Universitatea “Ovidius” din Constanța

Facultatea de Științe Economice

Specializarea: Contabilitate și Informatică de Gestiune

EDUCAȚIA PE TOT
PARCURSUL VIEȚII

Student: Chiru Floriana-Mariana

 CUPRINS

1. Introducere...........................................................................................................................3

1.1 Importanța temei...............................................................................................................3

1.2 Considerații generale........................................................................................................7

1.3 Conceptul de educație permanentă.................................................................................7

2. Conținutul temei...................................................................................................................9

2.1 Obiectivele educației permanente....................................................................................9

2.2 Educația adulților și educația permanentă…………………………………………….9

2.3 Educația permanentă în concepția lu Jean Piaget…………………………………...10

2.4 Școala și educația permanentă………………………………………………………...11
3.Concluzii…………………………………………………………………………………...12
Bibliografie…………………………………………………………………………………..13
 1. INTRODUCERE

1.1 Importanța temei

Cerinţele noului secol au ridicat peste tot în lume întrebări precum: „până când” şi
„prin ce metode” învăţăm? De la angajatori, autorităţi şi până la fiecare individ în parte,
răspunsul pare să fie unanim: învăţarea permanentă nu mai e un lux, ci o condiţie necesară
pentru adaptarea la cerinţele profesionale, sociale, economice şi informaţionale mereu în
schimbare.
Educația nu trebuie (nu poate) să se rezume la ceea ce oferă școala de toate gradele,
oricât de elevată ar fi ea. Educația trebuie să continuie concomitent cu școala, exercitată de
alți factori educativi (familia, mass media) cât și după absolvirea școlii și facultății, să
continuie tot timpul și toată viața. Aceasta pentru a feri omul de suficiență, de limitele
instruirii și dezvoltării personalității sale.
Educaţia pe tot parcursul vieţii (life long learning) a devenit o prioritate a
sistemelor de învăţământ la nivel global. Chiar dacă rolul educaţiei de bază, formale, rămâne
esenţial, învăţarea permanentă, împreună cu educaţia nonformală, vin să personalizeze şi să
dezvolte aptitudini cât mai aproape de cerinţele pieţei şi societăţii, dar şi priceperea şi sufletul
celui care învaţă.
Încurajaţi de programele europene, Comisia Europeană a reunit iniţiativele sale
privind educaţia şi formarea sub o singură umbrelă - Programul de învăţare pe tot parcursul
vieţii. Acesta are patru subprograme - Comenius (învăţământ preuniversitar), Erasmus
(învăţământ superior), Leonardo da Vinci (educaţie şi formare profesională) şi Grundtvig
(educaţia adulţilor) - şi oferă persoanelor de orice vârstă şansa de a studia oriunde în Europa.
Începând cu perioada de finanţare 2007-2013, un program transversal completează aceste
patru subprograme, printre activităţile-cheie ale acestuia numărându-se: cooperarea în
domeniul politicii, limbile străine, tehnologiile informaţionale şi de comunicare, diseminarea
şi exploatarea eficientă a rezultatelor proiectelor. Jean Monnet este un alt program prin care
executivul european încurajează predarea, reflecţia şi dezbaterile pe tema procesului de
integrare europeană în cadrul instituţiilor de învăţământ superior din lume, tot pentru
perioada 2007-2013.
Prioritatea centrală a Programului de învăţare pe tot parcursul vieţii este să întărească
contribuţia adusă de educaţie şi formarea profesională în atingerea obiectivului Lisabona de
transformare a UE „în cea mai competitivă economie bazată pe cunoaştere din lume, capabilă
de o creştere economică durabilă însoţită de o creştere cantitativă şi calitativă a numărului
locurilor de muncă şi de o mai mare coeziune socială”, potrivit Comisiei Europene.
COMENIUS: este prima componentă a Programului de învăţare pe tot parcursul
vieţii. Se adresează instituţiilor de învăţământ preuniversitar de stat şi private (de la grădiniţe
la şcoli postliceale) şi tuturor celor care îşi desfăşoară activitatea în acest sector: elevii, toate
categoriile de personal didactic, autorităţile locale, asociaţiile de părinţi sau ONG-urile care
activează în domeniul educaţional. Comenius sprijină financiar realizarea de parteneriate
şcolare, proiecte de formare a personalului didactic, reţele de parteneriat şcolar, participarea
la stagii de formare iniţială şi continuă pentru creşterea calităţii şi consolidării dimensiunii
europene în educaţie.
 ERASMUS: este destinat învăţământului superior şi are printre obiectivele-cheie
creşterea calităţii şi volumului mobilităţilor studenţilor şi a cadrelor didactice în Europa,
cooperarea multilaterală între instituţiile de învăţământ superior din Europa, mărirea gradului
de transparenţă şi compatibilitate între învăţământul superior şi calificările profesionale
obţinute în Europa.
LEONARDO DA VINCI: vizează cooperarea transnaţională în domeniul formării
profesionale a forţei de muncă. Scopul său e de a creşte calitatea sistemelor şi practicilor de
formare profesională, de a asigura instrumente moderne şi noi abordări în formarea
profesională pe parcursul vieţii.
GRUNDTVIG: îşi propune să ofere alternative educaţionale şi să îmbunătăţească
accesul celor care, indiferent de vârstă, doresc să dobândească noi competenţe prin forme de
educaţia adulţilor. Grundtvig vine în întâmpinarea nevoilor de predare/învăţare ale adulţilor şi
se adresează instituţiilor sau organizaţiilor care asigură sau facilitează educaţia acestora.
Orice organizaţie din domeniul educaţiei adulţilor, din sistemul formal, nonformal sau
informal poate să participe la program. Adultul, în sensul Grundtvig, este o persoană de peste
25 de ani, sau un tânăr sub această vârstă, care nu mai este cuprins în sistemul formal de
educaţie.
Învăţarea pe tot parcursul vieţii ia diverse forme, ea desfăşurându-se atât în cadrul, cât
şi în afara sistemelor tradiţionale de educaţie şi formare. Punctul forte al acestor programe e
că plasează responsabilitatea individului în centrul procesului de învăţare - lucru valabil şi
pentru educaţia nonformală, care se regăseşte ca metodă de formare în activităţile
programelor europene de învăţare pe tot parcursul vieţii. De altfel, cele trei concepte - formal,
informal şi nonformal - se completează reciproc în cadrul programelor de învăţare continuă.
Pe scurt, dacă educaţia formală, oficială, are loc într-o instituţie de învăţământ - şcoală,
facultate, etc. -, iar educaţia informală reprezintă influenţele spontane sau neorganizate din
mediu, familie, grup de prieteni, mass-media etc. asupra individului, educaţia nonformală
vine să personalizeze şi să dezvolte acasă, la locul de muncă, în comunitate şi, uneori, la
şcoală, în afara curriculei oficiale, acele competenţe, aptitudini, cunoştinţe pe care fiecare le
simte mai aproape de suflet. Educaţia formală creează baza, apoi aceasta poate fi
personalizată prin educaţia nonformală.
Deşi se regăsesc ca metodă de formare şi în programele menţionate mai sus,
activităţile de învăţare nonformală sunt la ele acasă în cadrul programului european Tineret în
Acţiune. Educaţia nonformală are loc în afara mediului formal - şcoală, universitate, etc. -,
este flexibilă, dar urmăreşte o serie de obiective de învăţare, fapt ce îl motivează şi îl
responsabilizează pe cel care învaţă. De altfel, acesta este implicat în mod direct şi activ în
procesul de educaţie nonformală. În funcţie de specificul fiecărei ţări, ea poate acoperi
programe educaţionale ce să contribuie la alfabetizarea adulţilor, la educaţia de bază pentru
cei ce au părăsit sistemul formal de educaţie, la îmbunătăţirea abilităţilor de viaţă şi la locul
de muncă, precum şi la cultura generală
Conform Standardului Internaţional de Clasificare în Educaţie (ISCED, 1997),
aprobat de UNESCO, programele de educaţie nonformală nu sunt obligate să urmeze un
sistem gen „scară în trepte” şi pot avea durate variate. Dacă pentru unele ţări europene
educaţia nonformală este o componentă a politicilor educaţionale, există şi state unde
iniţiativele pe această temă vin cu precădere din mediul privat sau ONG şi unde abia încep să
prindă contur strategii privind relaţia formal-nonformal-informal.
 La nivel european au existat mai multe iniţiative, începând cu Strategia de la
Lisabona, prin care s-au punctat câteva prevederi generale privind depăşirea barierelor dintre
educaţia formală şi nonformală, recunoaşterea formelor de educaţie nonformală şi
recunoaşterea faptului că aceasta creşte şansele tinerilor de a-şi dezvolta noi competenţe şi
găsi un loc de muncă. Însă, mai sunt paşi de făcut pentru a fi unitar definită la nivelul statelor
membre.
În Franţa, spre exemplu, activităţile extra-curriculare sunt extrem de bine dezvoltate
chiar de către stat. În Lituania, educaţia nonformală este văzută de către autorităţi drept
componenta prin care se formează persoane inteligente, creative şi capabile de a veni cu
soluţii fezabile şi de a se implica în viaţa publică. Olanda are şi ea o tradiţie îndelungată în
acest domeniu. Multe dintre activităţile tinerilor din timpul liber se desfăşoară în parteneriat
cu şcoala. Polonia are o strategie naţională pentru tineret, pentru perioada 2003-2012,
educaţia nonformală fiind o componentă importantă a acesteia. În România, conceptul de
educaţie nonformală nu a fost încă definit într-o formulă care să fie universal acceptată şi
recunoscută. Totuşi, activităţile care pun accent pe dezvoltarea unor abilităţi personale şi
profesionale în afara cadrului oficial încep să capete amploare, în special, în rândul tinerilor.

Educația permanentă:
-este un sistem educațional deschis, compus din obiective, conținuturi, forme și tehnici
educaționale, care asigură întreținerea și dezvoltarea continuă a potențialului cognitiv, afectiv
și acțional al personalității, al capacităților și deprinderilor de autoeducație, formarea de
personalități independente și creative;
-este nemijlocită legată de diagnoza și prognoza educației, de programare și de inovare pe
termen lung a educației;
-ne ferește de îmbătrânirea timpurie din punctul de vedere cerebral și psiho-social, ne menține
tinerețea spirituală. Savantul japonez Matsuzawa spunea: să gândești activ, continuu și intens
căci oprești îmbătrânirea creierului (desigur, pentru o anumită perioadă) și obții performanțe
deosebite, până la creații de mare valoare și eficiență;

- “pentru a fi de valoare și eficiență, trebuie să se bazeze pe educație, fapt care cere

învățământului să pregătească tineretul studios pentru autoeducație” (Ioan Bontaș).
Educația permanentă a devenit o speranță a școlii contemporane, școala supusă
excesiv perspectivei îngust-specializate. Ea se impune, de asemenea, ca o idee călăuzitoare a
elaborării formelor de educație a adulților. De aceea, analiza cercetărilor actuale în domeniul
educației permanente este o necesitate obiectivă pentru promovarea gândirii și acțiunii
pedagogice. În primul rând, pentru că prin acțiunile în spiritul educației permanente devine
posibilă o sinteză a gradelor și profilelor de învățământ, a instituțiilor școlare, întemeiată pe
logica proceselor educaționale și desfășurată potrivit unui sistem format din unități
funcționale integrate.
Conceptul și sistemul educației permanente oferă răspunsuri la numeroasele probleme
ale relației predare-învățare. Cea mai largă accepție a educației permanente exprimă aria sa
socială, ca tendințe și perspective ale vieții educaționale contemporane: "Educația
permanentă este educația tuturor oamenilor pe tot parcursul vieții lor". Explicitând, această
formulare vizează, pe de o parte, un învățământ în numeroase reprize-perioade ale vieții-în
mișcare verticală, "de la tinerețe până la bătrânețe"; pe de altă parte, un învățământ în mișcare
orizontală, care oferă căile de trecere, la școli de profil diferit și realizează o îmbinare
continuă a educației instituționalizate cu influențele educaționale și culturale informale,
difuze.
Educația ca activitate complexă, începe din primul an de viață și se continuă pe tot
parcursul vieții prin cele trei forme: educația formală, informală și non-formală. De aici
rezultă caracterul permanent al educației.
Necesitatea permanenței educației în plan individual și istoric a fost intuită de mult
timp. Comenius afirmă: "Pentru fiecare om, viața sa este o școală de leagăn până la
mormânt". Fiind un fenomen social și societatea fiind supusă unei permanente deveniri ființa
umană este și ea supusă aceluiași proces de educație pe tot parcursul vieții.
Educaţia pe tot parcursul vieţii este văzută drept o problemă transversală, pentru care
e nevoie de numeroase măsuri, printre care:

 lărgirea accesului la învăţământ superior;

 crearea unui învăţământ flexibil, centrat pe student şi care să răspundă nevoilor
acestuia;
 îmbunătăţirea sistemelor de recunoaştere a învăţării anterioare, inclusiv a celei non-
formale şi informale;
 dezvoltarea cadrului naţional al calificărilor;
 îmbunătăţirea parteneriatelor cu angajatorii,
 dezvoltarea structurilor organizaţionale necesare concomitent cu finanţarea adecvată
(Leuven, 2009).

În pedagogia socială educația permanentă este abordată din perspectiva relației

societate-educație. Caracterul permanent al educației este definit pe două coordonate mari:
1. Ca proces cu caracter social-istoric (educația a apărut odată cu tipul de orânduire sclvagistă
și a continuat într-un sistem specific în fiecare tip de orânduire socială devenind un proces
din ce în ce mai complex).
2. Ca dimensiune a vieții individului de la naștere până la vârsta retragerii din activitate.
1.2 Considerații generale
Sistemul de învățământ prin planul de învățământ și programele școlare trebuie să
proiecteze obiectivele educaționale generale pe care pot fi abilitate tinerele generații, cu
instrumente de muncă intelectuală și deprinderi psiho-motorii necesare unei educații
permanente.
Educația permanentă constituie un mod coerent de a da răspuns acestor noi condiții
prin conducerea sistemică a proceselor educaționale și organizarea acestora potrivit unei
strategii.
Conceptul și sistemul educației permanente se leagă indisolubil de principiile
educației integrale, omnilaterale, pe care se întemeiază elaborarea conținutului și metodelor
învățământului.
În mod esențial, educația permanentă este condiționată de libertatea tuturor
cetațenilor de a participa la viața culturală și, într-o măsură mereu lărgită, descientizarea
muncilor profesionale, de participarea directă și responsabilă a maselor la conducerea și
organizarea vieții colectivităților. Înscrierea dreptului la cultură și educație a tuturor
cetățenilor în constituția statelor socialiste constituie o mare cucerire a timpurilor noastre, atât
pe linia promovării educației generalizate și continue, cât și pe linia desăvârșirii culturii
întregului popor.
Conceptul și sistemul educației permanente nu constituie însă numai rezultatul logicii
interne a dezvoltării învățământului, științelor și tehnicilor contemporane. Reciclările în
întreprinderea contemporană nu sunt doar expresia unor nobile dar vagi aspirații cultural-
științifice, ci probleme de producție calculate în nevoi reale de profesiuni și număr de
specialiști, după tipuri de pregătire sau grade și funcțiuni necesare. În aceste procese de
perfecționare profesională nu intră numai executanții, masa de salariați, ci și tehnicienii cu
pregătire superioară, cadrele de conducere.

1.3 Conceptul de educație permanentă

Ultimul deceniu a impus pe plan mondial o nouă viziune asupra educației -educația
permanentă- concept cu implicații principale, structurale și practice cu adevărat înnoitoare.
Acest concept nu este nou. Pentru prima dată, 1919, Comitetul pentru educația adulților din
Anglia lansează ideea educației permanente, pentru ca în 1929 să apară chiar o lucrare cu
acest titlu.
În general, trebuie precizat că ideea educației permanente -indiferent de termenii
folosiți- a apărut în sistemul educației adulților și nu întâmplător.
Educația adulților a experimentat și generalizat, cel puțin sub aspectul formelor și al
metodelor, modalități instructiv-educative de autentică modernitate: studiul care alternează cu
munca; activitatea în grup; coparticiparea la elaborarea și desfășurarea programelor
educative; autodidaxia etc.
Toate acestea au determinat că, tocmai în sistemul educației adulților și specialiștilor lui,
să se contureze cu o sporită limpezime conceptul de educație permanentă. Dacă, în 1948 la
Conferința internațională asupra educației adulților de la Elseneur (Danemarca) această idee a
apărut în mod cu totul sporadic la cea de-a doua conferință de la Montreal, în 1960, conceptul
era aproape definit, pentru ca în 1972, la cea de-a treia Conferință de la Tokio să se poată
discuta chiar despre "educația adulților în sistemul educației permanente".
Nu există, până în prezent, o definiție consacrată asupra educației permanente și de aceea
se operează, mai curând, cu caracteristici conceptuale. Într-o lucrare, apărută în urmă cu
câțiva ani, sub egida Institutului de Educație Permanenta de pe lângă UNESCO (Bazele
educației permanente) se inserează 30 asemenea caracteristici conceptuale, așa cum apar în
diferite materiale de specialitate editate în mai multe țări din lume. Sintetizând aceste
caracteristici, se poate aprecia că educația permanentă se constituie ca un ansamblu de
mijloace puse la dispoziția oamenilor de orice vârstă, sex, situație socială și profesională,
pentru ca ei să nu înceteze să se formeze de-a lungul vieții, cu scopul de a-și asigura deplină
dezvoltare a facultăților și participarea eficientă la progresul societății. Față de această
apreciere quasi-generală, s-au profilat mai multe puncte de vedere care în fapt, nu se află în
opoziție, ci se completează unul pe altul.
Paul Lengrand vede educația permanentă o acțiune în stare "să favorizeze creearea
sructurilor și metodelor care să ajute ființa umană, în tot cursul existenței sale, în procesul
continuu, de pregătire și dezvoltare; să pregătească individul pentru ca acesta să devină cât
mai mult propriul subiect și propriul subiect al dezvoltarii sale prin intermediul multiplelor
forme de autoinstruire"(Paul Lengrand; p.49-50).
Bertrand Schwartz definește educația permanentă ca o "...integrare a actelor educaționale
într-un veritabil continuu în timp și spațiu, prin jocul unui ansamblu de mijloace
(instituționale, materiale umane) care fac posibilă această integreare"(Bertrand Schwartz;
p.53). Ca atare, după opinia lui, educația nu se limitează la un singur sub sistem educativ, de
pildă școala, ci înglobează toate activitățile sociale care sunt purtătoare de educație. În
perspectivă, "...ideea de permanență a educației va fi în așa măsură în obicei, încât nu se va
mai vorbi decât de educație, noțiunea de permanență fiind inclusă în însăși ideea de
educație"(op. cit., p.53-54).
Pentru Bogdan Suchodolski, extinderea educației permanente va determina ca aceasta să
devină "...un mijloc de dezvoltare a nevoilor și interesului pentru valorile culturale, pentru că
ea corespunde orientării preferințelor și înclinațiilor umane și pentru că ea face viața noastră
mai colorată și mai valoroasă" (Bogdan Suchodolski; p. 312).
În consens cu Bogdan Suchodolski, un alt reputat specialist în domeniu, Majid Rahnema
consideră că educația permanentă "își propune să se adreseze ansamblului ființei în devenire,
în toate domeniile și de-a lungul întregii vieți...ea transcede nu numai barierele artificiale
între educația școlară și non școlară și distincția clasică între învățământul public general și
educația adulților, dar se bazează deasemenea în mod esențial pe unitatea dintre procesele
educative și viața care formează personalitatea umană...ea se referă în același timp la educația
fundamentală, la formația personală, la dreptul la timpul liber sub aspectul său activ, cultural
și artistic, și la accesul permanent la mijloacele educative în stare să dezvolte potențialul
creator, intelectual și fizic al omului (Ioan Jinga p12-14) .
 2. CONȚINUTUL TEMEI

2.1 Obiectivele educației permanente

Educația permanentă trebuie să răspundă schimbărilor care se produc în societate, în
știință, tehnică, cultură, etică, justiție, economie, profesiuni etc. Ea necesită, astfel, realizarea
unui sistem de obiective și cerințe, printre care menționăm: înțelegerea necesității educației
permanente atât la nivelul factorilor de decizie, a unităților de învățământ și a altor factori
educativi, cât și al individului tânăr și adult; asigurarea împrospătării și îmbogățirii
sistematice și continue a cunoștințelor generale și speciale; perfecționarea capacităților și
deprinderilor intelectuale și profesionale, iar pentru educatori și a celor pedagogice-metodice,
precum și dezvoltarea aptitudinilor generale și speciale: adaptarea pregătirii profesionale, a
calificării la schimbările și mutațiile științifico-tehnice, profesionale etc.,mergând în unele
situații, până la schimbarea profesiei (calificării), fenomen cerut de economia liberă de piață,
asigurând integrarea individului în activitatea social-utilă în continuă prefacere; scientizarea
și culturalizarea vieții sociale; asigurarea progresului social continuu; diminuarea efectelor
"uzurii morale" a cunoștințelor teoretice și practice (a deprinderilor) prin reîmprospătarea
continuă cu noi informații și noi tehnologii (retehnologizări); dobândirea de tehnici și
deprinderi de educație permanentă și altele. (Ioan Bontaș p278)

2.2 Educația adulților și educația permanentă

Delimitarea acestor două concepte este necesară, deoarece, în ultimul timp,
recunoașterea tot mai largă de care se bucură, pe plan mondial, educația permanentă, cât și
diversitatea sau fluiditatea sensurilor sale uzuale creează o oarecare incertitudine în ceea ce
privește îndreptățirea educației adulților de a exista ca noțiune pedagogică și ca activitate
efectivă.
Educația adulților apare, uneori, ca o realitate perimată, suplinită de una nouă, mai "la
modă" și cu un număr mai mare de aderenți. Alte ori, educația permanentă este însă
considerată numai ca o expresie menită să reliefeze caracterul intrinsec și eminamente
contempranal procesului educațional sau numai ca un deziderat al vremurilor noastre, în timp
ce educația adulților ar desemna numai unele activități aporadice, sau procesele de reciclare
profesională.
Ideea de educație permanentă și-a găsit primii promotori în Franța prin G.Bachelard,
Gaston Berger, Paul Lengrand, Jean Le Veugle, Jean Capelle de la Universitatea din Paris,
Marcel Hignette de la Centrul Național de formare permanentă; Bertrand Schwartz de la
Universitatea din Nancy și mulți alții. Expresia "educație permanentă" circula în Franța, la
început, cu două sensuri:

 un sens uzual care se referă la ansamblul de mijloace prin care individul își dezvoltă
ceea ce a dobândit în școală și asimilează achizițiile ulterioare ale științelor și
tehnicilor care îl interesează în profesie;
 un sens restrâns la perioada școlară și referitor la organizarea educativă care
înglobează existența elevului inclusiv timpul său liber.
 Acestor sensuri, care sunt destul de înguste și nu depășesc sfera educației copilului sau a
adultului, Paul Lengrand și Jean Le Veugle le dau o extindere care conduce la semnificația
actuală a educației permanente așa cum a fost ea adoptată în cadrul celor douăsprezece teme
majore de reflecție și de acțiune pe care Conferința general a UNESCO în cea de-a
cincisprezecea sesiune a sa, le-a propus statelor membre în vederea Anului internațional al
educației.
Cea mai cuprinzătoare perspectivă asupra educației permanenete o aduce Jean Le
Veugle, chiar dacă, în formularea sa, pune accentul pe aspectul organizării materiale a
educației permanente.
Remarcăm faptul că noțiunea de educație permanentă se întemiază pe un mod de
concepere a educației pe care l-am putea califica drept maximal. Educația este înțeleasă acum
-ca să folosim cuvintele pedagogului A.Kriekemans- ca "o trudă care trebuie să absoarbă în
întregime pe orice persoană și aceasta pe tot timpul vieții sale."
Desigur, o asemenea dilatare a semnificației educației și a funcționalității sale reclamă,
din partea pedagogilor, un efort de acomodare a opticii lor și de ieșire curajoasă din făgașurile
bătătorite ale unor îndelungate obișnuinte. După cum observă pedagogul canadian J.R.Kidd,
"cei mai mulți educatori...nu sesizează pe deplin sensul educației permanente. Ei concep
educația ca o pregătire pentru viață. Convingerea lor cea mai profundă este că trebuie să-i
pregătești pe tineri, să-i lansezi pe drumul vieții, să le dai ca provizii de drum câteva
adevăruri și deprinderi. (J.R.Kidd p. 125) Noul concept sparge tiparele unor concepții
anterioare și dislocă structurile prin care se desfășoară procesele educaționale, impunând noi
orientări și noi organizări.

2.3 Educația permanentă în concepția lu Jean Piaget

Până la J.J.Rousseau, între copil și adult nu se concepeau deosebiri esențiale. A urmat o
perioadă în gândirea psihopedagogică în care copilul era considerat o ființă "autonomă",
originală, cu totul deosebită de omul adult (Ellen Key). În vremea noastră se relevă
deosebirile calitative între copil și adult, și similitudinile, corespondențele, liniile dezvoltării
continue.
Una din aceste linii continue ale dezvoltării psihice, deosebit de importantă pentru
problematica educației permanente o aduce constatarea că și adultul este "nedesăvârșit".
Concepția veche pleca de la ideea că adultul atinge o stare plenară, o suficiență și mai ales o
autoritate social-statutară, pe care copilul trebuie abia să o cucerească.
După Jean Piaget pe parcursul vieții omului se înregistrează funcțiuni constante, întru
cât acțiunea presupune totdeauna un interes care să o declanșeze și o inteligență care să o
înțeleagă și să răspundă nivelelor dezvoltării. Totodată, dezvoltarea în timp a personalității
înregistrează structuri variabile: interesele se schimbă și explicațiile evoluează între individ și
mediul său se stabilesc circuite la distanțe tot mai mari și, prin conținutul lor, tot mai
complexe. Noțiunea de maturitate nu exprimă un moment unitar, o stare de imobilitate, și nu
semnifică o "fixare", după cum se afirmă în vechea psihologie "adultul are tot atât de largi și
de multiple probleme noi de rezolvat și de înțeles ca și copilul. Această vârstă își are
perioadele ei de tranziție, crizele ei. Pe o perioadă a dezvoltării aproape de același rang ca și
copilăria și adolescența. (Topa Leon p. 34-35)
2.4 Școala și educația permanentă
Școala, învățământul reprezintă o etapă indispensabilă în dezvoltarea personalității
umane. Educația școlară este menită să deschidă căile unei instruiri continue, să determine un
proces de autoinstruire și autoeducație. Ea asigură formarea deprinderilor de muncă
intelectuală prin care să dobândească posibilitatea de a învăța pe tot parcursul vieții și
dezvoltarea sistemului de operații intelectuale indispensabile unei activități creatoare. Foarte
importantă este înțelegerea de către elevi a necesității învățării pe tot parcursul vieții, prin
dezvoltarea motivelor de tip superior. Instruirea și educarea elevilor în vederea creării
posibilității de autoinstruire și autoeducare presupun raporturi noi între profesor și elev.
Considerarea elevului ca element activ, participant direct și permanent la propria sa
formare, ca subiect al educației, modifică poziția profesorului care va avea astfel un rol mai
complex. Educația școlară ca formă organizată în mod științific, planificată după planul de
învățământ și programele școlare se raportează la obiective generale cu caracter formativ-
informativ specifice tuturor componentelor educației: educația intelectuală, educația moral-
civică, educația estetică, educația fizică și educația profesională.
În perspectiva educației permanente, prioritate capătă obiectivele formative ale acestor
componente exprimate prin "a învăța să înveți" -deprindere de munca intelectuală, prin
motivație pentru învățare care se reflect în atitudinea față de învățare.
Educația morală vizează formarea comportamentelor și atitudinilor morale
fundamentale pentru viața socială, cultivarea trăirii sentimentului religios. Educația estetică
vizează sensibilizarea gustului estetic și cultivarea sentimentului estetic și a creativității
valorilor estetice. Educatia profesională formează atitudinea față de profesie și muncă, ajută
la cultivarea unei gândiri specifice mobilității profesionale și a unei motivații a individului în
raport cu mobilitatea profesională. Educația școlară trebuie să pregătească un tineret sănătos
cu rezistență la efort fizic, voință, posibilitatea de adaptare la condiții mai dure de viață.
Educația permanentă implică procese de învățare fundamentate științific și nu poate fi
confundată cu expresia "educație de-a lungul vieții"care vizează mai mult procesele învățării
spontane. Educația permanentă înseamnă învățare continua, creativă, novatoare și este
posibilă în toate formele școlare și postșcolare.
Educația permanentă promovează o pregătire și perfecționare profesională care permite
fiecărui individ să-și însușească cunoștințele și deprinderile necesare autoeducației. Ea este o
invenție socială, caracteristică societății contemporane în care mobilitatea profesională este
foarte rapidă.
Educația permanentă contribuie la dezvoltarea procesului de instruire și cultivare;
facilitează posibilitatea fiecărui om de a-și completa studiile, de a se perfecționa în muncă, de
a-și însuși o cultură superioară.
 3. CONCLUZII

Educația permanentă nu este deci o simplă continuare a educației tradiționale. Ea

reprezintă o serie de noi abordări ale unor elemente esențiale pentru existența fiecăruia,
începând prin însuși sensul acestei exsitențe. Ea permite să se descopere o multitudine de
situații fundamentale, în care indivizii apar într-o nouă ipostază, și aduce soluții inedite unor
probleme cruciale ale destinului indivizilor și societăților.
Educația constituie partea conștientă, voluntară și competentă a acestui continuu mers
înainte, care este legea tuturor ființelor umane. Desigur, nu trbuie supraestimat locul și rolul
educației în realizarea destinelor individuale și colective. Cu cât insistăm mai mult asupra
necesității acestui efort cu atât trebuie să ne reamintim că există structuri favorabile și
structuri defavorabile înfloririi personalității. Mizeria fizică provoacă și întreține mizeria
morală și intelectuală. Oamenii care trăiesc la limita subzistenței se află în același timp la
limita condiției umane. (Paul Lengrand)
Relația între dezvoltarea socială și educație este prima și cea mai importantă coordonată
social-integrativă pentru modelarea și conducerea educației permanente.
O educație ruptă de contextul vieții sociale, lipsită de valențe integrative și creative în
viața socială nu poate primi atributul de educație permanentă. Ea contribuie la dezvoltarea
societății, a relațiilor sociale superioare, a vieții cultural-artistice și spirituale. Coordonatele
social-integrative și de creativitate imprimă educației și învățământului un caracter deschis
mobil și prospectiv.
Îndrumarea și orientarea școlară și profesională a elevilor, studenților, adulților, ținând
seama de mobilitatea profesională, preferințe, aptitudini, aspirații actuale și de perspectivă
constituie filonul social-integrativ ale educației permanente.
 BIBLIOGRAFIE

 http://www.scritub.com/profesor-scoala/EDUCATIA-
PERMANENTA13314103.php
 https://www.timpul.md/articol/educatia-pe-tot-parcursul-vietii-14502.html
 http://cpedu.ro/educatie-pe-tot-parcursul-vietii-2/