Sunteți pe pagina 1din 13

Universitatea de stat din Moldova

Facultatea de Drept

Lucru individual

Tema:Vinovatia victimei in declansarea


mecanismului actului infractional.

Conducător ştiinţific:Negritu Ludmila,

magistru în drept,lector universitar.

Autorul:Mutilica Rosina ,studenta gr.1404

Chisinau 2017
CUPRINS:

1.Introducere

2.Noţiuni generale cu privire la victimologie. Istoricul

victimologiei. Noţiuni şi concepte ale victimei infracţiunii.

3. Victima şi actul infracţional. Clasificarea şi tipologia

victimelor.

4. Profilaxia victimologică.

5.Rolul și vinovăția victimei în declanșarea atentatului

criminal.

6.Concluzie.

7.Bibliografie
1.Introducere
Studiul victimei ca factor criminogen reprezintă un mare interes pentru
criminologii zilelor noastre. Doar studiind toate relatiile ce decurg din raporturile
victima – infractor, putem preveni săvîrşirea noilor infracţiuni.
Aşadar, criminologia studiază vinovăţia victimei, ca una din verigile sistemului
cauzal al infracţiunii, care se manifestă atît prin comportamentul ei provocator -
circumstanţă ce influenţează asupra vinovaţiei şi răspunderii subiectului
infracţiunii, cît şi prin comportamentul uşuratic, neatent,riscant sau neprevăzător
al persoanei vătămate. Există şi infracţiuni fără victime. De exemplu, consumul de
substanţe narcotice sau psihotrope presupune o autovictimizare, care e prevăzut
de CP.Cercetările au aratat că anumite persoane sunt supuse unui mai mare risc
de a deveni victime decît altele. Printre conceptele victimologice găsim şi:
1) victimitatea;
2) victimizarea.
Victimitatea reprezintă ansamblul însuşirilor, trăsăturilor, capacităţilor care
predispun persoana de a deveni victimă.
Gradul de predispoziţie a persoanei de a deveni victimă se numeşte
vulnerabilitate victimală.
Aceasta poate fi influenţată de factori personali (vîrsta, sexul, deficienţe psihice,
experienţa şcolară sau de viaţă redusă, imigranţii noi etc.) şi situaţionali (anumite
situaţii care îi fac pe indivizi în mai mare măsură susceptibili de a deveni victime;
de exemplu, turişti într-o ţară străină, vizitatorii cluburilor de noapte etc).
Victimizarea este procesul de transformare a persoanei în victimă.
În sfîrşit, o ultimă menţiune pe care am aduce-o în finalul acestui subiect este
unitatea (sau deosebirea) dintre victimă şi partea vătămată. Conform art. 58 CPP
al RM „se consideră victimă orice persoană fizică sau juridică căreia, prin
infracţiune, i-au fost aduse daune morale, fizice sau materiale”. În acelaşi sens,
art. 59 CPP al RM arată că „parte vătămată este considerată persoana fizică căreia
i s-a cauzat prin infracţiune un prejudiciu moral, fizic sau material, recunoscută în
această calitate, conform legii, cu acordul victimei”.
Noţiunea de victimă este însă cu mult mai vastă decît cea de parte vătămată,
fiindcă ultima îmbracă această haină doar în sensul juridico-penal şi procesul-
penal, datorită recunoaşterii ca parte vătămată prin ordonanţa organului de
urmărire penală.
2. Noţiuni generale cu privire la victimologie. Istoricul
victimologiei. Noţiuni şi concepte ale victimei infracţiunii.
Victimologia s-a format cu un caracter ştiinţific mai pronunţat abia la mijlocul sex. XX şi este
marcată de activitatea germanului Hans von Hentig, care a publicat, în anul 1941 articolul cu
denumirea „Remarcă privind interacţiunea infractorului cu victima”.
Peste 7 ani, în 1948, el pune temelia acestei ştiinţe prin celebra lucrare „Criminalul şi victima
sa”, în care atrage atenţia multor autori faţă de victimă, ca factor care influenţează apariţia
infacţiunii. În opinia lui Hentig, materialul acumulat despre victimă oferă posibilitatea
evidenţierii unor tipuri determinate de relaţii dintre infractor şi victimă, relaţii care sunt strîns
legate de infracţiune. Datorită acestei constatări, este posibil analiza nu numai a infracţiunilor
comise, dar şi prognozarea persoanelor care pot deveni în viitor infractori, precum şi starea
criminalităţii latente.
Victimologia provine de la latinescul „victima”, ceea ce înseamnă pătimaş, şi grecesul „logos”,
ceea ce înseamnă ştiinţă. În acest sens, victimologia reprezintă ştiinţa care studiază victima,
adică persoana care a suferit consecinţe morale, fizice sau materiale ale unei infracţiuni.
Obiectul de investigare al victimologiei criminologice îl constituie victima infracţiunii, şi anume:
a) Personalitatea;
b) Legătura şi relaţiile reciproce cu individul care devine mai apoi infractor;
c) Comportamentul victimei ca legătură cauzală cu crima şi importanţa acesteia în geneza
actului infracţional.
Pentru prima dată, noţiunea de victimologie a fost utilizată de către Mendelson, la Conferinţa
Psihiatrilor, care a avut loc la 1947 la Bucureşti, dar totuşi lucrarea lui Heting a fost acea care a
deschis drumul către tratatarea din mai multe unghiuri de vedere a aceluiaşi subiect, cum este
victimologia.
Victimologia studiază comportamentul criminal din unghiul de vedere al condiţionării datorită
calităţilor victimei, atît individuale, inclusiv corelaţiile infractorului şi caracterul
comportamentului său.
Victimologia nu numai că are propriul său obiect de studiu, dar propune şi unele soluţii pentru
lichidarea acelor factori care duc la victimizarea unor categorii de persoane concrete.
Multe probleme legate de victima infracţiunii au fost cercetate şi în trecut de către
criminologie, drept penal şi drept procesual penal, psihologie judiciară. Însă victimologia le
cercetează în complex prin prisma a II nivele care corelează între ele ca infacţiune în special şi
criminalitate în general.
Mai întîi de toate, victima este studiată de victimologie la nivel individual, ca factor care poate,
prin comportamentul său, să influenţeze apariţia şi evoluţia intenţiei criminale, precum şi
mecanismul realizării ei.
Al II-lea nivel reprezintă investigarea totalităţii de victime cărora li s-a cauzat prin infracţiune
unele prejudicii. Relevarea acestui aspect este important pentru determinarea consecinţelor
reale ale criminalităţii. Unul din scopurile principale, constă totuşi, în reabilitarea victimelor,
deoarece acestea suportă daune psihice profunde, pierderea încrederii în forţele proprii şi în
oamenii din jur.
Printre sarcinile victimologiei, se înscriu următoarele:
1. Studierea procesului de victimizare şi a rolului victimei în mecanismul actului infracţional;
2. Sarcina informativ – practică de informare a persoanelor care sunt potenţiale victime,
despre metodele de comitere a infracţiunilor;
3. Recuperarea pagubei şi înlăturarea consecinţelor infracţiunii.
Aceste principii sunt garantate prin faptul că Consiliul Europei, în anul 1983, a adoptat
Convenţia Europeană despre restituirea pagubei victimelor infracţiunilor de violenţă.
4. Victimo-terapia – include elaborări metodologice de comportare cu victima, de audiere a
acesteia, precum şi crearea unui sistem de reabilitare a victimei.
Importanţa victimologiei constă în faptul că ea studiază victima şi condiţiile care au determinat
transformarea persoanei în victimă, propune soluţii pentru înlăturarea acestor consecinţe,
studiază procesul de transformare a persoanei în victimă, numărul de victime existente la un
moment dat, pe un anumit teritoriu, studiază personalitatea victimei şi propune măsuri de
protecţie socială, precum şi auto-protecţie împotiva victimizării.
Printre conceptele victimologice, găsim următoarele:
a) Victimitatea;
b) Victimizarea.
Victimitatea reprezintă ansamblul trăsăturilor, însuşirilor, capacităţilor, care predispun
persoana de a deveni victimă. Victimitatea mai înseamnă şi:
a) Capacitatea înaltă a unui individ de a deveni ţinta atentatelor criminale;
b) Investigarea cauzelor şi condiţiilor care favorizează pe unele persoane să devină victime ale
unor infracţiuni;
c) Caracteristica individuală a persoanei, care constă în predispoziţia ei de a deveni victimă;
d) Caracteristica comportamentului persoanei care, în anumite împrejurări, prin acţiunile sale,
riscă să devină victimă a infracţiunii;
Gradul de predispoziţie a persoanei de a deveni victimă se numeşte vulnerabilitatea victimală,
care poate fi influenţată de factorii personali, cum ar fi vîrsta, sexul persoanei, experienţa
şcolară sau de viaţă redusă, şi factorii situaţională, care, în anumite situaţii, îi fac pe indivizi de
deveni victime. Exemplu: turiştii într-o ţară străină, persoanele care vizitează cluburile de
noapte.
Victimizarea este procesul de transformare a persoanei în victimă. Studierea multilaterală a
criminalităţii implică stabilirea gradului de afectare a societăţii de victimizare. În acest scop se
utilizează nivelul de victimizare (rata victimizării), ceea ce înseamnă totalitatea victimelor
existente la un moment dat, pe un anumit teritoriu, raportat la numărul general al populaţiei şi
calculat la un număr concret de persoane.
Actualmente, criminologia operează cu termenul de victimă în sens restrîns, ca fiind orice
persoană fizică. Conform codului de procedură penală, art. 58, se consideră victimă persoana
fizică sau juridică, căreia, prin infracţiune, i-au fost cauzate daune morale, fizice sau materiale.
3. Victima şi actul infracţional. Clasificarea şi tipologia
victimelor.
Abaterea de la normele moraledin societate, specifică oricărei infracţiuni, caracterizează
şi multiplele forme de comportament al persoanelor din situaţia preinfracţională, care
devin în consecinţă, victime. Amoralitatea în coportamentul victimelor sporeşte
probabilitatea comiterii infracţiunii în privinţa lor. În cercetările criminologice,
comportamentul infracţional, individual, victima prezintă interes în acea măsură în care
comportamentul ei se inserează în evenimentul infracţiunii şi poartă în sine o
încărcătură criminogenă.
Însă, chiar cînd are loc cea mai activă provocare a infracţiunii din partea victimei,
săvîrşirea ei este posibilă doar atunci cînd personalităţii infractorului îi sunt
caracteristice anumite orientări anti-sociale.
Cu cît mai semnificativ este rolul comportamentului victimei în geneza infracţiunii, cu atît
mai redusă este intensitatea orientării anti-sociale a personalităţii infractorului.
Asemenea dependenţă, interacţiune, poate fi relevată mai clar în infracţiunile contra
persoanei, fiindcă în mecanismul psihologic al comiterii lor, devin importante emoţiile
infractorului, care pot duce, în consecinţă, pînă la faza afectului.
Fără analiza comportamentului şi personalităţii victimei, a reacţiei ei asupra acţiunilor
infractorului, este imposibil uneori de a determina din ce cauze atentatele infracţionale
similare, comise de unele şi acelaşi persoane, provoacă rareori acelaşi rezultat
infracţional.
Elementele negative ale comportamentului victimei, pot servi ca factori ce favorizează
săvîrşirea infracţiunilor, sau chiar provoacă comiterea lor. În psihologie se afirmă că în
calitate de factori care au importanţă pentru apariţia şi decurgerea conflictului, pot fi
ideile, poziţia în anumite relaţii, precum şi calităţile individuale specifice ale
personalităţii.
Legislaţia penală a Republicii Moldova conţine un şir de indicaţii precum că
comportamentul negativ al victimei poate servi ca circumstanţă care atenuează
pedeapsa penală sau ca bază de calificare a infracţiunii cu un grad de pericol mai
redus.
Ca şi infractorul, potenţiala victimă, apreciază situaţia din viaţă concretă ce s-a creat, şi
deseori procedează, în dependenţă de rezultatele evaluării precum şi în baza viziunilor,
deprinderilor, calităţilor sale psihologice, etc. Deci, victima, interacţionează nu numai cu
viitorul infractor, dar şi cu alte elemente ale situaţiei.
Acţionînd ca un element activ al situaţiei, victima poate aduce infractorul, prin
comportamentului său, într-o stare de afect puternic, generînd frică, ură, reacţii uneori
chiar nedorite pentru infractor. Deseori, prin aceasta şi se explică faptul că hoţul devine
ucigaş, cu toate că pînă la comiterea infracţiunii nu avea intenţia să omoare victima.
În alte situaţii, potenţiala victimă, prin înjosirea permanentă, îi crează viitorului infractor,
o stare de afect, provocîndu-l pe infractor prin aceasta, la acţiuni violente.
Rolul victimei în mecanismul actului infracţional, poate fi extrem de divers şi din acest
punct de vedere, comportamentul victimei, poate fi următorul:
a) Pozitiv, adică victima opune rezistenţă activă agresorului;
b) Neutru, adică nu contribuie nici la comiterea infracţiunii şi nici la contracararea ei;
c) Negativ, unde victima însăşi încalcă într-un oarecare mod, normele morale sau
juridice.
În scopul prevenirii infracţiunilor, o mare însemnătate o are clasificarea victimelor ce au
suferit în urma comiterii lor. Elaborarea unei clasificări are ca scop principal sporirea
eficienţei profilaxiei criminalităţii şi protejarea cetăţenilor ca victime potenţiale.
În comparaţie cu infractorul, care este o persoană responsabilă, care a atins o anumită
vîrstă, victima infracţiunii poate fi oricare individ, din momentul naşterii şi pînă la
moartea sa.
Clasificarea victimelor trebuie să reflecte legătura genetică dintre personalitate şi
comportamentul victimei de pînă la declanşarea actului infracţional pe de o parte, şi
după comiterea infracţiunii, pe de altă parte.
Corelaţia dată poate fi investigată sub diferite aspecte, şi anume:
a) Social;
b) Biologic;
c) Socio-psihologic, etc.
Există mai multe criterii de clasificare ale victimelor, prin care se înscriu următoarele:
Clasificarea victimelor după categoriile infracţionale;
Clasificarea victimelor după gradul de implicare şi de responsabilitate în comiterea
infracţiunii;
Clasificarea victimelor utilizînd drept criterii factorii psihologici, biologici şi sociali.
a) După categoria infracţională, cunoaştem următoarele categorii de victime:
– Victime ale infracţiunii de viol;
– Victime ale infracţiunii de tîlhărie;
– Victime ale infracţiunii de vătămare corporală, etc.
Practic, victime există la orice componenţă de infracţiune din partea specială a Codului
Penal a R. M.
b) După criteriul factorilor biologici, psihologici şi sociali, se înscrie clasificarea
victimelor a lui Hans von Henting:
Victime nevîrstnice;
Femeile ca victime ce apar mai ales în cazul infracţiunilor sexuale;
Vîrstnici;
Consumatori de alcool sau droguri;
Imigranţii, pot fi uşor victimizaţi. Aceasta se referă în special la lipsa de mijloace
materiale în noua ţară, necunoaşterea limbii, etc.;
Minorităţile etnice;
Persoanele cu o inteligenţă redusă. După părerea autorului, aceştia sunt născuţi spre
a fi victime datorită naivităţii lor.
Persoanele temporar deprimate. Aceştia sunt persoane singuratice, pot cădea uşor
victime a anumitor infracţiuni;
Persoanele achizitive, adică cele care în orice împrejurare, caută să-şi mărească
bunurile. Această tendinţă poate duce atît la crimă, cît şi la victimizare;
Persoanele destrăbălate. Aceştia sunt expuşi pericolului atacurilor fizice, sexuale, dar
şi crimelor de ordin material;
Persoanele blocate de datorii.
După gradul de participare şi de răspundere ce revine victimei în producerea
infracţiunilor, autorul Skaffer, propune următoarele tipuri de victime:
a) Victima care anterior nu a avut legătură cu infractorul, întîlnirea lor fiind o
întîmplare;
b) Victime provocatoare;
c) Victimele care din grabă, provoacă declanşarea infracţiunii. Exemplu: 1) femeia
care se plimbă seara prin locuri puţin umblate cu o costumaţie provocatoare. 2) Lasă
obiectele scumpe fără supraveghere.
d) Victimele slabe biologic, ca de exemplu copiii sau persoanele vîrstnice;
e) Victime auto-victimizate, ca de exemplu: sinucigaşii, homosexualii, persoanele care
consumă alcool sau droguri.
Din punct de vedere al vinovăţiei al vinovăţiei victimei, autorul Mendelson a elaborat
următoarea clasificare a victimelor:
a) Victime absolut nevinovate;
b) Victime a cărei vinovăţii este mai redusă decît a infractorului, ca de exemplu, cînd
comportamentul este provocator;
c) Victima la fel vinovată ca şi infractorul. De exemplu: în cazul depăşirii limitelor
legitimei apărări;
d) Victima a cărei vinovăţie este mai mare ca a infractorului. De exemplu: omorul
săvîrşit în stare de afect.

4. Profilaxia victimologică
Profilaxia victimologică este una din direcţiile prevenirii infracţiunilor, care reprezintă o
activitate specifică a instituţiilor sociale, orientată asupra relevării, înlăturării sau
neutralizării factorilor, împrejurărilor, situaţiilor, care formează comportamentul
victimogen, şi aduce la comiterea infracţiunilor, relevării grupului de risc şi a persoanelor
concrete cu un grad sporit de victimitate şi influenţării asupra lor în scopul activizării
calităţilor de protecţie, elaborării măsurilor speciale de protejare a cetăţenilor faţă de
atentatele infracţionale, în scopul stopării procesului de victimizare ulterioară a acestor.
Profilaxia victimologică are o structură complexă. Se realizează de diferiţi subiecţi, la
diferite nivele şi în forme multiple a comportamentului victimal.
Subiecţii profilaxiei victimologice sunt organele statale, organizaţiile obşteşti, persoanele
cu funcţii de răspundere, cetăţenii, care realizează profilaxia fenomenului criminal.
Eficienţa realizării profilaxiei criminologice depinde de mulţi factori şi în primul rînd de
cei cu caracter tactic şi organizaţional.
Pentru organizarea profilaxiei criminologice, important este nu doar relevarea victimei
potenţiale, dar şi stabilirea interacţiunii posibilului infractor cu victima, în diferite situaţii.
Pentru obţinerea unei imagini mai clare, care caracterizează situaţia victimologică, este
necesar de realizat unele cercetări cu utilizarea metodicii sociologice de investigare,
cum ar fi:
a) Studierea documentelor;
b) Studierea dosarelor penale;
c) Studierea materialelor de refuz în pornirea urmăririi penale;
d) Studierea audierii cetăţenilor, precum şi a persoanelor cu funcţii de răspundere.
Măsurile profilaxiei victimologice sunt diferite şi pot divizate în 2 grupe principale. Către
prima grupă se referă măsurile generale îndreptate spre înlăturarea situaţiilor datorită
cărora pot surveni anumite prejudicii. Din ele fac parte următoarele:
Informarea cetăţenilor prin intermediul mass-mediei, despre comiterea anterioară, pe
un anumit teritoriu, a unor fapte infracţionale, despre acţiunile tipice ale infractorilor, şi
cum de procedat în cazul aflării cetăţenilor într-o sitaţie criminogenă respectivă.
Verificarea şi luarea măsurilor pentru iluminarea străzilor, scărilor caselor de locuit,
instalarea posturilor de poliţie lîngă locurile favorabile de comitere a infracţiunilor.
Iniţierea unor convorbiri cu părinţii.
Pregătirea şi răspîndirea notiţelor speciale de avertizare despre necesitatea şi
posibilitatea evitării infractorilor, pentru a nu deveni victima lor.
Către a II-a grupă, se referă măsurile speciale, care permit asigurarea securităţii
personale a probabilei victime. Aceste măsuri se referă de obicei la persoanele a căror
activitate profesională sau stare socială predetermină victimitatea lor. Însăşi măsurile se
realizează prin informarea şi instructarea unor asemenea persoane, stabilirea pazei de
corp, punerea la dispoziţie a mijloacelor de auto-protecţie.

5.Rolul și vinovăția victimei în declanșarea atentatului


criminal.
Personalitatea şi comportamentul victimei pot juca un rol destul de esenţial în motivarea
comportamentului infracţional şi în situaţia în care acesta se realizează. Potrivit studiilor
victimologice, mecanismul infracţiunii este determinat de personalitatea şi comportamentul
victimei în fiecare al doilea sau al treilea caz de comitere a infracţiunii violente, în fiecare al
treilea caz de viol, în două cazuri din cinci - la săvîrşirea unui accident rutier penal, în opt cazuri
din zece – la comiterea escrocheriei.
Într-adevăr, cauzele şi condiţiile infracţiunii pot fi determinate atît de personalitatea
infractorului, cît şi de situaţie (în particular de personalitatea şi comportamentul victimei,
pretext,circumstanţele în care se comite infracţiunea). Dar aceasta nu înseamnă că
personalitatea şicomportamentul victimei, precum şi pretextul, timpul şi locul săvîrşirii
infracţiunii sunt cauze aleacesteia. Considerăm că „vinovăţia victimei” poate fi doar condiţie de
realizare a orientării antisociale şi deficienţelor conştiinţei juridice a individului care comite
infracţiunea, adică o circumstanţă ce favorizează săvîrşirea acesteia . Prin urmare,
particularităţile personale şi caracterul comportamentului victimei pot contribui la comiterea
infracţiunii, influenţînd asupra apariţiei şi realizării intenţiei subiectului infracţiunii,
determinîndu-i orientarea şi caracterul acţiunilor acestuia sau atrăgîndu-l într-o situaţie
favorabilă pentru comiterea faptei prejudiciabile.
Astfel, personalitatea şi comportamentul victimei au un rol de sine stătător în mecanismul
cauzelor şi condiţiilor infracţiunii şi nu pot fi confundate sau identificate cu alte elemente
componente ale situaţiei. Alte soluţii ale acestei probleme vor determina, în opinia noastră,
subaprecierea sau chiar ignorarea personalităţii şi comportamentului victimei, negarea
caracterului de sine stătător al circumstanţelor date în componenţa infracţiunii, în obiectul
probatoriului şi în interacţiunea „personalitate – situaţie - faptă”. Personalitatea şi
comportamentul victimei au importanţă la incriminarea faptelor şi individualizarea pedepsei
penale. Legislaţia penală în vigoare conţine norme în structura cărora sunt incluse semne ce
caracterizează persoana vătămată şi comportamentul acesteia:
1)particularităţi ale personalităţii victimei şi statutului său (femeie, bărbat, minor, funcţionar,
cetăţean, martor etc.);
2) comportamentul victimei (licit, ilicit etc.);
3) starea victimei în momentul săvîrşirii infracţiunii (neputinţă, femeie gravidă, bolnav, stare
periculoasă pentru viaţă);
4) relaţiile dintre victimă şi infractor (rude, serviciu, dependenţă materială etc.)
În timp ce specialiştii discută asupra acestor modele teoretice, chestiunea privind
determinarea gradului de răspundere îşi păstrează importanţa practică pentru sistemul de
drept penal şi, de regulă, apare la toate etapele procesului penal. Totuşi problema vinovăţiei
victimei nu trebuie supraapreciată în cadrul teoriei şi practicii combaterii criminalităţii.
Supraestimarea acestei probleme poate duce la denaturarea perspectivei investigaţiilor
victimologice şi aplicării lor corecte în practică. Ar fi necesar de deplasat centrul de greutate de
pe vinovăţia victimei asupra problemei împotrivirii acesteia şi acţiunilor de curmare a
atentatelor criminale, inclusiv, asupra autoapărării, autoajutorului şi autocontrolului, deoarece
pentru majoritatea victimelor, incapacitatea de a se apăra de agresiune este o nenorocire, dar
nu o vinovăţie a acestora [4, p. 120].
Cercetarea victimologică a vinovăţiei victimei reprezintă cheia de soluţionare a problemei
cauzalităţii criminalităţii şi clarificării mecanismului comportamentului infracţional individual.
Astfel, s-a stabilit că, cu cît este mai evident (provocator) rolul victimei la săvîrşirea infracţiunii
concrete, cu atît mai multă atenţie trebuie acordată aprecierii personalităţii subiectului
infracţiunii(în dreptul penal, după cum s-a menţionat, aceasta poate contribui la aplicarea unei
pedepse mai blînde, iar uneori chiar la liberarea de pedeapsa penală). Totodată, abordarea
problemei cu privire la vinovăţia victimei în aspect criminologic este deosebit de importantă nu
numai la analiza mecanismului actului infracţional, la individualizarea răspunderii şi pedepsei
penale a făptuitorului, dar şi la elaborarea şi realizarea măsurilor de prevenire victimologică.
Concluzie:
Comportamentul victimei şi rolul ei în mecanismul actului infracţional rezida in
faptul ca victima nu este implicata în mod identic în derularea unui act
infracţional, iar interacţiunea comportamentală a celor doi “parteneri” are
caracteristici diferite. În faza preinfracţională relaţiile dintre cuplul infracţional
(infractor-victimă), de cele mai multe ori, sunt de indiferenţă. De regula, iniţiativa
aparţine infractorului, atitudinea viitoarei victime fiind aproape nerelevantă
pentru declanșarea acţiunii infracţionale.
În faza infracţională raporturile funcţionale dintre infractor-victimă nu se modifică
în mod esenţial, exceptînd cazurile cînd prin comportamentul manifestat victima îl
determină pe infractor să își schimbe planul de acţiune sau chiar să renunţe la
unele din obiectivele sale. Comportamentul victimei din această fază este marcat
atît de modul de acţiune al infractorului, cît și de stările emoţionale puternice pe
care le trăiește (teama, frica, spaima, groaza).
Activismul comportamental al victimei se accentuează în faza postinfracţională, în
special pe parcursul desfăţurării anchetei penale și a cercetării judecătorești,
avînd uneori un rol decisiv în derularea acestora.
În urma cercetărilor victimologice realizate a fost stabilit că comportamentul
victimei în mecanismul actului infracţional poate avea un rol diferit:
poate împiedica săvîrșirea infracţiunii
poate fi neutru, i.e. nici nu împiedică și nici nu favorizează comiterea infracţiunii
poate contribui la săvîrșirea infracţiunii, fiind neatent, neprevăzător, riscant sau
ușuratic, astfel, devenind cauza infracţiunii.

În medie, cercetările criminologice relevă că, victimele favorizează săvîrşirea


crimelor în 35% din cazuri, în 10% ele contribuie decisiv la declanşarea
comportamentelor criminale, în 30% din cazuri conduita victimelor este neutră, în
timp ce în 25% acestea depun eforturi pentru curmarea actelor criminale.
Cu cît rolul comportamentului victimei în geneza infracţiunii este mai semnificativ,
cu atît este mai puţin intensivă orientaţia antisocială a infractorului. În
infracţiunile împotriva personalităţii această corelaţie este mai evidentă,
deoarece în mecanismul comiterii infracţiunii un rol important au emoţiile
infractorului, ajungînd pînă la nivelul de afect, deoarece influenţa victimei este
perceputa de infractor prin prisma semnificatiei personale.
În concluzie victima ca factor criminogen constituie o preocupare mare a
criminologilor zilelor noastre. Prin studiul victimologilor a tuturor fenomenelor ce
rezidă din relaţia infractor- victimă, prin potenţialul ei preventiv, se poate real de
gasit măsuri care ar diminua semnificativ în viitor numarul infracţiunilor provocate
într-un fel sau altul de către victimă, număr care în ziua de astazi ajunge la circa 7
cazuri din 10.
Surse bibliografice :
1. Bejan O., ŢurcanV., Ursan I., Cum să eviţi crimele şi criminalii. Sfaturi utile, Chişinău,
2002. 69 p.

2. Bejan Octavian, Dicţionar de criminologie, Chişinău, 2009.

3. Bujor V., Manole-Ţăranu D., Victimologie: Note de curs, Chişinău: centrul ed. al.
Univ. de Criminologie, 2002. 48 p.

4. Bujor V., Miron I., Violenţa sexuală: aspecte juridico-penale şi criminologice,


Chişinău: Centrul ed. al Univ. de Criminologie, 2001. 80 p.

5. Bujor V., Miron I., Violenţa: abordare socio-criminologică a problemei, Revista de


criminologie, drept penal şi criminalistică, anul 2004, nr. 3-4.

6. Gladchi Gheorghe, Determinantele victimologice şi mecanismul infracţiunilor de mare


violenţă (omorul, vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale, violul), Chişinău:
Centrul de Drept, 2000. 239 p.

7. Gladchi Gheorghe, Victimologie criminologică: probleme teoretice, metodologice şi


aplicative, teză de doctor habilitat în drept, Chişinău, 2005.

8. Pop Octavian, Violenţa în perioada de tranziţie: studiu monografic, Timişoara:


Mirton, 2003. 92 p.

9. Răilean Daniela, Prevenirea victimologică a infracţiunilor contra inviolabilităţii


sexuale a minorilor, săvîrşite prin violenţă, teză de doctor în drept, Chişinău, 2012.

10. Малкина-Пых И. Г., Психология поведения жертвы, М.: Изд-во «Эксмо», 2006.
1008 с.