Literatura romana sub comunism

S-a spus despre perioada comunista ca poate fi

impartita in trei mari perioade in ceea ce
priveste literatura: perioada proletcultismului
(1948-1964), perioada liberalizarii si a
deschiderii (1964-1971) si o perioda de
degradare, cand Ceausescu incearca sa
imprime o nota nationalista comunismului.
Prima este perioada unui holocaust cultural,
cand elitele au fost marginalizate, o cultura
complet acaparata de ideologia marxista, in
varianta ei ruseasca. Astfel, in literatura
canonul realismului socialist a castigat tot mai
mult teren. Acesta trebuia sa redea realitatea
cat mai direct, dupa cum partidul o impunea,
ceea ce creeaza o literatura aservita
comunismului. Perioada s-a mai numit si «
proletcultista », dupa numele curentului
cultural aparut in Uniunea Sovietică după
Revolutia din Octombrie ale cărui principii
estetice se reduceau la ideea formării unei
culturi „pur proletare“ şi care respingea
întreaga moştenire culturală a trecutului.
Dislocarea culturii incepe cu atacurile
impotriva scriitorilor consacrati precum Blaga,
Arghezi, Calinescu, cu infiintarea cenzurii ce
stabilea ce autor putea fi tiparit sau nu, cu
aruncarea in inchisoare a dizidentilor sau a
celor ce erau doar banuiti ca erau adversari ai
regimului.
Chiar scriitori importanti au scris in ceea ce
Eugen Negrici denumea « literatura aservita in
etapa destalinizarii formale ». Mai mult, criticul
considera ca toata literatura scrisa in perioada
comunista e o forma de patologie. Astfel,
despre nuvela « Ana Rosculet » a lui Marin
Preda spune ca a fost scrisa pentru a atenua
protestele criticilor de partid iritati de
naturalismul volumului de debut (Intalnirea din
pamanturi). Cu toate acestea, « ea nu a
domolit energia demolatoare a inchizitiei
literare, care avea nevoie de cazuri exemplare
propice exercitiului mistic al cantaririi
devierilor de la norma. » Mai mult, in opinia
criticului, Preda a mai facut o a doua concesie
prin publicarea nuvelei « Desfasurarea », pe
care a tiparit-o de asemenea sub presiunea
avertismentelor repetate venite din zona
puterii numultumite de rezistenta primelor
carti la totala cliseizare.
Pe cat de vehement se arata Negrici in a
infiera literatura comunista, pe atat de senin
analizeaza Eugen Simion scriitorii din aceeasi
perioda. Despre nuvela « Desfasusarea » nu se
pronunta ca ar fi aservita propagendei, ci ca
aceasta reprezinta « un progres fata de nivelul
prozei din epoca cu teme similare(…) Cateva
fenomene sociale din epoca noastra sunt bine
prezentate, si nuvela se ridica incontestabil
peste muntele de proza sociologica,
schematica, comuna in epoca. Procesul moral
mai general este acela, adeseori adus in
discutie, al dezalienarii taranului. Pe acest
fenomen mai larg Marin Predea incearca, in
modul sau caracteristic, sa fixeze o structura
tipica. Constiinta independentei, bucuria,
demnitatea si celelalte decurg de aici. Nuvela,
judecata in sine, e antrenanta, scrisa cu verva,
cu o nota de ironie. »
In perioada urmatoare, mediul cultural dintre
anii 1964-1974 renaste prin valorificarea
filoanelor nationale ale culturii, intelectualii
reiau contactele cu Occidentul iar arta
reuseste sa obtina o autonomie fata de
directivele politicii oficiale. Deoarece cenzura
se relaxeaza, scriitorii au curajul sa prezinte si
o fata mai putin vesela a comunismului, cu
toate exagerarile lui. In acest sens, Negrici
foloseste termenul de literatura tolerata si
ofera ca exemplu romanul lui Toiu, « Galeria cu
vita salbatica ». Criticul il elogiaza pentru ca a
reusit sa execute o descriere veridica a
existentei cotidiene a intelectualitatii anilor
’50, aflata permanent sub supraveghere.
Destinul personajului principal, Chiril Merisor,
devine unul emblematic pentru intelectualul
roman sensibil si lucid, care nu poate trai sub
teroarea si suspiciunea impuse de regim, de
aceea el devine intai suspicios, sfios, incapabil
sa se confeseze prietenilor, ajungand in final la
sinucidere. Un erou opus acestuia, la fel de
veridic pentru perioada in care traieste, este
Cavadia, despre care criticul spune ca « isi
pune tot timpul in miscare, in societatea de
care se foloseste, o doctrina a succesului
intemeiata pe acceptatea raului si manipularea
lui. » Cea mai cutremuratoare afirmatie
apartine personajului Hary Brummer, ce nu
ezita sa dea o definitie comunismului : «
pacatul originar devenit politica de stat » .
Deci Negrici nu mai infiereaza tot ce tine de
comunism, ba chiar apreciaza verosimilitatea
cu care autorul a reusit sa isi construiasca
personajele.
Pe de alta parte, Simion exagereaza cu elogiul
asupra poeziei din aceeasi perioada, devenind
ridicol prin incercarea de a analiza strict
estetic opera unui scriitor. In acest sens,
vorbeste despre Adrian Paunescu ca despre un
« spirit macedonskian al literaturii actuale :
spirit al contrastelor, unire de sublim si
grotesc, de tragedie si farsa, armonie de
elemente ce, altfel, in lumea comuna se
resping ca apa si focul. » De asemenea, despre
poezia politica a lui Paunescu mentioneaza ca
acesta « foloseste fata de eveniment doua
atitudini: fie dilatarea, ridicarea lui la valoarea
unui simbol general prin acumulare de
propozitii oraculare, fie, in sens contrar,
tendinta de a inveli rana deschisa a faptului
intr-o plasa de imagini aluzive ». Demersul sau
critic se indrepta intr-o directie gresita
deoarece acea perioada, si asa destul de
misterioasa si greu de inteles pentu generatiile
mai noi, nu are nevoie sa fie camuflata de
incercarea de a critica obiectiv, indiferent.