1.

Anatomia maxilei şi particularităţile anatomo - morfologice

Maxila (Maxilla), sau maxilarul (superior) este un os pereche şi neregulat, situat în centrul feţei, făcând parte din viscerocraniu. Are un
corp (cu 4 feţe: anterioară, infratemporală, orbitară, nazală) şi 4 procese (zigomatic, frontal, alveolar, palatin); conţine sinusul maxilar şi
canale ce străbat maxila (canalul suborbitar, canale alveolare).

Fiecare maxilă este formată din două oase care s-au sudat în timpul dezvoltării embrionare: maxila propriu-zisă şi osul incisiv (Os
incisivum). Uneori, cele două părţi pot fi separate prin sutura incisivă (Sutura incisiva) sau pot fi complet izolate (cheiloschizis sau buza
de iepure).
2. Dintii sunt structurile cele maidure din organismul uman, fiindfolositi la muscarea, sfasierea simestecarea alimentelor, ca un prim pas
in digestie. Dintii au un rol siin vorbire, un proces controlat prindirectionarea fluxului de aer in gura,cu ajutorul dintilor, limbii si
a buzelor. Fiecare dinte are doua parti principale - coroana dintelui - partea

Vizibila de la suprafata - si radacina situata in maxilar. Aceste doua partise intalnesc la gatul dintelui (colet),situat chiar sub marginea
gingiei

Coroana - Aceasta este partea vizibila a dintelui, situata deasupra margineigingivale si acoperita cu smalt. Cu cat inaintam in varsta,
dintii pot parea mai lungi.Acest fapt se datoreaza bolilor parodontale, care produc retragerea gingiei si dezgolireadintelui. De
asemenea, dintii pot parea mai mici, datorita tocirii smaltului. Dintiiincisivi au coroana cu capatul lat si ascutit, in forma unei dalte, iar
caninii au capatulascutit ca osageata. Molarii si premolarii presinta osuprafata mai plata, cu ridicaturi siadancituri.

Gatul dintelui- Numit si colet, este locul in care coroana intalneste radacina.Radacina dentara - Radacina dintelui se extinde in osul
maxilarului, iar formasa depinde de tipul dintelui. Incisivii si caninii au o singura radacina, premolarii au oradacina sau doua, iar molarii
pot avea doua sau trei radacini, in functie de locatie.Radacinile sunt acoperite de ciment si sunt sustinute cu ajutorul
ligamentului periodontal. La capatul fiecarei radacini se afla un orificiu, numit foramen apical, princare ies vase de sange si nervi.

Smaltul- este invelisul exterior, dur, al coroanei dentare. Smaltul poate rezistafortei de mestecare, muscare si zdrobire, insa poate fi si
foarte fragil. Este predispus lafisurare. Lezarea smaltului nu este dureroasa.

Dintele nu poate repara singur smaltul, asa cum oasele rupte se sudeaza, prevenirea deteriorarii fiind esentiala. Smaltul este translucid
(permite trecerea luminii)insa nu este transparent. Desi smaltul se afla la exterior, stratul de sub acesta - dentina -este responsabil de
culoarea dintilor.

Cimentul dentar- Asa cum smaltul acopera coroana, cimentul acopera radacina. Nu este la fel dealb sau dur precum smaltul, insa este
atasat de mici fibre (ligamentele periodontale), care ajuta laancorarea dintelui in maxilar.

Dentina este o substanta asemanatoare cu osul, aflata sub smalt si care alcatuieste ceamai mare parte a dintelui. Pentru a schimba
culoarea dintelui, este necesara schimbarea culoriidentinei. Culoarea dentinei este gri-alba sau galbuie, nu un alb pur. Petele pot fi
produse dediverse boli, fluor, sau antibiotice, administrate in perioada de dezvoltare. Dentina inconjoara si protejeaza nervii si vasele
de sange - pulpa - din coroana si radacina. Dentina este un tesut viu sitransmite impulsuri dureroase. Se poate repara singura.

Pulpa dentara- In mijlocul dintelui se afla pulpa dentara, o cavitate ce contine vase desange, nervi si tesut conector - pulpa. Pulpa
hraneste dintele si asigura vitalitatea sa. Partea pulpeisituata in radacina se numeste canal radicular, iar partea situata in coroana se
numeste camera pulpara. Atunci cand este expusa infectiei, pulpa transmite durere severa si formeaza un abcesdentar. In acest caz,
pentru salvarea dintelui, este necesara extractia pulpei si obturarea canaluluiradicular.

Ligamentul periodontal- Radacina dintelui este atasata de osul alveolar prinligamentul periodontal. Acest ligament contine vase de
sange si nervi, constituind o zona deamortizare flexibila intre dinte si os.

Foramenul apical- Deschizatura mica de la capatul fiecarei radacini, care permitetrecerea vaselor de sange si a nervilor

Raporturile intime ale sinusului maxilar cu rădăcinile dentare variază înfuncţie de mai mulţi parametri:
vârstă, dezvoltarea sistemului dentar, a maxilarului şisinusului, morfologia individuală a acestei cavităţi, precum şi de prezenţa sau
absenţadinţilor.
Sinusurile maxilare cu dezvoltare obişnuită au planşeele în raport devecinătate cu premolarul secund şi primii doi molari permanenţi,
mai rare fiindsituaţiile în care această cavitate are raporturi cu premolarul prim şi molarul trei" deobicei,
distanţa dintre apexurile rădăcinilor dinţilor lateralisuperiori şi planşeul sinual maxilar este de 2-4 mm
 Distanţele medii (în milimetri) dintre apexurile unor dinţi permanenţimaxilari şi peretele inferior al sinusului maxilar sunt următoarele
(după Von Bondsdorff):
- molarul secund – 1,3;
- molarul trei– 2,3;
- molarul prim – 2,6
;- premolarul secund – 2,9;
- caninul – 7,1;
- premolarul prim – 7,5.

Raportul sistemului dentar cu canalul mandibular

Carter şi Keen (1971) au studiat din punct de vedere morfologic şi radiologic mii de mandibule cu scopul verificării traiectului
şi dispoziţiei canalului mandibular, respectiv a nervului dentar inferior, descriind existenţa a trei variante :-

Tipul 1.Este cunoscut sub numele de varianta convenţională. Canalul coafează apexurile dinţilor laterali.-
Tipul 2.Este prezent în 20% din cazuri. Canalul este situat la distanţa de apexurile dinţilor laterali, între ei
şi acestea aflându-se un plex nervos .-
Tipul 3. Canalul are o poziţie inferioară. Trunchiul nervos se divide în două ramuri, care ulterior se ramifică in plexuri nervoase.

Rădăcinile dinţilor din rândul superior uneori fac legătură şi cu cavitatea nazală ce are mareînsemnătate pentru stomatologi în vremea
rezecţiei vârfurilor rădăcinelor fiindcă se pot leza formaţiunile adiacente. Alăturarea foarte apropiată de cavitatea nazală dă posibilitate
spargerii abceselor în vremea proceselor de inflamaţieîn regiunea vârfurilor rădăcinilor.

Raporturile rădăcinilor incisivilor mediali superiori cu podeaua foselor nazale poate fi diferită. La oamenii cu cap rotund şi faţa lată
(hameprozopi) cu o înălţime neânsemnată a apofizei alveolare a maxilarului rădăcina incisivului superior medial foarte tare se apropie
de stratul spongios al palatului dur osos şi de podeauacavităţiinazale, despărţindu-se de ea numai printr-un strat subţire osos. La
oamenii cu capul lung şi faţa îngustă (leptoprozopi) şi cu apofiza alveolară alungită vârful rădăcinii se găseşte la o depărtare de
cavitatea nazală până la10 mm.

Rădăcina incisivului superior lateral în legătură cu dimensiunile lui mai mici de obicei nu se apropie de cavitatea nazală. Trebue de avut
în vedere, că rădăcinile la ambii incisivi îndeosebi cel lateral, din partea vestibululuicavităţii bucale sunt acoperite cu un strat osos
subţire, ce formează alveolele dentare.

Virfulrădăcinii caninului superior relativ cu palatul plat la oamenii cu faţa lată adeseori ajunge nivelul podelei cavităţii nazale in
apropiere de incisura nazală. În cazuri rare când cavitatea nazală e largă şi are loc răspândirea joasă a golfului alveolar a sinusului
maxilar vârful caninului superior se apropie de podeaua cavităţii nazale ( Mihailov).

3. Alimentarea cu sânge a dinților este realizată de ramurile arterei maxilare. Arterele alveolare anterioare superioare, aa, sunt potrivite
pentru dinții maxilei. - alveolares superiores anterioare (de la a. infraorbitalis), - pentru artera alveolară anterioară și posterioară
superioară, a. posterior alveolaris superior, - pentru molari posteriori. Ramurile mai mici se extind de la arterele alveolare: dentare,
rami dentale, - la dinți, gingivale, rami gingivale, - la gingii și interalveolare, rami interalveola-res, - până la pereții alveolelor dentare.

Artera alveolară inferioară se ramifică către dinții maxilarului inferior din artera maxilară, a. alveolaris inferior, care circulă în canalul
mandibular, unde dă ramurilor dentare, rami dentale, dinților și ramurilor interalveolare, rami interalveolares, gingiilor și pereților
alveolelor dentare. Arterele dentare intră în canalele radiculare prin deschiderile vârfului dintelui și se ramifică în pulpa dintelui.
Arterele care însoțesc vene cu același nume efectuează fluxul de sânge din dinți în plexul venos pterigoid.

Ieșirea limfei
Vasele limfatice deviante, formate din capilarele limfatice ale pulpei, gingiilor și pereților alveolelor dentare, însoțesc în principal
arterele. În ganglionii submandibulari, parotizi și occipitali, limfa este drenată de molari și în bărbie de la nivelul coloanelor și incisivilor
maxilarului superior. Din dinții maxilarului inferior, vasele limfatice răpitoare urmează în nodulii limfatici submandibulari.

4. INERVATIA

Dintii sunt inervati de ramurile nervului trigeminal si de ramurile care se extind din nodurile autonome. Organele dentare ale
maxilarului superior sunt inervate de nervii alveolari superiori (din elementul infraorbitalis - ramuri ale nervului maxilar): dinții frontali
(incisivii și colții) sunt alveolele superioare anterioare. ramuri, rami alveoleres superiores anterioare, premolare ale ramurii alveolare
superioare medii, ramus alveolaris superior medius, molari - ramuri alveolare superioare posterioare, rami alveoleres superiores
posteriores. Toate ramurile nervilor alveolari superiori formează plexul dentar superior, plexus dentalis superior, din care ramurile
dentare superioare se extind, rami dentale superioare, până la dinți și ramurile gingivale superioare, rami gingivali superiores, la gingiile
și pereții alveolelor dentare.
Organele dentare ale maxilarului inferior sunt inervate de nervul alveolar inferior, elementul alveolar inferior, ale cărui ramuri formează
plexul dentar inferior, plexul dentalis inferior.
Plexul dentar dă ramurilor dentare inferioare, rami dentales inferiores, dinților și ramurilor gingivale inferioare, rami gingivales
inferiores, gingiilor și pereților alveolelor. Nervii dentari împreună cu vasele trec prin deschiderea apexului în cavitatea dintelui,
ramificându-se în țesuturile organului dentar.

5. Sinusul maxilar (antrul lui Highmore) este o cavitate pneumatică situată în corpul osului maxilar şi inconstant în procesele acestuia.
Este cel mai voluminos dintre sinusurile paranazale, fiind şi singurul prezent la nou-nascut, cu un volum de 6-8 cm³ [10, 14]. Sinusul
maxilar ia nastere în săptămâna 10 de viaţă intrauterină, când are loc prima pneumatizare a acestuia dintr-un mugure localizat la nivelul
meatului nazal mijlociu, extinzându-se apoi spre cartilajul etmoidal. În săptămâna 20 de viaţă intrauterină are loc cea de-a doua
pneumatizare a sinusului, care se dezvoltă în corpul maxilei, participând în acest fel şi la modelarea acesteia [5].
La adult, sinusul maxilar ocupă aproape în totalitate osul maxilar, având un volum mediu de aproximativ 15 cm³ [6, 14, 41] putând
prezenta importante variaţii, între 2 si 20 cm³, în funcţie de vârsta pacientului şi de prezenţa sau absenţa dinţilor. Are forma unei
piramide triunghiulare cu vârful orientat lateral spre osul zigomatic şi i se descriu cinci pereţi: superior, inferior, anterior, posterior si
medial
Peretele superior formează parţial podeaua orbitei si conţine în grosimea lui şanţul, canalul şi mănunchiul vasculonervos infraorbitar.
Nervul infraorbitar este dehiscent în sinus la 14 % din populaţie şi poate fi lezat in timpul manoperelor clasice de elevare a podelei
sinusale [17].
Peretele inferior sau podeaua sinusală este format din osul alveolar corespunzător alveolelor molarilor şi premolarilor, uneori
extinzându-se până la nivelul caninului. La adult în 70 % din cazuri podeaua sinusală este situată la aproximativ 4-5 mm sub nivelul
planseului foselor nazale [6, 17], iar în absenţa dinţilor laterali extinderea sinusului poate ajunge până la nivelul crestei alveolare
reziduale.
De asemenea în urma pneumatizării neuniforme a sinusului în urma pierderii dinţilor laterali, iau naştere septele sinusale secundare sau
dobandite. Acestea împreuna cu septele sinusale primare sau congenitale ce apar în cursul dezvoltării maxilarului superior, sunt
prezente la 16-58% din populaţie conform studiilor recente [22]. Septele sinusale mai poartă numele de “septele lui Underwood” după
cel care le-a descris pentru prima dată şi au o importanţă clinică deosebită în alegerea tehnicii chirurgicale de elevare a membranei
sinusale.
Peretele anterior corespunde fosei canine, este subţire şi străbătut de canalele dentare superioare şi anterioare. Reprezintă alături de
peretele inferior, locul de elecţie în abordarea chirurgicală a sinusului maxilar în scop implantologic.
Peretele posterior este cel mai gros şi corespunde tuberozităţii maxilare. Prin intermediul său, sinusul maxilar vine în raport cu fosa
pterigomaxilară.
Peretele medial corespunde peretelui lateral al foselor nazale şi conţine ostiumul sau hiatul semilunar, orificiu de comunicare între sinus
şi cavitatea nazală care se deschide la nivelul meatului nazal mijlociu, asigurând astfel drenajul fiziologic al secreţiilor sinusale în
cavitatea nazală. Dupa unii autori [17] în 15-40% din cazuri este prezent şi un ostium accesoriu de dimensiuni mult mai mici.
Mucoasa sinusală este de tip respirator, formată dintr-un epiteliu cilindric pluristratificat, cu cili, care are rolul de a evacua mucusul şi
secreţiile sinusale prin ostium, în meatul mijlociu. Această mucoasă este susceptibilă patologiei infecţioase, alergice şi neoplazice.
Funcţiile sinusului maxilar sunt multiple acesta fiind implicat în respiraţie, prin umidifierea, incălzirea şi filtrarea aerului inspirat, în
reglarea presiunii intranazale, în apărarea imună nespecifică, în special prin sinteza de monoxid de azot, considerat un mediator al
inflamaţiei pentru caile aeriene superioare. De asemenea se consideră că prin pneumatizarea sa succesivă în perioada de creştere
contribuie activ la dezvoltarea masivului facial, iar prin volumul şi configuraţia sa anatomică, constituie adevarate “cavităti de
rezonanţă” pentru fonaţie. În plus, prezintă capacitatea de a absorbi şocurile traumatice de la nivelul etajului mijlociu al feţei.
6. Mandibula sau maxilarul inferior (Mandibula) este un os median şi nepereche situat în partea inferioară a feţei; este singurul os
mobil al scheletului visceral. Mandibula este formată din două jumătăţi simetrice, independente la făt şi sudate pe linia mediană la
adult. Prezintă un corp şi două ramuri. Corpul în formă de potcoavă are 2 feţe (externă, internă), 2 porţiuni (superioară - porţiunea
alveolară, inferioară - baza mandibulei) şi 2 margini (inferioară, superioară); pe marginea superioară (arcada alveolară inferioară) se află
dinţii mandibulari. Ramurile mandibulei în formă de lame patrulatere îndreptate oblic în sus şi înapoi prezintă 2 feţe (laterală, medială),
4 margini (anterioară, posterioară - parotidiană, inferioară şi superioară), 2 procese (procesul coronoidian şi procesul condilian).
Procesul condilian se articulează cu temporalul (articulaţia temporomandibulară). Mandibula este străbătută de canalul mandibule

7. Componentele ATM:
1. Din partea osului temporal al craniului:
Tuberculul articular sau eminenţa glenoidă: este situat anterior de fosa mandibulară şi se prezintă sub forma unei pante convexe,
limitate inferior de o muchie, care reprezintă limita excursiei maxime a condilului mandibular. Este acoperit de un strat subţire de ţesut
fibros, mai gros la mijloc şi în partea exterioară, care are rol protector şi facilitează mişcările de frecare articulare.

Cavitatea glenoidă sau fosa mandibulară: este situată pe faţă internă a osului temporal, între cele două rădăcini, transversă şi
longitudinală, ale zigomei, şi găzduieşte în repaus condilul mandibular. Are formă semiovoidală cu adâncimea medie de 6-7 mm, fiind
concavă atât în sens latero-medial cât şi antero-posterior. La adult, adâncimea fosei mandibulare variază în funcţie de tipul de ocluzie şi
de stereotipul de masticaţie. Cu cât versantele cuspidiene ale dinţilor sunt mai înclinate, cu atât fosa mandibulară este mai adâncă.

2. Din partea mandibulei:

Condilul mandibular: reprezintă extremitatea superioară a procesului posterior al ramurii mandibulei. Are forma unui trunchi de con,
elipsoidală, cu baza mare orientată superior şi acţionează ca un pivot al mişcărilor mandibulare. Are convexitate dublă, în plan frontal şi
sagital.
3. Discul sau meniscul articular: ocupă spaţiul dintre suprafeţele articulare oasoase. Este o formaţiune fibro-cartilaginoasă cu formă de
lentilă biconcavă, care rezolvă incongruenţa dintre suprafeţele articulare, craniană şi condiliană. Cel mai important rol al discului articular
este acela de a-şi modifica poziţia şi forma în aşa fel încât să se adapteze volumului dintre suprafeţele articulare în orice fază a mişcărilor
mandibulare. El se inseră, prin expansiuni sau aripioare, pe tuberculii median şi lateral ai condilului şi pe faţa posterioară a colului
mandibulei. Condilul şi aparatul discal formează astfel un complex anatomic şi fiziologic indisociabil, complexul condilo-discal. Meniscul
articular împarte articulaţia în două compartimente: unul superior (supradiscal, sau temporo-discal) în care sunt posibile mişcări de
translaţie şi unul inferior (infradiscal sau disco-mandibular) în care se efectuează mişcări de rotaţie.

Elementele de unire alea ATM:

Capsula articulară: este o membrană de natură conjunctivă, are formă conică, cu baza mare spre craniu şi vârful la nivelul colului
condilian. Este subţire, alcătuită din colagen alb, şi prezintă în interior o membrană sinovială. Aderă de discul articular, contribuind astfel
la delimitarea celor două compartimente articulare, leagă componenetele osoase ale articulatiei între ele , susţine membrana sinovială şi
este sediul unor terminaţii nervoase. Membrana sinovială căptuşeşte doar faţa internă a capsulei, nu acoperă suprafeţele osoase
articulare şi nici meniscul. Aceasta delimitează cavitatea sinovială, plină cu lichid sinovial.
Ligamentele articulare: sunt de natură colagenică, întinse de la baza craniului la colul condilului şi au rolul de a întări faţa medială şi
laterală a capsulei. Acestea sunt în număr de două, unul medial şi unul lateral şi intervin în controlul proprioceptiv al mişcărilor articulare.
În condiţii patologice, capsula articulară şi ligamentelele devin laxe, favorizând apariţia subluxaţiilor şi luxaţiilor temporo-
mandibulare, cu o simptomatologie dominată de durere. În cursul luxaţiilor se pierd raporturile normale dintre suprafeţele articulare, cu
ieşirea condilului din fosa mandibulară în sens anterior, posterior sau lateral

8. Contribuie la indeplinirea functiilor sistemului stomatognat : masticatia, fonatia, functiaocuzala.

9. Vascularizatia si inervatia sunt asigurate de ramuri din maxilara interna si temporala superficiala,
respectiv de nervul auriculo-temporal, care provine din ramura maxilara a nervului trigemen.