Sunteți pe pagina 1din 3

Enzimele catenei respiratorii sunt:

- nicotinice (cu coenzima NAD şi NADP);


- flavinice (cu gruparea proteică FMN sau FAD);
- ferice (grupul prostetic conţine Fe sub formă de derivaţi ai protohemului, spre exemplu
citocromi, citocromoxidază, peroxidază etc).
NAD (nicotin adenin dinucleotid), NADP (nicotin adenin dinucleotid fosfat), FMN (flavin
mononucleotid); FAD (flavin adenin dinucleotid).
Pentru sinteza ATP-ului se utilizează fosforilarea oxidativă (la nivel de catalizator) cuplată cu
partea terminală a lanţului respirator.

Tipul fermentativ este reprezentat de ansamblul acizilor care rezultă prin fermentaţia zaharidelor
şi reprezintă un caracter fiziologic stabil, foarte important din punct de vedere taxonomic şi
biochimic. Etapele fermentaţiei sunt mai reduse, câştigul energetic fiind mai mic. De exemplu în
cazul genului Clostridium, prin fermentaţie acetică se obţine 1 mol ATP, iar prin fermentaţie
butirică se obţin 0,5 moli ATP. Fermentaţia butirică a fost descoperită de Louis Pasteur în anul
1861 (produsă de Vibrion butyrique, numit ulterior Clostridium butyricum). Rolul biologic al
fermentaţiei este reprezentat de producerea energiei şi nu de obţinerea unor produşi finali.
Sinteza ATP-ului
Sinteza ATP-ului se realizează prin cuplarea reacţiilor de oxidoreducere cu reacţiile de
fosforilare.
În respiraţia aerobă se utilizează mai ales fosforilarea oxidativă (la nivel de catalizator) cuplată
cu partea terminală a lanţului respirator.
În respiraţia anaerobă fosforilarea se face la nivelul substratului, donatorii şi acceptorii fiind
metaboliţi anorganici (dar nu O2) sau organici (fermentaţia).
Energetica respiraţiei bacteriene
Prin fosforilarea oxidativă se pot obţine 38 moli ATP pentru 1 mol de glucoză.
Prin fosforilarea substratului se pot obţine circa 2 moli ATP pentru 1 mol de glucoză.
Energia este folosită apoi în procese metabolice de asimilaţie.

3. 3. Căi metabolice
Metabolismul glucidic
Polizaharidele utilizabile de către bacterii nu pot pătrunde ca atare în celulă. Ele sunt degradate
de 2 categorii de enzime extracelulare: exohidrolaze (care scindează unităţile monozaharidice din
extremităţile lanţurilor polizaharidice) şi endohidrolaze (care hidrolizează unităţile interne).
Polizaharidele existente în celulă ca materiale de rezervă au o degradare diferită, prin fosforoliză,
rezultând hexozo-monofosfaţi.
Principalele căi metabolice (de catabolism) sunt:
a). calea hexozo-difosfaţilor (Embden-Meyerhof-Parnas), prin care în final pentru 1 mol de
glucoză se obţin 1 mol de acid piruvic şi 2 moli ATP;
b). calea pentozo-monofosfaţilor;
c). calea Entner-Doudoroff (pentru bacterii din grupul Pseudomonas).
Metabolismul lipidic
Multe bacterii degradează trigliceridele prin lipaze exocelulare în glicerol şi acizi graşi liberi.
Activitatea lipazică poate fi cercetată pe medii care conţin glicerol-tributirat. Pentru degradarea
lipidelor unele bacterii, de exemplu Clostridium perfrigens, posedă enzime specifice (lecitinaza
D, fosfolipaza C). Prin degradarea fosfolipidelor din membrana hematiilor, fosfolipaza C conferă
bacteriilor proprietatea de hemoliză.
Acizii graşi sunt degradaţi preponderent prin procesul de beta-oxidare; acizii graşi reprezintă
surse de energie foarte utile (ex. 1 mol de acid palmitic generează 129 moli de ATP).
Bacteriile saprofite au proprietăţi lipolitice intense, participând la biodegradarea grăsimilor şi
uleiurilor (mai ales în mediul marin).
Metabolismul proteic
În lumea bacteriană mai răspândiţi sunt D-aminoacizii. Aceştia pot forma diferite polipeptide cu
activitate antibiotică (gramicidina, polimixina, bacitracina) sau de exemplu capsula bacilului
anthraxului. Participă de asemenea şi la formarea peretelui celular (de exemplu D-Ala).
Căile de degradare sunt reprezentate mai ales de:
a). transaminarea şi dezaminarea aminoacizilor (de exemplu, enterobacteriile au căi proprii de
catabolism, utile în identificare);
b). decarboxilarea aminoacizilor.

3. 4. Căi biosintetice particulare


3. 4. 1. Formarea structurilor precursorilor biosintetici glutamat, aspartat etc. se realizează
utilizând inclusiv structuri chimice care în lumea vie sunt utilizate numai de către bacterii, de
exemplu acidul diaminopimelic sau acidul dipicolinic.
3. 4. 2. Sinteza peptidoglicanului
Sinteza peptidoglicanului se desfăşoară pe parcursul mai multor etape (vezi Figura nr. 3). Începe
prin sinteza în citoplasmă a UDP-acid N-acetil muramic-pentapeptid (NAM). Această structură
se ataşează de bactoprenol (un lipid din membrana celulară), după care urmează un lanţ de reacţii
biochimice. Legarea încrucişată finală se realizează printr-o reacţie de transpeptidare în care
terminaţiile amino libere ale pentaglicinei înlocuiesc reziduurile terminale ale D-Ala de la
peptidul învecinat. Reacţia este catalizată de transpeptidaze, un set de enzime numite şi PBPs
(penicillin binding proteins) care au atât activitate de transpeptidaze şi carboxipeptidaze, dar
controlează şi gradul de legare a peptidoglicanului (aspect foarte important în diviziunea
celulară). La nivelul lor se pot lega penicilinele şi alte medicamente beta-lactamice (Figura nr.
4).
Această cale de biosinteză are o importanţă particulară în medicină, oferind şi baza acţiunii
selective a unor antibiotice (peniciline, cefalosporine, bacitracină, vancomicină, cicloserină etc).
Spre deosebire de celulele gazdei, microorganismele nu sunt izotone cu fluidele organismului. În
interiorul lor presiunea osmotică este foarte mare şi viabilitatea lor depinde de integritatea
peretelui (peptidoglican) pe tot parcursul ciclului celular. Orice compus care inhibă o etapă în
biosinteza peptidoglicanului la o bacterie în creştere va putea produce liza bacteriană (efect
bactericid).
3. 4. 3. Sinteza LPZ
Sinteza este asemănătoare cu cea a peptidoglicanului; în ambele situaţii, o serie de subunităţi se
asamblează pe un lipid transportor la nivelul membranei şi apoi sunt transferate în „fabrica”
polimerului în creştere pentru realizarea peretelui celular. Toate componentele LPZ sunt
sintetizate şi ansamblate la nivelul membranei citoplasmatice.
3. 4. 4. Sinteza capsulei extracelulare
Capsula se sintetizează enzimatic din subunităţi activate. În sinteza capsulei extracelulare (poate
avea structură polizaharidică sau peptidică) nu sunt implicate lipide transportoare de provenienţă
membranară. Prezenţa capsulei este adesea determinată de condiţiile de mediu. De exemplu,
dextranii se pot sintetiza pornind de la sucroză şi acest lucru se va realiza doar dacă există
sucroză în mediu.
3. 4. 5. Sinteza substanţelor de rezervă
Când nutrienţii sunt în exces, bacteria poate converti o parte din ei în granule de rezervă
(vacuole), de exemplu glicogen, polihidroxibutirat, volutină, care diferă de la o bacterie la alta.