Sunteți pe pagina 1din 4

Politica noastră și viitoarele primejdii

Alegerile europene și mai ales prezența ridicată la urne au entuziasmat în toată Europa, dar i-au
și îngrijorat pe oamenii care și-au păstrat simțul critic. Politica în viitor nu va fi un marș triumfal
și cred că numeroase capcane se arată. Dar în aceste momente de euforie pentru unii, ar trebui să
ne uităm și la unele aspecte pe care le-aș numi marile primejdii ale politicii în viitor. Una dintre
cele mai importante primejdii este identitatea politică negativă. Este clar că partidele sunt
respinse tot mai mult, își pierd credibilitatea și partizanatul pare tot mai slab. Poate că este tot mai
greu ca oamenii să se identifice cu cauze generale sau să viseze la schimbarea lumii sub
stindardul unor șefi de partide care parcă au tot mai puțin dimensiuni eroice.

Dar alegerile europene au arătat și la noi că, atunci când motorul votului nu este atracția, emoția
apartenenței, inversul acestor identități, repulsia, poate aduce chiar mai multă lume la vot.
Sociologii au început să numească sentimentul de respingere, chiar ură – drept emoție negativă,
identitate negativă. Identificarea politică negativă îi apropie pe toți cei care merg să voteze
împotriva unui lider politic sau împotriva unui partid. La noi, sloganul principal a fost „La
pușcărie” și asta a mobilizat mase mari de oameni. La nivel european, eurobarometrele au
măsurat nivelul nucleului mediu de fideli la 6,3%, pe când cel al celor care votează contra a ceva la
48,8%. Mobilizarea identificărilor negative a adus un mare succes în cele mai recente alegeri
europene, devenind o bună reţetă. Dar nu cumva această reţetă ascunde o mare capcană? Poţi
construi un proiect european sau naţional, dacă ne referim la alte alegeri, doar pe respingere,
situaţie în care oamenii dau, de fapt, un vot în alb, pentru că se rezumă doar la a dori eliminarea
unui actor politic? Se poate să renască speranţa fără a crea emoţii pozitive și participarea
oamenilor la un mare proiect politic?

Ca o consecinţă a identificării negative, ura animă cel mai bine spaţiul public și din România, dar
nu doar de aici. Politica a devenit, în ultimii doi ani, o corrida sângeroasă. Șefii de partide se
calomniază în direct la televiziune, în prime-time sau își fac dosare penale pentru decizii care ţin
de oportunitatea politică. La fel în interiorul partidelor, luptele sunt sângeroase și coaliţiile se fac
doar pentru ca șefii să-și păzească spatele. În doi ani, coaliţia actuală de guvernământ a schimbat
peste 70 de miniștri, ca un reflex al negocierilor generate de luptele interne și de captarea unor
resurse. Președintele României se luptă la fiecare ieșire publică cu guvernul, iar reprezentanţii
puterii îl etichetează ca infractor sau nazist. Șefi ai unor partide declară fără să clipească că
milioanele de votanţi ai pesediștilor și sutele de mii de membri sunt cu toţii neoameni, corupţi sau
o adevărată „ciumă roșie”. Mecanismele de solidaritate colectivă se defectează, coeziunea minimă
care poate produce acel „NOI” ca naţiune se rarefiază, fundamentul acţiunii colective devine tot
mai fragil. Nu mai suntem capabili de niciun proiect colectiv, de nicio strategie care să se bazeze
pe o minimă solidaritate, majoritatea proiectelor se fac cu scop polemic, mai degrabă să separe,
decât să adune. Președintele României a lansat ideea și o comisie ale unui proiect de societate, dar
de vreo trei ani nu am mai auzit nimic. Proiectul „România educată”, dincolo de intenţii
generoase, nu are șanse să schimbe învăţământul dacă nu sunt cooptate toate forţele politice. Nu
cu mulţi ani în urmă s-au început descentralizarea și regionalizarea sau schimbarea Constituţiei
României, dar totul a rămas în aer. Ura a trecut pe primul loc și toată energia disponibilă se
cheltuieşte pentru eliminarea adversarului. Astăzi toate proiectele politice sunt destinate să
rezolve mici chestiuni administrative sau crize, orizontul politicii mari s-a înnegurat din pricina
urii și actorii politici coboară privirea doar la adversar și la isteria de fiecare zi. Discursurile
isterice aduc politicieni isterici peste noapte în atenţia publică, doar pentru că nu au rușine și pot
rosti, fără să roșească, cele mai mari vulgarităţi la adresa inamicilor politici. Discursuri ale urii au
mai fost și vor fi, de regulă partidele extremiste fac acest lucru, dar acum vorbim de ură ca
sentiment predominant în relaţiile politice.

Ne confruntăm de câţiva ani cu periferizarea politicii, ocuparea centrului de către personaje


politice minore, aduse în guvern sau în alte funcţii doar ca premiu pentru anumite victorii
electorale. Actul de guvernare nu mai este un act de substanţă intelectual-strategică, unde
expertiza și experienţa sunt cele mai importante criterii, ci intervine apartenenţa la un grup sau o
organizaţie. Această disoluţie a criteriilor de competenţă duce la cotidianizarea circului și a
spectacolului unei continue hărţuieli politice, deoarece astfel politica arată că lucrează, iar
politicienii minori că sunt activi.

Dar cea mai mare primejdie este, pentru prezent și viitor, lipsa de participare la politică și
guvernanţă consistentă a unei elite intelectuale, pornită mai ales spre analiză critică, dar și cu
apetit al implicării pentru transformarea partidelor. Intelectualii au fost goniţi din partide cu
numeroase pretexte, în beneficiul unor lideri politici care nu au avut un proiect, au condus fiecare
după intuiţie, sub presiuni ale unor grupuri de interese interne sau externe. Fără a se stabili
priorităţi prin consens politic, majoritatea guvernărilor au fost improvizaţii. Reîntoarcerea
intelectualilor în politică (chiar dacă unora le este scârbă sau greaţă) este un imperativ necesar și
este singura soluţie pentru o infuzie de inteligenţă în creierul mort al politicii minore din ultima
perioadă. Liderilor politici care nu se vor înconjura de intelectuali nu le dau nicio șansă să devină
lideri semnificativi, transformaţionali.

Din păcate, o schimbare a elitei politice nu are nici condiţii interne care să o favorizeze. Moștenim
o cultură oligarhică, partidele sunt mai aproape de ceea ce Sartori numește partide clientelare, iar
dintr-o perspectivă ideologică sunt catch all party (fără diferenţe ideologice sau ţinte privilegiate
electorale). Instituţiile nu sunt credibile, sunt percepute ca fiind nefuncţionale şi corupte. Prin
oamenii care le populează şi prin modul în care se raportează la orizontul de așteptare al
publicului, instituţiile nu sunt percepute ca fiind îndreptate spre a servi interesele publicului.
Încrederea în instituţiile politice este fundamentul încrederii sociale generale, componentă de
bază a capitalului social. România este o ţară cu un potenţial scăzut de capital social, ceea ce
conduce la o mare pierdere de populaţie în ultimii ani

Primejdia cea mai mare vine însă și din faptul că, în administraţie și în serviciile către populaţie,
avem un capital uman dezamăgit, fără speranţă și care nu are nici măcar curajul de a face o
încercare de a se gândi la altceva decât la migrarea externă. Asta se întâmplă mai ales pentru că
rezultatul politicilor publice generează percepţia unei mari injustiţii sociale. Românii se simt
„victime” ale unui sistem politic şi social inegalitar, ameninţaţi cu sărăcia și excluderea socială.
Aproximativ 5 din 10 români consideră că, în ultimii 5 sau 10 ani, inegalităţile dintre oameni, în
România, au crescut, iar 44% dintre intervievaţi consideră că, în viitor, inegalităţile dintre români
vor crește. Când vine vorba despre principala cauză pentru care unii oameni sunt mai săraci
decât alţii, cei mai mulţi dintre intervievaţi consideră că acest lucru se întâmplă din cauza
societăţii care nu le oferă șanse – 52%, în timp ce doar 23% cred că este vorba despre cauze care
ţin de meritul și talentul lor, iar 20% despre lipsa norocului sau a șansei.

Ce le lipsește liderilor și administratorilor? Pare simplu: autonomia și simţul responsabilităţii,


autenticitatea, altfel spus capacitatea de a rămâne fidel unor credinţe și valori reale pe care le
împărtășesc, dar și capacitatea de a le transmite echipei, capacitatea de a crea spirit de grup și
solidaritate internă, capacitatea de a crea obiective clare. Le lipsește și dorinţa de a încuraja
schimbarea, dar și curajul de a aplica soluţii care pot aduce cu ele un mic risc electoral.
Din interacţiunea mea destul de prelungită cu sistemul administrativ, dar și din zeci de cercetări
empirice pot concluziona: multe dintre eșecurile de management public, inclusiv eșecul absorbţiei
de fonduri europene sau cel al construcţiei de autostrăzi, provin și dintr-o tot mai răspândită
incompetenţă. Dar ce le lipsește cel mai mult liderilor și administratorilor este formaţia solidă.
Majoritatea liderilor aleși, dar și masa liderilor numiţi în funcţii guvernamentale, în administraţia
centrală sau locală au o pregătire educaţională precară.
În ultimii ani, în multe ţări, scrutinele au dat o puternică lovitură reperelor simbolice, pietrelor de
hotar care sunt stânga și dreapta. Este adevărat, se pare că ultimele alegeri au făcut și mai
insignifiantă distincţia stânga – dreapta. Macron a construit primul hibrid politic din bucăţi de
stânga și dreapta, aneantizând această distincţie care, chiar dacă nu era prea funcţională, orienta
oarecum electoratul și îi obliga și pe politicieni la o anumită disciplină a discursului și a
programului, limita populismul posibil. Acum, în haosul creat, temele goale și cuvintele magice ale
propagandei pot crea un haos și mai mare și vor multiplica volatilitatea electorală. Elaborarea
ideologică este necesară și, în viitor, trebuie pus ceva în loc; fără ideologiile care organizează
valorile în proiecte politice și umaniste, orice discursuri devin posibile si aneantizarea eticii de
asemenea.

Millennials – o speranţă a salvării?


Despre generaţia celor pe care îi catalogăm drept millennials există în știinţele sociale mai multe
stereotipuri, contradictorii uneori, dar ușor de integrat în două clase: vor fi marii reformatori ai
politicii, deoarece vor reinventa implicarea civică sau participarea ori, susţin mulţi cercetători,
vor fi groparii ei, deoarece sunt individualiști și manifestă un egoism care, din contră, distruge
implicarea. Într-o lucrare devenită celebră „Generation Me”, Jean Twenge consideră că indicatorii
care operaţionalizează implicarea civică sau capitalul social au valori mai mici decât cei măsuraţi
anterior, din generaţiile trecute, prevalând valorile materiale și raportarea la sinele individual.
Nu votul, crede sociologul Anne Muxel, este principala formă a expresiei politice la această
generaţie, ci formele participative neconvenţionale: protestele, consumul angajat sau voluntariatul
și mobilizarea pentru cauze sociale sau civice. Prezenţa pe reţelele de socializare și manifestarea
în aceste reţele sunt considerate de majoritatea tinerilor ca fiind o formă importantă de a face
politică.

Politica, așa cum o cunoaștem în acest moment, ca democraţie reprezentativă, și pe care tinerii o
resping, nu are cum să fie salvată dacă nu se poate reinventa. Tinerii nu vor accepta să aducă mici
reglaje pentru a lăsa ca lucrurile să meargă înainte tot așa. Deocamdată, faţă de cererile lor a
apărut o mișcare care a început să câștige voturi în sistemul politic tradiţional: Dacian Cioloş
alături de PLUS și USR. Doar că volatilitatea este caracteristica cea mai importantă a politicii celor
pe care îi catalogăm ca fiind millennials și nu știm dacă această emoţie colectivă va putea fi
susţinută de acești politicieni tineri, care se declară, cel puţin în acest moment, a fi pe
contrasensul politicii noastre tradiţionale.
Experienţa europeană a macronismului, cu puternice ecouri și în România, unde Dacian Cioloș,
partidul lui și aliaţii din USR sunt câștigătorii ultimelor alegeri, a arătat că entuziasmul
electoratului, dar și al tinerilor care au susţinut această mișcare condusă de un om care nu
câștigase până atunci niciun vot și o mișcare fără sediu s-a diluat destul de rapid. Macronismul nu
a reușit să reseteze sistemul, statul a rămas la fel de obez, cheltuielile publice mai mari, iar
inegalitatea mult mai accentuat percepută. Discursurile frumoase și programul ce hibridează
teme de stânga și de dreapta au încercat să reinventeze o a treia cale, dar fără proiectele
pragmatice și curajoase ale unui Tony Blair sau Gerhard Schroeder.
Părea a fi prima intrare a unei mișcări reformiste a tinerilor în politică, dar, în scurt timp,
mișcarea vestelor galbene a arătat limitele acestui proiect, iar ultimele alegeri europene din
Franţa au mai arătat un eșec al încercării de înnoire a politicii.
În România avem câteva lucruri certe. În primul rând, millennials sunt interesaţi de politică, în
condiţiile în care aceasta le oferă o experienţă personală, interesantă și generatoare de identitate
pozitivă. Nu cred că, în viitor, partidele, indiferent cum se vor poziţiona discursiv, vor reuși să
convingă tinerii să militeze activ pentru programe sau proiecte politice formale, în sensul
tradiţional, mai ales redistributive: mărim burse, dăm călătorii gratuite pe calea ferată,
abonamente gratuite la metrou etc.
În al doilea rând, politica pentru millennials trebuie să fie construită în jurul unor proiecte de
intervenţie socială, în numele unor valori, îndreptate înspre reglaje sociale, poate mai apropiate
de zona locală, decât a politicii naţionale. Nu patronarea propagandistică trebuie să fie acţiunea
politicienilor și partidelor, ci facilitarea discretă, imboldul și crearea de resurse pentru
autoorganizarea, oferirea de cadre discrete pentru o politică activă de proximitate, pragmatică și
concretă în care dorinţa participativă a tinerilor să se poată manifesta.
În fine, încă millennials sunt permeabili la campanii pe social media, dar caută mereu ceva nou,
experienţe cool, mai greu pot fi convinși la fidelizarea faţă de proiecte sau programe pe termen
lung, de aceea politica trebuie să se adapteze la ei, altfel este greu să credem că ei se vor adapta
politicii. Politica trebuie să devină mai creativă, să aducă în faţă oameni care reprezintă
experienţe de succes, domenii de interes și idei interesante. Politrucul tradiţional, aureolat de
victorii în alegeri și vechime în administraţie, nu are nicio șansă în a coopta și motiva tinerii să
participe la proiectul construirii unei noi politici pentru o altă Românie.
Decepţia lor faţă de politică, sentimentul inadecvării şi dorinţele unei vieţi etice îi fac să caute
mereu alternative. În faţa incertitudinilor legate de viitorul lor, acţionează într-un mod
neinteligibil pentru partidele politice și consultanţii lor. La singurul miting electoral al Alianţei
2020, realizat la Cluj, unde peste câteva zile vor obţine un mare succes electoral, un prieten din
conducerea USR mă întreba contrariat de ce au venit doar câteva sute de participanţi, deși în
acest oraș sunt iubiţi și unde frecvent la proteste ieșeau mii de tineri. Nu înţelegea că mitingurile
de partid nu transmit ideea de protest, ci, mai degrabă, ideea de loialitate pentru un partid, ceea
ce millennials refuză din principiu.
La fel, guvernanţii PSD nu au înţeles de ce nu i-au votat nici tinerii și nici angajaţii la stat, deși au
dat burse și salarii mari, au iniţiat programe de tip start-up de antreprenoriat și alte beneficii. Ce
nu au înţeles și înţeleg greu politicienii este că oamenii acceptă cu greu să fie cumpăraţi, atunci
când văd că asta se face pentru a ascunde neîndeplinirea unor standarde etice.
Tinerii înţeleg că, atunci când primesc gratuităţi sau avantaje în schimbul unei viziuni sau a unui
proiect de viitor sunt, de fapt, păcăliţi. Chiar dacă primesc aceste beneficii, văd zilnic o lume care
nu-i cuprinde în niciun fel, chiar cuvântul viitor a dispărut din programele politice, modelându-și
aspiraţiile diferit de generaţiile trecute. Dacă alte generaţii ale protestului (cum este cea din 1968)
au încălzit la piept visul schimbării lumii din temelii, cei de acum vor doar să o îmbunătăţească,
să-i repare stricăciunile și inegalităţile. Fiecare vrea să refacă lumea în funcţie de nevoile lui
individuale, de valorile lui, nu mai nutresc vise măreţe, revoluţionare, cele care au eșuat de atâtea
ori. Nu mai cred în unirea sub stindardul clasei, nici sub drapelul unor partide cu nume pompos,
vor doar o viaţă mai bună pentru ei, fiecare în felul lui.
Dacă vor reuși aceste vise mici să fie afluenţii unui mare fluviu care să schimbe lumea vom vedea,
deocamdată avem o revoluţie tăcută, care izbucnește ici și colo, dar parcă tot mai des, iar marile
primejdii care pândesc politica par să se multiplice.

S-ar putea să vă placă și