Basmul

Basmul este o creatie populara in proza de mari dimensiuni in care se

povestesc intamplari cu caracter fantastic la care iau parte personaje
cu insusiri supranaturale reprezentand fortele binelui si ale raului.

Creatia este un basm si are trasaturi prin care se deosebeste de alte

specii literare.

1. Basmul are o structura traditionala: intotdeauna se povestesc

anumite intamplari la care iau parte aceleasi tipuri de personaje.

2. Intamplarile se petrec intotdeauna demult, intr-o imparatie.

3. Orice basm are o formula tipica, de inceput, „a fost odata ca

niciodata”, ce marcheaza intrarea intr-o lume fabuloasa in care totul
este posibil.

4. Orice basm incepe cu o lipsa

5. Aparitia eroului este precedata intotdeauna de alte incercari

nereusite:

6. Personajul principal al basmului este intotdeauna un tanar cu

insusiri deosebite pe care nu le dezvaluie de la inceput. El pleaca intr-
o calatorie initiatica, pe parcursul careia intalneste niste obstacole pe
care le depaseste rand pe rand.

7. Actiunea basmului se petrece intotdeauna pe doua taramuri: in

lumea noastra si pe taramul celalalt unde totul este posibil.

8. Fortele binelui se infrunta intotdeauna cu fortele raului, aparent

mai puternice si mai numeroase, pe care le invinge, demonstrandu-se
astfel increderea omului din popor in victoria binelui.

9. Personajul de basm are niste ajutoare: unele apartin lumii reale,

altele apartin lumii fantastice. El are intotdeauna de indeplinit o
misiune. Implinirea ei nu inseamna sfarsitul intamplarilor.
10.Trasatura definitorie basmului consta in prezenta elementelor
fantastice. Apar astfel intamplari fantastice, personaje fantastice,
personaje umane cu insusiri supranaturale si obiecte fantastice.

11.In orice basm apare falsul erou sau impostorul:

12.Adevarul iese intotdeauna la iviala, vinovatii sunt pedepsiti si totul

se termina cu o nunta.

In ceea ce priveste constructia basmului, trebuie mentionata

gradarea actiunii care creste treptat in intensitate.

Basmul povesteste niste peripetii fantastice din care se desprinde

conceptia de viata a poporului. Basmul este in acelasi timp poezia
dorintelor implinite pentru ca tot ce nu este posibil in lumea reala
devine realizabil in basm.

Stilul se caracterizeaza prin oralitate, realizata prin mai multe

mijloace artistice: cuvinte si expresii populare(), regionalisme(),
propozitii interogative si exlamative() si dialoguri(intre si ).

Basmul se incheie cu o formula tipica, , ce marcheaza iesirea din

lumea fantastica.

Este utilizat limbajul popular in variant lui solemna. Limba basmului

se caracterzeaza prin energia si simplitatea expresivitatii.
 BASMUL CULT

Basmul cult apare în paralel cu eforturile de fixare în scris

a basmului popular, preluând motivele și tehnicile narative ale acestuia.
Culegătorii de folclor devin povestitori, ca în cazul lui Petre Ispirescu, care
actualizează și recreează basmul, păstrând funcțiile principale, formule fixe,
oralitatea, anumite expresii, dar adăugând o tentă ușor moralizatoare sau
aluzii mitologice de sorginte livrescă. Scriitorii devin autori de basme,
cunoscuți fiind Nicolae Filimon, Alexandru Odobescu, Ion Creangă, Mihai
Eminescu, Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici, Barbu Ștefănescu-
Delavrancea, Mihail Sadoveanu.
Împlinit printr-o inserție expresivă specifică stilului marilor scriitori, basmul
cult își armonizează structurile narative, dobândind unitate și fluență
discursivă. Basmul cult reflectă viziunea scriitorului și integreaza teme și
motive caracteristice ale operei acestuia. Scriitorul respectă de regulă
structura și tipologia basmului popular, dar poate aduce modificări narative,
alternând persoana a treia cu persoana întâia și a doua, forțând o

comunicare directă cu cititorul și dând uneori o nuanță subiectivă discursului

narativ. În același timp, se pot identifica particularități ale stilului, modalități
portretistice și motive proprii autorului în scenariul basmului, care îi conferă
originalitate și atractivitate.

Basmul cult estompează de cele mai multe ori miraculosul și fantasticul,

dându-le o mai mare verosimilitate, și în același timp reduce caracterul
convențional al unor secvențe narative prin adăugarea unor semnificații și
efecte specifice literaturii culte.
G. Călinescu numea basmul cult astfel:
„Basmul este […] o oglindire a vieții în moduri fabuloase.”
„Basmul e un gen vast, depășind cu mult romanul, fiind mitologie, etică,
știintă, observație morală etc. Caracteristica lui este că eroii nu sunt numai
oameni, ci și anume ființe himerice, animale. […] Când dintr-o narațiune
lipsesc acești eroi himerici, n-avem de a face cu un basm.”
Basmul a apărut în epica populară, ulterior pătrunzând și în literatura cultă
(în secolul al XIX-lea, în perioada de afirmare a esteticii romantice). Este o
specie a epicii (culte), cu narațiune amplă, implicând supranaturalul sau
fabulosul. Personajele (oameni, dar și ființe himerice) sunt purtătoare ale
unor valori simbolice: binele și răul în diversele lor ipostaze. Conflictul dintre
bine și rău se încheie, de obicei, prin victoria forțelor binelui. Eroul
(protagonistul) este ajutat de ființe supranaturale, animale fabuloase sau
obiecte magice și se confruntă cu un adversar (antagonistul). Eroul poate
avea trăsături omenești, dar și puteri supranaturale (de exemplu,
capacitatea de a se metamorfoza).
Clasificarea sau funcțiile personajelor, prin raportare la erou (in basmul
popular): răufăcători (produc o daună care trebuie corectată de erou);
donatori sau furnizori (personaje întâlnite întâmplător de erou, care îi
dăruiesc un obiect miraculos ce-l va ajuta la nevoie)și ajutoare (se pun la
dispoziția eroului care duce la bun sfârșit o sarcină, cu sprijinul lor).
Parcurgerea drumului maturizării de către erou presupune un lanț de acțiuni
convenționale sau momentele subiectului: situația inițială de echilibru;
intriga (evenimentul care dereglează echilibrul inițial); acțiunea de restabilire
a echilibrului (călătoria eroului, apariția donatorului și ajutoarelor, trecerea
probelor)si deznodământul (refacerea echilibrului, răsplata eroului și
pedepsirea răufăcătorului).
În basmul cult, autorul preia tiparul narativ al basmului popular dar
reorganizează evenimentele stereotipe conform viziunii sale artistice și
propriului său stil. Basmul cult imită relația de comunicare de tip oral din
basmul popular, ceea ce conferă oralitate stilului. Particularitățile basmului
cult sunt următoarele:

 clișee compoziționale: formule tipice (inițiale, mediane, finale);

 motive narative diverse: călătoria, lupta, victoria eroului, probele
depășite, demascarea și pedepsirea răufăcătorului, căsătoria și răsplata
eroului etc.;
 specificul reperelor temporale (timpul fabulos, mitic) și spațiale (tărâmul
acesta și tărâmul celălalt) – sunt vagi, imaginare, redate la modul
general ;
 stil elaborat, îmbinarea narațiunii cu dialogul și cu descrierea;
 cifre magice, simbolice;
 obiecte miraculoase;
 întrepătrunderea planurilor real – fabulos; fabulosul este tratat în mod
realist;
 convenția basmului (acceptată de cititor): acceptarea de la început a
supranaturalului ca explicație a întâmplărilor incredibile.
Povestea lui Harap-Alb

Povestea lui Harap-Alb este un basm cult scris de Ion Creangă. A apărut în revista Convorbiri
literare, la 1 august1877, apoi a fost publicat în același an în ziarul Timpul de către Mihai Eminescu.
Pornind de la modelul folcloric, autorul reactualizează teme de circulație universală trecându-le prin
filtrul propriei viziuni; asistăm astfel la un text narativ complex, amplu și pluriepisodic, cu numeroase
personaje purtătoare ale unor valori simbolice. Tema basmului este reprezentată de lupta binelui
împotriva răului, încheiată cu victoria binelui. Personajul principal parcurge astfel o aventură eroică
imaginară, un drum al maturizării morale și etice presărat de diferite probe și obstacole. Lumea în
care se petrece acțiunea este una miraculoasă, dominată de stereotip și hiperbolizare; o oglindire
exagerată, carnavalescă și fabuloasă a realității, ce nu provoacă o reacție particulară cititorului sau
personajelor, acestea acceptând îmbrățișarea unor convenții diferite decât cele ale lumii reale,
raționale. Basmul începe prin prezentarea unei situații de început: un crai avea trei feciori, iar într-o
țară foarte îndepărtată, fratele acestuia, Verde-Împărat, avea trei fete. Armonia se rupe odată cu
sosirea unei scrisori provenite de la Împăratul Verde, în care acesta mărturisește fratelui nevoia unui
moștenitor de linie masculină și îi cere să-i trimită cel mai vrednic dintre nepoți, ca să îi urmeze la
tron. Odată cu prezentarea acestui motiv al împăratului fără urmaș, desfășurarea acțiunii (căutarea
eroului), se concretizează prin probe, cărora cei trei feciori de crai sunt supuși de tată. Acesta,
deghizat sub o piele de urs le iese în față sub un pod; înspăimântați, primii doi feciori renunță la
misiune și astfel ne apare motivul superiorității mezinului, fiul cel mic fiind singurul care reușește să
treacă proba, ajutat de Sfânta Duminică care îl pregătește la inițiere poruncindu-i să pornească la
drum cu hainele, armele și calul din tinerețe a tatălui său, repetând astfel condițiile inițierii acestuia.
Calul, deși la început apare ca fiind un biet animal slab și bătrân, se demonstrează a fi unul înzestrat
cu puteri supranaturale și va deveni tovărașul și sfătuitorul tânărului.
Întrucât podul simbolizează trecerea de la o etapă a vieții la alta, tatăl îi dăruiește fiului pielea de urs
și primele indicații despre noua lume: să se ferească de Omul Roș și de Omul Spân. Pe drum,
rătăcindu-se în pădure, fiul de crai se întâlnește cu Omul Spân, care în a treia apariție reușește să îl
determine pe 6pentru a ieși din pădurea labirint îl ia pe Spân ca slugă, încălcând astfel recomandarea
tatălui.
Cei doi pornesc la drum iar prin înșelătorie, Spânul îl convinge pe crai să coboare într-o fântână
pentru a se răcori; feciorul, încă „boboc în felul lui la trebi de aieste” coboară în fântână unde este
imprizonat de Spân și obligat să îi mărturisească informațiile relative propriei identități și obiectivele
călătoriei sale. Naivitatea feciorului este sancționată prin pierderea identității și a dreptului de a
deveni împărat. Spânul, furându-i identitatea îl transformă în slugă și îi dă numele de Harap-Alb,
spunându-i că pentru a-și redobândi orginile trebuie să moară și să învie. Astfel omul Spân se
dovedește a fi un rău necesar, un inițiator care îl va pune pe Harap-Alb în situații dificile, contribuind
la dezvoltarea unor capacități morale necesare atunci când va deveni „mare și tare”. Aceste încercări
echivalează cu diverse probe ale ascultării, curajului și milosteniei. Harap-Alb va trebui să aducă salăți
din Grădina Ursului, pielea cu pietre prețioase din Pădurea Cerbului solomonit și fata Împăratului
Roș. Această ultimă probă presupune o serie de alte probe prin care Împăratul Roș incearcă să
îndepărteze pețitorii (proba casei de aramă, ospățul, alegera macului de nisip) dar și o serie de probe
care o vizează direct pe fată (fuga nocturnă a fetei, transformată în pasăre, proba ghicitului și proba
impusă de fată). Trecerea acestor încercări va fi realizată cu ajutorul unor personaje cu puteri
supranaturale care îl vor ajuta pe Harap-Alb: Gerilă, Setilă, Flămânzilă, Ochilă, Păsări-Lăți-Lungilă,
calul, furnicile, Sfânta Duminică și Crăiasa albinelor.
Punctul culminant este atins o dată cu sfârșitul ultimei probe, când Harap-Alb se întoarce la curtea
Împăratului Verde cu fata Împăratului Roș, care dezvăluind adevărata lui identitate demaschează
răufăcătorul, recunoscând adevăratul erou. Urmează tentativa Spânului de a-l ucide pe Harap-Alb,
tăindu-i capul, dar acesta va fi înviat de fata Împăratului Roș cu o serie de obiecte magice aduse de
cal la sfârșitul ultimei probe. Între timp, Omul Spân este ucis de calul lui Harap-Alb ce „îl înșfacă cu
dinții” zburând cu dânsul până în înaltul cerului de unde îi dă drumul, făcând din acesta „praf și
pulbere”
Harap-Alb reintră în posesia propriei identități, primind drept recompensă fata Împăratului Roș și
împărăția unchiului, ceea ce confirmă maturizarea eroului care, prin moartea și învierea sa cu
conotații inițiatice, trece de la o etapă existențială la alta, devenind împărat.
Deznodământul constă în refacerea armoniei prin încheierea conflictului cu victoria binelui asupra
răului, răsplata și nunta celor doi feciori.

Acțiunea se desfășoară linear, succesiunea episoadelor fiind redată cronologic, prin înlănțuire. Aceste
episoade corespund din punct de vedere compozițional unor etape ale drumului inițiatic pe care
feciorul de împărat trebuie să le parcurgă (pregătirea pentru drum - parcurgerea drumului inițiatic -
răsplata).
Modelul structural al basmului este dominat de steriotipie, implicând o serie de acțiuni
convenționale, dispuse în perechi opoziționale (interdicția - încălcarea interdicției etc). Creangă
utilizează triplicarea sistematică a situaților ce compun schema logică a narațiunii, suprasolicitând
procedeul: a treia probă conține alte încercări impuse de Împăratul Roșu și de fată. Astfel eroul are
de trecut mai multe serii de probe, nu doar trei.
Aceste steriotipii vizează și construcția personajelor, care îndeplinesc o serie de roluri specifice
basmului: eroul, personajele ajutătoare, antagonistul eroului, fata de împărat (personajul căutat).
Întâlnim și o serie de numere și obiecte magice.
Coordonatele acțiunii sunt vagi, nedefinite, datorită convenției atemporalității și aspațialității.
Personajele sunt purtătoare unor valori simbolice corespunzătoare antitezei dintre bine și rău.
Specific basmului cult este modul în care se realizează individualizarea personajelor, în primul rând
prin limbaj. Acestea reprezintă, cu excepția eroului al cărui caracter evoluează pe parcurs,
hiperbolizarea și ironizarea unor tipologii umane reductibile la o singură trăsătură dominantă.

Harap-Alb[
Protagonistul nu prezintă puteri supranaturale sau însușiri excepționale dar prin trecerea probelor de
pe parcurs dobândește o serie de calități psiho-morale necesare unui crai „mare și tare”. Numele
personajului reflectă condiția duală de slugă (Harap) de origine nobilă (Alb), dar și o sugestie
cromatică de alb/negru care sugerează starea intermediară dintre naivitate și maturitate.
Spânul
Reprezintă antagonistul eroului, personaj de o inteligență perfidă, acesta are rolul de a-l iniția pe
Harap-Alb, reprezentând astfel, împreună cu Împăratul Roș, un rău necesar maturizării
protagonistului.

Regina albinelor
Regina albinelor este un personaj fantastic din mitologia românească. Aceasta îl ajută pe erou ca
răsplată a unei fapte bune, dăruindu-i o aripă cu care o va chema atunci când o va arde. O înțeapă pe
Fata Împăratului Roș, dezvăluind-o lui Harap-Alb, ca răsplată pentru faptul că a făcut o locuință
albinelor.

Împăratul Verde
Acesta este unchiul eroului, ce nu are urmaș la tron și trimite o scrisoare fratelui său (tatăl lui Harap-
Alb) pentru a-i cere un nepot drept moștenitor