Sunteți pe pagina 1din 5

Liedul

Definiţie
• Lied – lb. Germană – cântec
• Are echivalent în celelalte culturi muzicale naţionale sub diferitele forme ale
termenului de cântec:
Chanson, Mélodie (Fr)
Canzoneta (It)
Romanţă (Ru)
Liedul monofonic – o singură linie melodică (Minnelieder)
• Caracter viguros, pasional, cu numeroase opriri de scurtă durată
• Deţineau un contur melodic uşor de reţinut
• Erau utilizate în special scările modale, cu tiparele melodice caracteristice muzicii
medievale şi renascentiste, prezente până la apariţia scărilor major-minore.
• Datorită lipsei preciziei în ceea ce priveşte notaţia valorilor ritmice, interpretarea
ritmică a Minnelieder este controvesată (fiecare face cum vrea)
Printre cei mai improtanţi minnesingeri (mulţi dintre ei fără titluri nobiliare) sunt
Walther von der Vogelweide, Tannhäuser, Wolfram von Eschenbach şi Neidhart von
Reuenthal, primii trei fiind cunoscuţi prin intermediul operelor lui Richard Wagner.

Secolul al XIV-lea
• Aduce un declin al liedului monofonic
• Este introdus liedul polifonic pentru două sau mai multe voci sau pentru voce şi
instrumente
• Unul din cele mai cunoscute este liedul pentru două voci “Wach auff myn Hort”
(“Awake, my darling”) de Oswald of Wolkenstein (1377–1455).

Secolul al XV-lea
Aduce o înflorire a liedului polifonic prin multiplicarea numărului de voci din scriitura
polifoncă (vocale sau instrumentale).
Contrar Minnelieder-ului de curte, liedul polifonic era adresat muzicienilor şcoliţi,
clerului şi nobililor.
Predomina forma bar şi textele cu tematică de dragoste
Liniile melodice erau în cea mai mare parte cântate de o voce medie (în general tenor),
iar vocile ce acompaniau tenorul erau executate de instrumente. Melodia tenorului era adesea
preexistentă (preluată), cu caracter famliar (cunoscută de public). Nu erau compuse melodii
special pentru liedurile polifonice.
Influenţele franco-flamande se regăsesc în relaţiile dintre secţiunile liedului – 3 la
număr. Uneori, scriitura nu este polifonică, ci acordică, alteori se utilizează imitaţia între voci
pe parcursul unei fraze integrale.
Când liedul este scris pe trei voci, fie ele executate de voce sau instrumente,
tenorul şi vocea superioară (cea mai înaltă) sunt concepute într-un context armonic
unitar, în timp ce vocea a treia (contratenorul) se întrepătrunde cu celelalte două.

Secolul al XVI-lea
Liedul polifonic atinge apogeul la jumătatea secolului al 16-lea prin creaţia lui Ludwig
Senfl şi a contemporanilor săi.
Apariţia tiparului a contribuit la separarea liedului polifonic popular, multe din
lucrările aparţinând acestui gen fiind adaptate ulterior şi incluse în repertoriul religios prin
substituirea textului.
Liedul devine astfel un mijloc foarte eficient de răspândire a Protestantismului.
Începând cu finalul Renaşterii, liedul era compus în stil italian: cu scriitură frecvent
acordică, cu fraze de dimeniuni neregulate şi bine articulate (separate prin pauze de restul
discursului), iar melodiile conducătoare (sopranul) cu versuri clare, aproape declamate.
Sub influenţa noului gen apărut – madrigalul polifonic, tradiţia vechiului lied polifonic
decade.

Secolul al XVII-lea
Apare un nou tip de lied, cel pe bas general sau continuo, destinat în special
studenţilor, cunoscătorilor de muzică şi clasei de mijloc cultivate.
Basul continuo – tehnică improvizatorică, ce avea la basă o linie de bas, cifrată sau nu.
Instrumentele folosite sunt cele grave pentru linia basului (violoncel, contrabas) şi unul sau
mai multe instrumente armonice (clavecin, orgă, chitară barocă) ce completează armonia
basului.
Liedul pe bas general era mai simplu şi mai direct decât cântecele solo de curte.
Adam Krieger a fost cel mai important compozitor de lieduri pe bas general. Liedurile
sale erau intitulate Arien (1667), compuse pentru voce solo şi continuo şi riturnele
instrumentale, variind de la cântecele pastorale cu subiect de dragoste până la cântecele de
pahar cu texte deocheate.
După 1670 liedul pe bas continuo înregistrează un declin, fiind reînviat la jumătatea
secolului al 18-lea de compozitori ca Telemann şi J. V. Görner.

Secolul al XVIII-lea
După 1750, o nouă estetică în sferă muzicală a condus către apariţia liedului strofic, ce
are la bază o melodie simplă, cu caracter popular, cu armonizare necomplicată şi
acompaniament independent.
Principalul centru de afirmare a noului gen este Berlinul (unde activau numeroşi
compozitori de lied, printre care şi C. P. E. Bach.
A doua şcoală berlineză de lied din anii 1770, ce includea pe Reichardt şi Zelter,
utiliza un stil mai complex, o poetică valoroasă, incluzâdu-i pe Goethe şi Schiller.
Dintre compozitori vienezi, doar Mozart a contibuit în mod semnificativ la evoluţia
liedului.

Liedul romantic – secolul al XIX-lea


În secolul al XIX-lea se înregistrează o orientare semnificativă a compozitorilor către
miniatura vocală.
Secolele 18-19 se remarcă prin orientarea vădită către poezia cultă a vremii, multe din
poemele de valoare fiind puse pe muzică în această perioadă.
Deşi uneori textele liedurilor erau mediocre, pentru romantici, poezia şi muzica erau
egale în importanţă.
Liedurile romantice erau compuse în special pentru voce solo şi acompaniament de
pian, ce adesea necesita o tehnică de virtuozitate deosebită.
Liedurile erau executate în saloanele aristocratice
Piesele erau grupate adesea în cicluri, toate fiind legate de o tematică unică
Din punct de vedere structural, liedul putea să deţină formă strofică sau dezvoltată, cu
secţiuni reluate o dată cu fiecare strofă a poemului.
Ocazional, liedul putea fi aranjat pentru acomapaniament orchestral, sau pentru
ansamblu cameral sau orchestră mică de coarde şi suflători.
Schubert este creatorul liedului romantic.
Succesorii lui Schubert:
La Loewe (375 lieduri) muzica este subordonată textului; cele mai valoroase piese
sunt baladele narative
Felix Mendelssohn Barthldy tinde către perfecţiunea formală, preferând structurile
strofice cu repriză variată sau Coda.
Robert Schumann (260 lieder) recombină elementele de bază ale vorbirii şi
independenţa muzicală, dovedindu-se un adevărat urmaş al lui Schubert; inovaţia sa personală
a fost amplificarea rolului pianului, la care au contibuit şi Franz, Wagner, Liszt, Cornelius şi
alţii.
Johannes Brahms a fost compozitorul cel mai tradiţionalist, majoritatea celor 200 de
lieduri fiind compuse în forme bi sau tristrofice, cu acompaniament complex, însă arareori
independent.
Procedeele componistice ale lui Hugo Wolf, prin contrast, sunt orientate către poetică;
el a publicat culegeri de lieduri dedicate unor poeţi distincţi (Mörike, Goethe, Eichendorff).
Stilul său propriu este relevat în acompaniamentul pianistic îmbogăţit cu linii contrapunctice
vocale sau instrumentale, utilizând un limbaj armonic modern, tonalism extins.
Alte culturi muzicale
În Franţa s-a cultivat şi romanţa sentimentală de salon. Romanţe celebre ale epocii
aparţin lui Auber, Boïeldieu, Halévy şi Clapisson. În prima jumătate a secolului, precursorii
liedului francez sunt Berlioz (ciclul Mélodies) şi Francois Monpou (1804-1841).
În Italia, multe din ariile, canzonetele sau romanţele scrise pentru teatrul muzical au
circulat în muzica vocală, devenind foarte populare datorită simplităţii şi melodicităţii
cântecului popular. Giuseppe Mercadante (1795-1870) şi Luigi Gordigiani (1806-1860) au
cultivat genul lied
În Rusia, creaţia de lied ia o mare dezvoltare odată cu înflorirea şcolii naţionale ruse.
Romanţa sentimentală, cultivată în prima jumătate a secolului al XIX-lea de Mihail Ivanovici
Glinka (1804-1857), Alexandr Dargomîjski (1813-1869), Alexandr Varlamov, Alexei
Verstovski (1799-1862), Arnold Aliabiev (1787-1851) se regăseşte sub influenţa cântecului
popular rus, dar şi a dansurilor europene – valsul vienez sau bolero-ul spaniol.
După 1900
Deşi cultivat în mod semnificativ în creaţia lui Richard Strauss, Gustav Mahler şi alţii,
liedul cu pian îşi pierde din importanţa sa deţinută în Romantism.
În creaţia lui Mahler, prin simfonizarea liedului, acesta este scos din repertoriul de
salon şi integrat în repertoriile sălilor de concert.
Arnold Schönberg şi Alban Berg urmează modelul lui Mahler, însă după primul război
mondial nu vor mai acorda importanţă genului de lied.