii suverane a statului b. Spaţiul exercitării puterii suverane a poporului c. Obiectul
suveranităţii asupra resurselor şi bogăţiilor naturale.
Spaţiul terestru cuprinde partea de uscat şi poate fi format dintro singură întindere
terestră sau din mai multe insule despărţite de ape maritime care formează un stat arhipelag.
Spaţiul acvatic al statului se compune din apele interioare şi marea teritorială. Apele
interioare cuprind râurile, fluviile, canalele, lacurile şi mările care se află în întregime pe
teritoriul aceluiaşi stat. În afară de cele situate în întregime pe teritoriul unui stat există şi
cursuri de apă care formează frontiera de stat dintre două sau mai multe state şi cursuri care
traversează teritoriile a două sau mai multe state. Apele golfurilor şi băilor sunt considerate
ape interioare ale unui stat până la linia de demarcaţie trasă la intrarea sau în interiorul băii
acolo unde distanţa dintre ţărmurile opuse nu depăşeşte 24 de mile marine. Apele portului
sunt considerate ape interioare până la linia care uneşte instalaţiile permanente făcând parte
integrantă din sistemul portuar şi care înaintează cel mai mult în larg. Statutul navelor şi
echipajelor lor în porturilor străine se stabileşte prin legile şi regulamentele statului riveran.
Acest statut diferă după cum nava este militară, comercială sau de stat. Navele militare sunt
cele care fac parte din forţele armate ale unui stat şi poartă semnele exterioare distincte ale
acestui stat şi se află sub comanda unui ofiţer de marină şi ale căror echipaje sunt supuse
regulilor disciplinei militare a acestui stat. Navele militare aflate într-un port străin se bucură
de imunitate de jurisdicţie penală şi civilă. Ele nu pot fi percheziţionate, sechestrate sau
confiscate de statul riveran. Navele comerciale sunt cele care aparţin unui stat fie unor
persoane fizice sau juridice care efectuează transporturi de mărfuri sau de pasageri ori
exploatează resursele maritime. Navele comerciale aflate într-un port străin sunt supuse unei
duble jurisdicţie: a statului de pavilion şi a statului riveran. Navele de stat destinate unor
scopuri, ne comerciale sunt navele de cercetare ştiinţifică, de poştă, de control sanitar, vamal,
pentru salvarea naufragiaţilor. În caz de forţă majoră accesul în porturi este admis tuturor
categoriilor de nave fără autorizaţie prealabilă. Marea teritorială este partea apele mării sau
oceanului de-a lungul ţărmului unui stat cuprinsă între linia de bază şi linia exterioară a ei şi
care se află sub suveranitatea statului riveran. În limitele mării sale teritoriale statul riveran
exercită toate atribuţiile care decurg din deplina sa suveranitate cu privire la dreptul de
pescuit, de exploatare a tuturor resurselor naturale existente, reglementarea navigaţiei,
aplicarea măsurilor de garantare a securităţii teritoriului sau dreptul de control vamal şi
sanitar de cercetare ştiinţifică şi de protecţie a mediului înconjurător. Spaţiul aerian al statului
este constituit din coloana de aer situată deasupra solului şi a spaţiului acvatic al statului fiind
delimitat orizontal prin frontierele terestre, fluviale sau maritime, vertical până la limita

48
interioară a spaţiului extraatmosferic. Conferinţa internaţională de la Chicago din 1944 în
cadrul căreia s-a adoptat Convenţia referitoare la aviaţia internaţională recunoaşte statelor
suveranitatea completă şi exclusivă asupra spaţiului aerian deasupra teritoriului său.
Frontierele de stat şi regimul de frontieră.
Problema modificărilor teritoriale Frontiera de stat este linia ce desparte pe uscat şi pe
apă teritoriul de stat de teritoriul statelor vecine iar în plan vertical delimitează spaţiul aerian
şi subsolul de spaţiul aerian şi subsolul statelor vecine. Teritoriul de stat este delimitat prin
frontiere în interiorul căruia statul îşi exercită deplina sa suveranitate. Frontierele statului sunt
inviolabile. Respectul reciproc al frontierelor şi obligaţia statelor de a rezolva pe cale paşnică
litigiile privind frontierele constituie un element esenţial al principiului integrităţii teritoriale
consacrat în dreptul internaţional.
Putem clasifica frontierele de stat după mai multe criterii:
1.După natura lor:
a.Naturale care se stabilesc ţinându-se seama de anumite particularităţi geografice
munţi, văi, râuri, litoralul mărilor.
b.Geometrice care sunt linii mai mult sau mai puţin drepte care despart teritoriile
statelor.
c.Astronomice la stabilirea cărora sunt folosite paralele sau meridiane.
2. După elementele componente ale teritoriului avem:
a.Terestre care dispar uscatul dintre două sau mai multe state.
b.Fluviale separă în două părţi apele unui fluviu situat între teritoriile a două state.
c.Maritime reprezintă liniile exterioare ale mării teritoriale stabilite de state prin acte
unilaterale sau pe bază convenţională cu statele vecine.
d.Aeriene separă spaţiile aeriene ale statelor prin linii perpendiculare care pornesc de
la frontierele terestre sau acvatice în sus până la limita interioară a spaţiului cosmic. În plan
juridic frontierele se stabilesc prin acorduri încheiate între statele vecine. Fixarea frontierelor
se face prin două operaţiuni distincte: delimitarea şi demarcarea. Delimitarea este o
operaţiune politică şi juridică care constă în identificarea direcţiei principale şi descrierea
amănunţită în cuprinsul tratatului încheiat în scopul stabilirii frontierei, a traseului acestuia.
Demarcarea este operaţiunea propriu-zisă de stabilire pe teren a celor convenite în textul
tratatului.
Alt mod de modificare a teritoriului este cesiunea de teritoriu ce reprezintă trecerea
unui teritoriu din suveranitatea unui stat în suveranitatea altui stat. Modalitatea de exprimare

49
şi consultare a populaţiei ce locuieşte pe teritoriul care va fi transmis se face prin două forme:
a)Printr-o hotărâre a organului legislativ suprem b)Prin consultarea directă a populaţiei.

50
 Regimul spatiilor internationale

Regimul juridic de navigaţie pe fluviilor şi canalele maritime internationale

Fluviile internaţionale sunt apele curgătoare care traversează sau separă teritoriile a
două state sau mai multe state şi sunt navigabile până la vărsarea lor în mare sau ocean.
Fluviile prezintă interes pentru comunicaţiile dintre state cât şi pentru folosirea apelor lor în
scopuri industriale, pentru agricultură şi în domeniul energetic. Până în prezent nu au fost
create reglementări internaţionale generale care să stabilească principii şi norme aplicabile
navigaţiei şi folosirii tuturor fluviilor internaţionale. Congresul de la Viena din 1815 a fondat
pentru prima dată principiile generale ale regimului de navigaţie pe fluviile internaţionale
europene. Congresul de la Berlin din 1885 a instituit libertatea de navigaţie pe fluviile Congo
şi Niger. Din reglementările adoptate în convenţie decurg regulile:
 Fiecare stat este suveran asupra porţiunii din aceste fluvii care se află pe teritoriul
său;
 În privinţa navigaţiei se aplică principiul liberei navigaţii;
 În virtutea suveranităţii numai statele riverane prin acordul lor reglementează
navigaţia pe fluvii;
 În timp de pace navele comerciale ale tuturor ţărilor-în conformitate cu
reglementările internaţionale-se bucură de deplină libertate de navigaţie pe fluvii;
 Statele riverane au obligaţia de a menţine fluviul în stare de navigaţie, au dreptul de
a percepe taxe în cuantumul necesar efectuării lucrărilor de întreţinere şi amenajare, de
control sanitar şi vamal;
 Pentru fluviile internaţionale se formează comisii internaţionale alcătuite din
reprezentanţii statelor riverane.
După cel de al II război mondial au apărut noi concepţii şi teorii cu privire la
utilizarea fluviilor internaţionale. Una din aceste teorii este ―utilizarea echitabilă care a fost
dezvoltată de Asociaţia de Drept Internaţional în Regulile de la Helsinki din 1966. Conform
acestor reguli statele riverane au dreptul de navigaţie pe tot fluviul şi pot acorda acest drept şi
navelor statelor neriverane. Regulile poartă un caracter convenţional şi nu sunt obligatorii
pentru state dar prevederile acestora reprezintă o tendinţă de dezvoltare a dreptului
internaţional fluvial. Regimul navigaţie pe Dunăre a prezentat în toate timpurile o
însemnătate deosebită pentru statele riverane în scopul participării acestora la comerţul şi
cooperarea internaţională. La congresul de la Viena din 1815 Dunărea a fost recunoscută

51
drept fluviu internaţional însă prin victoria Rusiei aspra Turciei, Rusia preia controlul asupra
Dunării. Prin tratatul de la Paris din 1856 s-a instituit principiul libertăţii de navigaţie şi
Comisia Europeană a Dunării. La început comisia avea sarcini tehnice mai apoi elabora reguli
de navigaţie, stabilea taxe.
O etapă nouă în stabilirea regimului Dunării a fost marcată de Conferinţa de la Paris
1921.Regimul actual al navigaţiei pe Dunăre este reglementat prin Convenţia de la Belgrad
din 1948. Navigaţia pe Dunăre este liberă pentru cetăţenii, navele comerciale şi mărfurile
tuturor statelor în condiţii de egalitate. Navele militare pot naviga pe Dunăre numai în
porţiunea teritoriului statului iar în afara acestuia la înţelegerea părţilor. Stabilirea regulilor de
navigaţie pe Dunăre, supravegherea fluvială, sanitară şi poliţienească precum şi efectuarea
lucrărilor hidrotehnice menţinerii fluviului în stare de navigaţie intră în competenţa statelor
riverane.
În vederea coordonării activităţii privind navigaţia pe Dunăre precum şi alte activităţi
convenţia de la Belgrad a prevăzut înfiinţarea a două tipuri de organe:
1.Comisia Dunării-organ cu competenţă generală
2.Administraţiile fluviale speciale-cu competenţă limitată în anumite sectoare de pe
fluviu. Atribuţiile Comisiei Dunării sunt de coordonare şi recomandare, consultare.
Utilizarea apelor Dunării în alte scopuri decât navigaţia este reglementată prin
acorduri încheiate între statele riverane. (Porţile de Fier între Iugoslavia - România încheiat în
1976). În 1985 la Bucureşti a fost adoptată Declaraţia statelor dunărene în materie de
gospodărire şi protecţie apelor fluviului contra poluării. Această declaraţie are drept scop
prevenirea poluării şi folosirea raţională a apelor fluviului. În 1994 la Sofia a fost semnată
Convenţia privind cooperarea. Această convenţie prevede gospodărirea durabilă şi echitabilă
a apelor fluviului, măsuri de reducere a poluării, protecţia mediului acvatic, utilizarea
durabilă pentru alimentarea cu apă potabilă industrială şi pentru irigaţii.
Zone demilitarizate şi neutralizate.
Zone denuclearizate Canalele maritime sunt căi artificiale constituite în scopul de a
spori posibilitatea de comunicare între zonele maritime oceanice. Canalele situate pe teritoriul
unui singur stat au acelaşi regim ca şi ansamblu teritoriului. Din punct de vedere al
importanţei şi amplasării canalurilor pot fi împărţite ca fiind de importanţă naţională sau
internaţională. Canalul devine internaţional când este constituit pentru a fi deschis libertăţii
de navigaţie tuturor statelor fără discriminare unilaterală a statului riveran. Un asemenea
regim internaţional îl au:Canalul Suiez, Canalul Panama, Canalul Kiel.

52
 Canalul Suiez este cel mai important canal care face legătura dintre Marea
Mediterană, Marea Roşie şi Oceanul Indian. Acest canal a fost construit în sec XIX pe
teritoriul Egiptului, are o lungime de 160 km este deschis atât în timp de pace cât şi în timp
de război navelor comerciale şi de război indiferent de pavilion. În caz de război beligeranţii
sunt obligaţi să nu angajeze ostilităţi pe canal sau să împiedice libera circulaţie a navelor.
Regimul său juridic a fost stabilit prin Convenţia din 1888 de la Constantinopol prin această
convenţie Egiptul s-a angajat să respecte prevederile ei, să fixeze taxe echivalente celor
prevăzute în convenţie şi să efectueze lucrări de întreţinere exploatare, perfecţionare şi
administrare a canalului.
Canalul Panama este navigabil pe o distanţă de 80 km ce leagă Oceanul Atlantic de
Oceanul Pacific. El a fost construit la sfârşitul sec XIX. Regimul său juridic este stabilit prin
convenţii bilaterale încheiate între Anglia şi SUA şi Panama. În 1901 Marea Britanie se vede
silită să cedeze SUA dreptul exclusiv de a asigura controlul canalului. În privinţa canalului s-
a stabilit un regim juridic care permitea libera navigaţie a navelor militare şi civile ale tuturor
statelor, neutralizarea canalului dar nu şi demilitarizarea acestuia. SUA menţine în zonă baze
militare în acest context se evidenţiază lupta poporului panamez pentru restituirea către statul
Panama a teritoriului concesionat de SUA. Cât priveşte conducerea şi administrarea canalului
acesta este asigurat de un sistem mixt panamez-american care a durat până în 1999 ca mai
apoi să-i aparţină Panamei. Canalul Kiel are o lungime de 98 km a făcut parte până în 1918
din apele interioare ale Germaniei. El face legătura dintre Marea Nordului cu Marea Baltică.
Regimul juridic al acestui canal este reglementat de tratatul de la Versaille 1918 care
stabileşte regimul liberei navigaţii pe acest canal. Negocierile care au avut loc între Germania
şi Anglia, Franţa şi Italia s-au soldat cu un eşec, cazul este adus în faţa Curţii Permanente de
Justiţie a Ligii Naţiunii. Curtea a decis canalul Kiel a încetat să fie o cale navigabilă
interioară a Germaniei şi în consecinţă el a devenit un curs de apă internaţional deschis
vaselor militare şi civile aparţinând tuturor statelor. În 1936 Germania a denunţat tratatul de
la Versaille şi a interzis accesul liber al vaselor de război străine pe canal care şi-a recăpătat
statutul de apă interioară germană. După 1945 dobândeşte regim internaţional. Dreptul aerian
s-a dezvoltat după 1900 când a apărut necesitatea reglementării navigaţiei aeriene. Sub aspect
juridic în dimensiunea orizontală distingem spaţiu supus suveranităţii naţionale a statului
deasupra căruia se află şi restul spaţiului care se află deasupra 58 zonelor maritime arctica şi
Antarctica. În dimensiunea verticală spaţiul aerian supus suveranităţii naţionale nu a fost până
în prezent delimitat pe bază de tratat internaţional faţă de spaţiul extraatmosferic nesupus
suveranităţii nici unui stat, dar se consideră că limita dintre ele s-ar situa la 100-110km

53
deasupra nivelului mării. După primul război mondial a triumfat definitiv principiul
suveranităţii statului asupra spaţiului aerian reprezentând coloana de aer cuprinsă în limitele
frontierelor sale, până la limita interioară a spaţiului cosmic. Acest principiu a fost instituit
prin convenţia de la Paris din 1919 şi Convenţia de la Chicago din 1944 referitoare la aviaţia
civilă internaţională. Suveranitatea fiecărui stat asupra spaţiului aerian nu exclude ci
presupune colaborarea bi sau multilaterală în vederea reglementării navigaţiei şi
transporturilor civile aeriene. În această privinţă Convenţia de la Chicago face distincţie între
1) Servicii aeriene internaţionale regulate si 2) Servicii aeriene internaţionale neregulate.
Aeronavele care sunt angajate în astfel de servicii neregulate au dreptul de a pătrunde fără o
autorizaţie prealabilă pe teritoriul oricărui stat contractant de al traversa în tranzit sau de a
cere o aterizare.
În vederea realizării cooperării internaţionale în problema navigaţiei civile aeriene au
fost semnate acorduri multilaterale:
a)Acordul cu privire la tranzitul serviciului aerian.
b)Acordul cu privire la transportul aerian internaţional. Răspunderea pentru
prejudiciile cauzate pasagerilor mărfurilor în transportul aerian este reglementat de Convenţia
de la Varşovia din 1929.
Regimul juridic al zonelor polare
Practica internaţională a statelor cunoaşte numeroase tratate internaţionale prin care
ele au stabilit anumite statute speciale pentru anumite zone teritoriale. Regimurile juridice
internaţionale ale acestor zone au caracter diferit: de demilitarizare, de denuclearizare şi de
neutralitate. Regimul de demilitarizare reprezintă statutul juridic internaţional aplicabil unei
zone, statut convenit de către state în baza unui acord sau tratat prin care se instituie drepturi
şi obligaţii de natură a interzice total sau parţial existenţa armamentelor, instalaţiilor militare
precum şi staţionarea unor trupe militare a oricărui stat. Sub aspect teritorial demilitarizarea
poate cuprinde o parte din teritoriul de obicei în zonele de frontieră sau se poate extinde la
zone mai mari ale teritoriului ori chiar tot teritoriul de stat. Din punct de vedere al
conţinutului demilitarizarea poate fi de două feluri:
1.Totală deplină atunci când se prevăd obligaţii şi măsuri de distrugere a tuturor
fortificaţiilor, tipurilor de armament şi înlăturarea forţelor armate cu excepţia celor de
păstrare a ordinii publice.
2.Limitată parţial este atunci când se permite menţinerea unor fortificaţii sau forţe
armate reduse. Demilitarizarea este cunoscută încă din sec.XVII-XVIII. Ex. Prin Convenţia
de la Paris din 1856 Rusia a fost obligată să demilitarizeze malurile Mării Negre. Prin acordul

54
de la Posdam 1945 s-a hotărât totala demilitarizare a Germaniei. Statutul de demilitarizare
cuprinde de regulă şi obligaţia de neutralitate ceia ce înseamnă că zona respectivă niciodată
nu va fi transformată într-o zonă de război. Regimul de neutralizare reprezintă statutul juridic
internaţional aplicabil unei zone, statut convenit între state în baza unui acord sau tratat de
natură a interzice desfăşurarea de operaţiuni militare pe teritoriul acelui stat sau al transforma
într-o bază militară sau teatru de război. Neutralitatea poate fi permanentă atât pe timp de
pace cât şi de război şi temporară numai în timpul unui conflict armat. Neutralitatea
permanentă este aplicată în special unor căi maritime internaţionale cum ar fi canalele
maritime şi strâmtorile cu regim juridic internaţionale. Neutralitatea temporară este dispusă
prin prevederile Convenţiei de la Geneva referitoare la protecţia persoanelor civile în timp de
război. Zonele demilitarizate şi neutralizate ale acestor zone s-au cristalizat în dreptul
internaţional şi în practica statelor cu scopul de a preveni declanşarea unui război sau
extinderea operaţiunilor militare pe un teritoriul determinat.
Denuclearizarea este o instituţie relativ nouă a dreptului internaţional ce
caracterizează tendinţa statelor de eliminare a armelor nucleare precum şi de a evita sau
restrânge posibilitatea folosirii armamentului nuclear în anumite regiuni. Regimul juridic al
acestor zone este aplicabil unor spaţii mai întinse care cuprind fie teritoriul unui stat fie
continente întregi. În temeiul acestui regim statele respective au obligaţia de a nu folosi şi
experimenta arme nucleare în zona respectivă şi de a nu ataca sau ameninţa cu asemenea
arme teritorii întregi. Regimul juridic este prevăzut prin tratatele internaţionale precum şi
reglementări de ordin intern. Ex. Tratatul de la Washington din 1967 care interzicea
experimentele pe lună. În practica statelor regimul de zonă denuclearizată a fost instituit pe
două căi: - includerea unui asemenea regim în cuprinsul unor tratate care stabilesc regimul
general al unor teritorii - încheierea unor tratate speciale de interzicere a amplasării armelor
nucleare. Statele care fac parte din zona denuclearizată vor trebui să-şi asume următoarele
obligaţii: să nu experimenteze, să nu dezvolte, să nu producă arme nucleare fie direct fie
indirect, să nu acţioneze, să nu posede, să nu primească sub orice formă arme nucleare, să
prevină, să interzică instalarea, amplasarea, stocarea armelor nucleare aflate sub controlul
statelor din afara zonei, să prevină, să interzică tranzitarea armelor nucleare prin zonă. Statele
incluse în zona denuclearizată au dreptul de a folosi energia nucleară în scopuri paşnice în
condiţii de securitate.
În practica internaţională s-au formulat anumite principii cu privire la crearea zonelor
denuclearizate:

55
 1) Iniţiativa creării unei zone libere de arme nucleare trebuie să emane de la statele
din regiunea interesată, iar participarea să se facă pe bază voluntară.
2) Angajamentele referitoare la zonele denuclearizate trebuie să se asigure că acestea
vor rămâne efectiv libere de arme nucleare.
3) Obligaţia privind stabilirea zonei poate fi asumată de grupuri mai mari de state sau
de grupuri mai restrînse. Statele posesoare de arme nucleare trebuie să se angajeze să nu
folosească, să ameninţe cu folosirea armelor nucleare a statelor. Arctica este teritoriul Polului
Nord cu o suprafaţă totală de 27 mln km format din 2/3suprafaţă acvatică şi 1/3 suprafaţă
terestră. Pentru delimitarea zonelor polare a fost propusă linia geografică şi astronomică a
cercurilor polare, a gheţarilor şi dispariţiei vegetaţiei. Arctica prezintă interes atât din punct
de vedere ştiinţific cât şi din punct de vedere strategic întrucât este bogată în resurse naturale.
Arcticii pentru delimitarea zonelor polare i s-a aplicat teoria sectoarelor sau zonelor de
atracţie. Această teorie a fost dezvoltată încă din 1918 de juristul rus V. Lakhtin. Potrivit
acestei teorii statel riverane Oceanului Îngheţat de Nord sunt suverane asupra tuturor
pământurilor cuprinse într-un triunghi ce are ca bază coasta, ca vârf Polul Nord şi ca laturi
meridianele care trec prin extremităţile de vest şi de est ale coastei. Astfel aceste teorii le-ar
reveni SUA, Rusiei, Canadei, Danemarcei ŞI Norvegiei. Împărţirea arcticii conform acestei
teorii nu este unanim acceptată de către statele riverane. Astfel în 1996 la reuniunea statelor
(Danemarca, Islanda, Canada, Norvegia, Rusia, SUA, Finlanda şi Suedia) au semnat la Otawa
Declaraţia despre formarea unui consiliu arctic, o nouă organizaţie regională care are scopul
de a realiza colaborarea şi a coordona activităţile statelor în regiunea dată de a efectua
controlul şi a coordona programele ecologice şi a răspândi informaţii despre antarctica.
Antarctida este o regiune polară de sud cu o suprafaţă de 14 mln km situată între Africa de
Sud, America de Sud, Australia şi Noua Zeelandă. Odată descoperită Antartida şi zăcămintele
sale în subsolul său interesul faţă de ea a crescut, multe dintre statele lumii au încercat să
acapareze aceste teritorii.
În 1959 prin tratatul de la Washington s-a stabilit regimul juridic internaţional al
Antartidei. Prin acest tratat s-a instituit o zonă cu statut de totală demilitarizare, neutralizare şi
denuclearizare. Tratatul stipulează folosirea Antartidei exclusiv în scopuri paşnice şi prevede
că: Sunt interzise orice măsuri cu caracter militar, cum ar fi crearea de baze militare şi de
fortificaţii, efectuarea de manevre militare precum şi experimentarea oricăror tipuri de arme.
Tratatul prevede libertatea cercetărilor ştiinţifice şi colaborarea statelor în acest domeniu. În
ceia ce priveşte colaborarea statelor tratatul stipulează schimbul de informaţii, de personal
ştiinţific între expediţiile statelor precum şi între staţiile create de ele în Antartida şi de

56
rezultatele ştiinţifice. Prevederile tratatului nu se pronunţă asupra pretenţiilor de suveranitate
teritorială în Antartida. Atâta timp cât tratatul este în vigoare nici un stat nu are dreptul de a
înainta noi pretenţii asupra Antartidei. În scopul de a respecta tratatul s-a creat un nou sistem
de control şi inspecţie reciprocă care se realizează prin observatorii desemnaţi de
reprezentanţii statelor părţi la tratat. În ceia ce priveşte protecţia mediului şi regimului
resurselor minerale în iunie 1988 a fost adoptată Convenţia privind reglementarea activităţilor
asupra resurselor minerale din Antartida. Obiectul convenţiei este interzicerea acelor
activităţi care ar cauza daune mediului sau ecosistemelor Antartidei sau ar afecta climatul la
nivel global sau regional. În octombrie 1991 statele părţi la tratatul cu privire la Antartida au
semnat la Madrid Protocolul asupra protecţiei mediului în această zonă protocol care interzice
prospectarea şi mineritul pe o perioadă de 50 de ani în Antartida. Problema Antartidei este
pusă pe ordinea de zi a Adunării Generale a ONU.

57
 Dreptul tratatelor19

Definiţia şi sediul legal al materiei. Tratatul reprezintă “actul juridic care exprimă
acordul de voinţă între două sau mai multe state, sau alte subiecte de drept internaţional în
scopul de a creea, modifica sau stinge drepturi şi obligaţii în raporturile dintre ele”20.
Ansamblul normelor care reglementează încheierea, aplicarea, respectarea, interpretarea,
modificarea, cazurile de nulitate şi de încetare a tratatelor constituie dreptul tratatelor.
Regimul juridic al tratatelor este reglementat în două documente internaţionale de
referinţă – Convenţia privind dreptul tratatelor încheiate de către state (Viena, 1969) şi
Convenţia privind dreptul tratatelor încheiate de către state şi organizaţii internaţionale
(Viena, 1986). Conform primei Convenţii, tratatul reprezintă “un acord internaţional încheiat
între state în formă scrisă şi guvernat de dreptul internaţional, fie că este consemnat într-un
singur instrument sau în două, ori mai multe instrumente conexe şi oricare ar fi denumirea sa
particulară” (art.2.a).

Elementele tratatului şi denumirea. Elementele esenţiale ale tratatului sunt:

a) Acordul părţilor – rezultatul liberei voinţei exprimate a părţilor

b) Obiectul tratatului – realizabil şi licit, conform normelor DIP
c) Subiectele sau părţile tratatului, respectiv statele sau alte subiecte de drept
internaţional;
d) Tratatul să producă efecte juridice – să se stabilească reguli de comportament,
norme de conduită obligatorii, sau să se creeze, modifice sau stingă drepturi şi
obligaţii concrete între părţi.
e) Tratatul este guvernat de normele dreptului internaţional. Statele pot să încheie
între ele acte guvernate de dreptul lor intern, însă asemenea acte nu intră în
categoria tratatelor (de exemplu, contractele de achiziţionare a unor imobile sau în
vederea prestării unor servicii).
Clasificarea tratatelor internaţionale. Clasificarea tratatelor internaţionale se poate
face după mai multe criterii:
a) După numărul părţilor contractante: tratate bilaterale şi multilaterale;
19
Domuta Marcela, Drept international public, suport de curs Idd, Universitatea Babes-Bolay, Facultatea de
studii europene, Cluj, 2010,

58
 b) După obiectul lor de reglementare: tratate politice, acorduri economice, culturale,
sau juridice etc.;
c) După durata valabilităţii lor: tratate cu termen şi tratate pe durată nedeterminată
(de exemplu, tratatele de pace);
d) După posibilitatea de aderare la tratat: tratate deschise şi tratate închise;
e) După calitatea părţilor contractante: tratate încheiate numai de state, tratate
încheiate între alte subiecte de drept internaţional;
f) După conţinutul material: tratate –contract (care urmăresc realizarea unei operaţii
juridice, cum sunt tratatele de comerţ) şi tratate – lege (cele prin care se stabilesc reguli
generale de comportament, cum este Carta O.N.U.)

Denumirea tratatelor:
Tratat – documente care reglementează domenii importante ale relaţiilor
internaţionale, politice sau economice: tratate de pace, de prietenie,neagresiune, comerţ,
navigaţie etc
Convenţia – înţelegeri prin care sunt reglementate relaţii internaţionale în domenii
speciale: convenţia privind dreptul tratatelor, convenţia privind dreptul mării
Pactul – înţelegeri care au un caracter solemn şi reglementează probleme politice:
Pactul Societăţii Naţiunilor, Pactul Briand – Kellogg
Acordul – înţelegeri care intervin în domenii variate, precis determinate (economic,
financiar, comercial, cultural)
Protocolul – documente accesorii la un tratat, în scopul completării, modificării sau
prelungirii acestuia.
Statutul – actul constitutiv al unei organizaţii sau al unei instituţii .
Alte denumiri: schimb de note, prin care se reglementează expeditiv o problemă
specifică, modus vivendi, asigură o soluţionare provizorie, până la convenirea unui acord
ulterior, gentleman’s agreement care consemnează acorduri orale, executive’s agreement –
acorduri interguvernamentale., compromis – acord prin care se stabileşte modul de
soluţionare a unui diferend (prin arbitraj, sau jurisdicţia unui tribunal internaţional)

Încheierea tratatelor

Etapele încheierii unui tratat. Pe cale cutumiară s-a conturat un ansamblu de reguli
procedurale, care aplicabile etapelor procesului de încheiere a unui tratat internaţional.
Codificate prin Convenţia de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor, acestea au o valoare

59
supletivă, Convenţia propunând mai multe reguli alternative între care statele pot să opteze.
Multe dintre dispoziţiile convenţionale referitoare la o etapă sau alta a procesului de
încheiere a tratatelor cuprind menţiunea “în afara cazurilor în care părţile nu convin altfel”.
Prin urmare, procedura de încheiere a tratatelor este guvernată de regula “autonomiei depline
de voinţă a părţilor”. În general, la încheierea unui tratat internaţional se parcurg trei etape :

a) negocierea textului;

b) semnarea tratatului;

c) exprimarea consimţământului părţilor de a se obliga prin tratat;

Aceste etape sunt urmate de intrarea în vigoare a tratatutului.

Negocierea. Este prima etapă, în cursul căreia se elaborează textul tratatului.

Negocierile se desfăşoară între reprezentanţii statelor cu atribuţii speciale în acest domeniu.
Împuternicirea unui reprezentant al statului trebuie să rezulte din documente care emană de
la autorităţile competente ale fiecărui stat, în conformitate cu dispoziţiile constituţionale sau
ale altor legi interne. Aceste documente poartă denumirea de “depline puteri”, definite în
Convenţia privind dreptul tratatelor, astfel: “documentul emanând de la autoritatea
competentă a unui stat şi desemnând una sau mai multe persoane împuternicite să reprezinte
statul pentru negocierea, adoptarea sau autentificarea textului unui tratat, pentru a exprima
consimţământul statului de a fi legat printr-un tratat sau pentru a îndeplini oricare alt act cu
privire la tratat” (art.1, c). Persoana împuternicită cu “depline puteri” se numeşte
“plenipotenţiar”. În ceea ce priveşte împuternicirea care rezultă din deplinele puteri,
Convenţia manifestă o anumită supleţe, permiţând confirmarea ulterioară a împuternicirii
unei persoane care a participat la un act legat de încheierea unui tratat fără a prezenta
deplinele puteri.

Pe lângă persoanele special împuternicite prin “deplinele puteri” există şi o categorie

de persoane, care, în baza funcţiei pe care o îndeplinesc în stat nu au nevoie să prezinte
deplinele puteri în vederea negocierii şi încheierii tratatului. Aceste persoane sunt:

a) şeful statului, şeful guvernului şi ministrul de externe ;

b) şefii misiunilor diplomatice, dar numai pentru adoptarea tratatelor bilaterale, între
statul acreditant (care îl trimite) şi statul acreditar (statul gazdă);
c) reprezentanţii statelor participanţi la o conferinţă sau la lucrările unei organizaţii

60
internaţionale, în vederea elaborării unui tratat.

Semnarea. Următoarea etapă în încheierea unui tratat internaţional este semnarea

acestuia, act care poate să aibă o dublă semnificaţie: fie de autentificare (provizorie sau
definitivă) a textului tratatului, fie de exprimare a consimţământului statului de se obliga prin
tratat. În primul caz, semnarea echivalează cu atestarea solemnă, de către statele care au
participat la negocieri a faptului că negocierile s-au încheiat iar textul semnat are o formă
defintivă, fără să mai poată fi modificat unilateral de către vreunul dintre statele participante.
Pentru a crea efecte juridice, semnarea va fi urmată de ratificarea tratatului. Etapa negocierii
unui tratat nu este urmată în toate cazurile, imediat, de semnarea definitivă a textului. Există
situaţii în care, după încheierea negocierilor, se procedează doar la semnarea “ad-
referendum” sau la parafarea textului. Semnarea cu menţiunea “ad-referendum” semnifică
autentificarea tratatului, dar numai cu caracter provizoriu. Parafarea, care constă în înscrierea
iniţialelor numelui negociatorului împuternicit al fiecărui stat pe textul negociat, are de
asemenea, efect provizoriu. Ambele proceduri prezentate trebuie să fie urmate de semnarea
definitivă a tratatului, condiţie obligatorie pentru declanşarea procedurilor etapei următoare.

Exprimarea consimţământului. A treia etapă constă în exprimarea consimţământului

statului de a deveni parte la tratat, acceptând obligaţiile care decurg din dispoziţiile acestuia.
Legislaţia internă a statelor prevede mijloacele juridice prin care statul îşi exprimă voinţa de
fi legat prin tratat.

a) O modalitate de exprimare a consimţământului statului de a deveni parte la un tratat

este ratificarea. De regulă, prin simpla participare la negocierea şi semnarea unui tratat,
statele nu se consideră obligate, din punct de vedere juridic, de dispoziţiile acestuia.
Angajarea definitivă presupune intervenţia unui act intern, prin intermediul căruia organele
special abilitate ale statului – de obicei parlamentele naţionale – analizează dispoziţiile
tratatatului şi decid asupra angajării statului. Acest act constituie ratificarea tratatului.
Uneori, ratificarea tratatului impune elaborarea unei legislaţii interne pentru aplicarea
dispoziţiilor acestuia. Ratificarea tratatelor de către Parlamentul este în prezent, mijlocul
principal prin care organul legislativ controlează exercitarea de către executiv a dreptului de a
negocia tratatele internaţionale. Termenul de ratificare depinde în mare măsură de natura
tratatului. Ratificarea nu poate fi parţială sau condiţionată, ci numai acordată sau refuzată, iar
dacă un stat încearcă să modifice un tratat în timpul ratificării, acest act echivalează cu un

61
refuz al ratificării, însoţit de o nouă ofertă care poate să fie, sau nu acceptată. La tratatele
multilaterale statele pot să formuleze, o dată cu ratificarea şi în anumite limite, rezerve .

b) O altă modalitate de exprimare a consimţământului statelor este aprobarea sau

acceptarea. Această modalitate a apărut ca o alternativă mai simplă la ratificarea tratatelor,
determinată de creşterea numărului acestora. Pe această cale se realizează o examinare rapidă
a dispoziţiilor unor tratate şi se evită procedura mai lungă şi complicată a ratificării de către
parlamentele naţionale. Procedura aprobării sau a acceptării este de competenţa guvernelor.
În conformitate cu legile interne ale fiecărui stat sunt supuse aprobării sau acceptării de către
guvern, tratatele care nu implică un angajament politic major sau care nu se referă la domenii
esenţiale ale suveranităţii statelor.

c) Aderarea la tratate este o modalitate de exprimare a consimţământului statelor,

aplicabilă numai tratatelor multilaterale, care poate să intervină în cazul în care un stat nu a
participat la negocierea şi semnarea tratatului, dar decide ulterior să devină parte la acesta. Un
stat poate să adere la un tratat doar dacă această modalitate este prevăzută în mod expres în
textul acestuia.

d) Consimţământul poate fi exprimat prin semnare. De regulă, semnarea tratatului are

ca efect autentificarea textului stabilit prin negocieri. În anumite cazuri, semnarea echivalează
cu exprimarea consimţământului statului de a fi parte la tratat. Semnarea are acest efect dacă
sunt întrunite, cumulativ, următoarele condiţii, prevăzute în Convenţia privind dreptul
tratatelor (art.12):

- tratatul să prevadă în mod expres această posibilitate sau, să se stabilească într-un

alt mod voinţa statelor participante la negocieri de a acorda actului semnării valoare de
consimţământ;

- intenţia statului de a conferi actului de semnare acest efect să rezulte din “deplinele
puteri” ale reprezentantului sau să fie exprimată în timpul negocierii.

Numeroase tratate internaţionale la care statele devin părţi prin semnare sunt
cunoscute sub denumirea de acorduri în formă simplificată. Aceste acorduri constau, de
obicei, în schimburi de note sau de scrisori, procese-verbale parafate, memorandumuri,
declaraţii comune etc. Originea acestor acorduri se regăseşte în practica S.U.A, în care sunt
cunoscute sub denumirea de “executive agreements” şi reprezintă acorduri semnate doar de

62
preşedintele statului, evitând astfel aprobarea senatului şi facilitând în acest mod participarea
statului la tratatele internaţionale.

Intrarea în vigoare a tratatului. În general, data intrării în vigoare a unui tratat este
prevăzută expres în textul acestuia. Dacă tratatul nu o prevede, momentul intrării în vigoare
este convenit ulterior de către părţi. Intrarea în vigoare a unui tratat coincide cu momentul de
la care acel tratat produce efecte juridice faţă de statele părţi. În cazul tratatelor bilaterale,
data intrării în vigoare o reprezintă momentul schimbării instrumentelor de ratificare sau al
notificării actului de aprobare sau acceptare. Documentele prin care statele îşi comunică
îndeplinirea procedurilor interne de exprimare a consimţământului sunt denumite instrumente
de ratificare sau de aderare. În ceea ce priveşte tratatele multilaterale, instrumentele de
ratificare se depun pe lângă unul dintre guvernele statelor participante la negocierea şi
semnarea tratatutului şi căruia i-a fost încredinţată funcţia de depozitar, sau pe lângă o
organizaţie internaţională investită cu aceeaşi funcţie. Data intrării în vigoare a tratatelor se
stabileşte în funcţie de acumularea unui număr minim, prestabilit prin dispoziţiile tratatului,
de instrumente de ratificare.

Procedura de încheiere a tratatelor de către statul român este reglementată de

Constituţie şi de Legea nr.590 din 2003.

63
 Răspunderea internaţională

1. Noţiunea şi fundamentul răspunderii internaţionale

1.1. Noţiune. Răspunderea internaţională s-a consacrat ca un adevărat principiu al

dreptului internaţional public, conform căruia orice încălcare a unei obligaţii internaţionale
antrenează răspunderea autorului încălcării şi obligaţia acestuia de a repara eventualul
prejudiciu produs.Încălcarea unei norme internaţionale de către un stat are drept consecinţă
stabilirea unui raport juridic între statul lezat şi statul vinovat. Răspunderea internaţională
reprezintă o manifestare a personalităţii juridice a statelor, a suveranităţii lor. Instituţia
răspunderii contribuie la garantarea legalităţii ordinii internaţionale.21 La nivel internaţional
poate fi angajată şi răspunderea persoanelor fizice în cazul comiterii de către acestea a unor
infracţiuni internaţionale. În acest caz, persoana fizică răspunde în faţa organelor
jurisdicţionale internaţionale, fiind vorba de o răspundere penală individuală.

1.2 Fundamentul răspunderii internaţionale a statului. Conform teoriilor conturate

în dreptul internaţional, răspunderea internaţională a unui stat sau a altui subiect de drept
internaţional poate să aibă la bază comiterea unui act ilicit internaţional, acţiune sau
inacţiune, de o anumită gravitate, ce încalcă principiile şi normele de drept internaţional, sau
a unei infracţiuni internaţionale, faptă de o gravitate deosebită ce lezează nu numai interesele
unui stat, ci şi ale comunităţii internaţionale în ansamblul său.. Nu este nevoie de a demonstra
existenţa unei culpe a autorului faptei ilicite (decât în mod excepţional, în cazul anumitor
tratate) pentru a se angaja răspunderea internaţională a acestuia. Răspunderea internaţională
a statului se poate fundamenta şi “pe risc”, în dreptul internaţional fiind reglementată, prin
tratate, răspunderea obiectivă a statelor pentru activităţi considerate legale (licite) din punct
de vedere al dreptului internaţional, dar care au produs consecinţe prejudiciabile altui stat sau
subiect de drept internaţional.

2. Evoluţia istorică a instituţiei şi tipuri de răspunderi internaţionale ale statului

Instituţia răspunderii s-a dezvoltat o dată cu progresul dreptului internaţional, ca drept

al păcii şi cooperării. În dreptul internaţional tradiţional, răspunderea statului era considerată
o răspundere de drept civil. Dacă prin actele organelor statului se producea un prejudiciu altui

21
Popescu D., Nastase A., op.cit., p.36-37;

64
stat, statul vinovat avea obligaţia de a-l repara, prin plata unor despăgubiri în favoarea statului
lezat. Statul nu răspundea pentru declanşarea unui război. În dreptul internaţional modern,
răspunderea internaţională a unui stat intervenea în cazul în care, prin încălcarea de către
organele sale a unei obligaţii internaţionale erau afectate drepturile unui cetăţean al altui stat,
rezultând un prejudiciu. În perioada postbelică, în cadrul activităţii de codificare, Comisia de
Drept internaţional a O.N.U. a lărgit domeniul răspunderii internaţionale a statelor care
urmează să răspundă pentru orice acte de încălcare a unei obligaţii internaţionale.
Din lucrările de codificare ale Comisiei rezultă că răspunderea subiectelor de drept
internaţional se poate angaja în două direcţii:
a) pentru acte sau fapte ilicite din punct de vedere al dreptului internaţional;
b) pentru consecinţe păgubitoare rezultate din activităţi licite conform dreptului internaţional

3. Elementele răspunderii internaţionale a statului pentru fapte ilicite 22

Acestea sunt:

- conduita ilicită ;
- imputabilitatea conduitei ilicite unui subiect al dreptului internaţional public;
- producerea unui prejudiciu.
Aceste elemente trebuie să fie întrunite cumulativ pentru a se putea angaja răspunderea
internaţională a subiectului de drept internaţional.

3.1. Conduita ilicită

Încălcarea unei obligaţii internaţionale, aflată în vigoare, indiferent care este sursa
acestei obligaţii – tratat, cutumă sau alt izvor de drept internaţional – constituie un fapt
internaţional ilicit. Faptul internaţional ilicit poate să conste într-o acţiune sau omisiune a
subiectului de drept prin care se încalcă o obligaţie internaţională.
Faptele ilicite pot fi clasificate, în funcţie de nivelul lor de gravitate - apreciat faţă de
importanţa normei internaţionale care se încalcă - în crime şi delicte internaţionale.
a) Crima internaţională este definită în dreptul internaţional ca un fapt internaţional
ilicit ce rezultă dintr-o încălcare de către un stat a unei obligaţii internaţionale opozabilă
tuturor, care se referă la o valoare esenţială pentru ocrotirea intereselor comunităţii
internaţionale, cum ar fi:

22
Domuta Marcela, op.cit.,p.42;

65
 - menţinerea păcii şi a securităţii internaţionale şi interzicerea agresiunii;
- salvgardarea dreptului popoarelor la autodeterminare;
- interzicerea sclaviei şi a genocidului;
- protejarea mediului înconjurător ;
- normele dreptului umanitar (în care sunt definite crimele de război, crimele împotriva
păcii şi umanităţii).
b) Delictul internaţional este definit prin metoda excluderii şi constă în orice fapt
ilicit care nu constituie o crimă internaţională, având o mai mică gravitate. În cazul comiterii
unei crime internaţionale oricare dintre subiectele dreptului internaţional este îndreptăţit să
acţioneze, în sensul tragerii la răspundere a statului care a încălcat norma internaţională
imperativă, spre deosebire de delicte, care conferă doar statului victimă un asemenea drept de
acţiune .
Există împrejurări care exclud caracterul ilicit al unui fapt internaţional:

a) Consimţământul statului, dacă este exprimat în mod expres şi anterior comiterii

faptei şi numai dacă nu a fost încălcată o normă imperativă de drept internaţional.

b) Măsurile - chiar ilicite - luate de un stat ca răspuns la fapta ilicită a altui stat. Se
are în vedere aplicarea de represalii sau alte contramăsuri de constrângere care nu se
bazează pe forţă sau pe ameninţarea cu forţa .
c) Forţa majoră - cu condiţia să fie irezistibilă sau imprevizibilă (în afara controlului
statului) şi statul să nu fi contribuit la producerea evenimentului.
d) Starea de primejdie, constând în situaţia în care, datorită unor fenomene naturale,
anumite persoane sau bunuri se află în primejdie deosebită, iar pentru salvarea lor este
necesară săvârşirea unor fapte internaţionale ilicite (pătrunderea şi staţionarea unor nave
militare în marea teritorială sau în porturile unui stat străin, fără autorizaţia acestuia). Pentru
invocarea stării de primejdie ca temei al exonerării de răspundere internaţională a unui stat se
cer îndeplinite următoarele condiţii:

 autorul faptei să nu fi avut altă alternativă, iar aceasta să fie preferabilă în raport cu
pericolul extrem care se urmăreşte a fi înlăturat;
 autorul faptei să nu fi contribuit prin acte proprii la producerea stării de primejdie.
e) Starea de necesitate, constând în situaţia deosebită în care se află un stat, în ceea ce
priveşte salvarea intereselor sale fundamentale (existenţa sau funcţionarea statului, apărarea
mediului înconjurător), ameninţate de un pericol grav şi iminent. Condiţiile în care poate să

66
fie invocată: norma încălcată să nu aibă caracter imperativ, să nu fie puse în pericol interesele
esenţiale ale altui stat, invocarea stării de necesitate să nu fi fost exclusă în mod expres
printr-un tratat încheiat între statele implicate.
f) Legitima apărare, presupunând dreptul unui stat, împotriva căruia a avut loc un
atac efectiv din partea altui stat, de a răspunde agresiunii cu forţele sale armate.

3.2. Imputabilitatea conduitei ilicite unui subiect al dreptului internaţional public

Se consideră că actele autorităţilor publice reprezintă actele statului. Actele

autorităţilor sunt comise în fapt de către persoanele fizice care acţionează în calitatea lor
oficială, acestea angajând răspunderea statului chiar dacă şi-au depăşit competenţele conferite
de funcţia pe care o exercită. Statele răspund pentru actele organelor lor legislative, ale
administraţiei centrale sau locale şi ale organelor judecătoreşti, dacă prin acestea se încalcă o
obligaţie internaţională asumată, şi chiar pentru acte ale particularilor, în anumite condiţii.

a) Organul legislativ poate să antreneze răspunderea statului, fie prin acţiune, atunci
când se adoptă legi care contravin obligaţiilor internaţionale ale statului, fie prin omisiune,
atunci când nu se adoptă acte normative impuse de o normă de drept internaţional, nu se
modifică sau nu se abrogă o normă internă, contrară unor angajamente internaţionale asumate
de stat.

b) Organele executivului pot să angajeze răspunderea statului prin omisiuni sau acte de
aplicare a dreptului de natură să încalce obligaţii internaţionale ale statului (de exemplu:
arestări sau expulzări abuzive ale străinilor).

c) Organele judecătoreşti pot, la rândul lor, să implice răspunderea statului pe plan

internaţional în cazul în care hotărârile pronunţate de o instanţă de judecată contravin unei
norme de drept internaţional, sau dacă procedurile de judecată, având ca parte un cetăţean
străin au o durată excesivă etc.

d) Statul răspunde şi pentru acte ale persoanelor particulare, dacă a omis să ia măsurile
necesare pentru tragerea la răspundere şi pedepsirea celor vinovaţi de comiterea unor fapte de
natură să afecteze valori protejate prin convenţii internaţionale sau drepturile unor cetăţeni
străini.

67
 3.3. Prejudiciul.23 Producerea unui prejudiciu este un alt element al răspunderii
internaţionale a unui stat. Pentru a fi luat în considerare, trebuie să fie îndeplinite anumite
condiţii:

a) să existe un raport de cauzalitate între conduita ilicită şi prejudiciul rezultat; statul

lezat este ţinut să îl dovedească ;
b) prejudiciul trebuie să fie individualizat, adică să afecteze un subiect al dreptului
internaţional; în cazul comiterii unei crime internaţionale se consideră că sunt lezate
interesele tuturor statelor comunităţii internaţionale.
Tipuri de prejudicii:

a). Prejudiciul material şi prejudiciul moral ; primul se produce dacă este afectat
patrimoniul statului victimă sau al cetăţenilor săi iar cel de-al doilea dacă sunt afectate valori
nepatrimoniale ale statului, cum ar fi suveranitatea sau onoarea statului .

b) Prejudiciul direct şi prejudiciul mediat. Atunci când prin încălcarea unei norme
internaţionale se produce un prejudiciu ce afectează statul ca subiect de drept sau organele
sale, prejudiciul este direct. Dacă sunt afectate drepturile cetăţenilor unui stat ca persoane
particulare, sau ale unor persoane juridice având naţionalitatea statului respectiv, prejudiciul
este mediat, întrucât aceste persoane neavând calitatea de subiecte de drept internaţional nu
pot acţiona în plan internaţional decât prin intermediul statului şi dacă acesta le acordă
protecţie diplomatică. Statul protector, prin asumarea unei plângeri individuale a unui
cetăţean al său, valorifică pe plan internaţional un drept propriu, în raport direct cu statul pus
în cauză. Statul poate interveni în interesul unor subiecte de drept intern, acordând protecţia
diplomatică doar în anumite condiţii, care trebuie întrunite cumulativ:

a). statul trebuie să dovedească faptul că acţiunile sau omisiunile celuilalt stat, care au
prejudiciat interesele cetăţenilor săi, reprezintă o încălcare a unei norme de drept
internaţional;

b). persoanele particulare trebuie să facă dovada că au epuizat căile de recurs interne
disponibile, împotriva statului căruia i se pretinde repararea prejudiciului;

23
Domuta Marcela, op.cit.,,p.46;

68
 c) .statul protector trebuie să verifice dacă prejudiciul pretins a se fi produs împotriva
unui cetăţean al său, nu s-a produs ca urmare a propriei sale conduite ilicite, prin raport cu
dreptul intern al statului a cărui răspundere se invocă.
Chiar dacă toate aceste condiţii ar fi îndeplinite acordarea protecţiei diplomatice rămâne
un drept discreţionar al statului, neavând caracterul de obligaţie internă sau internaţională.

Forme de reparare a prejudiciului:

a). Repararea în natură a prejudiciului (restitutio in integrum) vizează restabilirea - dacă

este posibil - a situaţiei anterioare producerii prejudicului. Se poate realiza dacă e vorba de
prejudicii materiale care nu au avut un efect ireversibil.

b) Repararea prin echivalent (despăgubirile) este forma cea mai des utilizată de reparare
a prejudiciilor atât materiale cât şi morale. O condiţie pentru a putea opera este
individualizarea şi evaluarea prealabilă a prejudiciului, precum şi dovedirea cuantumului
pretins. De regulă, despăgubirile trebuie să acopere atât pierederea efectiv suferită (damnum
emergens) cât şi câştigul nerealizat (lucrum cessans)

c) Satisfacţia este forma specifică de reparare a prejudiciilor morale şi constă în

prezentarea de regrete şi scuze oficiale, sau în simpla constatare, în cuprinsul unei hotărâri a
unei instanţe internaţionale, arbitrale sau judecătoreşti, a unei încălcări a normei
internaţionale.

4. Răspunderea subiectelor de drept internaţional pentru consecinţe păgubitoare

rezultate din activităţi licite conform dreptului internaţional Din anul 1978, Comisia de
Drept Internaţional a O.N.U. manifestă o preocupare constantă pentru stabilirea regimului
juridic al răspunderii internaţionale a statelor, întemeiată “pe risc”. Această formă de
răspundere are un caracter obiectiv, fiind suficientă constatarea producerii unui prejudiciu,
chiar în absenţa încălcării unei norme de drept internaţional. Dreptul internaţional actual
reglementează pe cale convenţională răspunderea internaţională bazată pe risc, în principal în
trei domenii:

a). în domeniul nuclear, convenţiile internaţionale prevăd existenţa unei răspunderi

obiective pentru exploatarea instalaţiilor nucleare (Convenţia de la Paris din 1960, Convenţia
de la Viena din 1963 etc);

69
 b) în domeniul maritim, în special în cazul poluării mărilor cu hidrocarburi; convenţiile
internaţionale prevăd o răspundere obiectivă a proprietarilor de nave care transportă
hidrocarburi sau a celor care exploatează instalaţii de foraj marin. (Convenţia asupra
dreptului mării din 1982 etc) .

c) în cazul activităţii spaţiale a statelor sau organizaţiilor internaţionale (Tratatul privind

spaţiul cosmic din 1967, Convenţia asupra răspunderii internaţionale pentru pentru
daune provocate de obiecte spaţiale din 1972).
Conform regulilor conturate în dreptul internaţional, sarcina repararării daunelor (dacă au

o valoare substanţială) în aceste cazuri nu revine integral statului care le-a produs, ci aceasta

se va stabili pe baza negocierilor purtate cu statul victimă. Totodată, se impune cooperarea

statelor în sensul reducerii riscurilor producerii unor accidente din activităţi de acest gen.

70
 BIBLIOGRAFIE

 Adrian B., Drept international public, Ed. Universitaria, Craiova, 2012;

 Deleanu Ioan , Drept constituţional şi instituţii politice, Bucureşti, 1991;
 Domuta Marcela, Drept international public, suport de curs Idd,
Universitatea Babes-Bolay, Facultatea de studii europene, Cluj, 2010;
 Mazilu, Dumitru, Drept internaţional public, vol.1-2, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2010;
 Moca Gh., Dutu M., Drept international public, vol. I, Ed. Universul
uridic, Bucuresti, 2008;
 Năstase, A., Aurescu, B., Jura, C., Drept internaţional public. Sinteze
pentru examen, Ed All-Beck, Bucureşti, 2000;
 Popesu D., Nastase A., Drept international public, Ed. Sansa, Bucuresti,
1997;
 Trocan Laura magdalena, Drept international public, Ed. Ch. Beck,
Bucuresti, 2014;

71