Nicoleta-Janeta SOCOL

Universitatea „Lucian Blaga” Sibiu, Facultatea de Litere şi Arte

„Lucian Blaga” University of Sibiu, Faculty of Letters and Arts

Realismul psihologic şi <ambasadorii> unui scriitor

Psychological Realism and the “Ambassadors” of a Writer

This study aims to analyse a book published by Dana Dumitriu in 1976 – “The Ambassadors” or
the Psychological Realism, and some of her articles concerning the same subject. Particularly, the essay from
1976 presents the most important features of the psychological realism, a sintagm that establishes the origins
of this novel - the objective realism and the psychological prose, and that specifies its particularities - the
objective point of view and the priority of the inner life.
The external author disappears and he is replaced by the character, who becomes the “ambassador”
of the writer, a reflexive and a very sensitive person, the “fine central intelligence” as Henry James defined
it. If the character of the analysis novel doesn’t change from a psychological point of view and the external
events determine his inner life, for the psychological realism it is impossible to explain the internal universe
according to the external world. This novel offers a unit of perspective, because the “ego” is the centre of the
fictional universe. Different perspectives and many dialogues also appear, because the novelist presents
many points of view, in order to be objective. So the novel is an “inconclusive prose”. The reader himself is
asked to get into the novel, to find significance for the universe created by the “ambassador” of the writer.

Keywords: psychological realism, ambassador, inner life, psychological point of view, a unit
of perspective, different perspectives, sensitive observer, the “fine central intelligence”, unreliable
narrator, dramatization, inconclusive prose
Institution’s address: Bd-ul Victoriei, nr.5-7, Sibiu, 550024, România, tel: +40-(269) 21.55.56,
fax: +40-(269) 21.27.07, e-mail: litere@ulbsibiu.ro, web: http://litere.ulbsibiu.ro
Personal e-mail: nicoletajaneta@yahoo.com

„Dragostea cu discernământ” a criticului

Dacă înaintea lui G. Călinescu se afirma frecvent că scriitorul şi criticul se situează în lumi
antagonice, unul fiind imaginea ratării celuilalt, Istoria literaturii române de la origini până în
prezent din 1941 a răsturnat definitiv această perspectivă: un critic nu numai că realizează prin
demersul hermeneutic o operă de creaţie dar, intrând în zona artisticului literar, ar putea contura un
univers cel puţin la fel de fascinant sub raport structural şi expresiv aceluia din domeniul criticii
literare.
Într-o situaţie similară, chiar dacă nu la aceleaşi cote valorice, am putea aşeza opera uneia
dintre doamnele literaturii române, din nefericire uitată în ultima vreme – Dana Dumitriu,
scriitoarea care, urmând o cale dublă, a înclinat categoric chiar de la începuturile creaţiei, pentru
proza de analiză, în anii `70 ea scriind la noi „cel mai radical roman”1 de o asemenea factură.
Mai mult decât în metaliteratură, scriitoarea şi-a dovedit talentul creator în cele cinci
romane publicate - Masa zarafului (1972), Duminica mironosiţelor (1977), Întoarcerea lui Pascal
(1979), Sărbătorile răbdării (1980), Prinţul Ghica, (vol.I 1982, vol.II 1984, vol.III 1986),
precedate de un volum de nuvele Migraţii (1971) - opera literară conturându-se ca o admirabilă
exemplificare a gândirii teoretice exprimate sintetic în eseul Ambasadorii sau despre realismul
psihologic, publicat în 1976, undeva la mijlocul carierei autoarei (din 21 august 1966, în Munca,
până la 10 septembrie 1987, în România literară). De altfel, opera artistică nu se poate înţelege pe
deplin fără aprofundarea celei teoretice, eseul din 1976 fiind un adevărat passe-partout pentru
descinderea în universul romanesc al autoarei.
Poposind deocamdată numai în lumea criticului, amintim că, pentru aproape două decenii,
autoarea a fost prezentă în peisajul publicisticii cu peste 500 de articole, în care analiza prozatori,
critici, dramaturgi, dar mai ales poeţi, parcă dorind să sublinieze că, deşi e cunoscută în lumea
literară ca romancieră, temperamentul şi sensibilitatea nu îi sunt străine de universul poeziei,
eseisticii şi chiar istoriei literare (în special sub forma activităţii de documentare pentru realizarea
romanului Prinţul Ghica sau monografia Introducere în opera lui C.A.Rosetti).
Într-un articol din 1981, respingând ideea primatului „intenţiilor bune” ale autorului, Dana
Dumitriu a definit actul interpretativ ca „dragoste cu discernământ” 2, problema criticii
contemporane ei fiind echilibrarea raportului între critica de orientare şi critica de evaluare,
momentul echilibrului implicând intercondiţionarea, critica activă fiind critica literară practicată în
imediata vecinătate şi în dependenţă de producţia literară. „Criticul poate alcătui şi monografia unui
scriitor de mâna a şaptea dacă existenţa şi efortul artistic al acestuia îi oferă un material de
observaţie excepţional asupra creaţiei în genere, asupra unui climat literar, asupra unei epoci
literare, asupra unei degradări estetice”3.
Distingând două mari viziuni asupra spiritului critic, Mircea Tomuş vorbeşte despre critica
unilaterală, subiectivă, o critică operativă de tipul articolului, cronicii sau recenziei, practicată în
anii `60-`70 de Nicolae Manolescu, care respingea prudenţa exagerată în abordarea hermeneutică,
respectiv critica totală, în stilul lui Eugen Simion, care presupune o mare diversitate de atitudini şi
perspective, specifică istoriilor literare, finalitatea fiind aspiraţia spre absolut, orice critic sau
orientare dorind să atingă perfecţiunea sau să aibă ultimul cuvânt 4. Poate şi datorită morţii
premature (la doar 44 de ani), Dana Dumitriu a scris mai mult critică de tip subiectiv sub forma
cronicii sau eseului, abordarea monografică a operei lui C.A.Rosetti în Introducere în opera lui
C.A.Rosetti fiind o timidă încercare de înaintare înspre studiul critic total.

Realismul psihologic – o opţiune constantă

O atentă analiză a articolelor Danei Dumitriu dezvăluie faptul că, încă de la debut,
scriitoarea îşi stabilise traseul pe care intenţina să îl urmeze spre a putea ajunge la reuşita estetică, la
materializarea artistică a temperamentului şi aspiraţiilor ei literare – realismul psihologic. Când, în
articolul cu acelaşi nume din 1972, comentează câteva dintre opiniile exprimate de Hortensia
Papadat-Bengescu, R.M.Albérès şi Virginia Woolf referitoare la relaţia psihicului şi intimităţii cu
lumea exterioară, autoarea încheie cu afirmaţia că singura realitate accesibilă tuturor şi superioară
celei perceptibilă cu cele cinci simţuri este trupul sufletesc.
„Trupul sufletesc impalpabil este totuşi teribil de real, de concret. A crede că el este o
abstracţie înseamnă să negi ceea ce tu însuţi trăieşti. De aceea trebuie să analizăm autentica
modernitate a literaturii – realismul psihologic – nu în raport cu liniştea şi linearitatea romanului de
pură observaţie, mai comod în receptare datorită faptului că presupune o convenţie, ci în raport cu
adevărul trăirii psihologice, adică în raport cu propria sa materie, care nu poate fi abstractă. <Trupul
sufletesc> nu este abstract, este mai concret decât un obiect de care luăm cunoştinţă prin cele cinci
simţuri pentru că el este alcătuit chiar din aceste cinci simţuri şi încă ceva foarte ciudat pe deasupra:
realitatea psihicului uman.”5
Jonglând cu terminologia literară, scriitoarea declară a fi importantă pentru proza de
analiză prezentarea unui caracter, dar nu în sensul clasic, de individ închis ermetic în sine,
preocupat doar de universul lui, cu aspecte, particularităţi şi idealuri bine definite, sigure şi precise,
ci în varianta acelui personaj care se prezintă pe sine, un tipar abstract, „un întreg pentru sine, un
subiect individual”6.
 Când abia publicase primul roman şi avea în lucru Întoarcerea lui Pascal (1974), poate din
modestie, din neîncredere sau din orgoliu, refuza încadrarea ei la realismul psihologic, într-o
formulă care „ori a fost foarte rodnică, atunci când au adoptat-o mari creatori, ori a fost ratată într-o
notaţie ilizibilă de către autori mediocri. Nu există cărţi mijlocii, cărţi care să nu fie nici
excepţionale, nici lamentabile. Aici ori dai lovitura cea mare, ori sucombi în confuzie.” 7
Schimbarea de atitudine s-a produs destul de curând, astfel încât, chestionată în 1978
asupra importanţei pe care o acordă exerciţiului critic în cariera unui scriitor, dă un răspuns ocolit,
mărturisind că, dorind să realizeze o antologie de texte teoretice şi critice ale scriitorilor interbelici,
a înţeles că există în realitate două generaţii. Dacă foarte modernii Sadoveanu, Rebreanu, Hortensia
Papadat-Bengescu nu scriau despre tehnica lor, generaţia de mai târziu, reunindu-i pe Camil
Petrescu, Mihail Sebastian, Anton Holban sau Eliade, sunt „gidieni în formă”, dar „foarte balzacieni
în fond”, preferinţa ei mergând înspre cei din urmă: „iubesc fervoarea lor analitică, desuetudinea,
uşorul lor sentimentalism, împins uneori spre melodramă. De aceea, în cele din urmă, am ajuns să-i
imit cu bună ştiinţă. Iată: pledez pentru <realism psihologic> - formulă pentru mulţi deja ofilită, mă
încăpăţânez să cred că ea mai poate comunica multe despre intimitatea omului, despre faţa lui
interioară, ascunsă – căci aşa cum nu poţi înţelege o ţară până n-o vezi, aşa nu poţi înţelege lumea
individuală până n-o redai cât mai plauzibil, cât mai concret.”8
Referindu-se la Proustianismul Hortensiei Papadat-Bengescu (1974)9, Dana Dumitriu
diferenţiază între proza de analiză, care oferă o viziune unitară, fiindu-i caracteristică o complicitate
cititor-autor în privinţa evenimentelor operei, şi proza psihologică, a cărei viziune este spartă
datorită perspectivismului sau a punctului de vedere (the point of view), unde privilegiul de a vedea
lumea i se oferă unui personaj sau mai multora, psihologia actantului nefiind dată de la început, ci
urmând a fi descifrată de cititor din datele operei. Astfel, aşa cum se va vedea şi în Ambasadorii...,
proustianismul romancierei interbelice constă ȋn modul de a evolua al personajului, în faptul că o
criză îl poate modifica radical, abaterile de la acest tipar fiind rare în romanele din a doua parte a
creaţiei, operele din formele „obiectivate” urmărind câteva personaje centrale prin oglinzile
multiple ale unor personaje martori.
Într-o manieră similară, înaintea apariţiei eseului din 1976, scriitoarea se opreşte asupra
realismului psihologic ilustrat de Henry James, în articolul O aventură primejdioasă; un eseu
despre Henry James anticipȃnd pagini întregi din lucrarea de mai târziu, interesul fiind canalizat în
această fază doar asupra romanului jamesian care dă şi titlul studiului ei, analiza urmând un tipar
simplu, dar eficient demonstraţiei: spre a dovedi evoluţia protagonistului sau a celorlalte personaje,
sunt rezumate evenimentele, insistându-se asupra acelor episoade care subliniază evoluţia
participanţilor, transformările majore ale psihicului lor 10.

Un eseu despre „ambasadorii” unui scriitor

Trecând de la mozaicata critică foiletonistică la un debut editorial adevărat, „un eseu
echilibrat, tangent la monografie”11, Dana Dumitriu demonstrează că, în tot ceea ce a scris - cronică,
ficţiune, studiu sau eseu - a fost consecventă cu propria gândire teoretică, proza de analiză şi
psihologicul reprezentând un ideal, o lume mereu descoperită şi dezvăluită, de aici şi eseul cu titlu
atât de jamesian, Ambasadorii sau despre realismul psihologic (1976). „Era ea în toate
observaţiile, era ea personajul propriilor teze, ea, autoarea şi naratoarea care dăduse în patima
teoreticeanului. Ambasadorii e una din cărţile ei cele mai subiective şi personale, relevantă în mai
mare măsură decât oricare dintre romane pentru felul Danei de a concepe literatura şi viaţa”12, scria
Nicolae Manolescu în postfaţa la exegeza Lianei Cozea, eseul Danei Dumitriu fiind considerat de
Radu Mareş „de o seriozitate aproape nefeminină” 13, cu o meditaţie prea liberă pe alocuri în opinia
lui Mircea Iorgulescu14, dar neîndoielnic, o lucrare de referinţă, bine documentată, cu argumente şi
analize pertinente.
Structurat atent, studiul se deschide cu o fixare a dimensiunilor teoretice, o delimitare a
domeniului de interes al cercetării, sub titlul Autoritatea personajului, autoarea dezvăluind originea
şi principalele trăsături ale realismului psihologic, chiar dacă, aşa cum observa Gheorghe Grigurcu,
într-un „stil tehnic desăvârşit”, cu „paşi foarte raţionali”, totul dublat de „o glacială ardoare de
romancier care reconstituie existenţa unor idei”15, autoarea îşi inventează practic spaţiul
investigaţiei şi insistă asupra omologării lui. Capitolele următoare, ca o exemplificare a expunerii
teoretice iniţiale, prezintă, sub câteva titluri sugestive, opera lui Marcel Proust – Acest străin eram
eu însumi, Henry James – Un locuitor resemnat şi binevoitor al infernului, Virginia Woolf –
Melodia neîntreruptă a vieţii interioare, Hortensia Papadat-Bengescu – O călătorie naivă pe ape şi
în adâncul lor, eseul încheindu-se cu quartetul lui Lawrence Durrell în Cuvintele – oglinzile
nemulţumirii.
Şi numai o simplă survolare a cuprinsului cărţii dovedeşte prezenţa artistului care se
ascunde în spatele analistului, autoarea preferând formulările metaforice, uneori alunecoase şi
neaşteptate, pentru închiderea într-o sintagmă a principalului aspect, a ideii centrale asupra căreia
şi-a direcţionat atenţia într-un capitol sau altul. „În paginile de critică ale Danei Dumitiru, sublinia
Liana Cozea în monografia ei, se simte condeiul romancierului, iar în câteva din romanele ei
creatorul este abil manipulat de critic”16, fapt care generează o simultaneitate, chiar şi numai în
cuprinsul eseului, a actului interpretativ şi a fabulaţiei.
Lucrarea se deschide cu „lansarea unei controverse”17, pentru că sunt readuse în discuţie
mutaţiile produse în proza aşa-numit realistă, până la apariţia realismului psihologic, în privinţa
modelului psihologic şi a personajului, a naturii evenimentului epic, a conceptului de cauzalitate şi
obiectivitate, a poziţiei faţă de adevăr şi verosimilitate. Eseista constată că, încă de la sfârşitul
secolului al XIX-lea, romanul de analiză psihologică intră într-un vizibil proces de înnoire şi
revizuire structurală şi se conturează tot mai pregnant o modalitate epică aparte, care este denumită
realism psihologic, după o sintagmă preluată din prefeţele lui Henry James la ediţia newyorkeză a
operelor sale, din 1907-1908. Avantajul acestei formulări ar consta pe de o parte în desemnarea
originilor noii specii romaneşti – realismul obiectiv, respectiv proza psihologică, iar pe de altă parte,
în circumscrierea principalelor caracteristici ale noului tip de roman: „obiectivitatea reflectării
artistice a unei realităţi psihologice, excluderea imixtiunii unei subiectivităţi analitice şi restrângerea
complexităţii existenţei la nivelul trăirii psihice”. 18
Se proclamă mai mult sau mai puţin direct moartea autorului, pentru că acesta încetează a
mai fi autoritatea supremă, demiurgul omniprezent şi omnipotent al operei, locul său fiind preluat
de un personaj, devenit ambasador al autorului, „un reprezentant al său în paginile cărţii, un
reprezentant având asupra sa toate scrisorile de acreditare. Lumea, natura, istoria se vor oglindi în
existenţa concretă a acestui ambasador, care este el însuşi o realitate vie.”19 Personajul se constituie
astfel nu doar ca un element oarecare al materiei romaneşti, ci şi ca o oglindă care absoarbe,
filtrează şi apoi reflectă lumea, el însuşi fiind o realitate psihologică bine definită.
Sesizăm încă de la aceste prime aspecte atitudinea tranşantă a eseistei, care delimitează
coordonatele problemei şi stabileşte o premisă solidă pentru întregul studiu, desemnează achiziţiile
modernităţii fără a manifesta parti pris-uri în demonstraţie, realismul psihologic fiind considerat
doar una dintre posibilele modalităţi de abordare a intimităţii şi vieţii psihologice, alături de proza
lirică, proza ironică, proza comportamentistă, proza simbolico-alegorică.
Eseul reţine atenţia atât sub raport teoretic, pentru că este conturată o metodologie de
abordare a romanului intrat sub incidenţa realismului psihologic, cât şi din punctul de vedere al
praxisului, deoarece ideile exprimate sunt exemplificate cu elemente din operele unor importanţi
creatori ai literaturii române şi universale, subliniindu-se în acest mod utilitatea şi eficienţa
demersului teoretic, precum şi imposibilitatea eludării acestei cărţi-eseu în momentul abordării
romanelor scriitoarei. „Scriitorul întreabă universul, în timp ce criticul întreabă literatura...”20
pretindea G.Génette, stabilind totodată trei mari funcţii pentru critica literară sau metaliteratură:
funcţia critică (criticul ajută publicul în selecţiile pe care acesta din urmă le operează, deoarece sunt
judecate, apreciate şi ierarhizate prin demersul critic majoritatea operelor literare), funcţia ştiinţifică
(opera literară este studiată exclusiv în scopul cunoaşterii acesteia), respectiv funcţia literară (textul
critic poate fi citit ca operă de creaţie artistică, ca obiect ce se poate consuma estetic)21.
Urmând în linii mari logica didactică, după fixarea reperelor ce urmează a fi analizate,
Dana Dumitriu expune succint o evoluţie a prozei psihologice, începând cu secolul al XVIII-lea,
trecând prin romantism, realism, naturalism, spre a încheia cu realismul psihologic. Observă că din
a doua jumătate a Secolului Luminilor se accentuează cultul individului, interioritatea primind o tot
mai mare pondere în tematica romanului, trecându-se de la faptul obiectiv, extern, la psihic, prin
sondarea conştiinţei unui personaj care este un reprezentant al incertitudinilor şi contradicţiilor,
anulându-se astfel o logică prea riguroasă, cu deosebire în prima jumătate a secolului al XIX-lea,
romanul încetând să mai problematizeze un conflict moral, spre a psihologiza o opţiune morală.
„Romancierii mută accentul de pe aventură pe eroul ei, materia epică devenind acel univers intim al
emoţiilor şi gândurilor care conferă adevărata individualitate. Personajele nu mai sunt determinate
de evenimente, ci le determină. Biografia ieşită din comun este înlocuită cu trăirea interioară ieşită
din comun.”22
Remarcăm aici o diferenţiere sublinată şi de Albert Thibaudet, care susţinea că din
momentul creării romanului, în Evul Mediu, s-au instituit „ordinea masculină şi ordinea feminină,
doricul şi ionicul”23, care au condus la romanul de aventuri – romanul englez din secolele al XVIII-
lea şi al XIX-lea, respectiv romanul de curtoazie, romanul breton - de aventuri amoroase sau al
analizei sentimentale, care „a luat naştere dacă nu în camera doamnelor, cel puţin pentru camera
doamnelor, aşa cum literatura poemelor epice se născuse pentru hanurile cu pelerini” 24.
Dacă romanticii au căutat unicitatea şi idealitatea eroului, tinzând spre un model abstract,
realiştii secolului al XIX-lea vedeau în personaj un simbol al epocii şi speciei, conferindu-i o
oarecare individualitate, fapt care dispare în epoca naturalismului, când eroul este exemplificarea
moştenirii genetice, a mediului social sau familial. „Personajul [realiştilor] este, adesea, mai
degrabă simbol al speciei decât realitate psihologică. Interesul pentru marele mecanism social şi
pentru destinul determinat al individului în interiorul acestui mecanism îndreaptă atenţia scriitorului
de la planul interiorităţii umane către crearea de tipologii bazate pe o observaţie mai amplă şi pe o
anumită viziune socială. Eroul capătă o psihologie, nu o dezvăluie pe a sa, o împrumută de la tipul
social pe care îl reprezintă. În viaţa lui internă se reflectă, ca într-o oglindă, viaţa exterioară a
colectivităţii.”25 Autoarea îşi exemplifică observaţiile cu operele unor „clasici” ai realismului, cum
ar fi Balzac, Stendhal, Flaubert, Thackeray, Dickens, Jane Austin, George Eliot, Zola, Maupassant,
sau grupul de la Médan.
Urmând istoricul speciei, eseista ajunge la Dostoievski, scriitorul care a mutat conflictele în
plan psihologic şi este considerat creatorul „romanului polifonic”, al acelui roman care este „un
dialog de la început şi până la sfârşit”26. Dana Dumitriu îl consideră pe realistul rus părintele unor
personaje complexe, care sunt create pe măsură ce se scrie cartea, eroi deopotrivă aflaţi sub aura
unei inteligenţe puternice, dar şi sub influenţa uraganului unor pasiuni mistuitoare. Exegetul lui
Dostoievski, Mihail Bahtin, susţinea cu privire la personajele acestuia că sunt „nu numai obiecte ale
cuvântului său, dar şi subiecte purtătoare ale propriului lor cuvânt cu semnificaţie directă”27, un
gen de „ambasadori” ai autorului am adăuga în lumina opiniilor Danei Dumitriu, fiinţe de hârtie,
având însă propria lor individualitate. „Personajele dostoievskiene trăiesc drama morală în interior,
la nivelul unui conflict sufletesc. Iată de ce spun că ele psihologizează dilema morală, o mută în
planul intim al trăirii. Graniţele ferme dintre bine şi rău se şterg, apar între ele forme ciudate de
interferenţă, căci omul ascunde în sine virtualităţi multiple şi contradictorii” 28 sau, cum va afirma
mai târziu Toma Pavel, Dostoievski se îndepărtează şi de idealism şi de antiidealism şi dă „o
formulă bazată pe contrastul dintre cele mai respingătoare forme ale ticăloşiei omeneşti şi sfinţeniei
cea mai diafană”29.
Critica a sesizat pe bună dreptate că eseista exagerează rolul lui Dostoievski în geneza
realismului psihologic, pe lângă faptul că marele realist rus „aparţine unui alt câmp stilistic cum ar
spune Blaga, unul cu totul personal, fără corespondenţă cu alte configuraţii stilistice prezente la
scriitori şi exegeţi din altă parte a lumii”30, autoarea nu subliniază suficient faptul că un procedeu
mai vechi, prezent la Dostoievski – naratorul explicit, nu influenţează întotdeauna asupra valorii
romancierului, Henry James, chiar instaurând naratorul implicit, nesituându-se axiologic deasupra
marelui realist rus31. De asemenea se neglijează faptul că evoluţia ulterioară romanului
dostoievskian a fost imprevizibilă, multe romane psihologice fiind consecinţa manierismului 32.
Dacă, aşa cum s-a afirmat anterior, formula estetică naturalistă a limitat desfăşurarea liberă
a interiorităţii personajului, tot naturalismul este acela care a acordat atenţie sporită artei construirii
discursului narativ. În timp ce, „departe de a fi neutră, scriitura realistă este, dimpotrivă, împovărată
cu cele mai spectaculoase semne ale prelucrării, afirma şi Roland Barthes, şcoala naturalistă a creat
în mod paradoxal o artă mecanică ce a evidenţiat convenţia literară cu o ostentaţie nemaiîntâlnită
până atunci.”33 Interesul pentru compoziţie s-a perpetuat apoi la toţi romancierii, de o atenţie sporită
beneficiind din partea reprezentanţilor realismului psihologic, aceştia având nevoie, în mod special,
de o tehnică desăvârşită spre a putea contura cât mai exact întreaga complexitate a vieţii interioare a
fiinţei.
Fără a fi foarte clar ce înţelege autoarea prin conceptul pe care vrea să îl impună, câteva
aspecte definitorii ale realismului psihologic, subliniate şi prin titlurile subcapitolelor părţii
teoretice, se pot identifica: psihologia ca act temporal, obiectivitatea naraţiunii, respectiv prezenţa
unei inteligenţe centrale, ceea ce înseamnă că s-au avut în vedere orientarea spre psihologic şi
conştiinţă, respectiv metoda narativă caracteristică. Dificultatea „creată de natura contradictorie a
termenului <realism psihologic>”34 se va observa în analiza ulterioară a tehnicii proustiene, precum
şi în structura narativă a operei Virginiei Woolf, la care impresionismul, redând „fluxul viu” al
vieţii, se apropie mai degrabă de formula romanului liric decât de cea a realismului, fie şi în
varianta celui psihologic.
Opus romanului tradiţional – obiectiv sau psihologic – care punea personajul într-un
mediu ce îi evidenţia structura psihică, existând o coerenţă preconcepută, realismul psihologic are în
vedere un erou căruia îi sunt urmărite evenimentele lumii interioare, într-o cât mai deplină
independenţă faţă de realitatea exterioară, autorul văzând prin ochii personajului, care se va exprima
astfel doar pe sine. Spre deosebire de romanul de analiză, unde protagonistul „nu evoluează din
punct de vedere psihic, ci doar în cunoaşterea de către autor sau de către sine însuşi a structurii
sale sufleteşti”35, unde se urmăreşte în principal cauzalitatea trăirilor interne, care doar aleatoriu
sunt legate de realităţile exterioare, pentru realismul psihologic, personajul trăieşte evenimente
interioare ce nu se mai pot explica strict cauzal.
Pentru un scriitor e nevoie atât de cunoaşterea propriei interiorităţi, cât şi a celuilalt, fapt
posibil doar dacă se realizează o deplină identificare cu o entitate străină, cel mai frecvent
dedublată: pe de o parte cel care acţionează şi pe de alta cel care rememorează evenimentele trăite.
Însă în cazul realismului psihologic, chiar dacă scriitorul face efortul de a se identifica cu starea
personajului, există şi o evidentă distanţare de acesta pentru că autorul îşi conştientizează mijloacele
de expresie utilizate în conturarea universului celuilalt, altfel spus creatorul se află la jumătatea
drumului între subconştient şi conştiinţă sau raţiune, între subiectivism şi obiectivism. Scriitorii au
„conştiinţa specificităţii mijloacelor lor de expresie, conştiinţa că prin arta lor formalizează un
univers existenţial, ceea ce îi îndepărtează de reconstituirea exactă a trăirilor altuia. Ei nu reuşesc fie
chiar numai din pricina limbajului decât o reflectare impersonală, simbolică.” 36
Punându-se în centru eul, se ajunge la necesitatea desemnării unui principiu al unităţii
structurale a romanului, care va fi unitatea de perspectivă. Acest fapt va favoriza apariţia acelui
personaj care se descoperă pe sine cu fiecare nou eveniment, un personaj diferit de cel al romanului
de analiză psihologică, pentru care totul se limita la analiza a ceea ce deja se ştia cu exactitate şi
doar se exemplifica cu fiecare nouă experienţă. Cum nici asupra propriului psihic nu poţi emite
certitudini, cu atât mai puţin se vor putea determina coordonatele vieţii interioare a celuilalt sau
perspectiva acestuia asupra unei realităţi. Se naşte în acest fel o diversitate de optică, un
pluriperspectivism, pentru simplul fapt că scriitorul e tentat să surprindă cât mai exact un eveniment
şi ca urmare împrumută punctul de vedere al cât mai multor personaje.
Urmărind tipologia romanului stabilită de Albert Thibaudet, pe care şi autoarea îl aduce în
discuţie (romanul brut care „zugrăveşte epoca”, romanul pasiv care „desfăşoară o viaţă”, necreând o
ordine a sa, ci preluând-o din existenţă, respectiv romanul activ), romanul realismului psihologic
s-ar înscrie în a treia categorie, adică romanul care „izolează o criză” 37. În romanul crizei
autocunoaşterii, ordinea şi unitatea sunt create de autor, nu de exterior, de epocă sau de o existenţă
umană, textul fiind o „operă de compoziţie metodică”38, personajul trăind un fapt psihologic pe care
ulterior îl supune unei adânci reflecţii. „Psihologia eroului se dezvăluie în procesul unei trăiri
revelatoare: nu al unei analize, ci al unei iluminări interioare, urmată de un profund act reflexiv ce
provoacă importante mutaţii sufleteşti. Aparenta discontinuitate a vieţii psihologice ţine de faptul că
atenţia se fixează asupra ei într-o serie de acte discontinui, cunoaşterea fiind îngreunată de
dificultatea de a stabili un lanţ al cauzalităţii faptelor de conştiinţă.” 39
Multiplicarea punctelor de vedere complică schema narativă, în mod paradoxal,
obiectivitatea obţinându-se tocmai prin sporirea rolului personajului şi a respectării subiectivităţii
acestuia. Scriitorul dramatizează epicul, dialogul devenind modalitatea prioritară a afirmării
interiorităţii şi punctului de vedere al personajelor. Dana Dumitriu observă că dialogul, ca procedeu
de reprezentare a lumii romaneşti, este deseori utilizat de Henry James, care preferă persoana a treia
şi pe ample porţiuni romanele lui dau impresia că sunt o succesiune de scene preluate din lumea
dramaturgiei, de Hortensia Papadat-Bengescu, ale cărei personaje, mai ales feminine, discută,
bârfesc, comentează în cea mai mare parte a discursului romanesc, de Anton Holban sau Camil
Petrescu, în Patul lui Procust.
Nu mai are importanţă ceea ce se întâmplă efectiv, cât felul în care percep personajele
lumea, modul în care îşi conturează ele realitatea imediată, a lor şi a celorlalţi. Nu se poate afirma,
susţine Dana Dumitriu, preluând ideea lui Ibrăileanu, că personajele sunt individualităţi bine
conturate, cu o înfăţişare şi un comportament clar definite sau definibile. Personajul realismului
psihologic se constituie mai curând ca o privire, ca un mod de a percepe lumea interioară şi
exterioară, de unde şi senzaţia că autorul îşi lasă personajele să evolueze liber, pentru că nu
intervine în psihologia lor. „Din această pricină, spune eseista, a transformării personajului într-o
privire, într-un mod de a vedea realitatea şi de a o asimila – romanele realismului psihologic lasă
impresia, aparent, a unor dezlănţuiri de forţe subiective. Optica eroului este confundată adesea cu
optica naratorului, povestirea pare expresia unui glas interior care se descrie, se confesează. Dar
formula acestor romane, la o observare mai atentă, tinde nu spre o centralizare subiectivă, ci spre
una obiectivă.”40
Atât relativizarea punctului de vedere, cât şi evoluţia liberă a eroilor nasc o stare de
incertitudine şi enigmatic. Romanele dau impresia ambiguităţii din cauza finalurilor cel mai adesea
deschise, a existenţei unor mereu posibile întrebări şi răspunsuri referitoare la aceleaşi realităţi,
realismul psihologic dovedindu-se în acestă lumină „o specie de proză neconcluzivă”41.
Tehnica romanescă aparte a atras după sine o structură nouă a personalităţii şi construcţiei
personajului. Acesta se află sub incidenţa fatalităţii psihologiei, care este unică, la fel cum unică
este trăirea efectivă a unui eveniment. Lumea romanescă se încheagă astfel prin alăturarea mai
multor opinii sau puncte de vedere, iar singularul sau partea reflectă întregul. Personajul trebuie să
aibă o anume constituţie psihică, o structură ce se repetă practic în toţi eroii ale căror opinii sunt
menite a contura o realitate evenimenţială: personajul este cu necesitate un intens reflexiv, o
construcţie psihică aptă a aduna în sfera de interes tot ceea ce este afect sau meditaţie intensă, este
un ins cu un marcant subiectivism al receptării, este acea inteligenţă centrală/ the fine central
intelligence, care detronează autorul.
Pentru menţinerea impresiei de eliberare a personajului de tirania unui demiurg, romanele
realismului psihologic necesită o foarte bună structurare şi atentă organizare tehnică. Dacă în
romanul de analiză, naratorul decodifica faptele, gesturile sau cuvintele personajului, existând o
dublă viziune asupra întregului univers, interior sau exterior, în proza realist psihologică însuşi
naratorul intră frecvent în lumea narată sub chipul unui personaj-narator, „subiect al actului narativ”
sau „eu-narant”, care cel mai adesea îndeplineşte şi funcţia de acţiune ca personaj-actor, „obiect al
actului narativ” sau „eu-narat”42. Această instanţă narativă este scriitor sau are veleităţi de scriitor,
textul ca atare dând impresia de istorie a creării operei sau roman al romanului.
Urmând tipologia lui Jaap Lintvelt, e necesar să ne focalizăm atenţia şi asupra lectorului ca
instanţă narativă ce aparţine lumii operei în calitate de „cititor abstract”, „pe de o parte ca imagine a
destinatarului presupus şi postulat de opera literară, iar pe de altă parte ca imagine a receptorului
ideal”43. Dana Dumitriu observă că cititorul este invitat, adeseori direct, să intre în text şi să
descopere lumea din ceea ce se găseşte în psihologia protagoniştilor, să comenteze viziunile corecte
sau deformate asupra lumii, alcătuite de către eroi, să semnaleze eventualele erori de percepţie ale
acestora.
Dacă pentru romancier, „ambasadorii” sunt personajele, acele inteligenţe centrale,
desemnate dintr-o multitudine de potenţialităţi, dotate cu scrisorile de acreditare pentru o lume
virtuală, care se conturează în şi prin conştiinţa lor, actanţii corespunzând psihologiei, structurii
sufleteşti şi mentale a autorului din lumea reală, pentru teoreticianul care vrea să îşi exemplifice
ideile, „ambasadorii”, selectaţi de data aceasta din istoria literaturii, sunt scriitorii. Urmărind o
succesiune logică, de la elaboratul şi înşelătorul uniperspectivism spre ameţitorul şi sinuosul
pluriperspectivism, Dana Dumitriu analizează operele lui Marcel Proust, Henry James, Virginia
Woolf, Hortensia Papadat-Bengescu şi Lawrence Durrell, dovedind, pe lângă remarcabila capacitate
teoretică, sintetică şi de generalizare, o impresionantă abilitate analitică, speculativă şi disociativă.
Textul, pe alocuri arid, distant şi foarte sobru în capitolul teoretic, devine viu, incitant şi antrenant în
secvenţele rezervate reprezentanţilor desemnaţi ai realismului psihologic, scriitoarea realizând
adevărate exegeze şi încadrând vastul material documentar într-o serie de idei generale.

În loc de concluzii
Parcurgând atent demostraţia şi „aplicaţiile” din Ambasadorii sau despre realismul
psihologic, chiar un lector mai puţin avizat poate observa că eseista şi-a respectat cu exemplară
consecvenţă ideile, structurile şi tiparele de gândire critică din cronicile, articolele teoretice, sau
scurtele eseuri publicate în periodicele vremii, dovedind, ceea ce ea însăşi susţinea, că „în interiorul
operei continuitatea este mai puternică decât discontinuitatea.”
Ca urmare a spaţiului lucrării din 1976, Dana Dumitriu a dezvoltat mai nuanţat, pe larg,
lucid şi riguros, dar şi mai fermecător, iar pe alocuri într-o manieră tangentă la poezie, adevărate
exegeze ale unor scriitori reprezentativi pentru realismul psihologic, Ion Macoş aşezând-o datorită
acestui eseu în seria „ambasadorilor” la noi ai literaturii străine, alături de Vasile Cristea, Lucian
Raicu, Mircea Martin şi Liviu Petrescu44.
Cum orice concept teoretic are o largă sferă de cuprindere şi cel mai adesea se pot
înregistra interferenţe sau suprapuneri nedorite, este explicabil de ce realismul psihologic pe care
vrea să îl definească autoarea nu îşi află în studiul teoretic din partea de început o descriere clară,
care să delimiteze toate coordonatele problemei. Uşor confuz în capitolul introductiv, conceptul e
mai bine înţeles abia după ce sunt parcurse şi analizele din cea de a doua parte, acestea complinind
prin exemplificare lipsurile, ambiguităţile şi inexactităţile iniţiale.
Valeriu Cristea considera că ar fi fost probabil în beneficiul lucrării „o mai strânsă
încadrare socială şi istorică a curentului, născut, [...] în epoci relativ calme, de stabilitate sau chiar
[...] [cu referire la Alexandria lui Durrell] de stagnare, de decadenţă.” 45 Acest fapt ar fi permis apoi
raportarea realismului psihologic la perioada contemporană, identificându-se astfel în ce măsură
mai este şi cât din el mai este de actualitate, un asemenea roman fiind perceput de cei mai mulţi ca
„uşor anacronic”, concurat de „cartea de istorie sau de reportaj”, prezentul fiind spectaculos, cu
evenimente care se impun de la sine. Dacă suntem de acord cu prima afirmaţie a criticului, susţinem
că cea de a doua este discutabilă, Dana Dumitriu putând să scrie despre şi în linia realismului
psihologic, tocmai pentru că nimic nu era spectaculos în perioada comunismului, într-un fel sau
altul totul fiind dictat din afară, ştiut şi prestabilit, proza care scrutează viaţa interioară a individului
apărând astfel ca o salvare din mizeria cotidiană, ca o şansă de a-ţi revărsa în lume preaplinul de
sensibilitate şi reflecţie asupra omului.
I s-ar putea reproşa scriitoarei absenţa trimiterilor la sursele studiate, monografiile, istoriile
sau lucrările teoretice consultate nefiind înregistrate într-o bibliografie finală sau prin note de
subsol. Dacă posibila scuză este ţinuta eseistică a cărţii, trebuie menţionat faptul că lucrarea ar fi
beneficiat de un plus valoric dacă ar fi oferit şi bogatul material informativ care se întrezăreşte a fi
fost parcurs de autoare în etapa documentării preliminare.
Considerată de unii critici „un foarte bun punct de plecare” 46 pentru înţelegerea unor etape
ale evoluţie romanului în secolele XIX şi XX, precum şi pentru familiarizarea publicului cu
aspectele definitorii ale operei lui Proust, Henry James, Virginiei Woolf, Hortensiei Papadat-
Bengescu, respectiv Lawrence Durrell, cartea Danei Dumitriu poate părea nefinalizată, în sensul că
orizontul dezbaterilor rămâne deschis, incitând lectorul să parcurgă el însuşi operele vizate, să îşi
formuleze o opinie proprie, să adauge noi nume galeriei scriitorilor reprezentanţi ai realismului
psihologic (Camil Petrescu sau Anton Holban fiind amintiţi chiar de autoare pe parcursul textului,
fără a se aprofunda în vreun fel opera lor).
Dincolo de micile neajunsuri, eseul Ambasadorii sau despre realismul psihologic se
remarcă, între studiile dedicate acestui subiect, prin proprietăţile critice incontestabile, prin arta de a
interoga literatura pentru aflarea unor răspunsuri pertinente, prin convieţuirea în acelaşi perimetru a
spiritului analitic cu cel sintetic, şi nu în ultimul rând, prin eleganţa, expresivitatea, naturaleţea şi
farmecul stilului, lucrarea părând un document moral al romancierei care a cochetat cu
disponibilităţile unui subiect teoretic.

Note:

1.Nicolae Manolescu, Dana Dumitriu în Istoria critică a literaturii române.5 secole de literatură, Piteşti,
Editura Paralela 45, 2008, p. 1189
2.Dana Dumitriu, Critica literară sau dragoste cu discernământ, în România literară, an XIV, nr.1, 1
ian.1981, p.10
3.idem, Text şi pretext în critica literară, în România literară, an IV, nr.15, 8 apr.1971, p.8
4.Mircea Tomuş, Discuţie despre critică, în Carnet critic, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1969
5.Dana Dumitriu, Realismul psihologic, în România literară, an V, nr.45, 2 nov.1972, p.3
6.idem, Tăcerea şi sentimentul vinovăţiei, în Gazeta literară, an XV, nr.39(830), 26 sept.1968, p.3
7.idem, Generaţia mea are un ton patetic în Romanul românesc în interviuri. O istorie autobiografică,
antologie, sinteze bibliografice şi indice de Aurel Sasu şi Mariana Vartic, vol. I, partea a II-a, Bucureşti,
Editura Minerva, 1985, p.874
8.idem, Tema intimă a romancierului în Romanul românesc în interviuri. O istorie autobiografică, ed.cit.,
p.865
9.idem, Proustianismul Hortensiei Papadat-Bengescu, în Luceafărul, an XVII, nr.39(648), 28 sept.1974, p.8
10.idem, O aventură primejdioasă; un eseu despre Henry James, în România literară, an VI, nr.11, 15
mart.1973, pp.28-29
11.Gheorghe Grigurcu, Despre “Realismul psihologic”, în Viaţa Românească, an XXX, nr.10, oct.1977,
p.63
12.Nicolae Manolescu, În loc de postfaţă în Liana Cozea, Portretul unei doamne, colecţia „Deschideri”, seria
„Universitas”, [Piteşti], Editura Paralela 45, 2000, p.200
13.Radu Mareş, Confesiunea patetică, în Tribuna, an XXXI, nr.43(1609), 22 oct.1987, p.4
14.Mircea Iorgulescu, Scriitori tineri contemporani, Bucureşti, Editura Eminescu, 1978, p.203
15.Gheorghe Grigurcu, art.cit., p.63
16.Liana Cozea, Portretul unei doamne, ed.cit., p.114
17.Ion Marcoş, „Ambasadorii...” sau despre autenticitate, în Tribuna, an XX, nr.42(1034), 14 oct.1976, p.3
18.Dana Dumitriu, Ambasadorii sau despre realismul psihologic, [Bucureşti], Editura Cartea Românească,
[1976], pp.5-6
19.ibidem, p.6
20.Gérard Genette, Figuri, selecţie, traducere şi prefaţă de Angela Ion şi Irina Mavrodin, Bucureşti, Editura
Univers, 1972, p.66
21.ibidem, p.65
22.Dana Dumitriu, op.cit., p.7
23.Albert Thibaudet, Reflecţii, vol. I Despre literatură. Despre roman, traducere de Georgeta Pădureanu,
colecţia „Biblioteca pentru toţi”, Bucureşti, Editura Minerva, 1973, p.369
24.ibidem, p.367
25.Dana Dumitriu, op.cit., p.10
26.Mihail Bahtin, Problemele poeticii lui Dostoievski, traducere de S.Recevski, Bucureşti, Editura Univers,
1970, p.59
27.ibidem, p.9
28.Dana Dumitriu, op.cit., p.16
29.Toma Pavel, Gândirea romanului, traducere din franceză de Mihaela Mancaş, Bucureşti, Editura
Humanitas, 2008, p.353
30.Ion Maxim, Ambasadorii sau despre realismul psihologic, în Orizont, an XXVIII, nr.2(464), 13 ian.1977,
p.2
31.Valeriu Cristea, „Ambasadorii” unei prozatoare, în România literară, anul IX, nr.40, 30 sept. 1976, p.11
32.Al.I. Friduş, Virtuţile realismului psihologic, în Convorbiri literare, nr.5(89), mai 1977, p.14
33.Roland Barthes, Romanul scriiturii, antologie, selecţie de texte şi traducere Adriana Babeţi şi Delia
Şepeţean-Vasiliu, prefaţă de Adriana Babeţi, postfaţă de Delia Şepeţean-Vasiliu, Bucureşti, Editura Univers,
1987, p.61
34.Ion Marcoş, art.cit., p.3
35.Dana Dumitriu, op.cit., p. 23
36.ibidem, pp.31-32
37.Albert Thibaudet, op.cit., p.175
38.ibidem, p.178
39.Dana Dumitriu, op.cit., p.36
40.ibidem, p.51
41.ibidem, p.55
42.Jaap Lintvelt, Încercare de tipologie narativă. Punctul de vedere. Teorie şi analiză, traducere de Angela
Martin, studiu introductiv de Mircea Martin, Bucureşti, Editura Univers, 1994, p.39
43.ibidem, p.27
44.Ion Marcoş, art.cit., p.3
45.Valeriu Cristea, art.cit., p.11
46.Al.I.Friduş, art.cit., p.14

Bibliography:
Primary Bibliography:
Dumitriu, Dana, Ambasadorii sau despre realismul psihologic/ “The Ambassadors” or the
Psychological Realism, [Bucureşti], Editura Cartea Românească, [1976]
Dumitriu, Dana, Introducere în opera lui C.A.Rosetti/ Introduction to C.A.Rosetti`s work,
Bucureşri, Editura Minerva, 1984
Dumitriu, Dana, Tăcerea şi sentimentul vinovăţiei/ The Silence and the Feeling of Guilt, în Gazeta
literară, an XV, nr.39(830), 26 sept.1968, p.3; Proza şi excesul analitic/ Prose and the
Analytical Excess, în România literară, an III, nr.34, 20 aug.1970, p.8; Text şi pretext în
critica literară/ Text and Pre-text in Literary Criticism, în România literară, an IV, nr.15,
8 apr.1971, p.8; Obiectivitatea literaturii realiste/ Objectivity of the Realistic Literature,
în România literară, an V, nr.5, 27 ian.1972, p.8; Realismul psihologic/ The Psychological
Realism, în România literară, an V, nr.45, 2 nov.1972, p.3; O aventură primejdioasă; un
eseu despre Henry James/ A dangerous adventure: an essay on Henry James, în România
literară, an VI, nr.11, 15 martie 1973, pp.28-29; Oglinda sfărâmată/ The broken mirror, în
România literară, an VII, nr.32, 8 aug. 1974, p.5; Proustianismul Hortensiei Papadat-
 Bengescu/ Hortensia Papadat-Bengescu`s proustianism, în Luceafărul, an XVII,
nr.39(648), 28 sept.1974, p.8; Hortensia Papadat-Bengescu, în România literară, an VIII,
nr.10, 6 martie 1975, p.15; Hortensia Papadat-Bengescu, 8 XII 1876 – 5 III 1955, în
România literară, an IX, nr.51, 16 dec.1976, pp.12-13; Critica literară sau dragoste cu
discernământ/ Literary Criticism or discerned love, în România literară, an XIV, nr.1, 1
ian.1981, p.10
Critical Bibliography:
a.volumes
***, Romanul românesc în interviuri. O istorie autobiografică/ The Romanian Novel in
interviews. An Autobiographical History , antologie, sinteze bibliografice şi indice de
Aurel Sasu şi Mariana Vartic, vol. I, partea a II-a, Bucureşti, Editura Minerva, 1985
Albérès, R.M., Istoria romanului modern/ The History of the Modern Novel, traducere de Leonid
Dimov, prefaţă de Nicolae Balotă, [Bucureşti], Editura pentru Literatură Universală, 1968
Auerbach, Erich, Mimesis. Reprezentarea realităţii în literatura occidentală/ Mimesis: The
Representation of Reality in Western Literature, traducere de I.Negoiţescu, colecţia
„Collegium. Litere”, Iaşi, Editura Polirom, 2000
Bahtin, Mihail M., Probleme de literatură şi estetică/ Questions of Literature and Aesthetics,
traducere de Nicolae Iliescu, prefaţă de Marian Vasilescu, Bucureşti, Editura Univers,
1982
Bahtin, Mihail M., Problemele poeticii lui Dostoievski/ Problems of Dostoievsky`s Poetics,
traducere de S.Recevski, Bucureşti, Editura Univers, 1970
Barthes, Roland. Romanul scriiturii/ The Novel of l`écriture, antologie, selecţie de texte şi traducere
Adriana Babeţi şi Delia Şepeţean-Vasiliu, prefaţă de Adriana Babeţi, postfaţă de Delia
Şepeţean-Vasiliu, Bucureşti, Editura Univers, 1987
Cozea, Liana, Portretul unei doamne/ The Portrait of a Lady, cu o postfaţă de Nicolae Manolescu,
colecţia „Deschideri”, seria „Universitas”, [Piteşti], Editura Paralela 45, 2000
Cristea, Valeriu, Domeniul criticii/ Field of Criticism, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1976
Frye, Northrop, Anatomia criticii/ Anatomy of Criticism , traducere de Domnica Sterian şi Mihai
Spăriosu. Prefaţă de Vera Călin, Bucureşti, Editura Univers, 1972
Genette, Gérard, Figuri/ Figures, selecţie, traducere şi prefaţă de Angela Ion şi Irina Mavrodin,
Bucureşti, Editura Univers, 1972
Iorgulescu, Mircea, Scriitori tineri contemporani/ Contemporary Young Writers, Bucureşti, Editura
Eminescu, 1978
James, Henry, Literary Criticism, New York, N.Y., The Library of America, 1984
Lintvelt, Jaap, Încercare de tipologie narativă. Punctul de vedere. Teorie şi analiză/ Essay on
narrative typology: the Point of View, traducere de Angela Martin, studiu introductiv de
Mircea Martin, Bucureşti, Editura Univers, 1994
Manolescu, Nicolae, Dana Dumitriu în Istoria critică a literaturii române.5 secole de literatură/
Critical History of Romanian Literature. Five centuries of literature, Piteşti, Editura
Paralela 45, 2008
Pavel, Toma, Gândirea romanului/ Thinking of the Novel, traducere din franceză de Mihaela
Mancaş, Bucureşti, Editura Humanitas, 2008
Thibaudet, Albert, Reflecţii/ Meditations, traducere de Georgeta Pădureanu, texte alese, prefaţă şi
note de Mircea Pădureanu, colecţia „Biblioteca pentru toţi”, vol.I şi II, Bucureşti, Editura
Minerva, 1973
Tomuş, Mircea, Carnet critic/ Critical Notebook, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1969
Woolf, Virginia, Eseuri alese/ Special Essays, vol.I-II, traducere, prefaţă şi note de Monica Pillat,
Bucureşti, Editura RAO International Publishing Company, 2007
b.periodicals
Cristea, Valeriu, “Ambasadorii” unei prozatoare/ “The Ambassadors”of a She-Writer, în România
literară, anul IX, nr.40, 30 sept. 1976, p.11
Friduş, Al.I., Virtuţile realismului psihologic/ Virtues of Psychological Realism, în Convorbiri
literare, nr.5(89), mai 1977. p.14
Grigurcu, Gheorghe, Despre “Realismul psihologic”/ Notes on “Psychological Realism”, în Viaţa
Românească, an XXX, nr.10, oct.1977, p.63-64
Marcoş, Ion „Ambasadorii...” sau despre autenticitate/ “The Ambassadors” or notes on
Authenticity, în Tribuna, an XX, nr.42(1034), 14 oct.1976, p.3
Mareş, Radu, Confesiunea patetică/ The Pathetical Confession, în Tribuna, an XXXI, nr.43(1609),
22 oct.1987, p.4
Maxim, Ion, Ambasadorii sau despre realismul psihologic/ The Ambassadors or notes on
Psychological Realism , în Orizont, an XXVIII, nr.2(464), 13 ian.1977, p.2

Cercetări realizate în cadrul proiectului POSDRU/6/1.5/S/26 cofinanţat din Fondul Social

European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013