Sunteți pe pagina 1din 223

Capitolul I

SERVICIILE - DOMENIU AL ACTIVITĂŢII UMANE

Şl AL TEORIEI ECONOMICE

Multă vreme, serviciile nu au reţinut atenţia economiştilor, fiind con-


siderate parte integrantă a sferei activităţilor neproductive. în prezent însă,
serviciile au devenit o componentă importantă a structurilor economiilor
naţionale moderne şi ale teoriei economice, amplificându-se rolul şi funcţii-
le lor sociale.

1.1. Repere istorice privind evoluţia


teoriei serviciilor

Noţiunea de „serviciu" atrage atenţia încă din antichitate, însă într-o


accepţiune limitată, proporţională cu gradul dezvoltării societăţii. Mai târ-
ziu, ca urmare a unui destin controversat şi totodată interesant, acest concept
capătă coordonate ştiinţifice, actualmente fiind extrem de disputat şi apă-
rând într-o diversitate de ipostaze.

In demersul nostru de a stabili „momentul" când noţiunea de „servi-


ciu" a intrat în vocabular, ne îndreptăm atenţia, firesc, către antichitate, epocă
în care verbul „a servi" este folosit în strânsă legătură cu sclavia, întruchi-
pând conotaţiile acesteia. Ca părinţi ai acestei noţiuni pot fi consideraţi Pla-
ton şi Aristotel. Platon1 este cel care a grupat primul comerţul şi activităţile
de prestări de servicii, chiar şi numai formal, evidenţiind unele categorii
profesionale a căror activitate se încadrează în sfera serviciilor: medicii,
coaforii, potcovarii, rotarii etc. La rândul său, Aristotel a stabilit o clară de-
limitare între activităţile oamenilor, grapându-le astfel: activităţi cu caracter

neintelectual, denumite activităţi naturale („economice"), activităţile


intermedi-
are (exploatarea pădurilor şi minelor) şi activităţile de schimb, cuprinzând
comerţul şi afacerile băneşti, ca activităţi nenaturale, deoarece nu pun
în
prim-plan satisfacerea nevoilor aşa-zise naturale ale omului, ci
obţinerea
unui câştig (camăta) care să ducă la bogăţie şi, implicit, putere. In
lucrarea
sa, Politica, Aristotel condamnă practicarea mediciniei pe bani, fapt ce
nu
poate fi considerat o acuzaţie adusă serviciilor în sine, ci manifestarea
unui
soi de conservatorism care, prin atenţia exagerată acordată economiei
natu-
rale şi autoconsumului familial, duce la opinii contradictorii privind
econo-
mia de schimb.

Evul Mediu este marcat de optici asemănătoare celor prezentate mai


sus, în sensul că prin noţiunea de „servicii" se disting: artele majore - re-
ligioase, politice şi administrative - şi artele minore - activităţile econo-
mice. Această delimitare a avut un caracter vădit politico-social,
proprie
timpului, ierarhizând activităţile economice în activităţi productive, mai
precis agricultura şi meseriile, şi activităţi pecuniative, adică activităţile
desconsiderate din punct de vedere social şi moral, în sensul că produc
bo-
găţii artificiale.

Doctrina medievală a clarificat şi departajat activităţile intelectuale


superioare de celelalte activităţi. Totodată, în această perioadă s-a
făcut o
împărţire clară a activităţilor terţe, adică altele decât agricultura şi
meseriile,
în două mari categorii: activităţi acceptate (superioare) şi activităţi condam-
nate (inferioare).

Secolele al XVTI-lea şi al XVIII-lea, corespunzătoare perioadei clasice


a
gândirii economice, se caracterizează prin tratarea serviciilor în
ansamblul
activităţilor considerate utile din punct de vedere social şi nu într-o
manieră
de individualizare a acestei categorii. între cei dintâi gânditori care s-
au re-
marcat în delimitarea serviciilor se află mercantiliştii. Potrivit
acestora, acti-
vităţile cele mai eficiente şi profitabile ar fi comerţul de peste mări şi
transportul maritim, un popor devenind cu atât mai bogat cu cât
exportă mai
mult. Cam exagerată, trebuie să recunoaştem, această teză, ca teorie în
ce
priveşte importanţa comerţului şi transporturilor, incluse astăzi în sfera
ser-
viciilor. Reprezentanţii acestei teze sunt Gregory King (1648 1712),
Wiliam Petty (1613-1687) şi Adam Smith (1723-1790).

Ambiguă şi cu importante reminiscenţe ale gândirii economice medie-


vale, concepţia lui Gregory King a contribuit, totuşi, la închegarea
teoriei
ştiinţifice a serviciilor. In lucrarea sa, Schema veniturilor şi
cheltuielilordiferitelor familii din Anglia în 1688 poporul este împărţit în două
clase:
clasa care măreşte avuţia regatului (lorzi, baroneţi, cavaleri, comercianţi,
jurişti, clerici, proprietari de pământ, ofiţeri ş.a.) şi clasa care o micşorează
(marinari, muncitori agricoli, muncitori manufacturieri, ţărani, soldaţi etc.).

G. King şi W. Petty sunt consideraţi precursorii teoriei clasice a servi-


ciilor, remarcându-se prin următoarele:

folosind repartiţia binară, au clasificat populaţia în:

cei cu venituri sau cei care sporesc avuţia, consideraţi a avea şi o


dotare intelectuală superioară;

cei fără venituri sau cei care diminuează avuţia naţiunii, sau chiar,
mai mult, cei care costă naţiunea prin instituţiile de caritate;
au avut o concepţie extensivă despre servicii, prin considerarea
acestora ca producătoare de avuţie economică;

au constatat că există o anumită interdependenţă între activităţile


din societate, determinată de actul consumului, în sensul că unul produce
ceea ce altul consumă şi invers; cum serviciile sunt cuprinse în sfera consu-
mului, rezultă că sunt producătoare de valoare de întrebuinţare sau de utilitate.

Şcoala fiziocrată, prin cel mai de seamă reprezentant al său, F. Quesnay,


a încercat o clasificare a economiei după criterii care se află la tangenţa din-
tre problematica muncii productive şi cea a bogăţiei. Reprezentanţii săi au
considerat că societatea este compusă din trei clase: proprietarii de pământ,
lucrătorii agricoli şi aşa-numita „clasă sterilă" (artizanii, manufacturieri şi
comercianţii), clasa neproductivă, dar necesară pentru producerea, comer-
cializarea şi consumarea bunurilor.

O distincţie clară între munca productivă şi cea neproductivă a fost fă-


cută de către Adam Smith, care considera că munca devine productivă nu-
mai dacă adaugă valoare materiei prime prelucrate^ reproduce valoarea
propriei întreţineri şi creează profit pentru capitalist. In privinţa serviciilor,
Smith a considerat că:

serviciile se pierd în momentul în care sunt create şi astfel nu se


menţine nici o urmă de valoare ce ar putea fi utilizată ulterior pen-
tru schimb sau pentru achiziţionarea unor bunuri ori servicii;
în lista activităţilor neproductive sunt incluse şi justiţia, medicii, ecleziaştii,
armata, flota, oamenii de litere ş.a.;

h) recunoaşte că o parte din activităţile neproductive, denumite servi-


cii, aşa cum ar fi comerţul, învăţământul ş.a, sunt necesare;

O perioadă remarcabilă în evoluţia teoriei serviciilor corespunde seco-


lelor al XVIII-lea şi al XlX-lea, când s-au elaborat teze dintre cele mai di-
verse, pro sau contra celor afirmate de către Adam Smith. Nici acum însă,
serviciile nu sunt tratate individual, ci tot în contextul relaţiilor dintre munca
productivă şi neproductivă.
Unul dintre primii gânditori care au avut o atitudine critică faţă de cele
susţinute de Adam Smith este Jean Baptiste Say (1767-1832), care aduce în
discuţie o concepţie generată de caracteristicile productive ale muncii. Con-
cret, acesta susţinea că serviciile sunt productive de „produse nemateriale"
şi că anumite servicii sunt mai puţin productive decât altele, iar între teoria
capitalului uman şi concepţia despre servicii există o anumită legătură.

Potrivit tezelor lui J. B. Say, serviciile au următoarele trăsături:

în totalitatea lor sunt create de către factorii de producţie: natura


(pământul), munca şi capitalul;

chiar dacă sunt materiale sau imateriale, au caracter productiv;

serviciile materiale sunt prestaţiile factorilor materiali de produc-


ţie, iar serviciile imateriale sunt produsele lucrătorilor greşit consi-
deraţi neproductivi de către Smith; ele sunt efectele colaborării
muncii cu capitalul;

atunci când se schimbă două produse, se schimbă numai serviciile


productive care au servit la crearea lor.

Charles Dunoyer, adept al liberalismului, elaborează o nouă viziune,


subliniind că bogăţia nu este muncă asimilată, ci utilitate acumulată. El în-
cearcă să stabilească o similitudine între profesiunile liberale şi celelalte
munci, în sensul că dacă munca profesorului, judecătorului sau actorului se
consumă, odată cu prestarea acesteia, efectul său rămâne şi acesta este cel
mai important lucru.

Charles Dunoyer este împotriva împărţirii „industriilor" în cele trei


clase (industria agricolă, industria manufacturială şi industria comercială),
propunând o alta, şi anume: artele, care acţionează asupra lumii materiale,
comerţul care acţionează asupra omului.
La fel dc important pentru perioada aceasta este şi John Stuart Mi.ll
(1806 1873), care încearcă sa sintetizeze ideile emise anterior. Dacă până
acum, serviciile au fost considerate neproductive de majoritatea autori-
lor, J. Mill, având în vedere criteriul utilităţilor rezultate din procesul de
muncă, în Principles of Politicul Economy, delimitează trei categorii de lu-
crări, şi anume:

munca încorporată în obiecte (servicii cu caracter industrial, trans-


porturile şi comerţul);

munca asupra oamenilor (educaţia, activitatea medicilor, guverna-


rea, activitatea oamenilor bisericii etc.);

munca neîncorporată în nimic, adică servicii „volatile" (servicii


furnizate de muzicieni, actori, oratori etc.).

Una dintre ideile lui John Stuart Mill, întâlnită în gândirea contempo-
rană, este formulată astfel: „eu nu refuz titlul de productivă muncii care nu
creează un obiect material imediat, în situatia în care rezultatul ultim al

acestor eforturi este un produs material... Se poate spune că această muncă

este indirect productivă... ea măreşte sau tinde să mărească bogăţia materială".

In a doua jumătate a secolului al XlX-lea şi la începutul celui al XX-Iea, -


la baza studiilor despre servicii au stat teoriile marxiste şi cele ale lui J. B. Say
şi A. Smith.

Teoriile lui Karl Marx constau în distincţia dintre munca productivă şi


cea neproductivă, în sens capitalist, adică între munca ce creează plusvaloare şi
cea care nu produce valoare şi plusvaloare. Regăsim în doctrina sa afirmaţia
potrivit căreia serviciile sunt neproductive, ba, mai mult, sunt consumatoare
ale valorii create în celelalte sectoare. Cu toate acestea, pentru acea vreme,
Marx a avut un rol important în elaborarea teoriei serviciilor, deoarece:
a) A făcut distincţia necesară între serviciile productive, prin consumarea
bunurilor materiale şi serviciile prestate de munca vie, delimitând în plan
conceptual două noţiuni: servicii în general (noţiune valabilă pentru orice
formă socială de economie) şi serviciile specifice societăţii capitaliste. Ca
noţiune generală, serviciile desemnează acţiunea cauzală a valorii de între-
buinţare a bunurilor şi muncii sau „efectul util al valorii de întrebuinţare,
fie a mărfii, fie a muncii"; ele nu se deduc din forma socială predominantă
a economiei ori din valoarea de schimb a mărfurilor, ci din caracterul mate-
rial-concret al bunurilor şi muncii. Serviciile specifice societăţii capitaliste au
fost definite de Marx prin raportarea muncii la procesul de producere şi

reproducere a capitalului ca formă socială dominantă a economiei, adică la


producţia de plusvaloare; muncile producătoare de plusvaloare au fost con-
siderate munci productive, iar muncile utile, care nu contribuie direct la re-
producţia capitalului, au fost categorisite ca munci neproductive sau
servicii.

Munca neproductivă nu este o muncă iraţională sau inutilă; ea cre-


ează efecte utile pentru indivizi sau societatea dată, poate participa la pro-
ducţia materială a societăţii capitaliste, întruchipându-se în bunuri, în
mărfuri potenţiale şi reale (activitatea meseriaşilor, agricultorilor pe cont

propriu, a liber profesioniştilor etc.).

Unele munci neproductive pot lua o formă obiectivă, separată de


producătorul lor, iar altele se produc şi se consumă simultan cu manifestarea
aptitudinilor persoanei care le prestează şi nu lasă nici o urmă, nici un rezul-
tat material.

Anumite servicii sunt cuprinse în cheltuielile cu forţa de muncă,


pentru reproducerea, instruirea şi specializarea acesteia, fară ca munca unor
asemenea prestatori să creeze nemijlocit fondul din care sunt plătiţi.

Există neproductivi care nu primesc gratuit fondul din care sunt în-
treţinuţi (învăţători, profesori, lucrători din domeniul sănătăţii, lucrători co-
merciali, funcţionari de stat etc.) şi neproductivi ale căror servicii sunt doar
presupuse sau închipuite;

J) în societatea capitalistă există posibilitatea ca unele munci nepro-


ductive (servicii) să se transforme în munci productive, prin cuprinderea lor
în sistemul de relaţii economice generate de funcţionarea capitalului.
La polul opus concepţiei marxiste a serviciilor se află teoria elaborată
de Frederich Bastiat, potrivit căreia totul poate fi definit nu prin bunurile
materiale (suporturi frecvente ale muncii, dar nu obligatorii), ci prin serviciile
oferite (orice activitate socială este un serviciu pentru că reprezintă un efort

al unui om şi o satisfacţie pentru altul). Considerentele care au stat în centrul

studiilor sale au fost legate organic de ideea că valoarea se defineşte prin

aprecierea comparativă a serviciilor reciproce , idee ce s-a concretizat dife-


rit, în sensul că:

în regimul trocului simplu, valoarea este apreciată ca raport între


două servicii schimbate şi comparate direct între ele;

în regimul schimbului compus, comparaţia dintre cele două servicii


se realizează prin intermediul unui mijlocitor care este dat de monedă.

In contradicţie cu marginaliştii, Bastiat nu suprapune valoarea cu utili-


tatea, ci afirmă că utilitatea nu este identică cu valoarea, ci se datorează fie
naturii, fie acţiunii umane, valoarea fiind raportul a două servicii.

Bastiat susţine că serviciile sociale sunt servicii productive, având ro-


lul de a creşte raportul „satisfacţii totale/eforturi generale", iar capitalurile
sunt nu o acumulare de obiecte materiale, ci o acumulare de valori, adică
servicii, în timp ce „serviciul muncii" este singurul cu adevărat serviciu, el
deţinând rolul de mijlocitor între trebuinţă şi utilitate spre satisfacerea trebu-
inţelor. Pornind de la celebra axiomă a lui Lavoisier, conform căreia „nimic
nu se pierde ci totul se transformă", Bastiat, criticând teza lui Smith că munca
este productivă numai dacă creează obiecte durabile, argumenta că „munca
umană nu creează materie, ea nu face decât să o transforme".

Nu trebuie să negăm faptul că aceste idei corespund tendinţelor


referitoare la noua societate bazată pe servicii. Tot aici se poate încadra
şi ideea lui J. B. Quinn, conform căreia „serviciile sunt departe de a fi
bunuri economice de valoare mai mică decât bunurile industriale, deoa-
rece produsele nu sunt decât reprezentarea fizică a serviciilor pe care
le furnizează" oferind în acest sens un exemplu elocvent, şi anume: „o
dischetă nu este decât suportul unui program sau al unei baze de date; o
maşină furnizează un mijloc de deplasare uşoară şi constituie o reflecta-
re a statutului individului".

Intre anii 1935-1965, se remarcă apariţia concepţiilor nemarxiste des-


pre sectorul terţiar al economiei, întâlnite cu predilecţie în operele lui Allan
Fisher, Colin Clark şi Jean Fourastie. După anii '50, în centrul atenţiei stau
concepţiile referitoare la societatea post-industrială şi la teoriile neo-
industriale. Cu astfel de iniţiative s-a remarcat sociologul american Daniel

Bell1' care susţine eă societatea post-industrială poate fî caracterizată de ur-


mătoarele trăsături:

societatea post-industrială este bazată pe servicii, fiind o societate


terţiară, aspect demonstrat de faptul că majoritatea populaţiei active funcţio-
nează în sectorul serviciilor. în sprijinul acestei trăsături vin două argumente
clare: pe de o parte există diferenţe structurale de productivitate între cele
trei sectoare, în sensul că societatea post-industrială a favorizat într-o primă
etapă industria, care foloseşte un număr mare de lucrători, iar apoi sectorul
terţiar, caracterizat de o productivitate redusă ce devine principalul aspirator
al forţei de muncă. Potrivit legilor lui Engel, odată cu creşterea veniturilor,
cererea populaţiei are următoarea tendinţă: în primul rând, pentru bunuri de
primă necesitate, obţinute în sectorul primar, apoi pentru bunuri de necesi-
tate secundară, produse în industrie, şi abia după aceea pentru bunurile şi
serviciile superioare realizate de către sectorul terţiar;

primatul ştiinţei şi al tehnologiilor bazate pe ştiinţă, mai bine spus,


în societatea post-industrială cunoaşterea ştiinţifică este resursa strategică,
iar organizarea activităţii, bazată pe ştiinţă şi informaţii, problema centrală a
societăţii;

preponderenţa în cadrul societăţii post-industriale a clasei


profesioniştilor şi tehnicienilor, adică acea clasă compusă din ingineri,
profesori, personal din domeniul sănătăţii, oameni de ştiinţă, jurişti,
oameni de cultură etc.;

mutaţia sistemelor de valori şi formelor de gestiune a societăţii, de


la modul economic la modul sociologic, este trăsătura care exprimă faptul că
oamenii sunt mult mai importanţi decât maşinile, în sensul că în întreprinde-
rile prestatoare de servicii, în general de talie medie, competenţa profesională este
pusă la loc de cinste.

în ultimele decenii ale secolului al XX-lea, în dispută cu concepţiile


industriale, teoria economică, atrasă de fenomenul serviciilor, încearcă o
aprofundare prin intermediul teoriilor neo-industriale extrem de eterogene.

Dacă ne raportăm la nivel micro-economic, putem vorbi de un prim curent

de idei denumit teoria neo-industrială a seif service-ului . Primul care s-a

remarcat în acest curent este considerat a fi Jonathan Gershuny care susţine

că: „tendinţa majoră care se conturează nu este trecerea spre o societate de

servicii, ci prefigurarea unei societăţi de seif service bazată pe un consum

crescut şi reînnoit de bunuri industriale în sfera domestică".

Bazându-se pe analiza evoluţiei eonsumului din perioada 1960-1980,


în ţările occidentale, autorul ajunge la concluzia că sporirea consumului fi-
nal de servicii va duce la producerea acestora de către cei care le doresc prin
combinarea muncii lor casnice cu echipamente de înalt nivel tehnic şi cu un
colectiv profesional.

Demonstraţiile care argumentează această analiză sunt împărţite în


două categorii:

Pe măsura dezvoltării societăţii, ierarhia nevoilor are aceeaşi ten-


dinţă cu nevoile de servicii care tind să fie satisfăcute din ce în ce mai mult
prin bunuri şi nu prin cumpărarea de servicii formale. Ca un exemplu con-
cludent, Gershuny a adus în discuţie serviciile de transport de persoane care,
dacă iniţial au fost asigurate de transporturile colective şi formale, pe măsura
dezvoltării societăţii sunt satisfăcute cu ajutorul maşinilor personale. Acelaşi
aspect este valabil şi pentru serviciile de spălătorie şi curăţătorie chimică,
întreţinerea locuinţei, cultură-spectacole etc. Cel mai important factor care a
stat la baza acestor concluzii este reducerea costului relativ pentru familii,
prin autoproducţia de servicii, comparativ cu recurgerea la servicii formale,
reducere ce este determinată de creşterea productivităţii muncii mai mult în
industrie decât în domeniul serviciilor.

Intre creşterea numărului persoanelor active, ocupate în servicii, şi


a bunurilor industriale necesare satisfacerii nevoilor de consum final există
o anumită legătură, fapt ce se datorează următorilor doi factori: diferenţele
de productivitate între sectorul secundar şi cel terţiar şi faptul că din angajă-
rile în activităţile de servicii, jumătate sunt considerate de către autor ca fi-
ind angajări „peri-industriale", adică servesc producţia industrială.

Punctul slab al teoriilor lui Gershuny îl reprezintă lipsa de interes pen-


tru serviciile publice, în special educaţie, sănătate, administraţie publică.

Nu trebuie să neglijăm nici ideile lui Al vin Toffler, care susţin pro-
ducţia realizată de persoane care sunt simultan producători şi consumatori
(prosumatori), în cadrul „casei electronice", adică la domiciliu cu ajutorul
unor mijloace extrem de sofisticate şi performante.21

Un alt curent de acest gen (neo-industrial) este cel ce are în plus faţă de cel
anterior faptul că self-service nu mai este elementul central al societăţii vii-
toare, ci pune accent pe transformările din cadrul producţiei, în sensul că
aceasta va deveni din ce în ce mai intensivă în servicii, şi pe modificările din
tehnologia serviciilor ce se constituie într-un subiect al modernizării şi in-
dustrializării.

Argumentele pe eare se bazează aeest eurent sunt:

transformările în ce şi cum ale structurilor productive, în sensul că


serviciile se extind din nevoia sporită de servicii intermediare sau
complementare destinate diverselor scopuri;

creşterea costurilor de organizare este cauza principală a creşte-


rii serviciilor;

viitorul societăţii neo-industriale este văzută ca o societate infor-


maţională, idee argumentată de mulţi autori.

Tot un curent neo-industrial este considerat şi cel care pune accent


pe industrializarea serviciilor, mai precis pe intervenţia progresului teh-
nic în acest sector, care în ţările dezvoltate- a determinat un val de
intensivitate în capital şi tehnologie a industriilor de servicii, exceptând
însă serviciile domestice şi comerţul cu amănuntul. Cel mai bine se pre-
tează la o rapidă intervenţie a progresului tehnic şi ştiinţific serviciile
de transporturi, telecomunicaţiile, distribuţia apei, a electricităţii şi a
gazului, serviciile bancare, serviciile medicale, financiare şi turistice,
comerţul cu ridicata etc.

începând cu anii '80 ai secolului al XX-lea, majoritatea specialiştilor


din domeniul serviciilor, şi ne referim aici la Orio Giarini, Walther Stahel,
Jacques de Bandt, Jean Claude Delaunay, Jean Gadrey, Franşois Ecalle ş.a.
consideră că societatea prezentă şi viitoare este o societate diferită de cea
neo-industrială sau cea industrială, şi o denumesc „economie a serviciilor",
în această teorie s-au remarcat Orio Giarini şi W. Stahel, care apreciază că
modelul clasic industrial de producere a avuţiei naţionale a ajuns la final,
locul acestuia fiind luat de economia serviciilor, caracterizată prin dezvolta-
rea nelimitată a ramurilor de servicii şi de faptul că orice activitate din sec-
torul primar sau secundar presupune utilizarea uneia sau mai multor
activităţi de servicii. Se poate remarca de asemenea, ideea conform căreia
teoria celor trei sectoare ale activităţii economice a luat sfârşit, evidenţiind
astfel limitele legii lui Engel. Autorii apreciază că economia serviciilor nu
se detaşează radical de structura productivă industrială, ci se infiltrează în
aceasta făcând-o dependentă de performanţele serviciilor din cadrul procese-
lor de producţie. Concret, „noua economie a serviciilor nu corespunde sec-
torului terţiar elasie, ci se caracterizează prin faptul că funcţiile de servicii
sunt predominante în prezent în toate tipurile de activităţi economice".

In condiţiile prezentate anterior, se pune frecvent întrebarea atât de că-


ite adepţi, cât şi de către adversarii economiei serviciilor: „serviciile sunt

oare un simptom sau o cauză a dezindustrializării?" . Astfel, foarte mulţi


autori consideră că dezindustrializarea este substituibilă cu dezvoltarea ser-
viciilor, aspect demonstrat prin două argumente:

restrângerea activităţii industriale, ca urmare a saturării pieţei cu


bunuri industriale, realitate compensată prin amploarea pe care au
căpătat-o activităţile de servicii;
resursele iniţial alocate industriei au fost preluate în detrimentul
acesteia de către sectorul de servicii.

Raportând fenomenul de „dezindustrializare" la dezvoltarea servici-


ilor au fost remarcate trei versiuni extrem de diferite, şi anume:

Sporirea ponderii serviciilor necomercializate în cadrul sectorului


terţiar se datorează creşterii importanţei sectorului public. Acest aspect poate fi
susţinut de creşterea cvasiexponenţială a numărului funcţionarilor publici,
lapt care s-a generalizat prin includerea alături de ţările bogate şi pe cele
care îşi pot permite cheltuielile aferente. Convingătoare în acest sens este
expresia „prea puţini producători", cu alte cuvinte, încetinirea creşterii
producţiei industriale se datorează modificărilor ce au avut loc în repartiza-
rea populaţiei active pe categorii de activităţi.

Pierderea de competitivitate a industriei este argumentată de redu-


cerea produselor industriale în balanţa de plăţi a oricărei ţări. Contracara-
rea acestui aspect, consideră unii specialişti americani, poate fi realizată
printr-o întoarcere în timp, parcurgând un traseu invers dezvoltării de tip
imaterial şi bombardarea cu resurse financiare, proprie dezvoltării de tip
industrial.

Dacă se compară cele două sectoare luate în discuţie - industria şi


serviciile - se poate deduce cauza dezindustrializării, cu toate că statisticile
susţin că serviciile sunt departe de a reprezenta noul motor al dezvoltării
economice. Contrar statisticilor, realitătile din ţările în care a avut loc substi-

tuirea activităţilor industriale cu servicii arată că restructurarea nu a avut


drept urmare o stagnare, ci a corespuns unui nou model de creştere econo-
mică bazată pe societatea informaţională.

Focalizarea dezbaterilor de idei, ce vizează principalele probleme refe-

ritoare la servicii, s-a realizat pe următoarele aspecte :

caracterul neproductiv, respectiv productiv al serviciilor;

dezvoltarea aparentă sau reală a serviciilor;


existenţa sau inexistenţa unor nevoi reale, care să fie acoperite de
servicii;

creşterea costurilor de organizare a societăţii, ca principală cauză a


dezvoltării serviciilor;

expansiunea serviciilor, ca expresie a fenomenului de dezindustria-


lizare;

serviciile ca principală cauză a maladiei costurilor;

serviciile, cauză a diminuării competitivităţii naţionale;

serviciile sunt responsabile de manifestarea paradoxului producti-

vitătii etc.

în prezent, serviciile contribuie într-o proporţie însemnată la crearea


locurilor de muncă, în număr suficient pentru limitarea fenomenului econo-
mic numit şomaj şi la formarea venitului naţional.

în acelaşi timp, se poate afirma că sectorul serviciilor nu cunoaşte li-


mite, dacă ne referim la noul proces de liberalizare a schimburilor internaţi-
onale, tranzacţiile cu servicii deţinând mai mult de 1/3 din comerţul
mondial. Tranzacţiile cu servicii pe plan mondial au cunoscut în ultimele
decenii o dinamică mai accentuată decât cea a comerţului cu bunuri mate-
riale. Statistic vorbind, volumul fluxurilor internaţionale imateriale, com-
puse din valorile tranzacţiilor invizibile, a fluxurilor generate de mass-media
şi de mediul financiar internaţional, este de 50-70 de ori mai mare decât cel
al comerţului mondial cu bunuri materiale.

Putem spune că această perioada este marcată de un paradox care con-


stă în faptul că valorile economice au căpătat o nouă ierarhie, în sensul că
serviciile nu mai sunt subordonate sau complementare bunurilor industriale,
ci acestea din urmă au devenit suport pentru realizarea serviciilor. în no-
menclatorul de valori supus tranzacţiilor se apreciază că pot intra: educaţia,
reputaţia, cultura, arta, visul şi plăcerea.
Dezvoltarea rapidă a sectorului serviciilor a devansat simţitor teoria
economică, iar specialiştii ce au vizat acest domeniu s-au axat pe definirea
conceptului de servicii. Frecvent au apărut dificultăţi datorate eterogenităţii
sporite a activităţilor economice cuprinse în categoria de servicii şi accepţi-
unile numeroase acordate termenului de „serviciu", dar şi confuzii, generate
de posibilităţile reduse de comensurare şi definire a activităţilor imateriale.

în numeroase lucrări economice şi sociologice, apărute în ultimii 50


de ani, serviciile deţin o atenţie sporită, iar concepţiile referitoare la defini-
rea, caracteristicile şi natura acestora sunt de o mare diversitate, dacă nu este
prea mult spus, exagerată. Date fiind preocupările diverse, până în prezent,
nu s-a ajuns la o concepţie unanim acceptată, referitoare la natura serviciilor.

Noţiunea de „serviciu" are multiple înţelesuri, însă cert este faptul că


toate îi conferă acelaşi sens, mai precis acela de „serveşte la" şi „satisface o
necesitate". Atunci când se urmăreşte definirea serviciilor, se au în vedere
caracteristicile acestora, elementele de intangibilitate, relaţiile dintre presta-
tor şi cumpărător, diferenţele dintre bunuri şi servicii etc.

In marea lor majoritate, specialiştii în domeniu definesc serviciile ca


un sistem de utilităţi, în care beneficiarul cumpără sau foloseşte un produs şi

anumită utilitate, care-i conferă anumite avantaje ori satisfacţii neconcreti-


zate, în majoritatea cazurilor, într-un bun material ci sunt destinate satisface-
rii unor nevoi personale sau sociale.

Aşa cum sunt definite de către Asociaţia Americană de Marketing,


„serviciile reprezintă activităţi, beneficii sau utilităţi care sunt oferite pe
piaţă sau prestate în asocierea cu vânzarea unui bun material" . Rămânând
lot în sfera dicţionarelor, adăugăm alte definiţii de specialitate, şi anume:

„serviciile sunt considerate a reprezenta un sector al economiei na-


ţionale în care se desfăşoară o activitate utilă, menită să satisfacă
anumite nevoi sociale, tară a se materializa obligatoriu în produse
sau bunuri"34;

„serviciile sunt activităţi economice - cum ar fi transportul, activi-


tăţile bancare, asigurările, turismul, telecomunicaţiile, publicitatea,
industria divertismentului, prelucrarea informaţiiloi şi consultanţa -
care sunt în mod normal consumate în timp cc sunt produse, şi în
contrast cu bunurile economice care sunt tangibile"1S;

• „serviciile sunt activităţi care reprezintă o valoare economică fară a


corespunde unei producţii de bunuri materiale."

O definiţie a serviciilor, privind caracteristica cea mai importantă


a acestora, mai precis intangibilitatea, este elaborată de K. .1. Blois, care
precizează că „serviciul reprezintă orice activitate care olcră beneficii
Iară a presupune în mod obligatoriu un schimb de bunuri tangibile".
Această definiţie cât şi cea elaborată de Asociaţia Americană de Marke-
ting priveşte serviciile din punct de vedere al prestatorului. Există însă
şi opinii care definesc serviciile din punctul de vedere al consumatoru-
lui. în acest sens, îi cităm pe David W. Jackson şi Besson Richard:
„pentru consumator, serviciile reprezintă activităţi care se finalizează
prin obţinerea unui beneficiu sau a unei utilităţi; activităţi pe care nu
poate sau nu doreşte să le presteze el însuşi".

Deşi foarte simplă, definiţia lui Leonard L. Berry este extrem de re-
prezentativă pentru ceea ce înseamnă un serviciu. El afirmă că „serviciul
este o activitate, un efort, o performanţă".

Ph. Kotler, cunoscut specialist în marketing, apreciază că „serviciul


reprezintă orice activitate sau beneficiu pe care o parte o poate oferi alteia,
acesta este, în generai, intangibil şi al cărui rezultat nu presupune dreptul de
proprietate asupra unui bun material". Tot Kotler, de astă dată împreună cu
Armstrong, afirmă că „serviciile sunt activităţi sau facilităţi oferite sub formă
imaterială de către un furnizor unui beneficiar, fară ca acesta, în calitate de cum-
părător, să obţină şi dreptul de posesiune. Serviciile sunt de obicei legate de
un bun material, deşi aceasta nu este o condiţie obligatorie".

O definiţie ce aduce în discuţie alături de intangibilitatea serviciilor şi ,


relaţia dintre cumpărător şi prestator, care este una extrem de importantă, îi
aparţine lui Ch. Gronroos care precizează: „un serviciu este o activitate sau

un grup de activităţi mai mult sau mai puţin tangibile, care au de obicei loc
în momentul interacţiunii dintre cumpărător şi prestator".
Preocupat de acest concept, T. P. Hill a încercat să sublinieze dife-
renţa de conţinut între activitatea în sine şi rezultatul acesteia, evitând însă
aspectul imaterial al serviciilor. El defineşte serviciile astfel:

„activităţi depuse de o persoană sau unitate economică, la solicita-


rea altei persoane sau unităţi economice sau cu consimţământul
acestora, în scopul modificării stării persoanei beneficiare sau a bu-
nului care îi aparţine";

„activităţi îndreptate spre o persoană/agent economic sau spre bu-


nurile ce îi aparţin, rezultatul lor fiind chiar modificarea condiţiei
persoanei sau bunurilor supuse respectivelor activităţi".

In 1989, P. Nicolaides aduce unele critici la adresa definiţiilor care


pun accent pe diferenţele dintre bunuri şi servicii, considerând că trebuie
mai degrabă să se găsească convergenţa dintre ele şi afirmând că există tot
mai multe incertitudini privind definiţia şi clasificarea lor.

definiţie plină de umor, dar totodată extrem de concisă, este formu-


lată de Sir Robert Giffen în discursul său la „Societatea regală de statistică":
„invizibilul este ceva care poate fi vândut şi cumpărat, dar nu îl poţi lăsa să-ţi
cadă pe picior".

Diversitatea opiniilor referitoare la conceptul de servicii este comple-


tată de părerile autorilor români.

Astfel, I. Mărculescu şi N. Nichita, având drept reper caracteristicile


serviciilor, au definit serviciile ca „activităţi din sfera producţiei materiale
sau nemateriale care, fie că preced procesul de creare a produsului finit, con-
tribuind la pregătirea, fie că sunt legate de produsele care au ieşit deja din
sfera producţiei sociale, fie că se concretizează în anumite efecte utile care
se răsfrâng direct asupra omului, societăţii în ansamblul său sau asupra natu-
rii, trăsătura generală a majorităţii lor constituind-o faptul că prestarea lor
coincide cu întrebuinţarea, consumarea lor, în timp şi spaţiu".

Intr-o lucrare de pionierat pentru ştiinţa economică românească, Marin


liăbeanu a realizat o retrospectivă a teoriei serviciilor de la origini până
m deceniul al optulea al secolului al XX-lea, cu referiri speciale la contribuţia
autorilor români. Potrivit concluziilor sale, teoria contemporană a servicii-
lor se caracterizează în special, prin eclectismul conceptelor, noţiunea de
„servicii" fiind neclară şi desemnând numeroase elemente, între care nu
există o coeziune logică şi funcţională. Astfel, serviciile sunt considerate:
„activităţi ce nu se materializează în produse, care nu dau naştere la produ-
se materiale; [...] activităţi ce se produc şi se consumă în acelaşi timp, fară
a putea fi separate de persoana care le efectuează; activităţi ce nu creează
noi valori de întrebuinţare, dar care par în directă legătură cu valorile de
întrebuinţare existente, pe care le fac consumabile; activităţi ce nu produc
valoare sau marfa vandabilă; activităţi imateriale rezultate prin activitatea
factorilor de producţie care, deopotrivă, participă la crearea valorii şi a ve-
nitului net; activităţi şi produse ce nu se creează în serii mari şi nu se pot
depozita; un sistem de activităţi ce cuprinde unele domenii ale producţiei
materiale şi sfera producţiei imateriale; [...] activităţi ce nu sunt nici indus-
trie şi nici agricultură; [...] efectul util al valorii de întrebuinţare, fie a măr-
fii, fie a muncii; muncă neproductivă indiferent dacă se materializează sau
nu în bunuri durabile etc." 6

într-o altă accepţiune, sintetizând punctele de vedere întâlnite până la


acea vreme în literatura de specialitate, Coralia Angelescu, D. Jula şi
I. Cetină apreciază că „serviciile sunt activităţi care satisfac anumite necesi-
tăţi sociale sau individuale, fară a se concretiza în produse de sine stătătoare".

Un punct de vedere, considerat într-o anumită măsură mai „speciali-


zat", aparţine autoarelor Rodica Minciu şi R. Zading care afirmă că „opera-
ţiunile cu anumit grad de servicizare constituie întreaga activitate
economică, cele sub un anumit grad fiind denumite în continuare activităţi
de producţie propriu-zise, iar celelalte fiind cunoscute sub denumirea de
servicii propriu-zise".

în încercarea de a sintetiza experienţa teoretică şi practică privind serviciile


şi delimitarea lor de bunurile materiale, se remarcă definiţia conform căreia
„serviciile reprezintă o activitate umană, cu un conţinut specializat, având ca
rezultat efecte utile, materiale şi intangibile destinate satisfacerii unei nevoi
sociale. Totodată, serviciile sunt activităţi de sine stătătoare, autonomizate în
procesul adâncirii diviziunii sociale a muncii şi sunt organizate distinct într-un
sector denumit şi sector terţiar".

Aşa cum se poate observa din toate definiţiile prezentate anterior,


elementele întâlnite cel mai des sunt cele care deosebesc serviciile de bunu-
rile materiale, însă nu trebuie neglijate acele aspecte care particularizează în
detaliu această categorie economică. Ne referim aici la cele mai importante
caracteristici ale serviciilor despre care se poate spune că se bucură de o
relativă unanimitate de păreri în literatura de specialitate50, şi anume:

1. Intangibilitatea sau nematerialitatea este caracteristica esenţială a


serviciilor şi constă în faptul că ele nu pot fi descrise cu ajutorul parametri-
lor fizici, estetici şi organoleptici, ca în cazul bunurilor materiale, deci nu
pot fi văzute, simţite, atinse, auzite sau încercate înainte de a fi cumpărate şi
consumate, aspectele concrete oferindu-ne doar denumirea, preţul, comuni-
caţiile şi ambianţa. Serviciilor pot fi considerate bunuri abstracte care pot fi
prezentate cantitativ şi calitativ în mod indirect.

Implicaţiile pe care le are această caracteristică sunt prezentate în fig. 1.1.

INTANGIBILITATEA SERVICIILOR

Consumatorii

1. Au dificultăţi în evaluarea serviciilor concurente

2. Sesizează că se confruntă cu un risc

3. Acordă o importanţă deosebită surselor de


informare
4. Foloseşte preţul ca reper pentru definirea
calităţii
Reacţia managerială a producătorilor
l. Tind să reducă complexitatea serviciilor oferite

>■ • Pun accent pe reperele tangibile ale mijloacelor


de producere a serviciilor
i Dezvoltă comunicarea directă cu consumatorii

î.
4. Se preocupă de diferenţierea calităţii serviciilor

Fig. 1.1. Consecinţele intangibilităţii serviciilor.

2. Inseparabilitatea sau raţionalitatea presupune faptul că serviciul


este un rezultat al unei co-producţii, în sensul că prestatorul şi consumatorul
se află în contact direct de-a lungul procesului de prestare. Este bine cunos-
cut faptul că pentru bunurile materiale, procesele de producţie şi consum
sunt separate în timp şi spaţiu. Nu acelaşi lucru se poate spune despre servi-
cii, al căror consum nu poate fi detaşat de persoanele care le prestează şi
mijloacele de prestare. în aceste condiţii este necesară o adaptare continuă la
contactele numeroase şi variate, fiecare client având propria personalitate, o
bună cunoaştere a nevoilor pieţei şi o riguroasă delimitare a sferelor de acţi-
une, acelaşi producător neputându-şi oferi simultan serviciile pe mai multe
pieţe. Prezentă în toate cazurile, această caracteristică are intensităţi diferite
după categoria de serviciu oferit (de exemplu: serviciile bancare, de televi-
ziune, serviciile informaţionale, de telecomunicaţii, educaţionale, medicale
etc.). Reacţiile specifice, create de către inseparabilitatea serviciilor asupra
prestatorilor şi consumatorilor este prezentată în fig. 1.2.

RELATIONALITATEA SERVICIILOR
Consumatorii

1. Conştientizează rolul lor de co-producători

2. Devin uneori şi co-consumatori pentru acelaşi serviciu alături de


alţi consumatori
3. Dezvoltă o reacţie de dependenţă faţă de anumiţi producători

Reacţia managerială a producătorilor

1. Depun eforturi pentru a decala consumul faţă de producţie

2. Controlează calitatea relaţionalităţii

3. Ameliorează sistemul de livrare pentru a-şi micşora dependenţa


faţă de
Fig. 1.2. Implicaţii ale relaţionalităţii serviciilor.

Eterogenitatea sau variabilitatea este caracteristica ce atestă faptul


că serviciile nu pot fi repetate în mod identic, depinzând într-o mare măsură
de specificul prestatorului, modul de implicare şi participare a utilizatorului,
condiţiile de mediu specifice etc. Deci putem spune că serviciile diferă de la
un ciclul de prestare la altul, au o calitate diferită, ceea ce le face eterogene,
standardizarea lor fiind un proces aproape imposibil. Impactul pe care îl are
această caracteristică asupra serviciilor poate fi mai mic dacă se recurge la
aşa-zisa „personalizare a serviciilor", aspect neglijat de cele mai multe
firme prestatoare de servicii, cert în detrimentul lor. Obţinerea unor servicii
standard sau „de marcă" se poate realiza doar dacă ne referim la notorietatea
şi reputaţia prestatorului sau a mijloacelor ce stau la baza realizării acestor
servicii.
Perisabilitatea reprezintă capacitatea serviciilor de a nu fi stocate şi
de a fi utilizate în perioadele când acestea sunt necesare. Exemple în acest
sens sunt foarte multe. Amintim aici la serviciile de transport aerian care nu
pot fi realizate decât în limita locurilor ocupate; cele rămase libere nu pot fi
stocate şi utilizate într-o altă zi cu o cursă ulterioară. La fel şi în cazul came-
relor de la un hotel rămase libere, a locurilor dintr-o sală de teatru necom-
pletate, care neputând fi stocate, nu mai pot fi vândute, reprezentând în acest
sens o pierdere, drept pentru care se impune realizarea unei cât mai bune
sincronizări a cererii cu oferta.

Nondurabilitatea sau imposibilitatea aproprierii este o caracteris-


tică ce decurge din intangibilitatea şi perisabilitatea serviciilor şi se referă la
faptul că acestea nu se pot afla în proprietatea vânzătorului atunci când are
loc tranzacţia comercială şi de asemenea nici cumpărătorul nu obţine drept
de proprietate asupra acestora după achiziţionare. Deci, un serviciu oferă
consumatorului un avantaj sau o satisfacţie Iară a avea drept rezultat transfe-
rul proprietăţii asupra unui lucru (de exemplu: un spectator beneficiază de
serviciile unei săli de spectacol fară a avea loc şi un transfer de proprietate).
Din această cauză, se impune o atenţie sporită din partea prestatorului de
servicii, în vederea fidelizării clienţilor prin metode care să lase impresia
creării unui drept de proprietate.

Preţul serviciului este un preţ al cererii, o trăsătură care pune în


l u m i n ă posibilitatea unui client de a beneficia de un serviciu în două feluri,

şi anume: „a-şi face singur serviciu" sau „al cumpăra". Dacfl clientul consi-
deră că este mai bine să cumpere acest serviciu, are în vedere o scară de
valori şi utilităţi care corespunde unei scări de preţuri.

Luate în ansamblul lor, aceste caracteristici demonstrează cât de com-


plexă şi, totodată, cât de importantă este activitatea din domeniul serviciilor.
In contextul acesta, serviciul ar putea fi definit ca intangibil, nu poate fi sto-
cat, este produs numai când prestatorul şi consumatorul sunt în contact di-
rect şi nu are drept de proprietate, iar preţul său este unul al cererii.

1.2. Societatea cunoaşterii,


noua economie şi serviciile
în zilele noastre, informaţia devine o resursă esenţială în dezvoltarea
societăţilor moderne, evoluate în plan politic, economic şi social. Dinamis-
mul şi complexitatea noului tip de societate, care antrenează o creştere con-
tinuă a volumului şi diversităţii informaţiilor prelucrate şi care utilizează pe
scară largă tehnologiile informaţiei şi comunicaţiilor (TIC), au condus la
conceptul de societate informaţională.

1 . 2 . 1 . Impactul societăţii cunoaşterii

şi al noii economii asupra serviciilor

Societatea informaţională reprezintă o nouă etapă a civilizaţiei umane,


un nou mod de viaţă, calitativ superior, care implică folosirea intensivă a
informaţiei în toate sferele activităţii şi existenţei umane, cu un impact eco-
nomic şi social semnificativ. Societatea informaţională permite accesul larg
la informaţie al membrilor săi, un nou mod de lucru şi de cunoaştere, ampli-
fică posibilitatea globalizării economice şi creşterea coeziunii sociale.

Suportul tehnologic al noii societăţi se bazează pe trei sectoare, din ce


în ce mai convergente: tehnologia informaţiei, tehnologia comunicaţiilor,
producţia de conţinut (informaţional) multimedia.

Aceste tehnologii, bazate pe dezvoltarea electronicii, au permis apari-


ţia unor noi servicii şi aplicaţii telematice multimedia, care combină sunetul,
imaginea şi textul şi utilizează toate mijloacele de comunicaţie (telefon, fax,
televiziune şi calculatoare). Dezvoltarea acestor noi mijloace de comunicare
reprezintă un factor important de creştere a competitivităţii agenţilor eco-
nomici, deschizând noi perspective pentru o mai bună organizare a muncii şi
crearea de noi locuri de muncă. Totodată, se deschid noi perspective privind
modernizarea serviciilor publice, a asistenţei medicale, a managementului
mediului şi a unor noi căi de comunicare între instituţiile administraţiei pu-
blice şi cetăţeni. Accesul larg la educaţie şi cultură - pentru toate categoriile
sociale, indiferent de vârstă sau de localizarea geografică - poate fi, de ase-
menea, realizat cu ajutorul noilor tehnologii.
Utilizarea largă a tehnologiilor informaţiei şi comunicaţiilor şi progre-
sul către Societatea Informaţională asigură creşterea economică în condiţii
de protecţie sporită a mediului, accelerând reducerea consumului fizic în
favoarea valorificării informaţiei şi a cunoaşterii, deplasarea centrului de
greutate de la investiţii în mijloacele fixe la investiţii în capitalul uman. în
acest mod, Societatea Informaţională integrează şi obiectivele dezvoltării
durabile, bazată pe dreptate socială şi egalitatea şanselor, libertate, diversitate
culturală şi dezvoltare inovativă, protecţie ecologică, restructurarea indus-
triei şi a mediului de afaceri. Cu ajutorul noilor tehnologii digitale, accesul,
stocarea şi transmiterea informaţiei devin din ce în ce mai facile. Dispunând
de informaţia digitală, aceasta poate fi transformată în noi valori economice
şi sociale, creând imense oportunităţi pentru dezvoltarea de noi produse şi
servicii. în aceste condiţii, informaţia este considerată ca fiind resursa-cheie
pentru economia digitală.

Pentru prima dată, denumirea de „Noua Economie4' o găsim în publi-


caţia „Business WeeK", în 1996, corespunzând unei realităţi complexe ma-
nifestate de câţiva ani deja în economiile cele mai avansate. Chiar dacă,
până în prezent nu s-a adoptat nici o definiţie precisă, literatura numeroasă,
apărută în ultima perioadă, a permis acceptarea pe scara largă a faptului că
„Noua Economie" se referă la produse permanent îmbunătăţite, comerciali-
zate de agenţi inovativi care exploatează primii nişele nou deschise sau create de
ci înşişi pe pieţele aflate în proces de globalizare. Politicile active ale „Noii
l lconomii" sunt centrate pe stimulente oferite creării şi transmiterii de cu-
noştinţe, ca şi unui management creativ al proprietăţii intelectuale, cu intan-
gibilele văzute ca bunuri economice, deşi cu anumite caracteristicii
distinctive.

Fiecare societate a avut economia sa, şi aceasta era o noua economie


in raport cu cea aparţinând vechii societăţi. Se mai are în vedere că şi pro-
gresele din ştiinţa economică au fost generatoare de schimbări atât de am-
ple, încât, după un anumit moment, s-a vorbit de o nouă economie ceea ce,
in realitate, înseamnă o nouă etapă, o altă explicaţie dată de ştiinţa economi-
ca, de teorie pentru economia faptică. De exemplu, s-a trecut de la economia
clasică, la cea neoclasică, şi apoi la noua economie. în acelaşi sens, amin-
tim că în ultimele două-trei decenii a început să se vorbească despre noua
şcoală de la Cambridge, ce a fondat „noua economie". Un grup de econo-
mişti renumit - J. Robinson, P. Sraffa, L. Pasinetti ş.a. -. care au luctat un
timp la Universitatea Cambridge, au fost în vizită acolo sau, pur şi simplu,
în cercetările lor au ajuns la aceleaşi concluzii, constituie nucleul dur al
acestei „noi economii". Premeditat sau spontan, aceştia au studiat în ce mă-
sură explicaţiile neo-clasice şi clasice din ştiinţa economică mai rămân rele-
vante şi au concordanţă cu realitatea de astăzi. Evident, ei au dat şi multe
explicaţii noi sau au formulat concluzii, adesea categorice, care, în ansam-
blul lor, au fost etichetate „noua economie".

Sintagma „noua economie" trebuie considerată temporară, şi, de ase-


menea, trebuie să acceptăm dubla sa relevanţă: „Sintagma unei noi realităţi
economice care a început să se constituie în cele mai dezvoltate ţări dar care,
în principiu, poate fi accesibilă şi altora" sau o „treaptă nouă în progresul
teoriei economice".

„Noua economie" se referă în special la transformările actuale ale ac-


tivităţilor economice ca rezultat al utilizării tehnologiilor digitale, care asi-
gură accesul, prelucrarea şi stocarea informaţiei într-o manieră mai ieftină şi
mai facilă. „Noua economie" este caracterizată de intensificarea înglobării
cunoaşterii în noile produse şi servicii, creşterea importanţei învăţării şi a
inovării, a globalizării şi a dezvoltării durabile. Volumul enorm al informaţi-
ilor schimbă modul de funcţionare a pieţelor, făcând posibile restructurarea
întreprinderilor şi apariţia de noi oportunităţi pentru crearea de valoare prin
exploatarea informaţiilor disponibile.

Guvernul şi instituţiile sale au rolul de a stimula, conduce şi controla


procesul de tranziţie către Societatea Informaţională, prin programe de acţi-
une concrete şi prin iniţierea unui nou cadru de reglementări specifice. In
acest scop, trebuie luate în considerare atât priorităţile naţionale de dezvolta-
re pe termen mediu-lung, cât şi obiectivele de aderare la structurile euro-
atlantice. Programul de acţiune al Uniunii Europene „eEurope - o societate
informaţională pentru toţi" constituie un important cadru de orientare.
Prin noile standarde şi reglementări care vor fi elaborate - cu susţinerea şi
avizul mediului de afaceri şi al societăţii civile - trebuie stimulată, pe de o
parte, dezvoltarea noilor servicii specifice Societăţii Informaţionale (comerţ
şi tranzacţii electronice, informatizarea serviciilor publice, accesul cetăţea-
nului şi agenţilor economici la informaţia publică etc.), iar pe de altă parte,
asigurate regulile etice de a munci şi trăi într-un nou tip de societate (protec-
ţia vieţii private şi a datelor personale, confidenţialitatea tranzacţiilor, pro-
tecţia consumatorului etc.).

Societatea informaţională sau societatea cunoaşterii, precum şi noua


economie au apărut într-un context istoric comun care se caracterizează prin
câteva aspecte majore:

Omenirea constituie astăzi rezultatul evoluţiei în decursul căreia s-

au acumulat reziduurile de lungă durată ale tuturor modelelor de existenţă


pe care le-a parcurs, şi care, luate împreună, formează o barieră în calea

progresului căutat, aşteptat şi meritat de generaţiile actuale. învingerea aces-


teia este de neconceput fară progresul rapid şi profund al cunoaşterii şi al
promovării sale în societate, dar mai ales în economie.

„Populaţia s-a înmulţit încât, după aprecieri realiste, a depăşit gradul


de suştenabilitate al ecosistemului natural. Acum sunt 6 miliarde de locui-
tori, dar ONU estimează ca vor fi 11 miliarde în 2050 şi se consideră că acei
27 de oameni care se nasc la fiecare 10 secunde numai „cu puţin noroc vor
avea hrană suficientă, apa potabilă şi locuinţe decente", aprecia W. L. Allen
în 1998.

Oamenii au evoluat, chiar şi după ce au ajuns la cunoştinţele ne-


cesare, ca şi când nu ar fi ştiut că trăiesc într-un cerc închis (cel puţin
până la cucerirea cosmosului), depăşind capacitatea de autoregenerare a
planetei. Asistăm la o risipă enormă de resurse utilizate în scopuri mili-
tare, ce depăşesc cu mult exigenţele apărării şi ameninţă însăşi existenţa
vieţii pe Pământ, la care se adaugă cele specifice societăţii de consum,
tehnicile şi tehnologiile mai eficiente şi disponibile ce ar trebui aplicate
.şi generalizate.

Aşadar, noua economie proprie SI-SC trebuie să se bazeze pe mijloace


proprii - noi sau vechi, dar la un alt stadiu al cunoaşterii. Mijloacele - noile
tehnici şi tehnologii - ţin în mod direct de informatizare şi cunoaştere şi vor
da, fară îndoială, o nouă configuraţie şi economiei.

Ştiinţa economică şi ingineriile de toate genurile vor trebui să funda-


menteze noua economie, având în vedere că:

existenţa naturii fară om, dar şi cu el, cel puţin din ceea ce se ştie
azi, nu a determinat situaţii de criză de genul celor la care ne-am re-
ferit;

desprinderea omului de natură şi acţiunile sale au alterat ceea ce


exista şi omul nu a ştiut, nu a putut şi nici nu şi-a pus problema să
întreţină sau să înlocuiască acţiunea de refacere şi purificare realiza-
tă de natură fară nici un cost;

preluarea modelelor vii de funcţionare din natură implică să nu se


producă efecte negative, iar dacă acestea au loc, să fie anihilate fară
a genera altele;

trebuie să se conceapă întreaga existenţă umană în condiţii proprii


circuitelor economice închise, din care resursele să se recupereze fară
pierderi, iar deşeurile şi resturile de diferite feluri să-şi găsească uti-
litate;

să se apeleze la noi resurse doar pentru completarea necesarului la


nivelul unor circuite normale;

să se renunţe la misiunea „civilizatoare" a omului asupra naturii şi


să se acţioneze în ideea că omul şi omenirea trebuie să accepte

schimbările de comportament necesare încadrării existenţei sale în

parametrii potenţiali reali ai planetei, nu în cei ideali sau presupuşi


existenţi;

este necesar să se asigure o coerenţă a acţiunii oamenilor la nivel


planetar, pentru a stopa creşterea efectelor negative şi apoi descreş-
terea lor.
Desigur, noua economie presupune dezvoltarea (creşterea) durabilă, dar
induce o altă abordare a însăşi dezvoltării durabile decât s-a făcut până acum.

Principiile după care trebuie să se ghideze noua economie pot fi sinte-


tizate astfel:

principiul existentei umane în cerc închis (până la cucerirea spaţiu-


lui extraterestru);

principiul reintegrării omului în natură;

primum non nocere (în primul rând să nu dăunezi în relaţia cu me-


diul);

păstrarea şi creşterea biomasei, biodiversităţii şi bioproduc-


tivităţii;

asigurarea permanentă a resurselor;

principiul eficienţei economice, sociale şi ecologice;

existenţa societală este interactivă cu mediul ambiant;

trecerea de la creşterea demografică discreţionară la cea bazată pe


responsabilitatea conştientă a cuplului bărbat-femeie şi pe implica-
rea adecvată a societăţii;

principiul echităţii sociale;

responsabilizarea guvernelor pentru modul în care, prin politicile


promovate, gestionează şi sporesc resursele pentru a asigura şi
viitorul noilor generaţii;

Majoritatea cercetătorilor din domeniu consideră că progresele fară


precedent din domeniul tehnologiilor informatice şi comunicaţiilor stau la
baza apariţiei de noi servicii55 pe lângă faptul că susţin puternic serviciile
existente deja.

In acest context, cele trei categorii principale de servicii56 se referă la:


Serviciile din domeniul informaticii, considerate ca fiind acele ser-
vicii legate de computere, alcătuite din prelucrarea datelor şi software, ser-
vicii de întreţinere, servicii de consultanţă şi inginerie informatică
(conceperea şi instalarea de sisteme), servicii tehnice specializate (servicii
de securitate a informaţiilor). 70% din serviciile informatice este reprezentat
de software, iar serviciile cele mai dinamice din cadrul software-ului sunt
considerate de către specialişti cele legate de software-ul standard pentru
calculatoarele de uz personal, destinate satisfacerii unor nevoi similare ale
unor categorii mai largi de beneficiari.

Serviciile de informaţii furnizate pe căi electronice se referă la con-


sultarea bazelor de date şi pot fi definite ca fiind ansamblul serviciilor de
afaceri, care se adresează agenţilor economici din domeniu financiar, mar-
keting, consultanţă, juridic etc. Se apreciază că serviciile de informaţii cu o
dezvoltare extrem de amplă sunt cele financiare.

Serviciile de telecomunicaţii au un rol ridicat, în special în facilita-


rea tranzacţiilor cu bunuri şi servicii. Dispozitivele tehnice, ce stau la baza
prestării acestor categorii de servicii, permit beneficiarului accesul la comu-
nicaţiile mobile, accesul la reţelele de deschidere, de transmisie, de recepţie,
echipamentul radio, echipamentele şi accesoriile, a datelor numerice, texte,
sunete, imagini, mesageria electronică, videotextul, teletextul precum şi
mtreaga serie de tele (telebanking, teleshopping, teledetecţie, teleconferinţă etc.).

Impactul pe care îl prezintă dezvoltarea acestor noi tehnici şi tehno-


logii, specifice societăţii informaţionale asupra serviciilor, se referă, în
primul rând, la posibilitatea automatizării sau informatizării diferitelor
etape din procesul de prestare, păstrând totuşi contactul cu beneficiarul
insă graţie unor reţele şi echipamente aferente. Această utilizare a tehnici-
lor şi tehnologiilor în servicii are drept obiectiv obţinerea unei productivi-
tăţi mai mari şi un anumit grad al standardizării în acest domeniu extrem
de eterogen. Or, este bine cunoscut faptul că prin standardizarea servici-
ilor, proces dorit de multă vreme, se urmăreşte simplificarea raporturilor
dintre prestator şi consumator.

De asemenea, dezvoltarea pennanentă a acestor noi tehnologii conduc


la adaptarea serviciilor la nevoile reale, specifice clienţilor, ceea ce necesită
precizarea şi individualizarea nevoilor specifice unui anumit segment al
populaţiei. Aceste servicii, a căror productivitate depinde de modalitatea de
aplicare a noilor tehnologii de către agenţii prestatori, sunt denumite în lite-
ratura de specialitate servicii adaptate cerinţelor clienţilor.

Cu toate că avantajele aplicării noilor tehnici şi tehnologii, din dome-


niile menţionate mai sus, în servicii, sunt extrem de numeroase, apar şi une-
le limite, şi anume: necunoaşterea modului de utilizare şi exploatare
eficientă a echipamentelor de către manageri sau utilizatori, iar echipamen-
tele sunt uşor limitate din punct de vedere a fiabilităţii.

Apariţia societăţii informaţionale şi a noii economii are multiple influ-


enţe asupra dezvoltării serviciilor, influenţe care pot fi redate de următoarele
aspecte regăsite în domeniile de servicii cele mai sensibile la această schim-
bare profundă:

Accelerarea comerţului electronic. Comerţul electronic se dezvoltă


continuu în ţările UE şi la scară mondială, în special, ca mijloc comercial
între agenţii economici (business to business). In ţările candidate, precum
România, transformarea economică, creşterea investiţiilor străine, dezvolta-
rea rapidă a pieţelor orientate către Europa, precum şi puternicele intercone-
xiuni cu companiile din UE oferă oportunităţi de modernizare şi avansare
rapidă în special în domeniul tranzacţiilor economice. Ca urmare, este pre-
vizibil un impact puternic asupra modelului de organizare a industriei şi a
serviciilor, ca şi asupra modelelor de afaceri la nivelul societăţilor. Sectorul
business-to-consnmer a avut o oarecare evoluţie în România, însă, din cauza
venitului mediu pe familie, slabei penetrări a internetului la domiciliu, lipsei
de încredere a consumatorilor etc., este încă slab dezvoltat. Dezvoltarea in-
frastructurii şi a asigurării accesului la mijloacele de comunicaţie la preţuri
acceptabile, cât şi politicile de susţinere a IMM pot duce la o dezvoltare
rapidă şi la creşterea semnificativă a cererii. Sistemele de plată securizate, o
mai bună logistică de distribuţie, aplicarea semnăturii electronice, creşterea
încrederii agenţilor economici şi a consumatorilor în acest nou tip de comerţ
sunt condiţii necesare pentru accelerarea comerţului electronic.
Guvernare electronică, acces electronic la serviciile publice. Uti-
lizarea noilor tehnologii ale informaţiei şi comunicaţiilor poate aduce admi-
nistraţia publică mai aproape de cetăţeni şi de mediul de afaceri, în special

prin intermediul Internetului. In aceste condiţii, administraţia publică poate


avea o contribuţie majoră la accelerarea tranziţiei către o economie bazată
pe cunoaştere, prin stimularea accesului şi folosirii serviciilor guvernamen-
tale on-line. Mai mult decât atât, contribuind la transformarea organizaţională a
sectorului public, guvernarea electronică poate îmbunătăţi serviciile publice,
facându-le mai rapide şi mai accesibile. Mediile de afaceri pot beneficia, de
asemenea, de diminuarea obligaţiilor administrative, aceasta contribuind la
eficientizarea creşterii economice. De asemenea, o administraţie transparentă
şi interactivă poate stimula participarea cetăţenilor la exerciţiul democratic.

Servicii medicale bazate pe TIC. Folosirea corespunzătoare a teh-


nologiilor on-line, în vederea creşterii disponibilităţii informaţiilor de calita-
te despre sănătate printre cetăţeni poate duce la creşterea ponderii medicinii
preventive, reducând substanţial, pe termen lung, costurile sociale şi admi-
nistrative ale diagnosticării şi tratamentului. Mai mult, o schimbare către
medicina preventivă necesită ca atât publicul, cât şi profesioniştii din dome-
niu să aibă acces la informaţii medicale de calitate, uşor disponibile prin
Internet. Prin urmare, principalele criterii de calitate pentru dezvoltarea site-
urilor web naţionale vor trebui adaptate pentru noi implementări de site-uri
cu informaţie medicală. Colaborarea şi schimbul informaţiilor privind poli-
tica şi strategia medicală, indicatorii de sănătate, condiţiile serviciilor medi-
cale, la nivel profesional, este foarte bine apreciată, putând contribui la
dezvoltarea unui sistem coerent.

Stimularea creării şi diseminării informaţiilor şi cunoştinţelor


cu mijloace electronice. Pentru România, preluarea noilor tehnologii IT, în
mediile şi instituţiile culturale (biblioteci, muzee, arhive de patrimoniu cul-
tural), în vederea creării de conţinut nou, transpunerea în format electronic a
informaţiei şi a materialelor culturale, asigurarea unui acces larg, de masă, şi
dezvoltarea noilor servicii vor fi de o importanţă socio-politică vitală. Mai
mult, disponibilitatea serviciilor de informare de înaltă calitate, oferite de
operatorii publici şi privaţi, vor permite tuturor cetăţenilor să fie bine infor-
maţi despre oportunităţile de piaţă, despre dezvoltările culturale locale, naţi-
onale sau europene, sau despre evenimentele artistice.

România va răspunde acestei provocări prin: îmbunătăţirea şi extinde-


rea accesului la informaţiile din sectorul public; creşterea producţiei de con-
ţinut într-un mediu multicultural; creşterea dinamicii pieţei de conţinut
digital, cu respectarea reglementărilor privind protecţia dreptului de autor.

Sisteme inteligente de transport. Sistemul inteligent de transport


începe să fie recunoscut ca o nouă opţiune pentru operarea şi managementul
reţelelor de transport. Acestea se află la intersecţia a două puternice curente
• Ic schimbare: transformarea radicală a sistemului economic sau alternativa
construirii de noi infrastructuri pentru preluarea cererii de trafic. Implemen-
tarea sistemului inteligent de transport şi a serviciilor pentru toate tipurile de
transport va contribui în mod semnificativ la îmbunătăţirea eficienţei şi si-
guranţei traficului, ca şi a protecţiei mediului înconjurător. România admite
faptul că sistemele inteligente de transport pot fi luate în considerare numai
alături de modernizarea infrastructurilor existente sau de crearea unei noi
infrastructuri, dar nu ca o etapă separată. Dezvoltarea unor planuri şi strate-
gii naţionale realiste, pe termen lung, pentru implementarea serviciilor inte-
ligente de transport va fi avută în vedere de actuala strategie.

6. Controlul mediului înconjurător (Mediul înconjurător on-line).


Una dintre cele mai importante acţiuni pe plan mondial o reprezintă protec-
ţia mediului înconjurător. Standardele scăzute privind obligaţiile anterioare,
precum şi absenţa protecţiei mediului înconjurător vor necesita strategii
ferme pe termen lung. Pe de altă parte, integrarea ţării noastre în UE presu-
pune implementarea şi respectarea legislaţiei UE privind protecţia mediului
înconjurător.

în România, se impune cu precădere dezvoltarea serviciilor specifice


societăţii informaţionale şi ne referim aici la următoarele aspecte: creşterea
economică durabilă (incluzând şi reconstrucţia şi modernizarea infrastructu-
rilor inclusiv de comunicaţii, desfiinţarea monopolurilor, creşterea colaboră-
rii economice internaţionale şi atragerea de capital străin); îmbunătăţirea
administrării finanţelor publice, dezvoltarea capacităţii administrative şi de
gestiune şi control a impozitelor şi taxelor pentru persoane fizice şi juridice;
îmbunătăţirea eficienţei şi transparenţei operaţiunilor vamale; îmbunătăţirea
mediului de afaceri şi dezvoltarea competiţiei de piaţă (incluzând şi integra-
rea Registrului Comerţului cu cel Fiscal, continuarea integrării sistemelor de
identificare a comercianţilor, cum ar fi cele pentru import-export, protecţia
muncii, fiscal-comercial, introducerea sistemului de contabilitate armonizat
cu Directivele UE şi standardele internaţionale); restructurarea şi moderni-
zarea industriei (incluzând şi dezvoltarea industriei de echipamente şi de
programe specifice TIC, dezvoltarea de parcuri industriale); dezvoltarea
activităţii de cercetare ştiinţifică şi dezvoltare tehnologică (incluzând şi sti-
mularea cercetării de firmă, în special în domeniile high-tech, dezvoltarea
tehnologiilor autohtone prin transferarea gratuită a unor rezultate din pro-
gramele naţionale de C&D către agenţi economici, dezvoltarea de centre de
transfer tehnologic şi parcuri tehnologice); promovarea activităţilor de co-
merţ exterior, dezvoltarea comerţului electronic, diseminarea de informaţii
comerciale şi instruirea managerilor cu mijloace electronice; dezvoltarea
pachetelor de produse şi servicii turistice, prin utilizarea mijloacelor TIC;
stimularea cooperaţiei (inclusiv prin sprijinul acordat în utilizarea TI şi
transferul de tehnologie prin înfiinţarea unei reţelei naţionale de centre de
consultanţă); dezvoltarea pieţei muncii (inclusiv prin dezvoltarea capacităţii
ANOFP de a implementa servicii pentru realizarea de măsuri active în vede-
rea creşterii gradului de ocupare şi de monitorizare a acestor măsuri), infor-
matizarea sistemului de asistenţă socială la nivel naţional, adaptarea aplica-
ţiilor informatice la nivel naţional în corelaţie cu reforma sistemului de pen-
sii; perfecţionarea sistemului de ocrotire a sănătăţii şi protecţia copilului
prin utilizarea mijloacelor TIC; politica agrară şi dezvoltarea rurală (inclu-
zând şi urgentarea realizării cadastrului agricol); reforma administraţiei
publice centrale şi locale, susţinută prin programe de utilizare pe scară largă
a TIC atât pentru perfecţionarea fluxurilor de documente şi a activităţilor
acestor instituţii, cât şi a mai bunei comunicări cu cetăţenii şi mediul de afa-
ceri (vezi recentul Program „e-administraţie" aprobat de Guvern).

Politicile guvernamentale acordă, de asemenea, prioritate asigurării


calităţii educaţiei şi calificării profesionale, incluzând acţiuni speciale pen-
tru dotarea instituţiilor de învăţământ cu mijloace TI şi creşterea numărului
celor conectaţi la Internet.
1.2.2. Factorul intelectual în activitatea umană
contemporană. Cunoaşterea, informaţia
şi serviciile intelectuale

Aliniindu-ne la noile tendinţe, de recunoaştere a apariţiei şi existenţa


„noii economii", care guvernează începutul mileniului al III-lea, putem
alirma că la baza activităţii umane contemporane şi implicit a dezvoltării
ncluale stau informaţia, cunoaşterea, o puternică reţea informatică şi o struc-
tură profesională adecvată în cadrul căreia serviciile intelectuale deţin un loc
extrem de important.

Faptul că serviciile intelect-intensive37 au efecte puternice în unele econo-


mii şi în dezvoltarea lor este foarte adevărat, dacă ne referim la econo-
mia japoneză, unde cercetarea şi structurarea învăţământului stau la
loc de cinste", drept pentru care, în perioada imediat anterioară, perso-
nalul calificat şi înalt calificat deţineau o pondere foarte mare, mult
uperioară celei din SUA sau Germania. în Europa, trebuie să remarcăm
Iaptul că serviciile clasice au ponderi relativ constante, serviciile intelec-
uiale nedetaşându-se în mod individual, ci în contextul creşterii totale a serviciilor
iii general.

Se evidenţiază, în unele abordări, proprii acestei perioade, că factorii


«Ic producţie tradiţionali au fost detronaţi de doi factorii diferiţi, şi anume:
t a r t o r u l material, care cuprinde părţile tangibile ale capitalului şi aspectele
pur energetice ale factorului uman;

- factorul intelectual cuprins în inovare, informaţie, cunoaştere, şti-


inţă, spirit întreprinzător.
Se pune însă problema unde poate fi inclus factorul intelectual, adică
în cadrul căruia dintre factorii clasici: munca sau capital? Concluzia la care
s-a ajuns, vis-ă-vis de acest aspect, este că factorul uman se regăseşte dacă
nu în proporţii egale, în proporţii foarte apropiate atât în cadrul capitalului,
dar mai ales a factorului muncă.

în cazul serviciilor intelectuale, bazate exclusiv pe factorul intelectual,


s-a ajuns la concluzia că productivitatea marginală poate fi înţeleasă „în sens
potenţator, adică mai mult decât cumulativ, cu luarea în considerare a efec-
telor de sinergie şi multiplicatoare: un cercetător în plus poate însemna o
creştere a productivităţii echipei de cercetare mai mare decât cea adusă în
urma cooperării precedentului cercetător, întrucât completarea «materiei
cenuşii» a grupului respectiv cu cunoştinţe din încă o specializare măreşte
potenţialul de cercetare a ansamblului mai mult decât cumulativ [...]. Creş-
terile calitative sunt specifice serviciilor cele mai intelectual-intensive atât
sub aspectul efectelor lor, cât şi prin însăşi natura procesului lor."58

Astfel, în comparaţie cu oricare alt factor material, care prezintă o


utilitate marginală descrescătoare, factorul intelectual, mai precis resursa
imaterială a intelectului-ştiinţă39, capătă în activitatea umană contemporană
o utilitate marginală crescătoare. Acest fapt poate fî sintetizat prin aceea că
o creştere cantitativă a factorului intelectual duce inevitabil la efecte eco-
nomice sau umane mai mari, dat fiind faptul că reprezintă şi o sporire cali-
tativă. Deci, o anumită cantitate de ştiinţă duce la un progres concret în
domeniul cercetării, a intelectului, chiar şi numai potenţial, dar nu acelaşi
lucru se petrece în cadrul unui spor de materie care nu este altceva decât o
cantitate. Cu aceste considerente, putem spune că este greu de crezut că se
va ajunge la un anumit prag al cunoaşterii peste care aceasta îşi pierde efi-
cienţa, ci din contră nevoia de ştiinţă, de intelectual apare direct proporţio-
nal cu nivelul de cunoaştere.

în ţările dezvoltate, factorul intelectual are un rol economic deosebit,


dat fiind faptul că economia actuală are nevoie de forţă de muncă bine
pregătită, adaptată la noile cerinţe ale societăţii umane contemporane. Astfel,
sectoarele aflate într-o continuă dezvoltare şi domenii precum arta şi design-
ul, comunicaţiile şi tehnologiile informaţionale, profesiunile din domeniul
cultural şi al divertismentului au toate nevoie acută de forţă de muncă înalt
calificată, educată. Cultura, educaţia îi pregătesc şi îi inspiră pe inventatorii

ce răspund preocupărilor şi intereselor unei populaţii aflată la un anumit


nivel intelectual. Educaţia însăşi devine esenţială pentru economie, contri-
buţia educaţiei la progresul ;conomic fiind subiectul cel mai dezbătut în
actuala perioadă.

Progresul economic şi tehnologic, dezvoltarea societăţilor moderne


sunt influenţate în mod hotărâtor de capitalul uman, de capacitatea de crea-
ţie, astăzi nu se mai poate pune la baza dezvoltării economice doar bogăţi-
ile naturale ale ţării sau industriile de tip tradiţional. Computerul, care a
revoluţionat lumea, a devenit o componentă omniprezentă a tuturor dome-
niilor de activitate. Nu se mai poate vorbi de dezvoltare, dacă nu se iau în
scamă noile motoare ale progresului civilizaţiei, deoarece apare necesitate
existenţei atât de autostrăzi pentru autoturisme, dar şi de „autostrăzi" pen-
tru informaţie, pentru circulaţia ideilor, a cunoştinţelor.

Civilizaţia noastră a intrat de aproape 2 decenii pe o nouă treaptă evolutivă,


cunoscută sub numele de „societatea informaţională", însă unii specialişti apreci-
ază că numele noii epoci în care intrăm nu indică exact esenţa acesteia. Se
apreciază că nu informaţia este elementul definitoriu al „societăţii informa-
ţionale", ci cunoaşterea [knowledge]. Deşi, zilnic, omenirea produce canti-
tăţi uriaşe de informaţie, sub forma colecţiilor de date din toate domeniile de
activitate, nu toate acestea reprezintă cunoaştere. Se apreciază de asemenea
că o informaţie dintr-o carte sau disponibilă pe internet, devine cunoaştere,
doar după ce este citită şi înţeleasă.

Se remarcă astfel faptul că ceea ce distinge cunoaşterea, în raport cu infor-


maţia, este factorul uman şi capacitatea acestuia de a-şi însuşi şi manipula con-
cepte abstracte, cu scopuri practice sau pur teoretice.

Societatea umană s-a bazat întotdeauna pe un set de relaţii esenţiale


între oameni, relaţii de natură politică, economică şi socială. însă, acest set
tic relaţii nu a fost niciodată unul imuabil, ci a fost mereu supus schimbării,
trecerii de la o formă specifică la alta. Astfel, societatea umană a evoluat de
la un set de relaţii bazate pe proprietatea comună, la unul bazat pe proprieta-
tea privată a unor lucruri tangibile, intrând în prezent într-o fază dominată
de proprietatea privată asupra lucrurilor intangibile - precum informaţia şi

mai ales cunoaşterea. In prezent, acest proces cuprinde întreg spectrul eco-
nomic, de la sectorul primar la cel terţiar.

Prezentarea, în continuare, a unor exemple din economia ţărilor dez-


voltate referitoare la servicii vine să arunce o lumină asupra fazei în care
societatea globală în care trăim se încadrează.
Sectorul serviciilor, care deţine cea mai importantă pondere în econo-
mia ţărilor dezvoltate este dominat de modele de afaceri bazate pe cunoaştere.
Cel mai evident exemplu este industria francizării, unde aproape orice servi-
ciu se poate preta la această formă de organizare bazată pe cunoaştere şi
acces la cunoaştere (pe baza unui acord de franciză): hotelurile, fast food-uri,
închirieri de maşini, renovare de case, servicii de sănătate, agenţii de turism,
cosmetice, saloane de coafură, servicii de securitate, educaţie, tabere
sportive, servicii legale etc.

Chiar şi în domeniul serviciilor publice (guvernare) se remarcă rolul


deosebit căpătat de cunoaştere prin introducerea unor tehnici noi de guver-
nare cunoscute sub numele de guvernare electronică (eGovernment). Aces-
tea permit colectarea şi distribuirea electronică a unor cunoştinţe aflate în
centrul relaţiilor dintre cetăţean şi stat (precum prezentarea detaliată a activi-
tăţilor politice şi administrative, care duc la creşterea responsabilizării celor
aleşi, licitaţii guvernamentale, evidenţa populaţiei şi tehnici cadastrale etc.)

Exemplele ar putea continua în domenii precum transport, educaţie,


sănătate etc., unde, de asemenea, devine foarte clar rolul primordial pe care
cunoaşterea începe să îl joace. De fapt, generalizând, am putea spune că
există puţine domenii în care cunoaşterea nu deţine deja un rol esenţi-
al.Deoarece conceptul de cunoaştere este central majorităţii domeniilor so-
cietăţii, nu trebuie afirmat că aceasta este o noţiune indivizibilă şi greu de
categorisit. Dimpotrivă, cunoaşterea poate lua diverse forme, cum rezultă şi
dintr-un raport OECD, care introduce următoarele 4 forme de cunoaştere:
Know-What [A-Cunoaşte-Ce], Know-Why [A-Cunoaşte-De-Ce], Know-
How-ul [A-Cunoaşte-Cum], Know-Who [A-Cunoaşte-Cine].

Acelaşi studiu consideră că primele doua tipuri de cunoaştere sunt cele


codificabile care pot deveni aproape mărfuri pe piaţă, fiind accesate în con-
diţii legale prestabilite, în timp ce ultimele 2 tipuri de cunoaştere, tacite, sunt
intangibile şi deci greu de transmis şi valorificat într-un timp scurt.

Vom prezenta pe scurt, în cele ce urmează, un model, al economiei


bazate pe cunoaştere, ce descrie cel mai bine esenţa acesteia.
In centrul acestui model se află, bineînţeles, cunoaşterea care este pro-
tejată de drepturi de proprietate intelectuală (patente industriale, drepturi dc
autor, mărci etc.). Cunoaşterea este valorificată economic nu prin transferul
de proprietate în cadrul pieţei (o vânzare-cumpărare), aşa cum se obişnuia
până acum, ci prin garantarea unor drepturi de acces prin contracte specifice,
precum licenţe, cesiuni, închirieri etc.

Trăsături esenţiale ale cunoaşterii sunt considerate de către specialişti


ca fiind următoarele: valorificarea ei se face cel mai des prin acces pe baza
de redevenţe şi nu prin vânza^e-cumpărare; cunoaşterea nu este consumpti-
bilă, ci dimpotrivă, cu cât o accesează mai mulţi, cu atât mai mari sunt efec-
tele favorabile; producerea de cunoaştere este potenţată doar de apărarea
strictă a drepturilor de acces la ea, fenomenul invers de „piratare" a acestui
acces având un efect negativ şi non-stimulativ. Protejarea capitalul intelec-
tual şi a cunoaşterii este realizată prin reglementările privind proprietatea
intelectuală. Accesul la cunoaştere este protejat de drepturile de proprietate
intelectuală.

Esenţa cunoaşterii reprezintă interacţiunea dintre informaţii şi factorul


uman. Omul defineşte cunoaşterea, omul este cel care creează cunoaştere şi
tot omul o transmite şi o aplică. Este foarte greu de subliniat adevărata im-
portanţă a factorului uman şi a resurselor umane, în general, în procesul
creării şi valorificării cunoaşterii. Mai mult chiar, cunoaşterea tacită este
probabil mult mai importantă decât cunoaşterea codificabilă şi datorită fap-
tului că este greu de transferat şi de dobândit, şi nu poate fi doar cumpărată
sau accesată, ci presupune şi importante investiţii temporale, de educare a
resurselor umane în timp. Cunoaşterea tacită este aşadar deţinută de către
resursele umane, iar pregătirea acestora joacă un rol esenţial în vederea ini-
ţierii sau folosirii unor procese intensive în cunoaştere.

Cercetarea şi dezvoltarea reprezintă modul fundamental de produce-


re a cunoaşterii, şi mai ales a cunoaşterii de tipul knoxv-why. Alături de
resursele umane, ea reprezintă piatra de capital şi motorul principal al unei
economii bazate pe cunoaştere.

Pentru a produce beneficii la nivel local şi efecte sinergetice, cunoaş-


lerea nu poate fi doar importată, ci şi creată. Insă, în prezent, producerea de
inovaţii şi cunoaştere necesită fonduri atât de mari, încât pentru o ţara cu
situaţia economică a României acest lucru a devenit aproape imposibil.

Rolul antreprenorilor, într-o economie bazată pe cunoaştere, este fun-


damental. Aceştia sunt cei care dezvoltă modele noi şi îndrăzneţe, vin cu
soluţii absolut novatoare şi nu doar cu combinaţii ale resurselor existente.
I )c asemenea, ei sunt cei care îşi asumă o parte din riscurile asociate acestui
proces, au viziunea şi încăpăţânarea de a reuşi şi de a găsi formula de suc-
ces. Antreprenorii sunt fară îndoială „purtătorii" cunoaşterii, cei care o di-
seminează în societate şi găsesc formulele stabile în care eficienţa de
folosire este maximizată.

1.2.3. Dematerializarea activităţilor

şi noul tip de creştere şi dezvoltare ix x uu unică

Se pune în prezent, tot mai des, întrebarea dacă serviciile au devenit


cauza sau sunt doar un simptom al dematerializării aclivităţiloi A t â t adep-
ţii, cât şi adversarii fenomenului de terţiarizare folosesc aceasta problemă
controversată ca pe un fel de „minge la fileu". Mulţii dintre specialiştii în
domeniu apreciază că dezvoltarea serviciilor este sinonimă cu dema-
terializarea, realitate greu de contestat în actuala perioadă de dezvoltare
economică.

Acest aspect a fost formulat în două variante , şi anume:

pe măsură ce activităţile industriale se restrâng, ca urmare a satură-


ri i pieţei cu produse industriale, se dezvoltă prin compensare acti-
vităţile de servicii;

sectorul de servicii s-a dezvoltat prin deturnarea resurselor alocate


industriei, pe care le-a preluat, în detrimentul acesteia.

decursul mai multor ani, specialiştii care au analizat acest fenomen


complex al dematerializării activităţilor au adus în prim-plan trei vei suini

care încearcă să clarifice relaţiile stabilite între acest fenomen şi dezvoltarea


serviciilor. Ne referim aici la:
scăderea ritmului de creştere a producţiei industriale se datorează
modificărilor apărute în repartizarea populaţiei active pe categorii
de activităţi, în sensul că s-a acordat o importanţă sporită aparatu-
lui birocratic, care furnizează servicii publice, fapt ce a determi-
nat amplificarea ponderii serviciilor necomercializabile în sectorul
serviciilor;

apariţia unei relaţii între scăderea competitivităţii şi dezvoltarea


serviciilor, care a căpătat două sensuri, în funcţie de economia pe
care o caracterizează;

în ţările în care activităţile industriale au fost substituite de servi-


cii, restructurarea economică nu a generat stagnare, aşa cum reiese
din analiza dinamicii celor două sectoare, care aprecia că serviciile
sunt departe de a căpăta statutul de motor la creşterii economice,
ci corespunde unui nou model de creştere economică bazat pe so-
cietatea informaţională.

Pe plan internaţional, fenomenul dematerializării activităţilor econo-


mice a făcut subiectul mai multor dezbateri concretizate în percepţii şi atitu-
dini, uneori contradictorii, cu privire la importanţa şi aportul fiecărui sector
în parte.

In ultimele decenii, s-au conturat două tendinţe, cu influenţe puternice


asupra economiei, şi anume:

1. un fenomen extrem de des întâlnit în ţările dezvoltate din punct de


vedere economic, care se referă la deplasarea masivă a forţei de
muncă dinspre sectorul secundar spre cel terţiar;

2. puternica accentuare a procesului de globali/urc H pn Im aspect


ce este urmare a mai multor factori, dintre care a m i n l n u nmK teh-
nologii din domeniul telecomunicaţiilor şi informaticii momi iriza-
rea pieţelor financiare şi strategiile marilor corporaţii tianaiaţionale.

Ca o concretizare a dualităţii dintre industrie şi servicii, apare şi ideea


„economiilor în curs de dezindustrializare", care, în opinia adepţilor săi, va
conduce la înlocuirea producţiei industriale cu servicii, fapt ce ar lî urmat
de: diminuarea creşterii economice, a inovaţiei tehnologice, a veniturilor şi
deteriorarea performanţei comerciale.

Pe lângă această teorie apare, la cealaltă extremă, ideea economiilor


postindustriale, conform căreia serviciile sunt considerate „produse superi-
oare", iar economiile ce se pot baza pe servicii sunt unele foarte dezvoltate.

Raportându-se la aceste două aspecte, în literatura de specialitate au


fost remarcate noi puncte de vedere, conturate în concepte precum: „econo-
mie a serviciilor"6 sau „noua economie industrială", apărute ca urmare a
interdependenţelor existente între sectoarele industriale şi cele de servicii.
Asupra acestor interdependenţe, se regăseşte acţiunea puternică a unor fac-
tori dintre care amintim: schimbările petrecute în cadrul pieţei, dar şi a cere-
.rii, noile aspecte referitoare la concurenţa internă şi internaţională, dinamica
politicilor comerciale, dar mai presus de toate acestea se înscriu noile tehno-
logii din domeniul informaticii şi a telecomunicaţiilor.

Nu se poate vorbi de dematerializarea activităţilor fară a prezenta ra-


portul existent între bunuri şi servicii. Este bine ştiut că serviciile în sens
larg, includ şi bunurile materiale şi producţia de bunuri materiale, în sens
volumetric, dar auxiliară din punct de vedere conceptual. Atunci când se
achită preţul de vânzare al bunului material, trebuie conştientizat faptul că o
cotă parte a acestui preţ este reprezentată de totalitatea serviciilor ce parti-
cipă la realizarea şi valorificarea bunului în forma existentă la momentul
respectiv.

Existenţa unei relaţii de complementaritate între bunuri şi servicii este


certă şi rămâne adevărată şi în condiţiile noilor tendinţe de detaşare a secto-
rului terţiar faţă de domeniul industrial. Aşa cum un serviciu turistic de ca-
zare are nevoie pentru a fi prestat de un bun material reprezentat de hotel,
tot aşa şi un bun material are nevoie de un suport tehnologic şi de servicii de
întreţinere. Dependenţa multor bunuri de servicii rezidă şi numai în simpla
informare şi pregătite a pieţei potenţiale, fapt realizat de banalele şi totodată
extrem de importantele servicii de comunicaţii.

De această legătură, indestructibilă în anumite cazuri, depind şi tran-


zacţiile internaţionale, dar de multe ori cunoaşterea faptului că serviciile şi
bunurile interacţionează este suficient, managerii cu experienţă fiind puşi în
situaţia de a jongla cu o unealtă strategică de stimulare a cererii şi a creşterii
profitului.

Intre a fi un serviciu bun şi un bun pur apar o serie de situaţii în care


elementele serviciului şi produsului se întrepătrund în diferite proporţii. în
acest sens, s-a întocmit o scară a elementelor dominante, bunuri - servicii,
care se prezintă ca în fig. 1.2.

învăţământ

Casa

Fig. 1.2. Scara elementelor dominante bunuri-servicii.

Se poate afirma că între sectorul serviciilor şi sectorul industriei apar


o serie de elemente comune, d a t e f i i n d noile forme de manifestare a aces-
tora, complet diferite de cele t r a d i ţ i o n a l e . Astfel, ponderea d i n c e î n c e
mai

mare de servicii în valoarea unui bun material devine pentru managemen-


tul oricărei unităţi o posibilitate strategică de sporire u competitivităţii uni-
tăţii respective.
în conformitate cu cele spuse anterior, trebuie preei/,ul cu serviciile nu
sunt în opoziţie cu industria, ci devin tot mai integrale punAndu-sc accent pe
eliminarea antagonismului industrie-servicii şi înlocuirea acestuia cu noua
abordare de combinare şi îmbinare a acestor activităţi.

In prezent, se vorbeşte din ce în ce mai mult de aeeaslă economie


de servicii, specifică ţărilor dezvoltate, care nu devine o Ibrmă de eco-
nomie antagonistă celei industriale, ci mai degrabă o formă superioară de
dezvoltare care face trecerea de la „hardware lasoftware, dinspre bunuri-
le materiale spre performanţă, dinspre produse către sisteme ce furnizea-
ză soluţii şi pachete de bunuri şi servicii, dinspre succes economic
evaluat prin nivelul producţiei, spre succes economic măsurat în grade de
satisfacţie ale clientului".

Noile forme de organizare, noile stiluri de conducere şi noile mentali-


tăţi apărute se datorează noii economii a serviciilor, conturată în urma de-
materializării activităţilor, ce pune pe prim plan fluxurile orizontale în
defavoarea funcţiilor verticale, ce favorizează auto-organizarea vis-â-vis de
ordinul-comandă, optând mai curând pentru matrice fluctuante şi mai puţin
pentru structuri formale. Cercetările au demonstrat că economiile cu planifi-
care centralizată, prin neadaptarea la această nouă formă de economie, nu au
reuşit să reziste.

Printr-o implicare din ce în ce mai mare a serviciilor, în absolut toate


activităţile din economie, se poate percepe un avânt considerabil în ceea ce
priveşte progresul general, fapt demonstrat de economiile ţărilor dezvol-
tate.7 Un exemplu concludent este faptul că numărul persoanelor ocupate
în învăţământ, în SUA, este mai mare decât cel din agricultură. Intre fun-
cţiile cele mai importante ale serviciilor în producţia de bogăţie materială
şi spirituală se înscriu serviciile de educaţie şi cercetare.72

Implicarea serviciilor de cercetare şi învăţământ în pregătirea produc-


ţiei este o mică parte din contribuţia serviciilor la creşterea economică, de-
oarece la acestea se adaugă serviciile necesare pentru aprovizionarea cu
materii prime şi materiale, cele ce ajută la derularea producţiei propriu-zise,
serviciile de întreţinere şi stocaj, serviciile de distribuţie, serviciile legate de
utilizarea produselor, întreţinere, refacere sau potenţare a valorii de întrebu-
inţare, precum şi serviciile de reciclare şi gestionare a deşeurilor etc.

Din moment ce fiecărui stadiu al producţiei îi revine în medie 20% din


costurile de producţie, restul de 80% este revendicat de funcţiile serviciilor,
fapt ce demonstrează încă o dată rolul extrem de mare pe care îl au acestea
în creşterea economică.

In perioada actuală, serviciile se bucură de o atenţie deosebită fiind


prezentate ca o forţă economică a societăţii, un factor de antrenare a creşterii
economice, un factor de producţie în „vogă" şi extrem de important.

Cu toate acestea, trebuie menţionat că nu toate serviciile contribuie în


aceeaşi măsură la dezvoltarea sectorului terţiar şi implicit la creşterea eco-
nomică, ci ele sunt extrem de eterogene şi caracterizate de anumite trăsături
care fac posibilă împărţirea lor în două mari categorii, şi anume:

servicii intensive în muncă în realizarea cărora predomină munca


manuală medie şi puţin calificată;

servicii intensive în inteligenţă pentru a căror realizare este necesară


forţă de muncă înalt calificată şi în număr redus.

Dat fiind faptul că în ultimele două-trei decenii, serviciile au căpătat


un rol şi un loc bine determinat, fiind mult mai elaborate şi diferit prestate
faţă de perioadele anterioare, cele mai moderne şi dinamice servicii fiind
hotărâtoare pentru întreaga activitate economică indiferent de domeniul avut
în vedere. Ne referim aici la serviciile financiar-bancare, de întretinere, cer-

cetare-dezvoltare, consultanţă, publicitate, asigurări, de consultanţă dar şi


servicii aşa-zise primare, care sunt într-o pondere din ce în ce mai mare în
toate categoriile de ţări.

Ponderea serviciilor în produsul intern brut, dar şi ponderea populaţiei


ocupate în sectorul terţiar sunt doar doi indicatori extrem de expresivi pentru
demonstrarea importanţei acestui sector în toate economiile ţărilor care se
confruntă eu noua tendinţă denumită „economia de servicii", adică acea

Astfel de indicatori ne pot deschide drumul '.pi. in|. |.,■. ieu proporţiei
pe care şi-o revendică serviciile în cadrul de/volumi fapt ce

reflectă măsura în care creşterea economică se p u n i . Im . |>. t u lorii inten-


sivi legaţi de nivelul pregătirii profesionale, de noii. . n . . M M ulc tehnicii şi
ştiinţei. Totodată, se poate remarca, gradul de e l u u u i i n < ii activităţilor
cuprinse în sectorul terţiar, fapt relevat de nivelul si n / u t il < Iu lluielilor ma-
teriale, dar şi de rezultatele obţinute prin folosirea n u n • t i n i i i i i |i însemnate
de muncă vie, inteligenţă şi creativitate.

Dacă serviciile deţin peste 2/3 din PIB, amploiih n Im a precedent a


serviciilor în economiile ţărilor dezvoltate a pus în iniei nu u.ih loarte multe
domenii ale industriei. Pe lângă funcţia economica u M -I vinilor, dată în
principiu de ponderea lor în PIB, şi deci în creşterea procletului economic,
nu trebuie omişe nici funcţiile socială şi cea de protecţie a mediului, funcţii
ce amplifică rolul major al acestor activităţi în economie, I >en, eeea ce do-
mină viaţa economică în perioada actuală este acel fenomen ealitativ-
structural ce se transpune în creşterea accentuată a sectorului terţiar şi în
mod aparte a serviciilor moderne. Serviciile au cunoscut o amploare fară
precedent, iar multe ramuri ale industriei se confruntă cu o concurenţă din
ce în ce mai acerbă.

In ţările mai slab dezvoltate, ponderile prezentate mai sus suni mai re-
duse, însă se înregistrează o creştere ce se bazează pe dezvoltarea serviciilor
primare, acele servicii ce presupun un consum de muncă vie mare.

Schimbările petrecute în economie se datorează în cea mai mare mă-


sură rolului jucat de către informatică, microelectronică şi telecomunicaţii,
domenii care au adus modificări în însuşi modul de organizare şi funcţionare
a economiei atât la nivel micro, dar şi mezo- şi, de ce nu, macroeconomic.

In zilele noastre, complexitatea produselor şi activităţilor existente în


viaţa economică aduce în prim plan aportul tehnologic şi ştiinţific, informa-
ţia fiind considerată în cele mai multe cazuri hotărâtoare din punct de vedere
calitativ, dar şi cantitativ. Astfel, s-a acceptat tot mai des ideea că informaţia
reprezintă „principala materie primă" cu care lucrează economia modernă.

Tendinţa spre care se tinde în marea majoritate a ţărilor este spre ceea
ce poartă denumirea de „economie a serviciilor, a informaţiei şi comunica-
ţiilor". Aşa cum în cazul revoluţiei industriale, munca fizică a fost preluată
de către maşini, în cazul revoluţiei de tip informaţional, din activitatea omu-
lui vor fi eliminate efortul şi caracteristicile rutinale şi fizico-executorii.
Revoluţia informaţională prezintă unele avantaje74 sintetizate prin: asigura-
rea fundamentării şi simultaneităţii unor mişcări şi decizii economice, fun-
cţionare corespunzătoare a mecanismului economic, contracararea riscului şi
a incertitudinii ş.a.

Dată fiind interventia în forţă a serviciilor în toate domeniile de activi-

tate, nu se poate vorbi doar de o simplă modificare cantitativă în structurile


de consum, ci mai presus de acest aspect se observă modificarea însăşi a
naturii celei mai mari părţi a activităţii şi un salt calitativ general al vieţii
economice şi sociale. Dematerializarea activităţilor este un fenomen inevi-
tabil, iar contribuţia serviciilor la creşterea economică şi la dezvoltarea eco-
nomică vsunt aspecte certe, demonstrate de altfel de ponderile tot mai mari pe
care le deţin serviciile în indicatorii macroeconomici.

1.2.4. Diversificarea serviciilor şi interdependenţa lor


cu celelalte activităţi din economie şi societate

Serviciile sunt activităţi extrem de eterogene şi diverse cuprinse într-un


sector distinct al economiei, denumit sectorul terţiar, sector care se află într-o
legătură organică cu celelalte sectoare ale economiei.

Diversitatea serviciilor este considerată una extremă, fapt demonstrat


şi de o simplă privire acordată tipologiei serviciilor, dar şi de problemele
controversate care apar în legătură cu anumite principii de codificare şi re-
glementare, cu normele şi regulile concrete existente pe plan internaţional ce
se referă la o gamă extrem de variată de servicii, diferite prin natura lor.

Aşa cum reiese din demonstraţiile făcute de către unii specialişti


români 5, cu ceva vreme în urmă, dar valabile şi astăzi, conţinutul material
al muncii a cunoscut unele mutaţii, fapt ce scoate în evidenţă necesitatea
dezvoltării unor noi categorii de activităţi omeneşti, în special a serviciilor.
Potrivit acestor păreri, trebuie aduse în prim plan următoarele aspecte
referitoare la dezvoltarea şi diversificarea serviciilor în condiţiile revoluţiei
tchnico-ştiinţifîce:

I. Obiectele muncii şi munca producătoare de obiecte ale muncii au


cunoscut ample schimbări calitative. Totodată, alături de perfecţionarea
modului de folosire a bogăţiilor naturale, s-a accentuat procesul de creare
de noi materii şi materiale sintetice. S-a afirmat că „denaturalizarea obi-
ectelor muncii are loc, deci, concomitent cu sporirea volumului muncii
cheltuite pentru cercetări geologice, prospecţiuni, identificarea şi inven-

tarierea unor noi resurse, elaborarea unor tehnologii moderne de obţinere


a obiectelor muncii din zăcăminte mai puţin concentrate sau care pot fi
extrase din alte combinaţii naturale decât cele exploatate până în prezent,
pentru elaborarea unor tehnologii ştiinţifice de fabricare a materiilor prime
sintetice, experimentări, încercări, proiectări". O serie dintre activităţile
prezentate în acest citat se încadrează în activităţile prestatoare de servi-
cii, fapt ce demonstrează că acest aspect contribuie la diversificarea aces-
tui domeniu în continuă extensie.

Efecte directe asupra serviciilor sunt produse într-o măsură însem-


nată de către introducerea pe scară largă a calculatorului electronic, care
poate îndeplini o multitudine de funcţii: de producţic, optimizare, informaţi-
onale etc., devenind indispensabil atât în producţia materială, cât şi în circu-
laţia mărfurilor şi a banilor, în medicină, învăţământ, planificare, cercetare
ştiinţifică, activităţi considerate servicii. Prin utilizarea calculatoarelor, se
redimensionează producţia, se modifică importanţa ramurilor şi activităţilor
în cadrul economiei naţionale, se schimbă structurile tehnice productive.
Totodată, se extind activităţile auxiliare şi complementare producţiei mate-
riale, precum serviciile de producţie internalizate sau externalizate cu rolul
de a pregăti producţia din punct de vedere tehnic, ştiinţific şi organizatoric,
de a o pune în funcţiune şi de a o realiza ca valoare de întrebuinţare la utili-
zatorul final. Este bine cunoscut faptul că unităţile prestatoare de servicii
deservesc activităţi din industrie, construcţii, transporturi, agricultură, silvi-
cultură, satisfăcând nevoile şi trebuinţele de producţie ale acestora şi consti-
tuind prelungiri ex ante şiexpost ale producţiei materiale nemijlocite.
Factorul subiectiv al procesului de producţie a cunoscut unele trans-
formări care se regăsesc în rolul şi locul omului în cadrul sistemului tehnic
al producţiei sociale. Revoluţia tehnico-ştiinţifică a redat libertatea de gândire şi
iniţiativă lucrătorului, prin eliberarea sa din activităţi rutiniere. Tendinţa manifestă
constă în scăderea consumului de muncă fizică şi sporirea celei intelectuale.
Pentru reproducţia forţei de muncă concură atât mijloacele materiale, dar
mai ales informaţia tehnico-ştiinţifică, bunurile culturale şi diversele utilităţi
care servesc nemijlocit indivizii şi colectivităţile umane. Toate acestea sunt
în mare parte oferite de către sectorul serviciilor. Responsabilă pentru dez-
voltarea serviciilor în condiţiile revoluţiei tehnico-ştiinţifice este şi reduce-
rea timpului de muncă. Repercusiunile pe care le are acest aspect se
regăsesc în sporirea timpului liber.

Ca urmare a revoluţiei tehnico-ştiinţifice apar deplasări structurale


la nivelul diviziunii sociale a muncii. Reducându-se numărul lucrătorilor din

agricultură, şi nu numai, se constată creşterea numărului personalului ocupat


în ştiinţă, cercetare, proiectare, învăţământ, cultură, ocrotirea sănătăţii, acti-
vităţi recreative, servicii diverse etc. în concluzie, dezvoltarea ştiinţei şi cul-
turii, a turismului şi activităţilor manageriale, ce servesc direct persoana,
duc la sporirea elementelor calitative ale serviciilor.

Diversificarea serviciilor, în condiţiile revoluţiei tehnico-ştiinţifice, este


prezentată schematic în fig. 1.3.
Fig. 1.3. Diversificarea serviciilor sub influenţa
revoluţiei tehnico-ştiinţifică.

Diversitatea serviciilor este considerată, în anumite situaţii, extremă şi


acest lucru poate fi demonstrat dacă aducem în discuţie şi următoarele aspecte.

Unele servicii sunt în legătură directă cu anumite produse ca, de


exemplu, asistenţa tehnică post-vânzare, care depinde şi însoţeşte în acelaşi
timp instalaţia complexă achiziţionată de către un consumator, sau serviciile
oferite de către un calculator sunt strâns legate de calitatea şi performanţele
oferite de programul informatic, filmul depinde de suportul pe care se im-
primă, casetă, rolă, sau CD, şi lista poate continua.
Există, de asemenea, servicii care se individualizează, ca, de
exemplu, folosirea serviciilor oferite de către un calculator, prin in-
termediul unui alt terminal reprezintă din punct de vedere financiar şi
economic un alt gen de operaţiune decât cumpărarea unui program
incorporat într-un calculator. Un alt exemplu concludent este cel referi-
tor la transmiterea unui film prin satelit care pare şi este totodată o ope-
raţiune distinctă decât cea a cumpărării pe cale comercială a aceluiaşi
film la un preţ identic. Nu putem neglija servicii care presupun o anu-
mită tranzitare internaţională precum: informaţiile prin documentaţiile
tehnice, mărfurile prin transport, sume de bani prin acreditive, mesaje
prin telex, telefon, e-mail, emisiuni prin programe TV etc. Nu trebuie
omisă existenţa unor servicii care nu pot fi realizate decât „la faţa locu-
lui", fapt ce se poate realiza doar prin deplasarea factorului uman, ser-
vicii de asemenea extrem de diversificate ca şi natură. Este cazul
lucrătorilor din construcţii-montaj ce execută servicii în ţările unde
acestea sunt necesare, a turiştilor care se deplasează într-o ţară unde le
sunt oferite serviciile turistice şi unde se efectuează şi plăţile, specialiş-
tii din diverse domenii (consultanţă, asistenţă tehnică, management,
marketing) prestează serviciile respective în ţara în care se deplasează
în schimbul unor încasări de către ţara lor de origine.

Aceste câteva exemple minore pot demonstra cât de complexă şi di-


versificată este sfera serviciilor şi câte legături pot apărea între serviciilor şi
bunurile materiale. Nu se greşeşte atunci când se afirmă că între servicii şi
celelalte domenii de activitate economico-sociale există multiple interde-
pendenţe pe care încercăm să le prezentă în continuare.

Direcţiile pe care se axează aceste interdependenţe ale sectorului


serviciilor cu economia şi societatea sunt:

impactul cu procesul de producţie propriu-zis;

repercusiunile pe care le au asupra omului cu nevoile sale;

• impactul asupra mediului înconjurător.


Aceste direcţii de intercondiţionare au fost detaşate, avându-se în ve-
dere departajarea serviciilor în două mari categorii, şi anume: servicii desti-
nate consumului final şi servicii destinate consumului intermediar.

Cu timpul, odată cu noile transformări realizate în cadrul procesului


de dezvoltare economică, şi-au făcut apariţia, în interiorul agenţilor econo-
mici producători de bunuri, două fenomene, ce se referă la mişcarea spre
interior sau spre exterior a realizării activităţilor de servicii, şi anume:
internaiizarea sau externalizarea serviciilor.

Economiştii consideră că factorii care pot determina mişcarea servi-


ciilor în unul din sensurile arătate mai sus sunt extrem de numeroşi, însă
consideraţi ca fiind cei mai importanţi sunt redaţi de: nivelul de dezvoltare
şi de generalizare a tehnicii sau mai exact nivelul general de dezvoltare
tehnologică atins de o economie dată; gradul de dezvoltare a schimburilor,
respectiv întinderea şi coerenţa pieţei.

Procesele de externalizare sau internalizare sunt procese specifice ser-


viciilor care pot fi reversibile deoarece realităţile actuale evoluează de aşa
manieră încât ceea ce azi este considerat economic mâine poate fi considerat
de altă natură (tehnică sau socială). Influenţa pe care o exercită serviciile
asupra tuturor bunurilor materiale şi asupra producţiei acestora este una
unanim acceptată de către specialiştii din domeniu, indiferent de forma de
organizare a întreprinderii care realizează bunurile respective precum şi a
celei prestatoare de servicii. Fie că serviciile sunt prestate de către unitatea
producătoare, prin intermediul unei secţii distincte sau nu, fie că este oferit
de către o unitate independentă specializată în prestarea serviciului respec-
tiv, acest serviciu îşi va pune amprenta asupra bunului la realizarea căruia
contribuie nemijlocit.

Unii specialiştii susţin că are loc un proces de „dezindustrializare" a


economiilor ţărilor dezvoltate, că dezvoltarea necontenită a serviciilor duce
la eliminarea dezvoltării industriei, fapt neadevărat şi demonstrat de analizele
economice recente care arată că producţia şi comerţul cu servicii sunt indis-
cutabil legate de producţia şi comerţul cu bunurile materiale. Date fiind
aceste aspecte, se poate afirma că, în ţările dezvoltate, sectorul serviciilor
este foarte des privit ca o premisă şi un rezultat al industrializării.
Este susţinut cu putere faptul că o capacitate de mobilizare şi utili-
zare eficientă a capitalului în cadrul fiecărei economii naţionale, dar şi prin
investiţiile directe din cadrul altor economii, poate exista doar în prezenţa
unui sistem bancar organizat care poate acorda împrumuturi în condiţii
avantajoase. Interdependenţele ce se stabilesc între servicii şi celelalte ac-
tivităţi ale economiei sunt condiţionate şi de amplificarea mişcării interna-
ţionale a capitalului financiar şi uman care printr-o valorificare la cotele
cele mai înalte ale eficienţei duc la sporirea fluxurilor internaţionale de
servicii, în special cele financiare.

O amploare evidentă şi demnă de luat în seamă au luat serviciile de-


terminate de dezvoltarea comerţului cu produse de înaltă tehnicitate şi cu
instalaţii complexe, şi ne referim aici la transferul internaţional de tehnolo-
gie, comerţul cu brevete, Know-how, servicii de consultanţă şi asistenţă teh-
nică, servicii de engineering şi multe altele.

Contactele internaţionale extrem de intense existente în prezent au


condus la multiplicarea şi a altor genuri de fluxuri internaţionale de servicii
decât cele prezentate anterior, precum turismul de afaceri, întreţinerea re-
prezentaţiilor economice, participarea la organizaţiile internaţionale, congre-
se, conferinţe, colocvii, servicii de presă şi telecomunicaţii, burse de studiu
şi documentare etc. Trebuie să fie remarcat şi rolul serviciilor destinate
consumului final în relevarea interdependenţelor serviciilor cu celelalte ra-
muri economice şi cu societatea, deoarece ele sunt implicate în satisfacerea
nevoilor de consum ale populaţiei, în special a nevoilor materiale dacă ne
referim aici la cele de alimentaţie, reparaţii, aprovizionare cu mărfuri, trans-
port, dar şi a nevoilor spirituale şi sociale, mai precis nevoile de educare,
cunoaştere, sănătate, securitate, comunicare, de divertisment, culturale etc.
Or, aceste nevoi, extrem de diversificate şi aflate într-un proces continuu de
multiplicare, nu pot fi satisfăcute la nivelul exigenţelor actuale decât dacă
are loc şi dezvoltarea serviciilor care le pot acoperi, şi anume: serviciile de
transport, de alimentaţie publică, de turism, comerciale, de telecomunicaţii,
servicii de învăţământ, culturale, servicii juridice şi de consultanţă în diverse
domenii, servicii de asigurări etc.
Impactul serviciilor asupra omului este dat şi de modul de utiliza-
re şi mărimea timpului liber, aspecte ce vor fi tratate mai detaliat în capi-
tole distincte.

Dezvoltarea de ansamblu a societăţii, progresul economico-social,


presupune totodată menţinerea calităţii mediului înconjurător, respectiv pro-
tejarea mediului natural şi a celui creat de om. Din aceste puncte de vedere,
serviciile au numeroase şi variate interferenţe cu mediul înconjurător. Rela-
ţia servicii - mediu înconjurător are în vedere, pe de o parte, rolul serviciilor
de a proteja mediul natural, iar pe de altă parte, de a preveni şi combate
multiple posibilităţi de degradare a acestuia. Pentru aceasta, este necesară
dezvoltarea unor servicii cum ar fi: servicii geologice de cunoaştere, inven-
tariere şi protejare a resursele r naturale, servicii de gospodărire a apelor şi
amenajărilor hidroenergetice, serviciile de colectare şi distrugere a deşeuri-
lor toxice etc. Toate acestea trebuie îmbinate cu creşterea rolului serviciilor
educative care să cultive grija şi responsabilitatea faţă de mediul înconjură-
tor, educaţia ecologică a populaţiei.

1 . 3 . Sectorul economic al serviciilor

Procesul de dezvoltare econopiică a unei naţiuni a condus la apariţia


unui ansamblu de ramuri şi activităţi ce formează complexul economic naţi-
onal care oferă ţării pe care o reprezintă a anumită independenţă, în funcţie
de propriile interese.

1 . 3 . 1 . Criterii de sectorizare a activităţilor economice

Preocupările pentru sectorizarea activităţii economice sunt extrem de


numeroase şi datează încă din anii '20 ai secolului al XX-lea, când Alian
Fischer în lucrarea sa, The Clash of Progress and Security, apărută în anul
1935, folosind drept criteriu de clasificare gradul de urgenţă al necesităţilor
pe care le satisfac aceste sectoare (foarte urgente, mai puţin urgente şi fară
urgenţă deosebită) a delimitat cele trei sectoare ale economiei, şi anume:

sectorul primar care, după părerea sa, grupează activităţile agricole


şi extractive;

sectorul secundar, alcătuit din industriile prelucrătoare;


sectorul terţiar, privit ca totalitatea activităţilor consacrate produc
ţiei nemateriale. Utilizând unele practici contabile valabile în
această perioadă, autorul grupează în acest sector toate activităţile
umane care nu sunt nici industrie, nici agricultură.

Un alt autor care a studiat împărţirea economiei în trei sectoare este


Collin Clark. Pe baza comparabilităţii pe plan mondial a nivelurilor de
dezvoltare economică, acesta a definit conţinutul producţiei astfel:

• producţia primară, ce include agricultura, creşterea vitelor, vână-


toarea, pescuitul şi silvicultura, adică activităţi ce se caracterizează
prin randamente descrescânde şi utilizarea directă a resurselor natu-
rale;

producţia secundară, alcătuită din industria extractivă, industria


manufacturieră, grea, uşoară, alimentară, producţia şi furnizarea de
energie, gaze etc., având ca trăsături specifice productivitatea ridi-
cată şi randamente crescânde;

producţia terţiară, ce cuprinde ansamblul de activităţi ce nu intră


în nici una din categoriile prezentate anterior, şi se referă la comerţ,
transporturi, turism, administraţie publică, activitatea instituţiilor
culturale, de învăţământ, bancare, de asigurări, de asistenţă socială
şi medicală etc. Aceste activităţi pot fi recunoscute printr-o produc-
tivitate mai redusă decât cel din primar şi secundar.

Această clasificare, după cum apreciază şi Colin Clark este una care
lasă loc la diferite interpretări, însă se poate remarca caracterul „rezidual" al
sectorului terţiar, comparativ cu cel primar şi secundar.

Sociologul Jean Fourastiemenţine gruparea prezentată anterior, însă


reuşeşte să delimiteze cele trei sectoare în funcţie de un criteriu ştiinţific, şi
anume, în funcţie de comportamentul lor economic. Astfel, în sectorul pri-
mar include doar agricultura, iar în cel secundar toate celelalte procese pro-
ductive ce se diferenţiază de agricultură. Sectorul terţiar, în concepţia lui
Fourastie, cuprinde procesele progresive, economice şi sociale prin care
anumite activităţi productive sau neproductive îmbracă un caracter de servi-
re a altor activităţi primare şi secundare.
în ceea ce priveşte productivitatea muncii, specialistul mai sus menţi-
onat, aprecia că aceasta are nivelul cel mai ridicat în sectorul secundar, un
nivel peste medie în sectorul secundar şi sub medie în sectorul terţiar. Se
mai apreciază că progresul tehnic intervine foarte greoi în sectorul terţiar,
fapt care în prezent nu se mai confirmă.

Dat fiind faptul că procesele de prestaţii de servicii s-au dezvoltat ca


volum şi s-au diversificat ca structură, serviciile au îmbrăcat tot mai mult un
caracter de sector independent al economiei naţionale.

Revenind mai aproape de zilele noastre, economistul Maurice


Lengelle, în lucrarea La revolution Terţiare (1966), realizează o analiză
istorică şi critică a sectoarelor economice, propunând variante de clasifi-
care a acestora după criterii legate de contabilitatea naţională şi corecti-
tudinea evidenţierilor în încercarea de. a evita transferurile de efecte de la
o economie la alta.

V. R. Fuchs, în voi. The Service Economy (1968), pune un accent deo-


sebit, în clasificarea sa, pe serviciile industriale, pe care le denumeşte adevă-
rate „industrii de servicii". Această sintagmă apare pentru prima dată în
istoria gândirii economice, autorul făcând referire concret la economia SUA,
singura considerată de el o economie de servicii. Importanţa creşterii activi-
tăţii terţiare a preocupat, cu precădere gândirea economică americană, înce-
pând cu anii '60,

Progresul continuu a dus la specializarea unor activităţi care, prin con-


ţinutul lor nou, cu greu vor mai putea fi menţinute în sectorul terţiar, precum
activităţile de cercetare dezvoltare, serviciile de optimizare a proceselor de
producţie, inclusiv a celor din sectorul terţiar. Drept urmare, sectorul terţiar
creează premisele apariţiei unui nou sector - sectorul cuaternar. Acest nou
sector va prelua funcţia de cercetare-dezvoltare a tuturor proceselor din sec-
torul primar, secundar şi terţiar, inclusiv procesele de optimizare a activităţi-
lor recreative, destinate folosirii mai agreabile a timpului liber. Doi
specialişti francezi, Jean Claude Delaunay şi Jean Gadrey8 , luând în consi-
derare natura socială a relaţiei drept criteriu de delimitare a sectoarelor eco-
nomiei naţionale, o împart în două mari categorii, şi anume:
sectorul industriei în sens larg (al muncii), în care grupează agricul-
tura, sectoarele manufacturiere, construcţiile, serviciile comerciale „para-
productive" (transporturi, telecomunicaţii, comerţ) şi anumite servicii per-
sonale;

sectorul serviciilor, care cuprinde serviciile pentru întreprinderi (al-


tele decât cele paraproductive, mai precis cele de consultanţă) şi serviciile
personale (învăţământ, sănătatea, administraţie generală, cultură şi petrece-
rea plăcută a timpului liber). Autorii consideră că acest sector este productiv
doar din punct de vedere al acţiunii exercitate asupra primului sector şi asu-
pra ansamblului economic şi social.

Se afirmă tot mai des faptul că sectorul terţiar a creat premisa apariţiei
acestui al patrulea sector, care se doreşte ca fiind preluătorul funcţiilor de
cercetare-dezvoltare a tuturor proceselor.

Alte păreri spun că sectorul quaternar reprezintă de fapt „terţiarul in-


formatic" cu elementele aparţinătoare: cercetare, producţia de maşini de
calcul şi programe, tehnici de interconectare, telecomunicaţii. Un aspect
deosebit trebuie precizat: „quaternarul", greşit numit uneori „terţiarul superior"
(bănci de informaţii, consiliere pentru întreprinderi), nu este complementul
i m u i soi de amalgam numit terţiar, ci prelungirea secundarului, în care el se
inserează adesea şi îi creşte productivitatea.

Ceea ce se desprinde în mod clar din cele prezentate anterior este fap-
tul că serviciile deţin un sector autonom în economie, destul de amplu şi
destul de precis delimitat, în funcţie de numeroasele criterii folosite de di-
verşi autori.

1.3.2. Sectorul serviciilor. Teorii despre sectorul terţiar

în perioada contemporană, prestările de servicii, definite ca modalita-


tea cea mai modernă de satisfacere a nevoilor umane, cunosc o dezvoltare şi
diversificare continuă, favorizate de progresul economico-social general, de
adâncirea diviziunii sociale a muncii şi de creşterea productivităţii muncii
sociale.
Date fiind importanţa activităţilor de prestări servicii, volumul şi di-
versitatea lor, acestea pot fi grupate într-un sector distinct al producţiei soci-
ale cunoscut în literatura de specialitate sub denumirea de „sector terţiar".
Termenul de sector terţiar a fost preluat de majoritatea economiştilor din
terminologia propusă de Ficher-Clark, care a fost mai târziu dezvoltată şi
chiar vulgarizată de către Fourastie.

Delimitarea sectorului terţiar care asimila toate categoriile de servicii,


de celelalte sectoare ale economiei naţionale a fost realizată prin luarea în
calcul a mai multor caracteristici, şi anume: creşterea lentă a randamentului
muncii, permeabilitatea redusă la introducerea progresului tehnic şi elastici-
tatea ridicată a cererii la modificarea venitului. „Prezenţa acestei triade de
caracteristici [...] ne previne că terţiarizarea economiei unei ţări este un pro-
ces inevitabil."84

în ceea ce priveşte teoriile83 despre sectorul terţiar, specialiştii au deli-


mitat două curente principale, care pun în lumină locul şi rolul serviciilor în
economie, cauzele, menirea şi impactul creşterii serviciilor, şi anume:

1. Curentul post-industrial, în cadrul căruia stadiul industrial a fost


depăşit iar serviciile devin trăsătură definitorie pentru societate, economia
contemporană şi de perspectivă. Astfel, după ce au fost create condiţiile de
către stadiul agricol şi industrial pentru o economie modernă de servicii, s-a
trecut la un stadiu considerat superior, în care predomină serviciile cu carac-

ter intelectual intensiv. Apărută în jurul anilor '60-70 şi susţinută cu tărie în


perioada actuală în economiile dezvoltate, concepţia conform cărora servici-
ile reprezintă o forţă s-a amplificat sub efectul Legii lui Engel, conform că-
reia creşterea veniturilor şi a puterii de cumpărare a populaţiei a condus la
sporirea nevoilor secundare şi serviciilor, aspect care contribuie în cel mai
mare grad la dezvoltarea acestora.

Extrapolând, putem afirma că dezvoltarea serviciilor, terţiarizarea


economiei se datorează fenomenului de creştere economică, idee susţinută
de foarte mulţi specialişti în domeniu, dintre care enumerăm: Fucks, C.
Clarck, Baumol, Jean Fourastie şi Daniel Bell . Totodată, creşterea econo-
mică depinde şi intercondiţionează cu productivitatea muncii care este su-
perioară în sectorul primar. Astfel, dacă cererea de bunuri şi servicii are
aceeaşi tendinţă de creştere, se apreciază că industria, caracterizată de o
productivitate a muncii mai mare, conduce la sporirea gradului de ocupare a
forţei de muncă în domeniul serviciilor.

Tendinţa care s-a conturat de-a lungul timpului este: la începutul


secolului al XX-lea, produsele industriale solicitate au condus la dezvol-
tarea serviciilor de transport, distribuţie a apei, energiei electrice şi a ga-
zelor; mai târziu a sporit şi cererea pentru comerţ, bănci, asigurări,
servicii de închiriere, intermediere etc., ceea ce s-a repercutat în sporirea
consumului economic în general. Deci, în acest stadiu, dezvoltarea servi-
ciilor de petrecere a timpului liber, sportive, culturale şi alte servicii per-
sonale, a devenit inevitabilă, o amploare semnificativă să capete
serviciile educaţionale, de sănătate, serviciile publice şi administrative,
servicii colective caracteristice calităţii vieţii şi bunăstării, iar astăzi ser-
viciile legate de protecţia mediului şi refacerea sa etc.

In conformitate cu aceste tendinţe, s-a conturat şi evoluţia structurilor


profesionale ale populaţiei ocupate, înregistrându-se o cerere tot mai mare
pentru personal cu un înalt grad de calificare, ce devine din ce în ce mai
numeros graţie informaţiei, cunoaşterii, inovaţiei şi ştiinţei. Astfel, ponderea
„gulerelor albe" devine net superioară celei a „gulerelor albastre".

2. Curentul neo-industrial este acea abordare prin care se încearcă o


reevaluare a industriilor de tip material, înalt tehnologizate, considerate ca
liind în continuare suportul dezvoltării economice şi implicit al societăţii,
capabile de performanţă şi competitivitate. Astfel, serviciile sunt privite ca
auxiliare sistemelor productive de tip material.

Cu toate că această abordare păstrează în centrul său producţia materi-


ală şi industria, se urmăreşte şi o analiză a rolului teoretic al serviciilor. Pre-
zent ca un amalgam de activităţi utile atât în sfera producţiei, cât şi în cea a
consumului şi circulaţiei, sectorul terţiar este considerat ca o anexă a pro-
ducţiei. Alţi autori, precum J. Attali, Aglieta, Bacon, privesc expansiunea
serviciilor cu reticenţă, asociind fenomenele critice cu această dezvoltare.
Potrivit acestui al doilea curent din evoluţia sectorului terţiar, între-
prinzătorii din acest sector nu sunt consideraţi producători, deoarece nu
sunt producători de valoare. Sectorul terţiar este socotit ca fiind „un rău ne-
cesar pentru deservirea unor activităţi productive industriale, pentru asigu-
rarea unor mai bune condiţii de desfăşurare a acestora, ca un refugiu pentru
forţa de muncă eliberată din industrie". în anumite situaţii, activităţile
productive privesc sectorul terţiar ca o sursă de forţă de muncă, aspect sus-
tinut de către D. Bell care denumea sectorul serviciilor ca un sector de refugiu sau
de absorbţie.

Luând în considerare influenţele keynesiene, macroeconomice, po-


liticile guvernamentale trebuie să aibă în vedere funcţia sectorului terţiar
de a minimiza şomajul sau de ţinere sub control. Strategiile ce au la bază
favorizarea ocupării în servicii sunt considerate de adepţii acestui curent
ca fiind opozante creşterii productivităţii muncii, contrare modernizării
economiei, atribute care corespunde industrializării şi nu terţiarizării. In-
terdependenţa care se stabileşte între politicile salariale şi tendinţa de
minimizare a şomajului, prin prisma sectorului terţiar este considerată
una negativă, deoarece numai competitivitatea industrială este valabilă la
nivel internaţional, aceasta fiind de natură să dezvolte serviciile, în gene-
ral, pe cele care susţin activitatea industrială, şi ne referim aici la servici-
ile bancare, financiare, de asigurări, de cercetare-dezvoltare etc.

Pe lângă aspectele prezentate mai sus, în cadrul curentului neo-


industrial se înscrie şi conceptul de economie a propriei serviri sau al
self-service-ului, concept fundamentat de către J. Gershuny în contextul

economic al menajelor şi consumul acestora. In contextul acestei teorii,


consumatorul, în limita bugetului, îşi alege produsele şi serviciile care îi
aduc satisfacţie maximă. Ceea ce se scoate în evidenţă aici, nu sunt bunu-
rile şi serviciile în sine, ci funcţiile îndeplinite de către acestea, mai pre-
cis cele de satisfacere a cerinţelor consumatorilor care pot fi realizate
alternativ - prin bunuri şi servicii. La toate acestea, se adaugă aspecte
legate de preţul serviciilor, comparativ cu preţul bunurilor, dar şi dimen-
siunile timpului liber al potenţialilor consumatori. Când se face o aseme-
nea afirmaţie, se au în vedere exemple concrete care pun în balanţă
alegerile făcute de consumatori, şi anume: serviciile de curăţătorie efec-
tuate de însăşi persoana care are nevoie de astfel de prestaţii şi cele efec-
tuate de către firme specializate, servirea mesei acasă sau la un loc
specializat, în alimentaţie publică, folosirea serviciilor oferite de către un
mijloc de transport în comun sau a autoturismului propriu etc. O decizie
de acest gen se poate lua ţinând cont de posibilitatea de substituire între
cele două variante, dar fară a neglija aspectele legate de calitatea celor
două variante sau de imposibilitatea acestei substituiri în cazul bunurilor
şi serviciilor care sunt complementare, în proporţii şi forme variate, aşa
cum şi nevoile variază. în acest sens, Gershuny ajunge la concluzia
conform căreia consumatorul se orientează cu preponderenţă spre cumpă-
rarea de bunuri, ceea ce justifică impunerea industriei în creşterea eco-
nomică şi considerarea sectorului terţiar ca fiind un fenomen critic
temporar.

Dat fiind progresul tehnic din ultima perioadă, numărul bunurilor de


folosinţă îndelungată a crescut considerabil, dar această creştere nu a dus la
creşterea în acelaşi ritm şi a consumului final de servicii, aspect ce nu se
transpune în decalajul industriei la nivel naţional în PIB şi în ocupare.
Calitatea sporită, cerută în cadrul economie naţionale actuale, aduce în prim
plan necesitatea serviciilor atât în sfera consumului şi circulaţiei, dar şi în
cea a producţiei propriu-zise, pornind de la importanţa serviciilor de
formare a personalului şi mergând până la cele mai moderne servicii şi
complexe.

Tot pentru înţelegerea fenomenului serviciilor este şi afirmaţia con-


form căreia activităţile lucrative, destinate satisfacerii nevoilor pieţei au evo-
luat de la „formele primare ale autosatisfacerii în gospodăriile restrânse şi
relativ izolate (nelegate prin relaţii de piaţă, cu schimburi minime), de tip
natural, axate în principal pe lucrările agricole, dar şi pe prestaţii meşteşugă-
reşti, medicale şi de altă natură, în cadrul grupurilor familiale din antichitate,
trecând la alte forme. [...] Astfel, în centrul atenţiei economiei ajunge indus-
tria, uitându-se că ea este doar o altă formă de organizare a prestaţiilor (ser-
viciilor) meşteşugăreşti".
Cu toate aceste teorii, epoca actuală se caracteri zează printr-o do-
minaţie din ce în ce mai accentuată a serviciilor care nu au fost industria-
lizate, spre deosebire de fenomenului de terţiarizare a economiei. Se
afirmă tot mai des că noua economie de servicii nu este altceva decât un
stadiu de maturitate a societăţii, la care a contribuit trecerea prin indus-
trializarea secolelor anterioare.

In ultima vreme, literatura de specialitate a adus în discuţie un nou


concept, cel de „terţiar intelectual", care reprezintă ansamblul activităţilor
intelect-intensive şi pe cele care au caracter de investiţii umane şi intelectuale.

De asemenea, recent şi-a făcut simţită prezenţa un nou concept „eco-


nomia imaterială" sau a „imaterialului", introdus de către Say, subiect
dezvoltat mai târziu de către P. Caspar, Cristian Afriat ş.a. Ceea ce consi-
deră aceştia ca fiind esenţial pentru imaterial este inteligenţa, de care sunt
ataşate aspectele legate de cercetarea ştiinţifică, formarea profesională şi a
personalităţii umane, sistemele informaţionale care cuprind şi elemente
materiale necesare pentru obţinerea, stocarea, prelucrarea şi transmiterea
informaţiei.

1.3.3. Terţiarul intelectual

Eterogenitatea şi inconsecvenţele teoriilor sectorizării economiei au


determinat pe unii specialişti ai domeniului să propună un alt criteriu de
grupare a activităţilor economice, pentru ei esenţial: criteriul funcţional.
Acest criteriu poate fi justificat de afirmaţia: „concepând agentul economic
prestator nu ca producător ci ca funcţional [..,], capătă importanţă propriile
calităţi, de receptor şi transmiţător de prestaţii şi utilităţi anterioare. Calita-
tea recepţionării se traduce prin calitatea spiritual-intelectuală, de la spiritul

de orientare şi spirit întreprinzător al agentului economic, până la deţinerea

celor mai avansate bagaje ştiinţifice'6 . Astfel, se creează o proporţionalitate


logică între nivelul intelectual al activităţii şi servicitatea acesteia, aspect ce
duce la delimitarea a trei sectoare:

sectorul serviciilor primare sau tradiţionale cuprinde adesea, ser-


vicii relativ mai simple şi inferioare, sub aspectul nivelului partici-
pării umane la prestaţie, avându-se aici în vedere aportul
intelectual redus;

sectorul industrializat este alcătuit tot din servicii tradiţionale ce


au fost industrializate şi completate cu alte aspecte ale societăţii
„civilizate". Aceste servicii au devenit atât de industrializate, încât
unele nu pot fi realizate decât cu ajutorul unor metode şi mijloace
specifice, de către lucrători calificaţi în acest sens. Acest sector este
în egală măsură consumator de ştiinţă şi de energie-materie;

sectorul intelectual prezintă ca ofertă ştiinţa, informaţia, idei şi alte


„produse intelectuale". Energia-materie consumată de acest sector
este relativ redusă şi ne referim aici la energia electrică, utilizată la
funcţionarea calculatoarelor, hârtie etc.

Specialiştii care au studiat sectorul intelectual al economiei susţin că


orice activitate umană conţine un gram de intelect şi de umanism. Cu timpul,
majoritatea activităţilor s-au confruntat cu sporirea nivelului intelectual, fapt
ce a determinat detaşarea unei părţi a economicului, care reprezintă activita-
tea cerebrală. Astfel, apare un ansamblu de activităţi umane, specializate
tocmai pe latura „intelect", care contribuie într-o măsură însemnată la spori-
rea gradului de folosire a resursei I. Aceste servicii pot fi prestate fie de către
lîrme specializate în acest sens, fie sub forma intern aii zării lor în cadru! fir-
melor de alt profil. Mergând mai departe pe această linie a delimitării, putem
spune că s-a conturat terţiarul intelectual, alcătuit din ansamblul firmelor
specializate în serviciile intelectuale.

Sectorul terţiarului intelectual include următoarele tipuri de servicii93:

knowledge-intensive services referitoare la analiza sistemică, pro-


gramare comandată, managementul posibilităţilor, inclusiv telema-
tica etc.;

cercetarea-dezvoltarea şi consultanţa de design;

cercetări de piaţă şi marketing;


pregătire şi instruire managerială şi servicii de organizare-
dezvoltare (inclusiv de perfecţionare a organizării şi dezvoltare a
firmei) şi multe altele.

Noile servicii bancare deţin un loc aparte în cadrul serviciilor intelec-


t u a l e şi acest fapt se datorează în primul rând existenţei unui sistem monetar
complex, în care apar riscuri multiple (riscuri de insolvabilitate), strâns legate

de progresul telecomunicaţiilor şi tehnicii de calcul. Toate acestea au dus la


dezvoltarea într-un ritm alert a serviciilor financiare şi extinderea funcţiilor
bancare, care pe baza datelor pe care le deţin pot genera o serie de analize-
diagnostic, consiliere, conceperi de strategii de redresare şi restructurare etc.
Pe lângă toate aceste servicii, care deţin doar sensul îngust al conceptului de
servicii intelectuale, adăugăm serviciile de expertiză şi consiliere de specia-
litate (juridică, economică, inginerească, medicală etc.), cercetarea ştiinţifică
şi învăţământul în ansamblul său.

Se mai afirmă că terţiarul intelectual reprezintă „forma de manifestare


a funcţionării creierelor", iar în ajutorul acesteia au fost aduse următoarele
argumente:

Nu trebuie să intereseze doar prestaţiile „pentru producţie", iar


agentul economic trebuie tratat nediscriminatoriu, chiar dacă este persoană
juridică sau fizică, chiar dacă cumpără bunuri materiale sau consultanţă pen-
tru managementul firmei sau servicii medicale etc. Serviciile intelectuale se
includ deopotrivă în serviciile pentru producţie şi în serviciile pentru popu-
laţie.

Atunci când vorbim despre serviciile intelectuale, nu trebuie să se


ia în considerare doar nivelul microeconomic şi nici doar prestaţiile „contra
plată". Există servicii publice care au formă de achitare specială sau care pot
fi considerate gratuite.

Relevantă în conştientizarea importanţei terţiarului intelectual este


următoarea afirmaţie: „Miza esenţială a societăţii de servicii pare a fi un alt
mod de a produce, consuma şi trăi în societate, marcat de tendinte de integrare şi
apropiere a sferelor anterior separate."
Desprinderea terţiarului intelectual ca rol şi funcţionare economică
distinctă se poate realiza dacă se au în vedere următoarele două aspecte:

serviciile din această categorie au un caracter particular faţă de ac-


tivităţile economice reprezentative, fapt ce impune ca analizarea
acestora să nu ţină cont de canoane nepotrivite sau idei preconcepute;

serviciile intelectuale nu sunt situate la extremele activităţilor eco-


nomice, ci din contră, în centrul acestora. De aici se poate conclu-
ziona că activităţile economice specifice perioadei actuale au un
caracter particular faţă de cele anterioare.

Dacă încercăm o idee de final, putem spune simplu că serviciile inte-


lectuale ţin de realitatea economică şi se „adună" în cadrul sectorului terţiar.

1 . 4 . Sfera de cuprindere
şi clasificarea serviciilor

Diversitatea, dinamica şi complexitatea serviciilor au dus la apariţia în


literatura de specialitate a unei diversităţi de criterii de clasificare şi implicit a
numeroase categorii de servicii. Importanţa acestor clasificări constă în nece-
sitatea de a le grupa în categorii omogene, caracterizate de aceleaşi trăsături şi
aspecte specifice referitoare la gestionarea resurselor şi conducerea proceselor
de producţie şi comercializare, pe piaţa internă şi externă. Restricţiile ce
apar în încercarea de armonizare a clasificărilor realizate pe plan intern sau
extern, după diferiţe criterii constau în: diferenţele ce pot apărea în identifica-
rea ramurilor de activitate în două ţări cu stadii de dezvoltare economică dife-

rite; individualizarea pe categorii de ţări a gradului de autonomizare şi de


externalizare a serviciilor, aspect ce duce la includerea unor activităţi de ser-
vicii în domenii ale sectoarelor primar şi secundar; dificultatea ajungerii la un
consens privind delimitarea serviciilor şi bunurilor, aspect ce depinde de felul
de definire a serviciilor, diferit de la o ţară la alta (de exemplu: activitatea de
distribuţie a gazului şi energiei electrice este considerată activitate de servicii,
în SUA, şi bunuri în multe alte ţări); dificultatea mare, apărută în delimitarea
diferitelor categorii de servicii, în întregul serviciilor, în sensul că serviciile de
transport pot fi prestate atât de întreprinderile specializate, cât şi de unităţi de
turism, comerţ etc,; eterogenitatea şi gradul inegal de detaliere de care se
bucură statisticile naţionale duc la diferenţe în ceea ce priveşte regularitatea
.şi rigoarea culegerii de informaţii; evidenţele statistice nu cuprind datele
referitoare la sectorul neformal sau subteran cum mai este denumit, sector
cu o pondere foarte importantă în sectorul serviciilor îndeosebi în ţările dez-
voltate din punct de vedere economic.

In funcţie de conţinutul, natura şi caracteristicile serviciilor, s-au reali-


zat, într-o oarecare măsură, cronologic, următoarele clasificări: Judd şi Gronroos 1
subliniază că un serviciu poate fi prestat atât unei per-
soane, cât şi unei organizaţii.

In funcţie de raportul în care participă echipamentele şi personalul


la prestarea serviciilor, Thomas Dan" (1978), realiza următoarea îm-
părţire: servicii care au la baza utilizarea echipamentului, care poate fi,
la rândul său automat şi mânuit de către personal necalificat sau califi-
cat; servicii care se bazează pe utilizarea personalului necalificat, cali-
ficat sau specializat.

După gradul de implicare a clientului în realizarea prestaţiilor, mai


mulţi autori au realizat împărţiri ale serviciilor în mai multe categorii. Recu-
noscând variabilitatea serviciilor ce presupune o relaţie puternică prestator-
consumator, in 1978, Richard Chase realiza o clasificare, accentuând fap-
tul că serviciile pot fi personalizate şi necesită o implicare mai mare a pres-
tatorilor etc.

O altă clasificare, demnă de luat în seamă, este cea propusă de cunos-


cutul specialist Ph. Kotler, care încearcă o anumită sintetizare a acumulări-
lor anterioare şi clasifică serviciile astfel: servicii bazate pe utilizarea
personalului şi servicii bazate pe folosirea echipamentelor; servicii care ne-
cesită prezenţa consumatorilor în timpul prestării serviciului şi servicii care
nu presupun implicarea consumatorului; servicii care se adresează nevoilor
personale şi servicii care se adresează nevoilor comune; servicii care urmă-
resc obţinerea unui profit şi servicii non-profit.

O clasificare extrem de complexă a fost cea realizată de către


Christopher H. Lovelock, care ia în considerare următoarele criterii:

• natura activităţilor din sectorului serviciilor;


tipul relaţiilor stabilite între prestator şi consumator şi perioada în
care se desfăşoară prestarea;1 3

gradul de personalizare a serviciilor şi felul în care relaţia prestator


consumator influenţează realizarea serviciului;

posibilitatea de sincronizare a cererii cu oferta de servicii şi gradul


de control al ofertei;

distribuţia serviciilor şi specificul formei de servicii.

Pe măsura trecerii timpului care a fost însoţit de dezvoltarea neconte-


nită a sectorului serviciilor s-a realizat o diversificare şi îmbogăţire a clasifi-
cărilor. Clasificările statistice, în funcţie de criteriile de structurare utilizate,
pot fi: pe produs, pe activităţi, pe ocupaţii etc.

Rolul clasificării pe produse este de a grupa rezultatele producţiei în


conformitate cu caracteristicile lor, în scopul facilitării realizării unor statis-
tici referitoare la dimensiunea şi structura producţiei, comerţului sau con-
sumului.

O astfel de clasificare, caracterizată printr-un grad de dezagregare ex-


trem de mare, identificând mai mult de 600 de servicii legate de produse,
denumită Sistemul de Clasificare Centrală a Produselor (CPC System), a
fost adoptată sub egida ONU. Această clasificare a fost utilizată în cadrul
Rundei Uruguay drept referinţă pentru identificarea serviciilor.

Tot în această categorie de clasificări sunt incluse şi: Clasificarea Cen-


trală pe Produs a Comunităţii Europene (CCPCOM), aplicabilă la nivelul
Uniunii Europene; Clasificarea Bunurilor şi serviciilor Gospodăriilor
(CBSG); Clasificarea Schimburilor Invizibile (CSI); Clasificarea produselor
asociate activităţilor (CPA); Nomenclatorul combinat (NC); Nomenclatorul
de produse pentru anchetele statistice de producţie (PRODCOM) etc. Trăsă-
tura general pe care îl au aceste clasificări este dată de tendinţa de inventari-
ere pe care o promovează dar şi de reflectarea gradului de dezvoltare a
serviciilor, ceea ce duce la crearea unui cadru propice realizării unor coope-
raţii internaţionale.
Clasificările pe activităţi au în vedere gruparea unităţilor de produc-
ţie, în funcţie de activităţile realizate de către acestea, aceste unităţi putând fi
de mai multe feluri, şi anume: întreprinderi sau organizaţii, grupuri de între-
prinderi, unităţi locale sau unităţi cu activităţi omogene.

Cea mai utilizată clasificare pe activităţi este Clasificarea Internaţio-


nală Tip Industrii a Activităţilor Economice (CITI), conform căreia există
nouă sectoare de activitate care realizează activităţi, iar cea mai recentă re-
vizuire a acesteia aduce în prim plan 138 de activităţi de servicii, grupate
în 4 nivele numerice distincte. Categoriile de servicii cuprinse aici sunt:

divizia 4 - construcţii şi servicii utilitare (apă - gaz - electricitate);

divizia 5 - hotel, restaurante, comerţul cu amănuntul şi en gros;

divizia 6 - transport, depozitare, comunicaţii şi intermediere finan-


ciară;

divizia 7 - servicii de afaceri, administraţie publică şi apărare, asi-


gurări sociale;

divizia 8 - educaţia, sănătatea şi asistenţa socială;

divizia 9 - alte activităţi de servicii colective, sociale şi personale,


servicii prestate de diverse asociaţii precum şi cele prestate în gos-
podării de către personal casnic.

Având ca model această clasificare, şi în tara noastră a fost realizată o

nouă Clasificare a Activităţilor din Economia Naţională (CAEN), a cărei


utilizare a devenit obligatorie de la 1 ianuarie 1998 pentru toate persoanele
fizice şi juridice care îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul României. Servi-
ciile au fost categorisite astfel:

comerţul cu ridicata şi cu amănuntul, repararea autovehiculelor, mo-


tocicletelor şi a bunurilor personale şi de uz gospodăresc;

hoteluri şi restaurante transport, depozitare şi comunicaţii;


intermedieri financiare tranzacţii imobiliare, închirieri şi activităţi
de servicii prestate în principal întreprinderilor;

administraţie publică şi apărare; asigurări sociale din sistemul public;

învăţământ;

sănătate şi asistenţă socială;

alte activităţi de servicii colective, sociale şi personale;

activităţi ale personalului angajat în gospodarii particulare;

activităţi ale organizaţiilor şi organismelor extrateritoriale.

Avantajul pe care îl prezintă această clasificare se referă la capacita-


tea acesteia de a identifica toate activităţile, de a unifica denumirile, de a
impune un sistem unitar de codificare necesar utilizării sistemelor informa-
tice de prelucrare şi analiză a datelor la nivel de economie naţională. Cele
cinci trepte de grupare a activităţilor ţine cont de principiul omogenităţii şi
se folosesc cinci caracteristici, mai precis: natura bunului şi serviciului, mo-
dul de folosire, materia primă, procesul tehnologic, organizarea şi finanţarea
producţiei. CAEN, urmând modele internaţionale, este o clasificare de tip
arborescent care cuprinde secţiuni, codificate cu o literă, subsecţiuni codifi-
cate cu două litere, diviziuni codificate cu două cifre, grupe codificate cu
irei cifre şi clase codificate cu patru cifre. Actualizarea periodică a acestei
clasificări se impune cu predilecţie în vederea răspunderii caracterului ex-
trem de dinamic al sectorului serviciilor care se îmbogăţeşte permanent cu
noi tipuri de activităţi.

Trebuie să precizăm aici şi efortul specialistului M. A. Katouzian,


care, în scopul cercetării sectorului, pentru a desprinde diferenţele de dina-
mică în evoluţia tipurilor de servicii, a realizat următoarea clasificare:

servicii „noi" sunt considerate acele servicii care sunt extrem de sen-
sibile la creşterea veniturilor, a timpului liber şi a preţurilor, de pildă
serviciile de învăţământ, servicii de sănătate, turistice;
» servicii „complementare" sunt reprezentate de serviciile sensibile
la modificarea gradului de urbanizare, industrializare şi informatizare,
ca de exemplu serviciile comerciale, servicii bancare, financiare, de
transport;

servicii „tradiţionale" sau „clasice" sunt acele servicii care au o


importanţă mai scăzută datorită demonetizării sau efectului de înlo-
cuire lor, precum cele de întreţinere prestate de persoanele casnice.

Sistemul de clasificare de tip mult ier iterial11 este cel mai utilizat în
practică, deoarece prezintă avantajul de a fi folosite: pe plan microeconomic,
în ceea ce priveşte utilizarea tehnicilor de marketing pe piaţa serviciilor, iar pe
plan macroeconomic, referitor la evaluarea efectelor instrumentelor de politi-
că comercială în comerţul internaţional cu servicii.

La baza grupării serviciilor stau caracteristicile acestora, sens în care


vom prezenta cele mai des întâlnite tipuri de servicii:

In funcţie de capacitatea serviciilor d e a fi tranzacţionate, avem:

servicii comercializabile (marfa, market sau de piaţă), adică


serviciile care se procură prin intermediul actelor de vânzare-
cumpărare, adică sunt servicii capabile de a deveni marfa;

servicii necomercializabile (non-market), mai precis serviciile


care ocolesc relaţiile de piaţă, unde sunt incluse unele serviciile
publice, parte din ele prezentând tendinţa de externalizare şi
devenind astfel servicii comercializabile.

După destinaţia serviciilor:

servicii de producţie - acele servicii prestate către alţi producători sau


agenţii economici, utilizate în vederea integrării în activitatea
lor sau pentru a adăuga valoare unui alt serviciu sau produs (ne
referim aici la serviciile de transport, de depozitare, de leasing,
asigurările şi reasigurările, finanţele, telecomunicaţiile etc.); la
rândul lor, acestea se împart în: servicii integrate întreprinderii
şi servicii de producţie prestate de unităţi specializate;
servicii de consum - servicii oferite direct consumatorilor, în
vederea satisfacerii nevoilor de consum ale acestora, ceea ce se
încadrează în conceptul de calitatea a vieţii. Din această cate-
gorie fac parte serviciile pentru consumul individual la popu-
laţiei, obţinute prin intermediul relaţiilor de piaţă sau prin self-
service şi serviciile publice finanţate prin redistribuirea venitu-
rilor „socializate".

După funcţiile serviciilor:

servicii pure- acele servicii în care ponderea deţinută de bu-


nuri este insignifiantă sau zero, valoarea fiind caracteristica totală
a serviciilor (de t xemplu: serviciile financiare, de consultanţă,
programele informatice etc.);

servicii creatoare devaloare adăugată pentru un bun sau un alt


serviciu, prezintă un rol complementar în realizarea de valoare
şi ne referim aici îa acordarea unor facilităţi de plată, a unor ga-
ranţii de funcţionare etc.;

servicii care adaugăvaloare unui produs - acele servicii care


oferă caracteristica de accesibilitate pentru consum şi utilizare

(comerţ, distribuţie, închiriere etc.).

In funcţie de caracteristica de imaterialitate:

servicii materiale;

servicii imateriale.

După gradul de implicare a consumatorului în procesul de pre-


stare a serviciului:

servicii relaţionale - reprezentate de serviciile ce necesită prezen-


ţa consumatorului pe tot parcursul desfăşurării actului de produc-
ţie ca în cazul actelor medicale, a serviciilor de învătământ etc.;

servicii la distanţă - serviciile pentru care interactivitatea din-


tre consumator şi prestator este atenuată de către tehnicile de
transmitere la distanţă a rezultatelor activităţilor respective
(serviciile de telecomunicaţii, serviciile de distribuţie a apei,
gazului şi electricităţii etc.).

După gradul de variabilitate a serviciilor:

servicii standardizate - reprezintă acele servicii pentru care


relationalitatea este extrem de scăzută;

servicii individualizate - serviciile pentru care gradul de varia-


bilitate este ridicat, deci şi posibilitatea de a le standardiza este
limitată, iar ofertantul nu reuşeşte să controleze procesul de
prestare a serviciului. Ne referim aici la serviciile intensive în

^ muncă şi prestate în formula „de la om la om".

In funcţie de modalitatea de „distribuire" al serviciilor:

servicii periodice, adică serviciile oferite continuu în cadrul


unei tranzacţii globale sau sub forma unei serii de tranzacţii
distincte (servicii telefonice în abonament, plata cu cărţi de
credit, restaurante fast-food, transport charter);

servicii ocazionale , mai precis cele oferite ori de câte ori este
nevoie de ele, în cadrul unei relaţii contractuale curente între
vânzător şi consumator (asigurări, servicii audio-vizuale, servi-
cii publice, servicii informaţionale).
Pentru o mai bună înţelegere, Daniel Bell aduce unele lămuriri, bazate tot pe Le-
gea lui Engel, şi anume: creşterea volumului de produse şi servicii în concordanţă
cu creşte-
rea economică, implică o evoluţie favorabilă în primă fază pentru serviciile de
primă
necesitate, care o dală satisfăcute generează în timp şi cerere pentru alte servicii
aferente
domeniilor secundare, terţiare.

Swedish Scool of Econom ies, clasifică


ci viciile după: natura serviciilor (servicii profesionale şi alte servicii); natura
cumpărătoru-
lui (servicii pentru indivizi pentru organizaţii).

Thomas Dan, Strategy is different in Service Business, , împărţea serviciile în:


servicii ce presupun o relaţie
puternică prestator-consumator; servicii ce presupun o relaţie slabă prestator-
consumator.

Delimitează următoarele categorii de servicii: servicii prestate pe o perioadă mai


îndelungată cu existenţa unei relaţii apropiate (servicii de asigurări, servicii de
telefonie, de
învăţământ, servicii bancare); servicii prestate pe o perioadă mai îndelungată cu
existenţa
unei relaţii superficiale (servicii de radio TV, servicii de pază); servicii sporadice ce
presu-
pun o relaţie apropiată (servicii telefonice internaţionale, abonamente la teatru);
servicii
sporadice ce presupun o relaţie apropiată (servicii de închiriere, servicii poştale,
restaurante).

realizarea unui organism unitar prin integrarea de fond şi de fapt a


economiilor ţărilor române, fără a mai fi considerate complementare;

desăvârşirea complexului economic naţional considerat „temelie


solidă a prosperităţii întregii economii naţionale".
După Marea Unire, economiile ţărilor române, integrate într-un corp
unic economic, au dus la realizarea economiei naţionale unitare, denumită
de unii specialişti în domeniu un „nou organism economico-social cu o struc-
tură anatomo-morfologică şi cu un resort fiziologic proprii, care avea drept
spaţiu de existenţă, funcţionare şi evoluţie teritoriul geografic naţional" .

Odată cu apariţia acestui complex economic naţional, asistăm la o se-


rie de aspecte pozitive în ceea ce priveşte economia naţională, precum:

amplificarea potenţialului economic la ţării;

desăvârşirea procesului de formare a pieţei naţionale;

consolidarea naţiunii;

creşterea rolului de forţe motrice a intereselor naţionale;

formarea şi întărirea statului naţional unitar;

dobândirea libertăţii naţionale.

Drept urmare, în perioada 1921-1938, numărul întreprinderilor a spo-


rit de la 2.747 la 3.767, capitalul investit a sporit de la 2.837,298 mii lei la
50.069.389 mii lei, personalul total ocupat a sporit cu 131.694 persoane, iar
producţia a evoluat, de asemenea pozitiv, crescând cu 57.494.942 mii lei.

Aceste date pot fi completate cu informaţii ce privesc fiecare sector al

economiei naţionale.

Referitor la această perioadă, datele cu privire la sectorul serviciilor


sunt limitate, accent punându-se în analizele realizate de diverşi autori pe
sectorul primar şi pe cel secundar. Ponderea populaţiei ocupate în cele trei
sectoare şi structura venitului naţional în România, în anul 1938, sunt pre-
zentate în tabelul 2.1.

Tabelul 2.1

Ponderea populaţiei ocupate pe activităţi ale economie naţionale

în anul 1938 (%}


Total Sectorul primar Sectorul Sector tertiar
secundar
100 78,2 10,2 11,6

Sursa: Gh. Dobre, Economia României în contextul european - 1938, Edit. Fun-
daţiei Ştiinţifice ,JVlemoria Oeconomica", Bucureşti, 1996, pp. 152, 179.
Din analiza datelor privind populaţia ocupată, pe total economie, în
anul 1938, rezultă că economia României este preponderent agrară, dar au
putem omite faptul că serviciile deţineau un număr mai mare de lucrători
decât sectorul secundar, adică 11,6%, în sectorul terţiar, faţă de 10,2%, în
cel secundar. In această perioadă, serviciile sunt într-un stadiu incipient de dez-
voltare, încadrându-se în categoria activităţilor reduse ca număr şi diversitate.

Tipurile de servicii existente la momentul analizat sunt cele tradiţionale,


şi ne referim aici la servicii de reparaţii, servicii culturale, de sănătate, învă-
ţământ şi turism. Alte categorii de servicii, dacă existau, se regăseau în situ-
aţii răzleţe şi cu o pondere destul de neînsemnată în cadrul indicatorului
populaţia ocupată în servicii.

Totuşi, dacă indicatorul anterior nu este unul mulţumitor, ţinând cont


de faptul că economia României în această perioadă era una modernă, nu
acelaşi lucru putem spune despre venitul naţional, a cărui structură este pre-
zentată în tabelul 2.2.

Tabelul 2.2

Structura venitului naţional în România în anul 1938

Total Sectorul primar Sectorul Sector tertiar


(mii. dolari) secundar
(%) (%)
(%)
1500 38,4 35,8 26,3

Sursa: Anuarul Statistic a! României, 1977, p. 85.

Analizând datele din tabelul 2.2 constatăm că sectoru1 terţiar deţinea o


pondere însemnată în realizarea venitului naţional care, la vremea aceea, era
de i .500 milioane dolari. Astfel, procentual, sectorul primar participa ci
38,4%, dat fiind faptul că economia României era predominant agrară, sec-
torul secundar aflat în ascensiune, cu 35,8%, iar sectorul terţiar cu 26,3%.
Aceste date confirmă modernitatea economiei naţionale din această perioadă
istorică a României.

La o primă privire se poate vedea că dacă ţări precum Germania, Marea


Britanie, Franţa, Italia, Cehoslovacia, Suedia, Elveţia şi Austria contribuiau la
realizarea venitului naţional cu procente cuprinse între 32% la 44,8% pentru
industrie şi cu 4% până la 19,8% pentru agricultură; în cazul României, situaţia
este total inversă, industria contribuind cu 35,8% la realizarea venitului naţional

iar agricultura cu 38,4%. In ceea ce priveşte această ultimă contribuţie,


România se situează pe locul doi, după Bulgaria, dar dacă ne referim la indus-
trie şi la sectorul serviciilor, ţara noastră se află pe ultimul loc.

Analizând domeniul care ne interesează, constatăm că ţările prezentate


în tabel îşi realizează cea mai mare parte a venitului naţional prin contribuţia
sectorului terţiar, ponderea oscilând între 26,3% (România) şi 38,1% (Bul-
garia) - cele mai scăzute contribuţii - până la 51,8% (Marea Britanie),
53,8% (Irlanda) şi 59,3% (Belgia-Luxemburg).

2.2. Serviciile în cadrul economiei româneşti


cu planificare centralizată

Este cunoscut faptul că, o bună bucată de timp, economia României a


îmbrăcat forma economiei cu planificare centralizată.

In această perioadă, ponderea industriei în totalul produsului intern


brul a atins nivelul de 53% în anul 1980,55% în anul 1987, iar în anii
1987-1989, când criza sistemului s-a acutizat, s-a menţinut ia 53%, în con-
diţiile în care în ţările dezvoltate din punct de vedere economic, acest indi-
cator nu a depăşit 38%. Dacă luăm starea reală a acestui indicator,
statisticile Băncii Mondiale apreciau că ponderea industriei în PIB nu este
mai mare de 43%. De asemenea, ponderea serviciilor în produsul intern brut
este în această perioadă de maxim 19,7%, comparativ cu procente cuprinse
între 60-66% în ţările dezvoltate.
Pentru a analiza evoluţia serviciilor în cadrul economiei cu planificare
centralizată, vom lua în discuţie forţa de muncă ocupată în acest sector al
economiei, comparativ cu cea ocupată în sectorul primar şi cel secundar,
ponderea PIB în acest sector precum şi alţi indicatori reprezentativi pentru
acest sector extrem de important al economie oricărei ţări.

Se apreciază că pentru orice proces, care contribuie la dezvoltarea


economică, gradul de utilizare a forţei de muncă este o latură esenţială. în
cadrul economiei româneşti cu planificare centralizată, orientările principale
în domeniul folosirii forţei de muncă erau3: folosirea raţională şi cât mai de-
plină a potenţialului uman al ţării; asigurarea condiţiilor necesare, prin rit-
muri rapide ale dezvoltării sociale, pentru creşterea continuă a numărului
locurilor de muncă; sporirea ponderii populaţiei ocupate în ramurile neagri-
cole, îndeosebi în industrie; stabilirea unui raport optim între numărul per-
sonalului ce lucrează în producţia materială şi al celui ocupat în alte
activităţi, între numărul persoanelor direct productive şi cel al personalului
tehnic, economic, administrativ şi de altă specialitate; atragerea într-o măsură
mai mare a femeilor în activităţile economice şi sociale, prin acordarea unor
priorităţi la încadrarea acestora în anumite domenii şi specialităţi.

Tabelul 2.4 conţine date referitoare la populaţia ocupată, în cele trei


sectoare ale economiei, începând 1950 şi până în 1989, an care marchează
sfârşitul regimului comunist în România.

Din datele prezentate în tabelul 2.4, se poate constata decalajul extrem


de mare existent între sectorul primar şi sectoarele secundar şi terţiar, în
anul 1950, când în agricultură şi silvicultură lucrau 74,3%, pe când în secto-
rul terţiar lucrau doar I 1,5%, nu cu mult mai puţin decât în industrie şi con-
strucţii (14,2%,).

De asemenea, se observă că forţa de muncă ocupată în sectorul terţiar


a cunoscut o dinamică ascendentă, ajungând în a n u l 1970 la o pondere de
19,9%, din total populaţie ocupată, iar în 1989, când economia cu planificare
centralizată a luat sfârşit, a ajuns la 27% din total. Aceeaşi tendinţă crescă-
toare a fost înregistrată şi în sectorul secundar, iar în ceea ce priveşte agri-
cultura, situaţia este diametral opusă în sensul că populaţia ocupată aici a
înregistrat o scădere considerabilă, de la 74,3% în 1950, la 49,3% în 1970 şi
la 27,9% în 1989.

In anul 1989, când România a trecut la economia de piaţă, se poate


observa că populaţia ocupată în servicii este aproape egală cu cea ocupată în
agricultură, fiind devansată categoric de populaţia ocupată în industrie şi
constructii.

Modificările în repartizarea populaţiei ocupate pe sectoare (±) se regă-


sesc în tabelul 2.5.

Din analiza datelor din tabelul 2.5, rezultă că populaţia ocupată în sec-
torul serviciilor, în perioada 1950-1989, a înregistrat un plus de 1989,8 mii
persoane, aspect semnificativ pentru economia naţională, dacă luăm în con-
siderare că sectorul serviciilor este un sector din ce în ce mai important şi un
adevărat „aspirator" al forţei de muncă eliberată din alte sectoare.

In perioada economiei centralizate, în România, sectorul serviciilor


cuprindea, conform Anuarului Statistic al României, următoarele activităţi:
transporturile, telecomunicaţiile, circulaţia mărfurilor, gospodărie comunală,
de locuinţe şi alte servicii neproductive, învăţământ, cultură şi artă, ştiinţă şi
deservire ştiinţifică sau cercetare ştiinţifică şi dezvoltare tehnologică, ocroti-
rea sănătăţii, asistenţă socială şi cultură fizică şi administraţie. Evoluţia
structurii populaţiei ocupate pe categorii de servicii, rezultă din tabelele 2.6,
2.7 şi 2.8.

In perioada 1950-1976, populaţia ocupată în servicii, cu excepţia


administraţiei, a înregistrat o creştere mai mare decât media pe ţară a popu-
laţiei ocupate. Ritmurile de creştere s-au apropiat de cele ale populaţiei
ocupate în industrie, iar în unele domenii ale serviciilor, cum ar fi te-
lecomunicaţiile, gospodăria comunală şi de locuinţe, ştiinţa şi deservirea
ştiinţifică le-a depăşit pe acestea. Faţă de anul 1950, când cei care activau
în domeniul serviciilor reprezentau 11,5%, din total populaţie ocupată în
economie, în anul 1976, creşterea acesteia ajunge la 23,9%. Această spo-
rire a numărului de lucrători în sectorul terţiar se datorează, în principal,
creşterii de 2,6 ori a populaţiei ocupate în transporturi, de 3,2 ori în te-
lecomunicaţii, de 2,88 ori în circulaţia mărfurilor, de 6,21 ori în gospodă-
ria comunală, de 2,2 ori în cultură, învăţământ şi artă, de 4,27 ori în
ştiinţă şi deservirea ştiinţifică a societăţii şi de 3,05 în domeniul ocrotirii
sănătăţii, asistenţei sociale şi culturii fizice.

In perioada 1971-1981, populaţia ocupată în sectorul terţiar (v. tabe-


lul 2.7) a înregistrat o creştere în majoritatea componentelor sale, excepţie
Ificând administraţia, unde se înregistrează o scăzut cu 0,1%. între anii
1981 şi 1 ianuarie 1990, ponderea învăţământului, culturii şi artei s-a redus
cu 0,8%, iar cea a sănătăţii rămâne constantă. Aceeaşi tendinţă o prezintă
şi serviciile de telecomunicaţii, circulaţia mărfurilor şi administraţia. Re-
marcăm faptul că reducerea populaţiei ocupate în serviciile de învăţământ
s-a produs într-un moment nepotrivit, şi anume când populaţia şcolară a
crescut.

Creşterea rapidă a numărului de muncitori în economia naţională, în


această perioadă, se datorează unor cauze specifice, care ţin de politica re-
gimului comunist, şi anume:

extensivitatea proceselor de ocupare şi utilizare a forţei de muncă;

asigurarea de locuri de muncă atât pentru sporul natural al resurselor


apte de muncă, cât şi pentru populaţia disponibilizată din agricultură.

Interesant de urmărit este şi evoluţia salariaţilor din sectorul terţiar, a


cărui dinamică este mai accelerată decât dinamica populaţiei ocupate. Dacă
este adevărat sau nu, vom vedea analizând datele din tabelul 2.8.

Din datele prezentate în tabelul 2.8 se observă că ponderea salariaţilor


are o evoluţie diferenţiată, pe categorii de servicii, mai precis:

transporturile prezintă o evoluţie ascendentă, de la 6,4%, în 1950,


la 7,7%, în 1989;

circulaţia mărfurilor este caracterizată de creşterea ponderii salaria-


ţilor până în anul 1989, când atinge apogeul, după care, în anul
1989, scade cu 0,4%;

gospodăria comunală prezintă cea mai mare dinamică, sporind de la


2,3% salariaţi, în anul 1950, la 5,8%, în 1989;
învăţământul, cultura şi arta înregistrează o scădere drastică a sala-
riaţilor, ponderea lor fiind de 9,3%, în 1960, şi de doar 4,6%, în
1989;

serviciile de cercetare şi deservire tehnologică prezintă o tendinţă


crescătoare, iar ocrotirea sănătăţii o tendinţă uşor descrescătoare;

serviciile administrative prezintă cea mai amplă descreştere a nu-


mărului de salariaţi, ajungând, în anul 1989, doar 0,6%, faţă de
6,5% în anul 1950.

Relevante pentru prezentarea situaţiei serviciilor în ansamblul lor, în


economia cu planificare centralizată a României, sunt şi datele referitoare la
evoluţia produsului social, a venitului naţional, dar şi a investiţiilor realizate
în sectorul terţiar.

în ce priveşte produsul social şi venitul naţional, deşi datele sunt insu-


ficiente, putem trage unele concluzii privind modul cum au participat anu-
mite servicii (după 1980) sau ansamblul serviciilor (până în 1976) la
realizarea lui.

Se poate observa că în perioada analizată, mai precis 1950-1976, pon-


derea serviciilor în crearea produsului social este foarte redusă, de doar
20,2%, în 1950, şi de 12,6%, în 1976, în comparaţie cu celelalte două sec-
toare care însumează 79,8%-87,4%. Aceeaşi tendinţă de inferioritate a pon-
derii serviciilor se regăseşte şi în cazul venitului naţional, care are valori
cuprinse între 22% în 1950 şi 18,6% în 1976.

Produsul social şi venitul naţional, în perioada 1980-1989, pentru ser-


viciile de transport şi de circulaţiei a mărfurilor, au evoluat conform datelor
din tabelul 2.10.

Serviciile de circulaţie a mărfurilor contribuiau, în anul 1980, la un to-


iul de 1275,7 miliarde lei în întreaga economie cu 56,7 miliarde lei, iar în
1988, la un total de 2150,5 miliarde lei, cu 68,3 miliarde lei.

Totodată, serviciile de transport şi telecomunicaţii contribuiau în 1980


cu 66,8 miliarde lei la crearea produsului social, atingând maximum de
103,4 miliarde lei, în 1988, urmată de o uşoară scădere în 1989, când contri-
buie cu 98,6 miliarde lei.

Sc pot observa, de asemenea, mici diferenţe între datele raportate


.şi cele recalculate, aspect de altfel caracteristic economiei din această
perioadă.

în ceea priveşte venitul naţional, serviciile de transport şi telecomuni-


caţii au participat, în anul 1980, cu 36,1 miliarde, lei la un total de 516,6
mild. lei, înregistrând o evoluţie crescătoare până în anul 1988, când contri-
buţia a fost de 51,5 mild. lei la un total de 822,3 mild. lei. Circulaţia mărfu-
rilor prezintă aceeaşi tendinţă crescătoare până în anul 1988; în anul 1989,
contribuţia a fost de 47 miliarde lei, la egalitate cu serviciile de transport şi
telecomunicaţii.

Aspecte relevante pentru evoluţia serviciilor în economia cu planifica-


re centralizată se deduc şi din situaţia investiţiilor realizate, pe categorii de

servicii. In tabelul 2.12, prezentăm situaţia investiţiilor, în valoare absolută,


în anii în care această formă de economie a atins apogeul.

Pe ansamblu, investiţiile totale au crescut vizibil, din anul 1980 până


în 1986, când trendul investiţiilor realitate devine descrescător, tendinţă care
sc menţine până la sfârşitul perioadei caracterizate de economia cu planifi-
care centralizată.

realizarea unui organism unitar prin integrarea de fond şi de fapt a


economiilor ţărilor române, fără a mai fi considerate complementare;

desăvârşirea complexului economic naţional considerat „temelie


solidă a prosperităţii întregii economii naţionale".

După Marea Unire, economiile ţărilor române, integrate într-un corp


unic economic, au dus la realizarea economiei naţionale unitare, denumită
de unii specialişti în domeniu un „nou organism economico-social cu o struc-
tură anatomo-morfologică şi cu un resort fiziologic proprii, care avea drept
spaţiu de existenţă, funcţionare şi evoluţie teritoriul geografic naţional" .
Odată cu apariţia acestui complex economic naţional, asistăm la o se-
rie de aspecte pozitive în ceea ce priveşte economia naţională, precum:

amplificarea potenţialului economic la ţării;

desăvârşirea procesului de formare a pieţei naţionale;

consolidarea naţiunii;

creşterea rolului de forţe motrice a intereselor naţionale;

formarea şi întărirea statului naţional unitar;

dobândirea libertăţii naţionale.

Drept urmare, în perioada 1921-1938, numărul întreprinderilor a spo-


rit de la 2.747 la 3.767, capitalul investit a sporit de la 2.837,298 mii lei la
50.069.389 mii lei, personalul total ocupat a sporit cu 131.694 persoane, iar
producţia a evoluat, de asemenea pozitiv, crescând cu 57.494.942 mii lei.

Aceste date pot fi completate cu informaţii ce privesc fiecare sector al

economiei naţionale.

Referitor la această perioadă, datele cu privire la sectorul serviciilor


sunt limitate, accent punându-se în analizele realizate de diverşi autori pe
sectorul primar şi pe cel secundar. Ponderea populaţiei ocupate în cele trei
sectoare şi structura venitului naţional în România, în anul 1938, sunt pre-
zentate în tabelul 2.1.

Din analiza datelor privind populaţia ocupată, pe total economie, în


anul 1938, rezultă că economia României este preponderent agrară, dar au
putem omite faptul că serviciile deţineau un număr mai mare de lucrători
decât sectorul secundar, adică 11,6%, în sectorul terţiar, faţă de 10,2%, în
cel secundar. In această perioadă, serviciile sunt într-un stadiu incipient de dez-
voltare, încadrându-se în categoria activităţilor reduse ca număr şi diversitate.

Tipurile de servicii existente la momentul analizat sunt cele tradiţionale,


şi ne referim aici la servicii de reparaţii, servicii culturale, de sănătate, învă-
ţământ şi turism. Alte categorii de servicii, dacă existau, se regăseau în situ-
aţii răzleţe şi cu o pondere destul de neînsemnată în cadrul indicatorului
populaţia ocupată în servicii.

Totuşi, dacă indicatorul anterior nu este unul mulţumitor, ţinând cont


de faptul că economia României în această perioadă era una modernă, nu
acelaşi lucru putem spune despre venitul naţional, a cărui structură este pre-
zentată în tabelul 2.2.

Analizând datele din tabelul 2.2 constatăm că sectoru1 terţiar deţinea o


pondere însemnată în realizarea venitului naţional care, la vremea aceea, era
de i .500 milioane dolari. Astfel, procentual, sectorul primar participa ci
38,4%, dat fiind faptul că economia României era predominant agrară, sec-
torul secundar aflat în ascensiune, cu 35,8%, iar sectorul terţiar cu 26,3%.
Aceste date confirmă modernitatea economiei naţionale din această perioadă

Analiza acestei perioade, prin comparaţie cu alte state ale Europei,


este prezentată în tabelul 2.3.

La o primă privire se poate vedea că dacă ţări precum Germania, Marea


Britanie, Franţa, Italia, Cehoslovacia, Suedia, Elveţia şi Austria contribuiau la
realizarea venitului naţional cu procente cuprinse între 32% la 44,8% pentru
industrie şi cu 4% până la 19,8% pentru agricultură; în cazul României, situaţia
este total inversă, industria contribuind cu 35,8% la realizarea venitului naţional

iar agricultura cu 38,4%. In ceea ce priveşte această ultimă contribuţie,


România se situează pe locul doi, după Bulgaria, dar dacă ne referim la indus-
trie şi la sectorul serviciilor, ţara noastră se află pe ultimul loc.

Analizând domeniul care ne interesează, constatăm că ţările prezentate


în tabel îşi realizează cea mai mare parte a venitului naţional prin contribuţia
sectorului terţiar, ponderea oscilând între 26,3% (România) şi 38,1% (Bul-
garia) - cele mai scăzute contribuţii - până la 51,8% (Marea Britanie),
53,8% (Irlanda) şi 59,3% (Belgia-Luxemburg).

2.2. Serviciile în cadrul economiei româneşti


cu planificare centralizată
Este cunoscut faptul că, o bună bucată de timp, economia României a
îmbrăcat forma economiei cu planificare centralizată.

In această perioadă, ponderea industriei în totalul produsului intern


brul a atins nivelul de 53% în anul 1980,55% în anul 1987, iar în anii
1987-1989, când criza sistemului s-a acutizat, s-a menţinut ia 53%, în con-
diţiile în care în ţările dezvoltate din punct de vedere economic, acest indi-
cator nu a depăşit 38%. Dacă luăm starea reală a acestui indicator,
statisticile Băncii Mondiale apreciau că ponderea industriei în PIB nu este
mai mare de 43%. De asemenea, ponderea serviciilor în produsul intern brut
este în această perioadă de maxim 19,7%, comparativ cu procente cuprinse
între 60-66% în ţările dezvoltate.

Pentru a analiza evoluţia serviciilor în cadrul economiei cu planificare


centralizată, vom lua în discuţie forţa de muncă ocupată în acest sector al
economiei, comparativ cu cea ocupată în sectorul primar şi cel secundar,
ponderea PIB în acest sector precum şi alţi indicatori reprezentativi pentru
acest sector extrem de important al economie oricărei ţări.

Se apreciază că pentru orice proces, care contribuie la dezvoltarea


economică, gradul de utilizare a forţei de muncă este o latură esenţială. în
cadrul economiei româneşti cu planificare centralizată, orientările principale
în domeniul folosirii forţei de muncă erau3: folosirea raţională şi cât mai de-
plină a potenţialului uman al ţării; asigurarea condiţiilor necesare, prin rit-
muri rapide ale dezvoltării sociale, pentru creşterea continuă a numărului
locurilor de muncă; sporirea ponderii populaţiei ocupate în ramurile neagri-
cole, îndeosebi în industrie; stabilirea unui raport optim între numărul per-
sonalului ce lucrează în producţia materială şi al celui ocupat în alte
activităţi, între numărul persoanelor direct productive şi cel al personalului
tehnic, economic, administrativ şi de altă specialitate; atragerea într-o măsură
mai mare a femeilor în activităţile economice şi sociale, prin acordarea unor
priorităţi la încadrarea acestora în anumite domenii şi specialităţi.

Tabelul 2.4 conţine date referitoare la populaţia ocupată, în cele trei


sectoare ale economiei, începând 1950 şi până în 1989, an care marchează
sfârşitul regimului comunist în România.
Din datele prezentate în tabelul 2.4, se poate constata decalajul extrem
de mare existent între sectorul primar şi sectoarele secundar şi terţiar, în
anul 1950, când în agricultură şi silvicultură lucrau 74,3%, pe când în secto-
rul terţiar lucrau doar I 1,5%, nu cu mult mai puţin decât în industrie şi con-
strucţii (14,2%,).

De asemenea, se observă că forţa de muncă ocupată în sectorul terţiar


a cunoscut o dinamică ascendentă, ajungând în a n u l 1970 la o pondere de
19,9%, din total populaţie ocupată, iar în 1989, când economia cu planificare
centralizată a luat sfârşit, a ajuns la 27% din total. Aceeaşi tendinţă crescă-
toare a fost înregistrată şi în sectorul secundar, iar în ceea ce priveşte agri-
cultura, situaţia este diametral opusă în sensul că populaţia ocupată aici a
înregistrat o scădere considerabilă, de la 74,3% în 1950, la 49,3% în 1970 şi
la 27,9% în 1989.

In anul 1989, când România a trecut la economia de piaţă, se poate


observa că populaţia ocupată în servicii este aproape egală cu cea ocupată în
agricultură, fiind devansată categoric de populaţia ocupată în industrie şi
constructii.

Din analiza datelor din tabelul 2.5, rezultă că populaţia ocupată în sec-
torul serviciilor, în perioada 1950-1989, a înregistrat un plus de 1989,8 mii
persoane, aspect semnificativ pentru economia naţională, dacă luăm în con-
siderare că sectorul serviciilor este un sector din ce în ce mai important şi un
adevărat „aspirator" al forţei de muncă eliberată din alte sectoare.

In perioada economiei centralizate, în România, sectorul serviciilor


cuprindea, conform Anuarului Statistic al României, următoarele activităţi:
transporturile, telecomunicaţiile, circulaţia mărfurilor, gospodărie comunală,
de locuinţe şi alte servicii neproductive, învăţământ, cultură şi artă, ştiinţă şi
deservire ştiinţifică sau cercetare ştiinţifică şi dezvoltare tehnologică, ocroti-
rea sănătăţii, asistenţă socială şi cultură fizică şi administraţie. Evoluţia
structurii populaţiei ocupate pe categorii de servicii, rezultă din tabelele 2.6,
2.7 şi 2.8.

In perioada 1950-1976, populaţia ocupată în servicii, cu excepţia


administraţiei, a înregistrat o creştere mai mare decât media pe ţară a popu-
laţiei ocupate. Ritmurile de creştere s-au apropiat de cele ale populaţiei
ocupate în industrie, iar în unele domenii ale serviciilor, cum ar fi te-
lecomunicaţiile, gospodăria comunală şi de locuinţe, ştiinţa şi deservirea
ştiinţifică le-a depăşit pe acestea. Faţă de anul 1950, când cei care activau
în domeniul serviciilor reprezentau 11,5%, din total populaţie ocupată în
economie, în anul 1976, creşterea acesteia ajunge la 23,9%. Această spo-
rire a numărului de lucrători în sectorul terţiar se datorează, în principal,
creşterii de 2,6 ori a populaţiei ocupate în transporturi, de 3,2 ori în te-
lecomunicaţii, de 2,88 ori în circulaţia mărfurilor, de 6,21 ori în gospodă-
ria comunală, de 2,2 ori în cultură, învăţământ şi artă, de 4,27 ori în
ştiinţă şi deservirea ştiinţifică a societăţii şi de 3,05 în domeniul ocrotirii
sănătăţii, asistenţei sociale şi culturii fizice.

In perioada 1971-1981, populaţia ocupată în sectorul terţiar (v. tabe-


lul 2.7) a înregistrat o creştere în majoritatea componentelor sale, excepţie
Ificând administraţia, unde se înregistrează o scăzut cu 0,1%. între anii
1981 şi 1 ianuarie 1990, ponderea învăţământului, culturii şi artei s-a redus
cu 0,8%, iar cea a sănătăţii rămâne constantă. Aceeaşi tendinţă o prezintă
şi serviciile de telecomunicaţii, circulaţia mărfurilor şi administraţia. Re-
marcăm faptul că reducerea populaţiei ocupate în serviciile de învăţământ
s-a produs într-un moment nepotrivit, şi anume când populaţia şcolară a
crescut.

Creşterea rapidă a numărului de muncitori în economia naţională, în


această perioadă, se datorează unor cauze specifice, care ţin de politica re-
gimului comunist, şi anume:

extensivitatea proceselor de ocupare şi utilizare a forţei de muncă;

asigurarea de locuri de muncă atât pentru sporul natural al resurselor


apte de muncă, cât şi pentru populaţia disponibilizată din agricultură.

Din datele prezentate în tabelul 2.8 se observă că ponderea salariaţilor


are o evoluţie diferenţiată, pe categorii de servicii, mai precis:

transporturile prezintă o evoluţie ascendentă, de la 6,4%, în 1950,


la 7,7%, în 1989;
circulaţia mărfurilor este caracterizată de creşterea ponderii salaria-
ţilor până în anul 1989, când atinge apogeul, după care, în anul
1989, scade cu 0,4%;

gospodăria comunală prezintă cea mai mare dinamică, sporind de la


2,3% salariaţi, în anul 1950, la 5,8%, în 1989;

învăţământul, cultura şi arta înregistrează o scădere drastică a sala-


riaţilor, ponderea lor fiind de 9,3%, în 1960, şi de doar 4,6%, în
1989;

serviciile de cercetare şi deservire tehnologică prezintă o tendinţă


crescătoare, iar ocrotirea sănătăţii o tendinţă uşor descrescătoare;

serviciile administrative prezintă cea mai amplă descreştere a nu-


mărului de salariaţi, ajungând, în anul 1989, doar 0,6%, faţă de
6,5% în anul 1950.

Relevante pentru prezentarea situaţiei serviciilor în ansamblul lor, în


economia cu planificare centralizată a României, sunt şi datele referitoare la
evoluţia produsului social, a venitului naţional, dar şi a investiţiilor realizate
în sectorul terţiar.

în ce priveşte produsul social şi venitul naţional, deşi datele sunt insu-


ficiente, putem trage unele concluzii privind modul cum au participat anu-
mite servicii (după 1980) sau ansamblul serviciilor (până în 1976) la
realizarea lui.

Se poate observa că în perioada analizată, mai precis 1950-1976, pon-


derea serviciilor în crearea produsului social este foarte redusă, de doar
20,2%, în 1950, şi de 12,6%, în 1976, în comparaţie cu celelalte două sec-
toare care însumează 79,8%-87,4%. Aceeaşi tendinţă de inferioritate a pon-
derii serviciilor se regăseşte şi în cazul venitului naţional, care are valori
cuprinse între 22% în 1950 şi 18,6% în 1976.

Produsul social şi venitul naţional, în perioada 1980-1989, pentru ser-


viciile de transport şi de circulaţiei a mărfurilor, au evoluat conform datelor
din tabelul 2.10.
Serviciile de circulaţie a mărfurilor contribuiau, în anul 1980, la un to-
iul de 1275,7 miliarde lei în întreaga economie cu 56,7 miliarde lei, iar în
1988, la un total de 2150,5 miliarde lei, cu 68,3 miliarde lei.

Totodată, serviciile de transport şi telecomunicaţii contribuiau în 1980


cu 66,8 miliarde lei la crearea produsului social, atingând maximum de
103,4 miliarde lei, în 1988, urmată de o uşoară scădere în 1989, când contri-
buie cu 98,6 miliarde lei.

Sc pot observa, de asemenea, mici diferenţe între datele raportate


.şi cele recalculate, aspect de altfel caracteristic economiei din această
perioadă.

în ceea priveşte venitul naţional, serviciile de transport şi telecomuni-


caţii au participat, în anul 1980, cu 36,1 miliarde, lei la un total de 516,6
mild. lei, înregistrând o evoluţie crescătoare până în anul 1988, când contri-
buţia a fost de 51,5 mild. lei la un total de 822,3 mild. lei. Circulaţia mărfu-
rilor prezintă aceeaşi tendinţă crescătoare până în anul 1988; în anul 1989,
contribuţia a fost de 47 miliarde lei, la egalitate cu serviciile de transport şi
telecomunicaţii.

Aspecte relevante pentru evoluţia serviciilor în economia cu planifica-


re centralizată se deduc şi din situaţia investiţiilor realizate, pe categorii de

servicii. In tabelul 2.12, prezentăm situaţia investiţiilor, în valoare absolută,


în anii în care această formă de economie a atins apogeul.

Pe ansamblu, investiţiile totale au crescut vizibil, din anul 1980 până


în 1986, când trendul investiţiilor realitate devine descrescător, tendinţă care
sc menţine până la sfârşitul perioadei caracterizate de economia cu planifi-
care centralizată.

Se poate constata că în atenţia economiei centralizate au stat cu precă-


dere investiţiile referitoare la serviciile de gospodărie comunală care, în anul
1980, deţineau o pondere de 13,5%, în total investiţii în economie, în valoa-
re de 28391 milioane lei, rămânând în prim plan până în 1988, când deţi-
neau 16% din total, prezentând o uşoară scădere în 1989 (14,8%), urmate
îndeaproape de serviciile de transport, care deţin ponderi cuprinse între
8,5% în 1986 şi 11,2% în anul 1980. Spre sfârşitul perioadei analizate, ser-
viciile de transport au înregistrat sporiri ale investiţiilor extrem de necesare.

O mai mică importanţă a fost acordată: serviciilor culturale şi de artă


care, totuşi, ajunge de la 0,2% din total investiţii, în perioada 1980-1988, la
onorabila pondere de 0,9%, în 1989; învăţământului, a cărei situaţie este
gravă, dacă observăm că de la 2.239 milioane lei investiţi în anul 1980 s-a
ajuns la 309 milioane lei în anul 1988, fapt deloc favorabil unui domeniu de
o asemenea importanţă; telecomunicaţiilor care prezintă totuşi un trend al
investiţiilor relativ constant în perioada 1985-1989 (în acest domeniu s-au
investit 0,4% din total sumă investiţii din economia românească); ocrotirii
sănătăţii, caz de altfel cunoscut şi recunoscut prin calitatea necorespunzătoare a
acestor servicii şi uneori prin inexistenţa lor.

2.3. Tranziţia, reforma economică


şi evoluţia sectorului serviciilor
în economia naţională a României

Termenul „tranziţie", potrivit DEX-ului, semnifică trecerea de la o si-


tuaţie la alta; ceva provizoriu, intermediar: traversarea către altceva.

Dacă ne referim strict la perioada de după decembrie 1989, pe care o


parcurge încă România, tranziţia este un proces care face trecerea de la sis-
temul socialist, în cadrul căruia economia era central-planificată, la un sis-
tem de tip capitalist occidental, căruia îi este specifică economia de piaţă.
Fenomenul ca atare a fost şi încă este larg dezbătut de o mulţime de specia-
lişti din diverse domenii, în opinia cărora, tranziţia este un proces multidi-
mensional, care solicită nu numai eforturi de design economic, ci şi
modificări politice, instituţionale şi culturale profunde, ultimele două fiind
tot mai importante odată cu implementarea reformelor economice.

Totuşi, până în prezent, nu cunoaştem o definiţie unanim acceptată. In


anumite situaţii, tranziţia este considerată ca un proces de eliminare a acelor
elemente, reguli şi relaţii sistemice care sunt construite nu pe raţiuni econo-
mice, ci pe cele ideologice de omogenizare şi centralizare, şi caiv împiedică
desfăşurarea normală a vieţii sociale, care blochează utilizarea raţională a
resurselor limitate şi care produc factori perturbatori cu impact negativ asu-
pra dezvoltării armonioase a societăţii.

Aurel Negucioiu, care s- a ocupat îndelung şi îndeaproape de problema


tranziţiei în general, dar şi în ţara noastră, foloseşte termenul de „operă", atunci
când vorbeşte de „edificarea unei societăţi noi în spaţiul economi co-geografic
al României - a societăţii civile; a unei noi economii - economia de piaţă; a
unui nou tip de democraţie - democraţie constituţională; a unui nou tip de stat -
statul de drept, democratic şi social".

Toate aceste aspecte sunt incluse în „tranziţia la un nou tip de societate


[care] presupune în mod obiectiv şi necesar, efectuarea unor transformări
profunde în structura anatomomorfologică şi fiziologică a societăţii româ-
neşti; înfăptuirea unei profunde reforme economice, politice, juridice, admi-
nistrativ-organizatorice etc."

Emilian Dobrescu, analist de notorietate în domeniul economic, con-


sideră că „problema tranziţiei a fost abordată îndeosebi prin optica normati-
vă: definirea unor obiective dezirabile şi schiţarea căilor de atingere a
acestora" . După părerea sa, evoluţia României în perioada de tranziţie se ca-
racterizează prin două aspecte majore: „volumul exorbitant al arieratelor (plăţi-
le restante) agenţilor economici (atât pentru livrări reciproce, cât şi faţă de
bugetul administraţiei publice) şi datoria, de asemenea în creştere, a între-
prinderilor şi a statului faţă de sistemul bancar".

Daniel Dăianu interpretează tranziţia ca pe „o transformare care implică o


schimbare de mentalităţi, de psihologii individuale şi colective. 42ste un pro-
ces în care sunt implicate interesele oamenilor; există interese care se vor
înfrunta. Va fi o luptă îndelungată - pentru unii o vale a plângerii - şi socio-
logia economică ne poate ajuta mult în a înţelege acest proces [...] Dar am
impresia că modul în care se judecă procesele în momentul de faţă este ex-
trem de sărac în ce priveşte înţelegerea complexităţii comportamentului in-
dividual în societate".

In opinia lui Leszek Balcerowicz, esenţiale, în procesul de tranziţie


spre economia de piaţă a ţărilor foste comuniste sunt cel puţin trei elemente:
„asanarea activităţilor dăunătoare ale economiei eliminarea statului ca ad-
ministrator al economiei, întărirea reformelor, coerenţă şi consistenţă în
aplicarea acestora".

Este cunoscut faptul că după evenimentele din decembrie 1989, păre-


rile privind tranziţia au fost împărţite şi foarte numeroase. Dezbateri aprinse
au fost realizate şi pe marginea ritmului în care va avea loc tranziţia econo-
miei româneşti, etapele necesare pentru a obţine cel mai mare succes în in-
tervalul de timp cel mai scurt, ca şi impactul reformelor asupra populaţiei.

După acest an, definitoriu pentru realizarea unei noi dimensiuni eco-
nomice, politice, sociale, administrative etc., ale României, tranziţia a fost
privită ca un ansamblu al schimbărilor care au loc în configuraţia societăţii,
ce cuprinde toate componentele şi domeniile societăţii, sistemul politic şi cel
economic, instituţiile, relaţiile sociale, organismele societăţii civile, formele
de organizare, modurile de viaţă şi mentalităţi

Aşa cum afirmă Aurel Negucioiu, conţinutul principal al tranziţiei


economice în România constă în „transformarea sau poate mai corect ar tre-
bui spus, în înlocuirea economiei socialiste monopolist-statale, de comandă,
cu o piaţă social-umană".

în cadrul transformărilor care se produc în viaţa social-politică şi eco-


nomică în perioada de tranziţie, reforma economică reprezintă suportul şi
garanţia succesului reformelor din celelalte domenii.

Reforma din economie trebuie gândită şi înfăptuită atât în numele efi-


cienţei economico-sociale, cât şi din punct de vedere al organizării şi funcţi-
onării pieţelor concurenţiale.

De asemenea, pe măsura scurgerii timpului şi a înfăptuirii ei, reforma


trebuie să încline din ce în ce mai mult balanţa tranziţiei în favoarea econo-
miei moderne de piaţă, a activităţilor profitabile, atât la nivelul fiecărui actor
economic luat individual, cât şi pe ansamblul economiei naţionale.

Reforma cuprinde un ansamblu de măsuri, întreprinse la nivel ma-


croeconomic, reieşite dintr-un pachet de opţiuni aplicate pe baza unor stra-
tegii coerente, identificate cu interesul economiei naţionale, pe termen scurt,
mediu şi lung în urma cărora să rezulte efecte economice similare celor din
ţările cu economie dezvoltată.

Pentru a se asigura succesul tranziţiei, ireversibilitatea şi maturizarea

economiei de piaţă, prin reformă, trebuie avute în vedere următoarele elemente :

a) crearea relaţiilor de proprietate privată, în forme multiple


crearea noilor structuri de exploatare în industrie, agricultură şi ce-
lelalte ramuri, prin transferul celei mai mari părţi a proprietăţii de
stat către sectorul particular;

crearea, extinderea şi articularea mecanismelor pieţei concurenţiale


libere, a instituţiilor corespunzătoare pieţei de mărfuri şi celor spe-
cifice (monetar-valutară, a muncii, a capitalului);

restructurarea sistemului producţiei naţionale, care presupune dez-


voltarea serviciilor, a ramurilor cu tehnică de vârf, automatizate, cu
consumuri de energie reduse şi grad ridicat de prelucrare, adaptate
la cerinţele pieţei şi schimbările tehnice. Aceasta va asigura trece-
rea la o economie superioară, caracterizată prin creşterea volumului
de mărfuri şi servicii exportate, precum şi creşterea competitivităţii
acestora; în acelaşi timp se va acţiona pentru reducerea sferei eco-
nomiei inferioare, cu o producţie destinată numai consumului in-
tern, obţinută pe baze tehnice scăzute şi cu un nivel redus al
pregătirii profesionale a lucrătorilor;

consolidarea relaţiei, dezvoltare economică durabilă suportabilă -


democraţie stabilă şi asigurarea condiţiilor pentru trecerea la eco-
nomia de piaţă;

j) reformarea şi stabilizarea sistemului protecţiei sociale, având ca


scop principal compensarea efectelor negative induse de procesele
reformei asupra populaţiei;

g) integrarea economiei în circuitul economic mondial şi integrarea


euro-atlantică a ţării.

Reforma economică în servicii nu este un proces izolat, ea se desfă-


şoară concomitent şi în strânsă corelaţie cu reforma tuturor domeniilor vie-
ţii sociale.

Având în vedere această corelaţie, nicio strategie de dezvoltare nu


poate fi pur economică, ci cuprinde în structurile sale şi alte elemente
complementare, cum ar fi: cele din sfera socialului, cea tehnologică, cea
ecologică ş.a.
Trebuie avut în vedere şi faptul că schimbarea, realizarea procesului
de reformă, prin aplicarea unei anumite variante de strategie, poate să nu dea
rezultatele scontate, fapt ce impune asumarea riscurilor din partea forţelor
social-politice care participă la elaborarea şi aplicarea strategiilor de reformă
in servicii, precum şi găsirea modalităţilor de corectare a erorilor şi greşeli-
lor înregistrate pe parcursul desfăşurării reformei din economie şi implicit
din sectorul terţiar.

In cadrul acestor coordonate, se pot considera ca esenţiale următoarele :

reforma în economie trebuie să cuprindă întreaga activitate eco-


nomică, deci reforma trebuie să aibă un caracter general;

reforma cuprinde un ansamblu de factori de natură social-economică,


juridică, tehnico-productivă, ecologică şi psiho-comportamentală din
toate verigile sistemului economic, implicând toţi subiecţii activităţii
economice, deci reforma are un caracter complex;

reforma trebuie să fie bazată pe realismul izvorât din realităţile


vieţii economice, pe care trebuie să le transforme printr-un com-
portament adecvat libertăţii de acţiune şi restricţiilor obiective im-
puse de prezent, dar mai ales de perspectivă;

reforma din economie trebuie să se concretizeze prin anumite finali-


tăţi, care să răspundă aspiraţiilor spre mai bine ale oamenilor, rolul
primordial în realizarea şi concretizarea sa reprezentându-1 omul;

reforma economică implică anumite costuri sociale, care, conştien-


tizate, trebuie să fie acceptate de populaţie, astfel încât să nu gene-
reze comportamente anormale, ce ar putea să frâneze procesul şi
atingerea obiectivelor sale finale. Pentru aceasta, reforma trebuie
să fie suportabilă;

reforma trebuie să fie credibilă, adică trebuie să formuleze obiec-


tive economice care să aibă ca fundamentare resursele necesare
pentru atingerea lor, încât cei care le îndeplinesc să acţioneze con-
ştient, cu convingerea că prin reformă vor beneficia cu adevărat de
rezultatele acesteia;
desfăşurarea reformei presupune existenţa unei anumite doze de risc
determinate atât de factori subiectivi cât şi obiectivi, ceea ce poate
duce la amânarea sau nerealizarea obiectivelor propuse, la creşterea
costurilor sociale ale tranziţiei, la prelungirea reformei economice şi
la mărirea consecinţelor negative ca urmare a întârzierii ei;

consistenţa, profunzimea şi coerenţa în strategia şi programul reformei


din economie a elementelor esenţiale, fundamentale, care trebuie
schimbate pentru a transforma radical structura relaţiilor economice şi
mentalităţile de comportament ce decurg din acestea; avem în vedere,
în principal, restructurarea relaţiilor de proprietate, crearea mecanisme-

lor pieţei concurenţiale libere, a instituţiilor specifice pieţelor, restructu-


rarea sistemului producţiei naţionale, reforma şi stabilizarea sistemului
protecţiei sociale, integrarea economiei în circuitul economic mondial
şi integrarea euro-atlantică;
i) simplitate şi claritate astfel încât mesajul ei să fie corect perceput
de către fiecare subiect al vieţii economice, tară a se produce reac-
ţii şi acţiuni adverse;
j) reforma economică trebuie să fie caracterizată prin integralitate, în
sensul interdependenţei şi unităţii obiectivelor propuse, a compati-
bilităţii lor, în timp şi spaţiu cu obiectivele transformărilor din ce-
lelalte componente ale sistemului social.
Totodată, succesul reformei din economie depinde şi de modul cum
sunt sesizate, formulate şi fundamentate priorităţile reformei pe parcursul
fiecărei etape, care trebuie să joace rolul cel mai important, să „tragă"
după ele celelalte elemente ale tranziţiei. O asemenea prioritate, mani-
festându-se ca o componentă fundamentală a reformei economice, este
organizarea şi generalizarea pieţei concurenţiale, mai exact crearea sis-
temului de pieţe.

Scopul final al politicilor şi strategiilor reformei este realizarea unei


economii de piaţă viabile, a cărei funcţionare se înfăptuieşte prin mecanis-
mele pieţei, fundamentate pe un regim legislativ, instituţional şi politic, ba-
zat pe proprietatea privată, fară acţiuni restrictive din partea statului. în
principiu, economia de piaţă trebuie să aibă în vedere că producţia, repartiţia
şi consumul nu sunt limitate din punct de vedere legislativ, dar trebuie totuşi
să respecte legităţile obiective ale vieţii economice şi sociale.

Având în vedere convergenţa şi efortul depus de membri societăţii


pentru realizarea unei economii de piaţă libere, strategiile reformei econo-
mice în general şi în servicii, în special, trebuie să aibă în vedere menţinerea
principalelor caracteristici ale acesteia, între care:

a) este o economie cu numeroase şi variate centre de activitate eco-


nomică şi decizie, respectiv de actori economici, de ofertă de fac-
tori de producţie şi de consum, legaţi între ei prin numeroase reţele
de consum;

este o economie îndreptată cu prioritate spre consumator, producăto-


rul, ofertantul dimensionându-şi activitatea, ca nivel, calitate şi struc-
tură, în funcţie de tendinţele şi dorinţele consumatorului;'

este o economie a libertăţilor decizionale, deoarece acestea sunt


luate de către actori independenţi, ale căror acţiuni sunt coordonate
spontan şi automat prin intermediul pieţei;

este un sistem în care spaţiul microeconomic constituie fundamen-


tul pentru desfăşurarea activităţii, iar întreprinderea este unitatea
economică de bază care asigură legătura dintre diferite categorii de
pieţe, între oferta şi cererea finală;

întreaga activitate economică este cuantificată - moneda având ro-


lul de a estima şi măsura costurile şi rezultatele agenţilor econo-
mici; prin intermediul monedei se realizează legătura dintre trecut,
prezent şi viitor, ea reprezentând numitorul comun al actorilor ete-
rogeni;

fi profitul este scopul tuturor actorilor economici şi obiectivul cen-


tral al întreprinzătorului, motivaţia întregii activităţi la nivel mi-
croeconomic;

g) rolul statului se manifestă indirect şi global.

Reforma economică are funcţia istorică de a aduce economia Români-


ei la o asemenea stare de funcţionalitate şi la o macrostabilizare de o astfel
de calitate, încât, prin mecanismele ei interne, să stopeze adâncirea decalaju-
lui de productivitate faţă de ţările avansate, marcându-se începutul inversării
acestei tendinţe seculare, adică începutul unui proces de apropiere de nivelul
productivităţii din ţările dezvoltate.

Trebuie precizat faptul că în perioada 1990-2001, pornindu-se de la o


abordare graduală a dezvoltării economiei de piaţă, măsurile importante de
reformă menţionate mai sus au fost luate în considerare într-o mai mică mă-
sură, fapt ce s-a repercutat în crearea unei avalanşe de evenimente care s-au
„tradus", în anul 1997, într-un blocaj financiar.

Conform Agenţiei Naţionale de Dezvoltare Regională din România,


perioada 1990-1996 a fost caracterizată de trei aspecte: între 1990-1991,
sursa de finanţare cea mai importantă a economiei au reprezentat-o rezer-
vele interne, constituite în timpul regimului comunist; între 1992-1994, re-
zervele valutare au fost cele care au susţinut economia; între 1994-1996,
finanţarea dezvoltării economice a fost realizată prin obligativitatea băn-
cilor în acest sens.

Populaţia a început să resimtă în mod dureros costul tranziţiei econo-


mice atunci când resursele de finanţare au fost epuizate, adică după primii
şase ani de tranziţie, fapt ce a amânat de altfel luarea unor decizii esenţiale
şi a redus viteza reformelor.

Din analiza rezultatelor obţinute prin aplicarea reformelor în econo-


mie, în general, şi în sectorul terţiar, în particular, în această perioadă de
timp se pot extrage următoarele detalii:

începutul liberalizării preţurilor s-a realizat în anul 1990, dar a cu-


prins mai multe etape care şi-au găsit finalitatea abia în anul 1999;

întreprinderile de stat mari nu au beneficiat de o reformă a lor, fapt


ce a dus la acumularea unor arierate mari şi pierderi uriaşe. Abia din
ianuarie 2001, s-a trecut la această reforma, şi cu toate eforturile
depuse pierderile se menţin chiar şi astăzi;
întreprinderile energofage au continuat să funcţioneze ineficient, iar
Guvernul a încercat menţinerea într-un mod artificial a unui preţ
scăzut al energiei electrice, fapt ce s-a repercutat în transferarea
problemelor economice către celelalte ramuri industriale ce folosesc
energia ca materie primă;

neîncrederea Guvernului în efectele benefice ale privatizării au dus


la aplicarea sa într-un ritm lent, iar practica de a lua măsuri doar în
preajma alegerilor pentru a atrage electoratul nu au dus decât la'
adâncirea problemelor existente;

funcţionarea într-un mod eficient a unor pieţe importante, printre


care şi piaţa valutară, a fost realizată doar în mică măsură; de ase-
menea, piaţa de capital s-a dezvoltat foarte încet şi a obţinut doar
rezultate nesemnificative;

reformele economice nu au permis reformelor legislative să ţină pa-


sul cu ele, ceea ce au dus la apariţie unor piedici serioase în creşte-
rea economică şi în cadrul investiţiilor străine pe care le-a
minimizat;

transparenţa politicilor fiscale nu a existat, fapt ce a dus la necu-


noaşterea de către public a deficitului bugetar crescând şi a colapsu-
lui economic al unor instituţii importante, precum cele din sectorul
bancar;

industriile care absorbeau forţă de muncă numeroasă au făcut presi-


uni pentru a obţine subvenţii şi credite directe de la bugetul de stat;

reforma sectorului public nu a existat, fapt ce a dus la insuficienta


motivare a angajaţilor bugetari care, fiind cea mai prost plătită cate-
gorie, s-au opus unor reforme mai rapide şi mai radicale.

După această perioadă, care a „triumfat" prin eşecul planului de stabi-


lizare din 1997, România a trecut printr-o a doua recesiune profundă de
tranziţie, caracterizată printr-o reducere a PIB timp de trei ani consecutiv cu
o proporţie destul de însemnată (12%), prin menţinerea inflaţiei cu o valoare
mult mai mare decât în ţările în tranziţie din Europa Centrală şi Răsăriteană.
De asemenea, se poate spune că, în perioada de după 1997, procesele de
privatizare şi restructurare economică au trenat, iar în anul 1999 s-a înregis-
trat o criză de plăţi, fapt ce a dus la încercarea acerbă de găsire a unei noi căi
către politicile economice.

O primă „mică victorie" în această „luptă", numită tranziţie, poate fi


considerată cea din anul 2001, când performanţele macroeconomice s-au
îmbunătăţit oarecum, cu o creştere a PIB de 5,3%, şi o inflaţie care prezenta
o tendinţă descrescătoare, deşi cu presiuni asupra balanţei externe.

Cu toate acestea, se consideră că aceşti ani au însemnat o pierdere im-


portantă pentru România, organismele internaţionale, precum OECD, reco-
mandând permanent guvernelor româneşti adoptarea tot mai cuprinzătoare a
reformelor. După cum a recomandat OECD, stabilizarea macroeconomică
nu poate fi durabilă fară un progres suficient în restructurarea sectorului
financiar şi al întreprinderilor şi fară crearea unui mediu favorabil extinderii
noilor afaceri private.

începând din anul 1997, se pune accent pe abordarea cuprinzătoare a


reformelor, mai precis înţelegerea principalelor legături, feed-back-u\u\ din-
tre diversele domenii ale politicilor economice. In acest sens, se pedalează
pe cinci domenii majore: liberalizarea, stabilizarea, reforma sectorului fi-
nanciar şi mecanismele de ieşire de pe piaţă şi intrare pe piaţă în sectorul
întreprinderilor.

In această direcţie, efortul de liberalizare început în anul 1997 a conti-


nuat, principalul domeniu rămas pentru reformă fiind cel al preţurilor pentru
energie. Liberalizare înseamnă o mai largă utilizare a mecanismelor şi preţu-
rilor pieţei, dar şi reducerea intervenţiei statului în economie, care este, încă,
foarte mare în comparaţie cu alte ţări.

Obiectivul de stabilizare a preţurilor trecea drept domeniu important


în anul 1997, considerat ca fiind lipsit de fermitate. Coordonatele politicii
monetare au fost complicate de un număr de circumstanţe speciale:

volatilitatea foarte ridicată a ratei dobânzii, cauzată de fluctuaţiile în


emiterea de bonuri de tezaur;
necesităţi ocazionale de a injecta lichiditate temporară în cadrul în-
deplinirii funcţiilor de creditor de ultimă instanţă;

preocupări în legătură cu competitivitatea externă în contextul unei


poziţii slabe a balanţei de plăţi;

nevoia de a constitui rezerve în valută străină.

Referitor la cadrul fiscal, se poate spune că s-a îmbunătăţit, în sensul


că un număr de elemente cvasi-fiscale au fost însoţite de mai mare transpa-
renţă în buget, numărul de fonduri extra-bugetare a fost redus, iar deficitele
cvasi-fiscale se află la o valoare mult mai mică decât în anul 1996.

Reforma sectorului financiar a fost realizată în ultimii ani, prin priva-


tizarea, restructurarea sau lichidarea marilor bănci proprietate de stat.

De asemenea, s-a impus cu stringenţă şi s-a încercat să se realizeze


mecanismele de ieşire de pe piaţă, ştiut fiind faptul că singura modalitate de
;i cunoaşte dacă întreprinderile proprietate de stat au o cerere viabilă pe pia-
ţă, este aceea de a impune constrângeri bugetare dure.

Totodată, se consideră că reforma sectorului energetic este cheia în-


tregii economii, dat fiind faptul că lipsa restructurării duce la o risipă foarte
mare a resurselor din acesl sector.

După anul 1997, întârzierile legate de restructurarea sectorului între-


prinderilor mari au cauzat reformelor din domeniul serviciilor, mai precis
celor din învăţământ, sănătate, administraţie publică şi altele.

în ce priveşte reforma din învăţământ, s-a pus accent pe următoarele


aspecte:

descentralizarea sistemului naţional de învăţământ;

promovarea relaţiei contractuale dintre unităţile de învăţământ şi


comunităţile locale;

organizarea sistemului naţional de formare a managerilor din învă-


ţământ;
dezvoltarea utilităţilor tehnologiei informaţiei şi comunicaţiei în
procesul educaţional;

extinderea sistemului naţional al învăţământului la distanţă;

aplicarea programului naţional de educaţie a adulţilor;

formarea profesională continuă, în acord cu politicile similare din


Uniunea Europeană etc.

Se ştie că reforma învăţământului depinde de resurse, dar şi de capaci-


tăţile de schimbare imanente. Pentru aceasta, se au în vedere:

măsuri de întărire a autonomiei instituţionale a şcolilor, liceelor,


universităţilor şi facultăţilor sub aspect didactic, financiar, func-
ţional şi de încurajare a managementului raţional al resurselor;

aplicarea reformei conţinutului învăţământului cu tot ceea ce im-


plică acesta (planuri de învăţământ, programe, profesiile, speciali-
zările academice, nivelurile de calificare etc.) şi cu ceea ce presu-
pune (formarea formatorilor, elaborarea standardelor profesionale,
evaluarea cunoştinţelor etc.);

extinderea legăturilor învăţământului cu autorităţile şi comunităţile


locale, concretizate în dezvoltarea reţelei şcolare;

trecerea la asocierea de şcoli şi licee, în vederea facilitării accesului


la tehnologii performante;

fructificarea prin elaborarea de proiecte proprii a oportunităţilor de


cooperare internaţională în forme avansate de către şcoli, licee, uni-
versităţi etc.

In domeniul sănătăţii, obiectivul prioritar în cadrul reformei este îm-


bunătăţirea stării de sănătate a populaţie fapt ce poate fi realizat prin:

echitatea accesului la servicii şi distribuirea echitabilă a poverii


economice a finanţării îngrijirilor de sănătate, inclusiv libertatea de
alegere a prestatorilor de servicii medicale;
eficienţa furnizării serviciilor;

corelarea capacităţii de finanţare cu nivelul de dezvoltare a economiei;

creşterea capacităţii Ministerului Sănătăţii în domeniul dezvoltării


politicilor de sănătate, al reglementărilor şi controlul acestui sector,
reducându-se interventia sa în administrarea directă a unor activităti

şi instituţii prestatoare de servicii medicale.

Serviciile de asistenţă socială prezintă interes în cadrul reformei prin:

trecerea de la programe cu eligibilitate universală la programe ori-


entate către categorii specifice ale populaţiei. în ceea ce priveşte sis-
temul de pensii, se are în vedere restabilirea echităţii inter-generaţii,
restabilirea echilibrului financiar al sistemului public de pensii,
completarea sistemului actual, reformat, cu tipuri de fonduri de pen-
sii capitalizate;

ocuparea şi protecţia şomerilor prin deplasarea accentului de la mă-


suri pasive către cele active, armonizarea legislaţiei muncii cu nor-
mele Uniunii Europene;

combaterea sărăciei prin principalul instrument utilizat în acest


sens, ajutorul social;

continuarea reformei sistemului de protecţie a copiilor institu-


ţionalizaţi, punându-se accent pe asistenţa de tip familial, prin întă-
rirea activităţilor de reintegrare familială, de plasament în centre de
asistenţă specifice, a adopţiilor sau plasamentului familial.

Reforma administraţiei publice centrale şi locale au 1a bază câteva obiec-


tive importante, rezolvate până acum sau în curs de îndeplinire, şi anume:

restructurarea profundă a administraţiei publice locale şi centrale;

schimbarea de fond a raportului dintre administraţie şi cetăţean;

descentralizarea serviciilor publice şi consolidarea autonomiei ad-


ministrative şi financiare;
demilitarizarea treptată a unor servicii comunitare;

depolitizarea structurilor administraţiei publice;

eliminarea clientelismului politic;

stoparea birocraţiei;

coerenţa actului administrativ şi perfecţionarea managementului în


administraţie;

aplicarea unor politici raţionale de dezvoltare şi modernizare a loca-


lităţilor rurale şi urbane;

întărirea autorităţii statului şi a răspunderii acestuia;

armonizarea cadrului legislativ cu reglementările din Uniunea Eu-


ropeană;

asigurarea coerenţei şi stabilităţii acestuia.

Felul în care au evoluat serviciile în această perioadă dificilă şi delicată,


pe care o parcurge România, este unul interesant şi vom exemplifica acest
fapt prin intermediul unor indicatori generali sau specifici acestui domeniu.

în primul rând, analizăm indicatorul populaţia ocupată, pe cele trei


sectoare ale economiei, încercând o încadrare a populaţiei ocupate din secto-
rul serviciilor în ansamblul economic (v. tabelul 2.13).

Din datele prezentate în tabelul 2.13, se poate remarca faptul că în pe-


rioada de tranziţie spre economia de piaţă, evoluţia populaţiei ocupate în

economia naţională este oscilantă.

Pe total economie, populaţia ocupată a prezentat maximum de


10839 mii persoane, în anul 1990, an imediat următor evenimentelor din
decembrie 1989 şi primul an al perioadei de tranziţie la economia de pia-
ţă. Acest aspect, se datorează şi politicilor privind forţa de muncă, pro-
movate în cadrul economiei cu planificare centralizată, care urmărea
ocuparea forţei de muncă prin intermediul repartiţiilor imediat după ter-
minarea studiilor.

In anii următori, se înregistrează o scădere continuă până în anul 1999,


când populaţia ocupată înregistra doar 8420 mii persoane, cu 2419 mii per-
soane mai puţin decât în 1990. în anul 2000 se înregistrează o creştere uşoa-
ră, iar în 2001 populaţia ocupată în economia românească scade din nou,
fapt ce se menţine şi în anul 2002, când involuţia acestui indicator se accen-
tuează, fiind cu peste 330 mii persoane mai redus decât în anul precedent.
Cauza acestei scăderi este sectorul primar care înregistrează o diminuare
importantă a personalului ocupat, în opoziţie cu celelalte două sectoare.
Pentru anii precedenţi lui 2002, această situaţie se datorează, în primul rând,
sectorului secundar, care a cunoscut mutaţii elocvente, cunoscând un trend
descrescător continuu. După cum se cunoaşte, în această perioadă au fost
închise mai multe unităţii economice industriale nerentabile, ceea ce a dus şi
la scăderea populaţiei ocupate.

In ce priveşte sectorul terţiar, în anul 1991, populaţia ocupată în servi-


cii creşte cu 294 mii persoane, ca apoi, până în 1993, să scadă cu 139 mii
sub nivelul anului 1990. Urmează o nouă creştere, până în 1995, când popu-
laţia ocupată în servicii atinge 3035 mii persoane. începând cu 1996, se în-
registrează un regres uşor, până în 1999, însă din 2000, trendul devine
crescător, stabilizându-se, în 2001, la 2708 mii persoane. Tendinţa de creştere
devine mai accentuată în anul 2002, când se înregistrează 118 mii persoane
mai mult decât în anul precedent.

Aceste aspecte demonstrează că sectorul servicii absoarbe, într-o


anumită proporţie, forţa de muncă din sectoarele economice care nu mai
sunt viabile din punct de vedere al eficienţei. Fiind un domeniu care aduce
beneficii, există posibilitatea stimulării lucrătorilor pentru realizarea unor
servicii de înaltă calitate (calitatea lucrătorilor din domeniul serviciilor se
repercutează asupra calităţii serviciilor).

După câte am constatat din datele statistice, anii de creştere din secto-
rul terţiar coincid cu anii de scădere în sectorul primar şi invers.
Dacă luăm în discuţie ponderea populaţiei ocupate în sectorul terţiar,
putem spune că aceasta devine din ce în ce mai importantă, depăşind-o
pe cea a populaţiei ocupate în sectorul secundar. In anul 2001, serviciile
deţin 31,6% din total populaţie ocupată, faţă de 27,3% sectorul secundar,
iar în 2002, situaţia este vizibil îmbunătăţită, pentru sectorul terţiar, care
deţine 33,9% din populaţia ocupată în economia românească.

Surprinzătoare este evoluţia sectorului primar, care, ca pondere populaţie


ocupată, devansează sectorul serviciilor, considerat un colac de salvare al
economiei româneşti, în această perioadă dificilă. Dar, nu ne putem permite o
concluzie, decât dacă mai analizăm şi alţi indicatori, relevanţi în acest sens.

Se observă că în toate sectoarele economiei şi pe ansamblul său, PIB a


cunoscut o evoluţie crescătoare, dar trebuie să spunem că valorile prezentate
în tabel sunt în preţuri curente, iar pentru a vedea adevăratul trend al PIB-
ului este necesară transformarea acestui indicator în preţuri constante, cu
ajutorul indicelui preţurilor de consum, sau prezentarea ponderii produsului
intern brut pe categorii de resurse. Ca valoare absolută, până în anul 1997,
cea mai mare parte din PIB era realizată de către sectorul secundar; înce-
pând cu anul 1998, situaţia schimbă, în sensul că sectorul terţiar detronează
sectorul secundar, tendinţă menţinută şi în prezent. Concluzia noastră se
bazează pe date statistice, pe care le prezentăm în tabelul 2.16.

Din valorile înscrise în tabelul 2.16 se observă ponderea din ce în


ce mai mare a serviciilor în realizarea PIB, fapt ce demonstrează încă o
dată că sectorul terţiar constituie un sector cu un potenţial sporit în dez-
voltarea economiei naţionale. Spre deosebire de sectoarele primar şi se-
cundar care înregistrează o scădere permanentă a ponderii în crearea PIB,
sectorul serviciilor prezintă o creştere continuă, ajungând de la 26,4% în
1990 la procentul de 48,1% în anul 2000. în anul 2001, sectorul terţiar
participă la crearea PIB cu un procent diminuat, fapt ce se redresează
anul următor când se înregistrează o uşoară creştere, ajungându-se la
45,1%. Acest procent, cu toate că este încă departe de cele înregistrate în
ţările dezvoltate, este mulţumitor pentru perioada dificilă pe care o tra-
versează economia românească.
Aspecte relevante privind stadiul în care se află serviciile în perioada
de tranziţie şi reformă rezultă şi din investiţiile realizate în acest domeniu. în
acest sens, vezi tabelul 2.17.

După cum se poate constata, din datele cuprinse în tabelul 2.17, ten-
dinţa acestui indicator este crescătoare, sectorul terţiar ajungând la o ponde-
re destul de importantă în totalul investiţiilor din economie, mai ales în
ultimii ani, când suma investi'iilor din domeniul serviciilor aproape egalează
pe cele din sectorul secundar.

Astfel, în primii ani ai perioadei analizate, investiţiile din cadrul servicii-


lor erau cu puţin peste jumătate din cele conferite sectorului secundar, în anii
următori au crescut într-un ritm extrem de rapid, ajungând, în anul 2001, să
depăşească suma investiţiilor realizate în industrie şi construcţii. în anul 2002,
prioritar pentru investiţii a fost sectorul secundar, însă nici cel terţiar nu este la
o distanţă apreciabilă faţă de acesta. Sumele mari investite în sectorul serviciilor
denotă importanţa acordată în ultimul timp, de către investitori.

2.4. Stadiul actual al dezvoltării serviciilor


din economia românească
în raport cu alte ţări

După ce am stabilit locul serviciilor în economia românească, dinamica şi


evoluţia lor, încercăm să stabilim care este nivelul dezvoltării acestui sector,

comparativ cu ţările dezvoltate. In acest sens, vom analiza evoluţia a trei indica-
lori: populaţia ocupată pe principalele activităţii ale economiei; structura produ-
sului intern brut pe tipuri de activităţi; indicii produsului intern brut în cei mai
reprezentativi ani ai perioadei de tranziţie la economia de piaţă
După cum se constată din tabelul 2.18, există o diferenţă vizibilă între
ţările dezvoltate şi România în ce priveşte ponderea populaţiei ocupate în
servicii. în ţări precum SUA, Austria, Belgia, Danemarca, Canada, Norve-
gia, Olanda, Regatul Unit, ponderea populaţiei ocupate în servicii depăşeşte
70%, pe când în România nu atinge decât 33,9%, adică nici măcar jumătate
din acest procent.

O imagine clară a stadiului dezvoltării serviciilor în România, compa-


rativ cu ţările dezvoltate, rezultă din structura PIB, pe tipuri de activităţi, a
anului 2001 (v. tabelul 2.19).
Potrivit datelor statistice, ponderea sectorului primar la crearea
PIB-ului, în ţările dezvoltate, a scăzut drastic în favoarea sectorului ser-

viciilor. In ţările din această categorie prezentate în tabelul 2.19, ponde-


rea serviciilor în crearea PIB este de 60-80%, comparativ cu ponderea
sectorul primar (0,7-3%) şi sectorului secundar (20-35%). Nu acelaşi
lucru se întâmplă în România, unde ponderea serviciilor în crearea PIB
nu depăşeşte 44%.

O analiză comparativă a sectorului serviciilor, între România şi ţările


dezvoltate sau mai puţin dezvoltate, se poate realiza luând în discuţie impor-
turile şi exporturile de servicii între anii 1992 2002
Potrivit datelor prezentate în tabelul 2.20, între primele clasate, pri-
vind exporturile de servicii, se află: SUA - 272.630 milioane dolari, în anul
2002, aproape dublu faţă de 1992; Regatul Unit - 123.130 milioane dolari,
în 2002, faţă de 61.418 milioane dolari în 1992; Germania cu 99.621 mi-
lioane dolari şi Franţa cu 85.972 milioane dolari în 2002. Urmează la o dis-
tanţă apreciabilă, dar cu o pondere considerabilă în totalul exporturilor de
servicii din lume, Spania - 62.109 milioane dolari, Italia - 59.374 milioane
dolari şi Olanda - 54.093 milioane dolari, în anul 2002. în ceea ce o priveş-
te, România a realizat 2.324 milioane dolari în anul 2002, aproape de 4 ori
mai mult decât în 1992, fiind situată doar înaintea Bulgariei (2.258 milioane
dolari), Albaniei şi Republicii Moldova care subscriu la exportul mondial de
servicii cu sume mult mai mici.

Pe ansamblu, se poate observa că valoarea exporturilor de servicii a


crescut vertiginos în toate ţările prezentate, dublându-se, iar în unele cazuri,
crescând de patru cinci ori faţă de primii ani ai analizei noastre.

In ce pliveşte importurile de servicii în unele ţări ale lumii şi în România,


în perioada 1995-2002, avem date extrem de convingătoare în tabelul 2.21.

Printre premiantele importurilor de servicii, în 2002, se numără SUA cu


.'05.530 milioane dolari, peste 60.000 milioane dolari in plus faţă de Germania

şi mai mult decât dublu faţă de Regatul Unit - 101.408 milioane. Pe ultimele
locuri ale clasamentului se află Moldova (235 milioane dolari), Albania (561
milioane dolari), Bulgaria. Nici România nu se clasează în primele poziţii, însă
importurile de servicii se ridică la 2.342 milioane dolari.

Atât în ce priveşte importurile cât şi exporturile de servicii, ponderea


cea mai ridicată, în ambele cazuri, o au ţările dezvoltate economic. Cât pri-
veşte ţara noastră, sumele sunt relativ apropiate, cu un plus de 18 milioane
dolari pentru importuri, fapt datorat, după părerea noastră, deficienţelor cali-
tative a serviciilor şi slabei promovări a acestora.
O analiză comparativă, relativă, între sectorul terţiar din România şi
cel ţările central şi est-europene, defalcat pe activităţile principale, se poate
realiza pe baza structurii cheltuielilor medii pe o gospodărie în intervalul
1996-2002, în ce priveşte sectorul serviciilor (v. tabelul 2.22).

La o primă vedere, din ansamblul datelor prezentate se poate observa


că ponderea cea mai mare în cheltuieli o au serviciile de întreţinere a locuin-
ţei, apă şi electricitate, în creştere în 2002 faţă de anii anteriori. In această
privinţă, excelează Ungaria, cu 20,9% clin total cheltuieli, urmată de Repu-
blica Cehă, care menţine aceeaşi tentă crescătoare, şi de România, unde
evoluţia acestor cheltuieli este oscilantă cu creşteri până în 2000 şi scădere
în următorii ani.

Urmează, serviciile de transport, care înregistrează creşteri în toate ţă-


rile, lider fiind Republica Cehă, cu un maximum de 11,3% în 1999 şi 10%
în 2002, urmată de Ungaria, Slovacia, România şi Bulgaria; ultimele două
ţări prezintă asemănări la toate categoriile de cheltuieli înscrise în tabel.

O pondere însemnată o deţin şi serviciile recreative şi culturale în Re-


publica Cehă (11,3%, în 1999, şi 10,2%, în 2002), Slovacia (6,2%, în 1996,
şi 7,4%, în 2002), România, cu o creştere însemnată, de 2,3%, din 1996 până
în 2002, şi Bulgaria, cu 3,7%, în ultimul an al analizei noastre.

în ce priveşte serviciile de sănătate, ponderea cea mai mare din cheltuieli


se înregistrează în Ungaria (3,8-4,6%), urmată de Bulgaria (3,3%-5,3%) şi
România, cu procente cuprinse între 1,8%, în 1996, şi 3,6%, în 2002.

Cotele mici pe care le înregistrează cheltuielile cu învăţământul, dar


totuşi crescătoare pune în balanţă nefavorabilă calitatea vieţii din ţările ana-
lizate în tabel.

în concluzie, în comparaţie cu alte cheltuieli (pentru alimente şi bău-


turi nealcoolice, pentru băuturi alcoolice, tutun şi narcotice, pentru îmbră-
căminte şi încălţăminte, pentru echipamentul menajer), care ajung până la
46%, în unele cazuri, cheltuielile pentru servicii sunt mici şi totuşi însemnate,
având în vedere situaţia economică ţărilor aparţinând fostului lagăr comu-
nist, cu atât mai mult cu cât prezintă o tendinţă ascendentă.
Capitolul 3

STRUCTURILE SECTORULUI TERŢIAR


AL ECONOMIEI ROMÂNEŞTI

Conform clasificării CAEN, principalele structuri ale sectorului ter-


tiâ.r utilizate şi de către Institutul Naţional de Statistică în anul 2002 sunt:
comerţul, hotelurile şi restaurantele, transport şi depozitare, activităţi fi-
nanciare, bancare şi de asigurări, tranzacţii imobiliare şi alte servicii,
administraţie publică, învăţământ, sănătate şi asistenţă socială şi alte ser-
vicii. Dar, după cum se ştie, viaţa economică este într-o continuă dinamică
şi schimbare, fapt ce s-a repercutat şi asupra structurării activităţilor eco-
nomiei naţionale, aspect surprins şi de schimbările intervenite în anul
2003 în clasificarea CAEN, conform căreia, în Anuarul Statistic al României
al aceluiaşi an, sectorul terţiar este compus din următoarele structuri:
comerţul, hotelurile şi restaurantele, transport, depozitare şi comunicaţii,
intermedieri financiare, tranzacţii imobiliare şi alte servicii, administraţie
publică şi apărare, învăţământ, sănătate şi asistenţă socială şi alte activi-
tăţi. In analiza noastră, vom ţine cont de aceste modificări în limita date-
lor existente.

3.1. Comerţul

Comerţul este un domeniu de activitate clar delimitat, în cadrul ori-


cărei economii naţionale, de o complexitate rar întâlnită, cu o structură in-
l cri oară destul de vastă, în care o importanţă aparte o au activităţile de
distribuţie cu amănuntul, de depozitare a mărfurilor, de aprovizionare cu ri-
dicata, dar şi activităţile de import-export. Dezvoltarea echilibrată a sisteme-
lor economice şi sociale din orice ţară, conform conceptului de dezvoltare
durabilă, poate fi realizată şi prin intermediul comerţului care are o impor-
tanţă strategică.

In economia românească, comerţul este una dintre componentele cele


mai eficiente ale sectorului terţiar, care contribuie în proporţii importante la
realizarea celor mai însemnaţi indicatori macroeconomici şi implicit la creş-
terea economică.
O primă posibilitate de reliefare a locului comerţului în interiorul
sectorului terţiar, o constituie ponderea populaţiei ocupate în această
structură a activităţii de servicii. Valorile acestui indicator sunt prezentate în
tabelul 3.1.

2
O altă posibilitate de a reda importanţa comerţului în economia Ro-
mâniei, considerăm a fi prezentarea datelor referitoare la contribuţia comer-
ţului la crearea PIB, date ce se regăsesc în tabelul 3.2.

Analizând evoluţia acestui indicator putem trage o serie de concluzii.


In primul rând, se poate observa cu uşurinţă tendinţa continuă de creştere a
produsului intern brut creat în sectorul terţiar, în general, şi în comerţ, hoteluri şi
restaurante, în particular. Totuşi, nu trebuie să ne lăsăm induşi în
eroare de valorile înregistrate în tabelul 3.2, deoarece sumele sunt exprimate
în preţuri curente, fară a ţine cont de fenomenul inflaţionist. Dacă în 1990,
activităţile de comerţ, hotelărie şi restauraţie contribuiau la PIB cu 53,2 mi-
liarde lei, în decurs de numai cinci ani, până în 1995, s-a înregistrat un salt
substanţial până la valoarea de 7431,9 miliarde lei. Creşterea a continuat
într-un ritm aparent spectaculos, astfel că, în anul 2001, contribuţia la reali-
zarea produsului intern brut este de 142.348 miliarde lei.

Dacă privim situaţia din punctul de vedere al ponderii activităţilor de co-


merţ, hotelărie şi restauraţie în totalul produsului intern brut creat în sectorul
terţiar, observăm o fluctuaţie destul de redusă. Astfel, în perioada 1990-1998
are loc o creştere uşoară, de la 25,15% până la 30,35% în 1998. In continuare,
tendinţa este de scădere uşoară, până la valoarea de 27,73%, în 2001, şi mai ac-
centuată în 2002 (24,7%) şi 2003 (23,92%). Vârful atins în 1998 poate avea ca
explicaţie profundele restructurări care au avut loc în sectorul primar în acea
perioadă şi care au reorientat unele fluxuri investiţionale către sectorul terţiar şi
implicit spre comerţ, hoteluri şi restaurante. De fapt, evoluţia se înscrie oare-
cum pe acelaşi trend ca şi evoluţia populaţiei ocupate în comerţ.

Cu referire tot la produsul intern brut realizat în comerţ, se poate efec-


tua o analiză la nivelul indicilor acestuia, analiză care este mult mai edifica-
toare decât exprimarea în preţuri curente a produsului intern brut
Deşi gradul de relevanţă este mai mare în cazul indicilor produsului
intern brut, şi aici apar unele dificultăţi generate de schimbarea metodologi-
ei de calcul. Totuşi, pe baza datelor prezentate, se poate observa că, raportat
la anul 1990, produsul intern brut creat în comerţ a înregistrat un declin ac-
centuat. In anul 1997, se afla la nivelul a 74,4% fată de cel înregistrat în

1990. începând cu anul 1998, se constată înscrierea produsului intern brut


creat în comerţ, hoteluri şi restaurante pe un trend crescător. Ritmul de creş-
tere este însă destul de scăzut, în prezent nivelul PIB din comerţ fiind încă
sub cel realizat în 1990.

De o mare însemnătate considerăm a fi şi datele referitoare la produc-


ţia, consumul intermediar şi valoarea adăugată în această ramură a sectoru-
lui terţiar (v. tabelul 3.4.).

Datele din tabelul 3.4 sunt exprimate în preţuri curente, fiind influen-
ţate de fenomenul inflaţiei şi de aceea nu sunt cele mai expresive. Pentru
fiecare dintre cei trei indicatori, tendinţa este de creştere, dar efectul galo-

pant al acestei creşteri, nu este real. In tabelul 3.5, cei trei indicatori (pro-
ducţia, consumul intermediar şi valoarea adăugată brută) sunt raportaţi la
valorile înregistrate pe totalul sectorului terţiar.

Evoluţia celor trei indicatori este relativ constantă. Nivelul producţiei


în comerţ, raportat la producţia din sectorul terţiar, se situează la un nivel de
22%, cu oscilaţii uşoare, tendinţa fiind de scădere între anii 1996-2003.
Consumul intermediar înregistrează o scădere de la aproape 18%, în 1996,
la 16,33%), în 1997. In anii imediat următori perioadei de analiză, evoluţia
este constantă cu mici oscilaţii în jurul valorii de 16-17%) din totalul con-
sumului intermediar înregistrat la nivelul sectorului terţiar. Valoarea adău-
gată brută înregistrează valori oscilante, de la 25,01%, în anul 1996, până la
20,5% din total sector, în anul 2003.

Pentru o imagine cât mai completă a evoluţiei comerţului din România


este necesară şi o analiză a investiţiilor care s-au efectuat în acest domeniu,
precum şi încadrarea lor în sectorul terţiar şi economiei în ansamblu (v. ta-
belul 3.6). Aceste date ne dau posibilitatea să vedem care este locul comer-
ţului în procesul investiţional, extrem de amplu, care se desfăşoară în
România.

In valoare absolută, investiţiile au înregistrat o creştere la toate cele

trei niveluri. In cadrul sectorului terţiar, investiţiile în comerţ deţin o pondere


situată în jurul valorii de 30%, ceea ce plasează comerţul într-o poziţie su-
perioară în această privinţă. Rolul important al comerţului este reflectat şi de
ponderea investiţiilor în totalul economiei. Astfel, din totalul investiţiilor
care s-au efectuat în economia românească, în anul 2001, 12,874%) s-au re-
găsit în comerţ, hoteluri şi restaurante. Referindu-ne la dinamica ponderii
investiţiilor din comerţ în cele de sector şi cele din economie, constatăm că
aceasta a înregistrat o evoluţie cu oscilaţii moderate. Evoluţia acestui indica-
lor demonstrează interesul constant care există pentru activitatea de comerţ
iar faptul că atrage o pondere atât de însemnată a investiţiilor induce ideea
unui domeniu de activitate eficient şi aducător de beneficii însemnate.
Numărul întreprinderilor active în comerţ se află pe o pantă descen-
dentă. Astfel, în afară de anul 1997, când s-a înregistrat o uşoară creştere
faţă de anul precedent, acest indicator a cunoscut o scădere continuă şi con-
stantă, de la un număr de 226.101 întreprinderi active, în anul 1997, la

158,215, în anul 2003, cu aproape 20% mai puţine. Tendinţa se înscrie în


cea generală a numărului de întreprinderi active din sectorul terţiar, aflată,
de asemenea, pe un trend descendent.

Ca pondere, în număru, de întreprinderi active din sectorul terţiar, co-


merţul deţine o majoritate covârşitoare. în 1996, peste 86% din întreprinde-
rile active din sectorul terţiar se regăseau în comerţ. Ca şi în cazul valorilor
absolute, şi aici se constată o scădere constantă, de la 86,3% la 81,92%, în
intervalul 1996-2000. în anul 2001, tendinţa de scădere tinde să se acce-
lereze, procentul scăzând până la 77,89%, cu peste patru procente mai puţin
decât în anul precedent, iar în 2003 se ajunge la 66,63%.

Explicaţiile acestei scăderi sunt multiple şi complexe. Printre acestea,


se numără faptul că faţă de 1990, anul trecerii de la sistemul economic cen-
tralizat la cel de piaţă, s-a ajuns la o oarecare saturare a pieţei. O altă expli-
caţie constă în tendinţa extinderii întreprinderilor comerciale de mari
dimensiuni, a companiilor multinaţionale şi/sau transnaţionale, care fie au
înglobat unele întreprinderi mai mici, fie au forţat închiderea unor competi-
tori prin politici comerciale agresive, cărora micile întreprinderi de comerţ
nu le-au putut face faţă.

Pornind de la aceste constatări, iată cum arată grafic (fig. 3.4) dinamica
numărului de întreprinderi cu activitate de comerţ, în perioada 1996-2003.
Aşadar, reprezentând una din cele mai vechi îndeletniciri omeneşti,
comerţul joacă un rol extrem de important în cadrul economiei româneşti, în
ansamblul său, precum şi în cadrul sectorului terţiar al acesteia. Toate aces-
tea reies cu claritate şi din analiza efectuată anterior, analiză în cadrul căreia
s-a pus accent pe principalii indicatori disponibili, ce caracterizează activita-
tea de comerţ din România. Tendinţele pentru viitor sunt cele de concentrare
a activităţii comerciale în întreprinderi puternice, precum şi introducerea de
noi tehnici şi modalităţi de realizare a actelor comerciale. între acestea, un
loc aparte îl ocupă comerţul electronic, aflat încă la început în România, dar
care, inevitabil, se va extinde în anii următori, având în vedere comunicarea
rapidă prin internet.

3.2. Hoteluri şi restaurante

Această secţiune a clasificării CAEN se referă, în principal, la două ser-


vicii de bază, ce contribuie la realizarea acelui domeniu de activitate care, dacă
ar fi exploatat la nivel superior, ar constitui un punct forte pentru economia na-
ţională, şi anume turismul. Turismul este un amalgam de servicii de bază şi
complementare. Serviciile de bază se referă la satisfacerea cerinţelor primare
ale turiştilor, şi anume: servicii de cazare, servicii de alimentaţie publică, servi-
cii de transport şi servicii de agrement. Ultimele două categorii sunt prinse se-
parat atât în clasificarea CAEN, cât şi în analiza noastră.

Din punct de vedere structural, turismul, implicit serviciile de cazare


şi cele de restauraţie aparţin - prin specificul lor - sferei sectorului terţiar.
Apartenenţa la sectorul terţiar este dovedită de câteva trăsături specifice ale
turismului:

trăsăturile comune cu celelalte activităţi ale terţiarului, precum şi


tendinţele care se înregistrează în evoluţia acestora;

eterogenitatea şi diversitatea serviciilor turistice;

® dinamica sub impulsul aceloraşi grupe de factori-cauză.

în zilele noastre, prin dimensiunile atinse de dezvoltarea sa, a vo-


lumului de activitate şi a numărului de persoane angajate direct în in-
dustria turistică, turismul se înscrie într-o competiţie de la egal la egal,
în ceea ce priveşte nivelul şi proporţiile, cu multe ramuri ale economiei
naţionale.

Diversitatea activităţilor încorporate în conţinutul industriei turistice,


ca şi prezenţa unora dintre acestea în structura altor ramuri ale economiei,
conferă turismului caracterul unei ramuri de interferenţă şi sinteză. De aici
decurge amploarea şi complexitatea legăturilor dintre turism şi celelalte
componente ale economiei.3 în acest context, se realizează un flux continuu
de relaţii cu caracter biunivoc. Turismul apelează la o serie de alte ramuri
pentru a se putea desfăşură. Sunt necesare intrări din agricultură, industria
auto, industria alimentară, industria energetică etc. Fără contribuţia acestora,
activitatea turistică devine imposibilă. La rândul său, turismul contribuie la
satisfacerea nevoilor complexe de consum ale populaţiei, interferându-se cu
o mulţime de alte ramuri. Relaţiile pot fi privite şi în sens invers: turismul
asigură o parte din raţiunea de a exista a ramurilor cu care interferează, prin
cererea de produse şi servicii, fapt ce conduce la creşterea eficienţei econo-
mice a acestora şi la sporirea numărului de angajaţi etc.

Toate acestea sunt elemente suficiente pentru a suscita interesul în


vederea stabilirii incidenţelor şi evaluării componentelor ale activităţii
turistice, componente ce nu pot fi tratate separat, decât în lipsa unor date
complete referitoare la turism. Spunem acest lucru, deoarece nu se pot
realiza distincţii clare între transporturile turistice şi celelalte categorii de
transporturi (servicii analizate global), nu se pot cuantifica suficient de
concludent serviciile de divertisment, întrucât sunt incluse alături de ce-
lelalte categorii de servicii ce compun activitatea de turism. Efectele tu-
rismului nu pot fi analizate în afara contextului; analizele trebuie
efectuate pornind de la relaţiile care există între turism şi obiectivele
fundamentale ale sistemului economic în ansamblul său. Doar astfel pu-
tem vorbi de contribuţia turismului la creşterea economică şi dezvoltarea
durabilă, la utilizarea optimă a forţei de muncă, la echilibrarea balanţei
de plăţi, la formarea preţurilor, precum şi la distribuţia echitabilă şi justă
a venitului naţional.

Organizaţia Mondială a Turismului a condus şi derulat o serie de stu-


dii având ca scop identificarea principalelor efecte ale turismului. Finalitatea
acestor studii s-a manifestat în gruparea efectelor turismului în următoarele
categorii:

efecte asupra strategiei globale a dezvoltării unei ţări sau efecte glo-
bale;

efecte parţiale asupra economiei naţionale, respectiv asupra agenţi-


lor, sectoarelor, variabilelor şi macrodimensiunilor fundamentale
ale economiei;

efecte externe, în domeniul socio-cultural, fizic şi cel al resurselor


umane, cu rezultate economice indirecte.4

Concret, efectele şi interdependenţele turismului în economie pot fi


sintetizate şi în maniera următoare:

Extinderea şi dezvoltarea turismului conduce la obţinerea unui spor


de producţie semnificativ. Astfel, la nivel mondial, contribuţia turismului
intern şi internaţional la realizarea produsului mondial brut se situează în
jurul valorii de 12%. In ţara noastră, contribuţia turismului la realizarea pro-
dusului intern brut este încă modestă, situându-se la nivelul de 2-3%.

In plus faţă de aportul la realizarea PIB, turismul contribuie într-o


măsură importantă şi la realizarea valorii adăugate. Proporţia participării tu-
rismului la crearea VA este superioară altor ramuri, datorită specificului său,
de activitate de servicii cu consum mare de muncă vie, de inteligenţă şi
creativitate.

Caracterul de ramură de interferenţă şi sinteză îi conferă turismului


un puternic efect de antrenare şi de stimulare a producţiei în alte domenii.
Este vorba în special de ramurile care contribuie la satisfacerea nevoilor tu-
rismului, în afară de cele de hotelărie şi restauraţie, care sunt specifice tu-
rismului: serviciile culturale şi recreative, transporturi, comerţ, industria
auto, producţia de materiale fotografice etc.

Turismul se constituie ca un mijloc important de diversificare a


structurii economiilor naţionale, prin apariţia de noi tipuri de activităţi ca
răspuns la cerinţele mereu crescânde ale turiştilor, dar şi prin impulsionarea
unor ramuri deja existente. Datorită turismului, au apărut activităţi noi: in-
dustria agrementului, transporturile pe cablu, agenţiile de voiaj sau produc-
ţia de artizanat şi au căpătat noi dimensiuni ramuri existente, precum
agricultura, transporturile, construcţiile.

Prin specificul său, turismul reprezintă o cale de valorificare la un nivel


superior a tuturor categoriilor de resurse, dar în mod deosebit a celor naturale -
frumuseţea peisajului, condiţiile de climă, vestigii istorice etc. - care nu ar putea
fi valorificate în aceeaşi măsură de nici o altă ramură a economiei.

Prin valorificarea unor tipuri de resurse diferite de cele tradiţionale,


turismul poate fi considerat drept un instrument de atenuare a dezechilibre-
lor care există între regiuni atât la scară naţională, cât şi la nivel mondial.
Astfel, pe viitor, poate deveni o soluţie viabilă pentru dezvoltarea şi prospe-
ritatea zonelor defavorizate şi a celor dezindustrializate.

Un alt efect, pozitiv, al turismului constă în asigurarea unei circulaţii


echilibrate a banilor în economie, fapt ce atenuează presiunea inflaţionistă.

Rolul important al turismului în orice economie este demonstrat şi


de faptul că acesta generează noi locuri de muncă, constituind uneori un re-
fugiu pentru excedentul de forţă de muncă din alte sectoare. Astfel, turismul
contribuie serios la atenuarea şomajului. Se estimează că numărul lucrători-
lor în turism va atinge în 2005, la nivel mondial, 338 milioane persoane, du-
blu faţă de anul 1999. Aceasta va face din turism cea mai largă industrie din
lume, cu o pondere de peste 15% din totalul forţei de muncă ocupate la nivel

mondial. In ţara noastră, populaţia ocupată în turism deţine o pondere de


numai 1,5% (la nivelul anului 1999), pondere comparabilă cu cea deţinută
de activitatea turistică la realizarea PIB. în afară de forţa de muncă ocupată
direct în turism, această activitate are un efect indirect, estimându-se că un
loc de muncă direct din turism poate crea de la 1 la 3 locuri de muncă indi-
recte şi induse în alte ramuri ale economiei.

• In relaţia directă cu comerţul internaţional - prin apartenenţa la co-


merţul invizibil - turismul internaţional are o contribuţie majoră la creşterea
şi diversificarea exporturilor, în special în servicii şi, implicit, la echilibrarea
balanţelor comerciale de plăţi.
In contextul celor prezentate, putem afirma că evaluarea consecinţelor
turismului devine o sarcină foarte dificilă şi complexă, determinată de lipsa
unui instrumentar specific de analiză precum şi a unor informaţii pertinente,
dar şi din cauza unor imprecizii în delimitarea şi conceptualizarea economi-
că a fenomenului turistic.

Cu toate dificultăţile reliefate anterior, vom încerca să reflectăm con-


tribuţia turismului, mai precis a serviciilor de cazare şi alimentaţie publică,
în cadrul sectorului terţiar al economiei româneşti. Datorită puternicelor in-
terferenţe cu celelalte ramuri ale economiei şi implicit ale sectorului terţiar,
această analiză ar presupune elaborarea unui studiu centrat doar pe această
problemă.

Ne vom axa pe o prezentare şi o analiză în dinamică a datelor statis-


tice, referitoare la hoteluri şi restaurante, ca principal exponent al activităţii
turistice. Dar şi aici apare o problemă, întrucât în situaţiile statistice centra-
lizate, categoria hotelurilor şi restaurantelor este grupată, în cazul anumitor
indicatori, cu activitatea de comerţ, pe care deja am analizat-o. Este vorba
de reflectarea produsului intern brut sau investiţii efectuate. Aşadar, pentru
această subcategorie a sectorului terţiar, ne rămâne să analizăm datele referi-
toare la populaţia ocupată, producţia, consumul intermediar şi valoarea adă-
ugată brută, precum şi cele referitoare la numărul de întreprinderi active din
această ramură a sectorului tertiar.

După câte se constată, timp de un deceniu avem de-a face cu scăderea


dramatică a numărului celor care lucrează în hoteluri şi restaurante, chiar
dacă pe alocuri evoluţia are şi unele oscilaţii. Astfel, dacă în anul 1990, în
acest domeniu lucrau 186 mii persoane, în anul 2001, numărul lor era de 79
mii persoane, ceea ce reprezintă o scădere cu peste 57%. In 2002, se înregis-
trează o creştere considerabilă, tendinţă ce se menţine şi în 2003, când, în
conformitate cu datele previzionate, populaţia ocupată în turism va fi de
105 mii persoane, fapt ce reprezintă 3,65% din total

între cauzele reducerii numărului de angajaţi se află restructurarea


acestor activităţi, urmate de disponibilizări, iar în unele situaţii chiar la în-
chiderea unor unităţi nerentabile, aducătoare de pierderi.
Dacă analizăm situaţia populaţiei ocupate în turism, hoteluri şi restau-
rante trebuie să ţinem cont de faptul că acest domeniu este afectat puternic
de sezonalitate, ceea ce conduce la fluctuaţii foarte mari ale numărului de
angajaţi în decursul unui an calendaristic. Ca pondere, populaţia ocupată în
hoteluri şi restaurante reprezenta, în 1990, 6,23% din totalul populaţiei an-
gajate în sectorul terţiar. Până în 2001, această pondere scăzuse la mai puţin
de 3%, tendinţa de scădere accentuată fiind îngrijorătoare, semn al slabei
importanţe acordate acestui sector în cadrul terţiarului şi implicit al economiei
în ansamblul său. O uşoară ameliorare, se observă în anii următori.

Situaţia este paradoxală, având în vedere că, la nivel mondial, turismul


se constituie ca un important factor integrator al forţei de muncă. In ţara
noastră, vor trebui depuse eforturi susţinute spre a revitaliza acest domeniu
şi a-1 înscrie în tendinţa existentă la ora actuală în toate ţările cu o economie
dezvoltată. Dinamica numărului lucrătorilor din hoteluri şi restaurante este
prezentată grafic în fig. 3
La nivelul anului 1996, ponderea celor trei indicatori, în totalul
sectorului terţiar, era destul de diferită. Astfel, producţia realizată în ho-
teluri şi restaurante reprezenta aproape 10% din totalul de sector, con-
sumul intermediar, 4,5%, iar valoarea adăugată 6,9%. Dinamica
ulterioară este foarte interesantă. Ponderea producţiei din hoteluri şi
restaurante a scăzut până în 1998, la 7,17%, apoi a crescut uşor, până la
7,31%, în 1999, după care a continuat tendinţa de scădere, ajungându-se
la 5,64%, în 2001, şi la 4,43%, în 2003. în ceea ce priveşte consumul
intermediar, în hoteluri şi restaurante, raportat la totalul de sector, acesta a
înregistrat o scădere constantă, de la 14%, în 1996, trecând uşor peste
10%, în 1998. în continuare, tendinţa s-a păstrat, astfel încât în 2001
cota sa era în jurul valorii de 6,42%, fapt ce nu se confirmă pentru anii

următori, când se înregistrează 6,71% în 2002 şi 7,04% în 2003. In fine,


valoarea adăugată brută din hoteluri şi restaurante, raportată la totalul
sectorului, a cunoscut un declin continuu, exceptând anul 1999, când a
crescut uşor faţă de anul precedent. Astfel, în 2001 ponderea era de
5,12%, iar în 2003 de 4,72%.

La fel de importante, în precizarea locului subsectorului hoteluri şi


restaurante, sunt datele referitoare ia dinamica acestuia, cât şi numărul în-
treprinderilor active. In ce priveşte acest lucru, statisticile centralizate pre-
zintă date revelatorii (v. tabelul 3.10).

Numărul întreprinderilor active din domeniu a oscilat uşor în decursul


perioadei analizate, situându-se în jurul a 10 mii. Prin raportare la numărul
total al întreprinderilor care activează în sectorul terţiar, rezultă un procent
de aprox. 4%. în 1997, această pondere a scăzut la 3,83%, după care a în-
ceput să crească foarte lent, fenomen accentuat în 2002 şi în 2003, când de-
ţinea 6,31% din sectorul terţiar. Toate aceste modificări sunt ilustrare grafic
în fig. 3.7.

Având în vedere că la acest capitol comerţul deţine o pondere situată


în apropiere de 80% din numărul de întreprinderi active ale sectorului terţiar,
procentul de 6% deţinut de hoteluri şi restaurante poate fi considerat destul
de bun, comparativ cu restul structurilor sectorului terţiar.
Menţionăm că succinta noastră analiza este doar orientativă pentru a
înţelege încadrarea turismului în sectorul terţiar.

3.3 Transportul şi depozitarea

Transportul reprezintă o latură a activităţii economice a societăţii


omeneşti, organizată în scopul învingerii distanţelor.

Unii specialişti afirmă că transportul nu este un scop în sine. El repre-


zintă doar un mijloc şi o cale de realizare a unei game foarte largi de scopuri
practice. Evidenţierea rolului şi importanţei transporturilor se poate face
analizând relaţiile acestora cu diversele aspecte economice, sociale şi poli-
tice ale activităţii membrilor societăţii. Dezvoltarea schimbului de produseşi
activităţi, pe plan naţional şi internaţional, prin contribuţia nemijlocită a
transporturilor, evidenţiază următoarele aspecte economice mai importante6:

Fără transport, posibilităţile de a face comerţ ar fi fost limitate strict


la piaţa locală. Pe măsura dezvoltării şi perfecţionării mijloacelor de trans-
port, piaţa a putut fi extinsă în cadrul naţional şi internaţional, sporind capa-
citatea de absorbţie a acesteia.

Transportul a făcut şi face posibil realizarea unui echilibru între ce-


rere şi ofertă pentru diverse mărfuri, pe plan naţional şi internaţional. Exce-
dentul de produse din anumite zone poate acoperi mai bine cererea de
produse deficitare în alte zone.

In aceste condiţii, posibilitatea deplasării mărfurilor din zonele unde


se află din abundenţă spre zone cu deficit în asemenea mărfuri, tinde să ega-
lizeze preţurile acestora. Dacă oferta pentru un produs sau altul va fi mai
mare decât cererea de pe o anumită piaţă, va exista o tendinţa de scădere a
preţurilor, cu posibile pierderi pentru vânzători; invers, daca cererea depă-
şeşte oferta, va exista o tendinţa de creştere a preturilor. Echilibrul dintre
cerere şi ofertă, creat prin intermediul transporturilor şi al mecanismelor de
piaţă, va exercita însă o acţiune stabilizatoare a preţurilor pe diverse pieţe.

Pe măsură ce zone care oferă produse similare se lărgesc, concurenţa


dintre vânzători creşte şi tinde să ţină preţurile la niveluri rezonabile. Fieca-
re cumpărător va avea un număr mai mare de furnizori potenţiali care să
concureze între ei, iar posibilitatea unor aranjamente de preţuri ridicate între
aceştia are şanse mai mici sau este chiar exclusă.

Transportul asigură în bună măsură şi mobilitatea capacităţilor de


prelucrare intermediară şi finală. Activitatea multor fabrici depinde uneori
total de resursele naturale aflate în apropiere. Pe măsură ce resursele se epu-
izează, capacităţile de producţie vor putea fi reamplasate în alte zone cu re-
surse mai bogate (fabricile de mobilă, cocseriile, sondele ş.a.).

Specializarea în activitatea de producţie şi comercializare este facili-


tată şi încurajată. Colectivităţile umane se vor concentra în exploatarea re-
surselor naturale pe care le au la îndemână din abundenţă, în prelucrarea lor,
ştiind că nevoile de alte produse vor putea fi satisfăcute prin schimbul cu
alte produse şi transportul lor de la o anumită distanţă.

Schimbul de mărfuri pe plan intern şi internaţional face necesară


deplasarea oamenilor în interes de afaceri, transportul de documente comer-
ciale şi schimbul valutar, organizarea de târguri şi expoziţii, participarea la
activitatea diverselor organizaţii economice internaţionale. Toate acestea
suni posibile astăzi în mare măsură datorită dezvoltării transporturilor.

\spectele sociale pe care le generează activitatea de transport se referă


ui principal la următoarele:

) deplasarea liberă a oamenilor, schimbul de idei şi de experienţă


contribuie la îmbogăţirea tezaurului universal al gândirii şi cunoaş-
terii umane;

) pe măsura dezvoltării şi perfecţionării transporturilor s-a extins ac-


tivitatea de turism pentru odihnă şi recreare sau în scopuri terapeu-
tice atât în plan intern dar şi internaţional. Mijloacele de transport
mai rapide şi mai sigure, precum şi preţurile rezonabile ale trans-
portului la orice distanţă, au stimulat şi stimulează în continuare
dezvoltarea turismului intern şi internaţional;
) învăţământul dispune de posibilităţile reale de perfecţionare prin

schimbul de cadre didactice şi studenţi între diverse ţări;


) locuitorii din zonele mai slab populate nu mai sunt izolaţi de servi-
cii medicale, personalul de specialitate putându-se deplasa uşor, iar
bolnavii care necesită un tratament mai deosebit putând fi
transportaţi la spitale centrale;
) activităţile recreative, sportive, culturale şi ştiinţifice pot fi extinse
prin deplasarea dintr-o localitate în alta, dintr-o ţară în alta, datorită
perfecţionării transporturilor şi dezvoltării acestora.
Aspectele politice se alătură celorlalte categorii de efecte pe carc le
generează dezvoltarea transporturilor şi vizează în principal:

) întărirea economiei naţionale prin înlăturarea limitelor impuse de


distanţa dintre centrele economico-sociale şi circulaţia rapidă, ope-
rativă a mărfurilor şi persoanelor;
) implementarea politicii de amplasare a forţelor de producţie pe te-
ritoriul tării;

) întărirea capacităţii de apărare a ţării împotriva oricărei agresiuni.


Din punct de vedere tipologic, în funcţie de modalitatea care se reali-
zează, delimităm câteva categorii distincte de transporturi7: transporturi ruti-
ere; transporturi feroviare; transporturi maritime; transporturi fluviale;
transporturi aeriene; transporturi prin conducte petroliere magistrale.

Transportul rutier este o formă de transport terestru şi, totodată, un


subsistem al sistemului naţional al transporturilor care asigură deplasarea în
spaţiu a mărfurilor şi a persoanelor cu ajutorul autovehiculelor. Acest tip de
transport este realizat de un număr mare de întreprinderi mici şi mijlocii.
Tarifele sunt fixate liber în majoritatea ţărilor.

Raportat la celelalte forme de transport, transporturile rutiere deţin


ponderea covârşitoare în ceea ce priveşte volumul, dar nu şi în ce priveşte
parcursul atât în transportul de mărfuri, cât şi în cel de pasageri. Aceasta do-
vedeşte că acest tip de transporturi este eficient doar pe distanţe scurte.

Transporturile feroviare, de persoane sau de mărfuri, sunt efectuate,


în cele mai multe cazuri, de companii mari, cu caracter naţional, multe din-
tre acestea având capital integral de stat. Din aceste motive, întâlnim aici un
monopol natural, iar din punctul de vedere al cererii, în special în cazul
transportului de persoane, se manifestă o concurenţă puternic atomizată, cu
efecte în privinţa stabilirii tarifelor.

Principalele trăsături ale transporturilor feroviare pot fi sintetizate ast-


fel: asigură deplasarea mărfurilor în cantităţi mari; asigură transporturi „din
poartă în poartă", în cazul întreprinderilor care dispun de linii industriale;
termenele de livrare sunt relativ reduse, datorită vitezelor mari de deplasare;
preţurile sunt mai scăzute decât la transportul rutier şi aerian, dar mai mari
decât în cazul celui naval şi pe conducte.

Datorită infrastructurii specifice, foarte costisitoare, transportul fero-


viar nu poate întotdeauna să asigure transportul direct de la furnizor până la
beneficiar, necesitând combinarea acestuia cu transportul auto. Tocmai de
aceea, acest tip de transport este eficient pe distanţe medii şi lungi.

Transportul feroviar de persoane se situează pe un loc important în


preferinţele călătorilor, el devansându-1 pe cel rutier în privinţa indicatorului
„parcursul pasagerilor", cel puţin pentru ţara noastră.

Transporturile maritime sunt realizate de un număr foarte limitat de


întreprinderi mijlocii şi mari, multe dintre ele activând într-un mediu in-
ternaţional. Transportul maritim asigură derularea a circa 75-80% din tota-
lul traficului mondial de mărfuri, acesta explicându-se prin faptul că
reprezintă modalitatea de transport cea mai ieftină. Economia şi relaţiile
cconomice externe ale majorităţii ţărilor lumii se bazează îndeosebi pe
Iransportul maritim.

Tarifele pentru liniile regulate de navigaţie sunt discutate la reuniuni


internaţionale (conferinţe), nefiind însă exclusă practicarea în realitate a ai-
lor tarife, mai ales în contextul tendinţei de liberalizare a schimburilor in-
ternaţionale.

In ţara noastră, transportul maritim, cu toată tendinţa de reducere a


ponderii lui în totalul formelor de transport de mărfuri, deţine locul trei în
privinţa parcursului mărfurilor.
Transporturile fluviale se situează pe locul al doilea, în urma celor ma-
rii inie, din punct de vedere al costurilor de transport, fiind de 2-3 ori mai
ieftine decât transportul rutier şi aerian.

Inconveniente ale transportului fluvial: este mai lent şi mai puţin


punctual, prin comparaţie cu celelalte categorii de transport; este condiţionat
de prezenţa căilor navigabile fluviale care limitează aria de acţiune la o zonă
învecinată acestora; în afara zonei determinate din bazinul fluvial, devine
neeconomic, datorită transbordării costisitoare şi tarifului mai ridicat al mij-
loacelor de transport care continuă transportul; poate deveni impracticabil în
perioadele de îngheţ.

Contextul geografic al ţării noastre permite o utilizare pe scară largă a


acestui tip de transport, precum şi a celui combinat cu alte căi (în special
căile ferate şi maritime).

în ţara noastră, transportul fluvial se situează pe locul al treilea, în pri-


vinţa volumului mărfurilor transportate, şi pe locul al patrulea în ceea ce
priveşte parcursul mărfurilor.

Transporturile aeriene de pasageri şi de marfa au cunoscut în peri-


oada postbelică o dezvoltare rapidă. Avionul a încetat de mult timp să mai
fie un mijloc de transport luxos sau prohibitiv, fiind preferat, din ce în ce
mai mult, pentru rapiditatea transporturilor, pentru buna organizare şi deru-
lare a traficului, pentru confortul şi siguranţa crescândă a zborurilor.

Avionul cunoaşte o utilizare tot mai largă şi în domeniul transportului


de mărfuri, indicatorul de transport în tone-mile dublându-se la nivel mon-
dial la fiecare 8-10 ani.

Principalele caracteristici ale transporturilor aeriene rezidă în următoa-


rele: rapiditate, în sensul că distanţele mari sunt parcurse în timp record, pe
rute directe, neinfluenţate de condiţiile geografice; convertibilitate, respectiv
posibilitatea oferită în privinţa adaptării operative la diversele categorii de
transport (de marfa, de călători, mixt, poştă etc.); oportunitate, respectiv
transportul la locul şi timpul oportun în diverse puncte ale globului; eficaci-
tate, respectiv posibilitatea realizării de curse aeriene în condiţii constante
de regularitate şi frecvenţă; accesibilitate, respectiv transportul la preţuri re-
zonabile al mărfurilor şi călătorilor; confortabilitate, o caracteristică de bază
a transportului de călători; siguranţa sporită a zborurilor.8

Din punct de vedere al exploatării aeronavelor, transporturile aeriene


se pot desfăşură în regim de linie, respectiv prin curse regulate, stabilite po-
trivit unui orar de zbor adus la cunoştinţa beneficiarilor de transport în mod
public, şi prin curse neregulate sau charter, realizate în baza contractelor în-
cheiate între compania aeriană şi diverşi beneficiari care doresc să exploa-
teze pe o perioadă de timp determinată avioanele luate cu chirie. Mai recent,
se poate vorbi şi de servicii de taxi aerian, care sunt în fapt servicii charter
furnizate cu avioane private adaptate la grupuri mici (tipic pentru 4 până la

18 persoane) şi care sunt folosite mai ales în călătorii de afaceri. Ele oferă
avantajul flexibilităţii, ratele fiind comandate de pasageri.

Depozitarea mărfurilor, respectiv stocarea acestora, este strâns legată


de procesele de transport. Ex racţia şi prelucrarea materiilor prime, a semi-
fabricatelor se desfăşoară, de cele mai multe ori, în localităţi diferite, care se
află la anumite distante unele de altele. De asemenea, între încheierea unui
proces de producţie şi începerea altuia există, de regulă, un anumit interval
de timp. Acest interval este împărţit între efectuarea transportului, pe de o
parte, şi o serie de operaţiuni pregătitoare: expediere, întocmirea documen-
telor de transport, încărcare-descărcare, depozitare etc.

De fapt, procesul depozitării mărfurilor este echivalent cu un transport


în timp şi nu în spaţiu. Această activitate reprezintă o componentă importantă a
distribuţiei mărfurilor, într-un fel de liant între activităţile productiv-
consumatoare şi cele de transport.

Pentru a realiza o analiză cât mai concludentă a serviciilor de transport


şi depozitare9 şi a locului pe care îl ocupă în sectorul terţiar, păstrând tiparul
anterior, vom începe cu indicatorul populaţie ocupată (v. tabelul 3.11).

In perioada 1990-2001, numărul lucrătorilor din transporturi a scăzut


la mai mult de jumătate: de la 667 mii persoane, în 1990, s-a ajuns la doar
308 mii persoane, în anul 2001. Cum numărul celor angajaţi în sectorul ter-
începând cu anul 2002, conform modificărilor din CAEN, transporturile şi depozi-
tarea au fost cuplate cu serviciile de poştă şi telecomunicaţii, fiind găsite în anuarul
statistic
sub denumirea de „Transport, depozitare şi comunicaţii". Păstrăm, totuşi, această
titulatură,
deoarece majoritatea anilor din analiză cuprind date separate pentru aceste două
categorii
de servicii.
ţiar nu a scăzut în aceeaşi măsură, rezultă că şi în ceea ce priveşte ponderea
în sector a transporturilor şi depozitării s-a înregistrat o scădere de la
22,35%, în 1990, la 11,37%, în 2001. în anii 2002 şi 2003 se înregistrează
un salt, însă trebuie ţinut seama de comasarea celor două tipuri de servicii, 1
analizate anterior separat, fapt ce îngreunează analiza pe care încercăm să o
realizăm. Această evoluţie este redată grafic în fig. 3.8.

Din cauza exprimării în preţuri curente, valorile absolute înregistrate


nu reflectă cel mai bine situaţia acestui tip de servicii, dovadă fiind făptui
că, între 1990 şi 200.3, PIB jI realizat în acest domeniu a efectuat un salt
uluitor, Ia prima vedere, de la 46,2 miliarde lei la 878.149 miliarde lei.
Acest salt spectaculos este datorat, în primul rând, inflaţiei.

Interesant de observat. PIB-ul creat în transporturi şi depozitare a. în-


registrat, pe măsura trecerii timpului, o pondere din ce în ce mai scăzută în
cadrul PIB-ului obţinut pe totalul sectorului terţiar. Reducerea acestei pon-
deri a fost constantă: de la 21,84%, în 1990, la 13,32%, în 2001. Acest fapt
poate fi pus pe seama restructurării sectorului, oarecum paradoxal în raport
cu dezvoltarea comerţului, de care este indisolubil legat. In anul 2002, dato-
rită înglobării şi serviciilor de comunicaţii, se realizează un salt semnificativ
până la 22%, procent îmbunătăţit şi în 2003.

Pentru o reflectare mai apropiată de realitate a evoluţiei produsului in-


tern brut creat în transporturi şi depozitare, vom prezenta situaţia indicilor
produsului intern brut, care raportează evoluţia acestui indicator la nivelul
anului 1990, dar eliminând efectul inflaţiei şi al eroziunii monetare perma-
nente care s-au înregistrat în perioada post-decembristă. Datele sunt incluse
în tabelul 3.13.

In tabelul 3.14 sunt prezentate datele cu referire la producţia, consumul


intermediar şi valoarea adăugată brută realizate în transporturi şi depozitare.

La nivelul tuturor celor trei indicatori s-a înregistrat un salt în volum,


datorat în primul rând fenomenului inflaţionist, iar în al doilea rând, tendinţa
a fost de scădere în ceea ce priveşte ponderea transportului şi a depozitării,
în indicatorii de la nivelul sectorului terţiar. Evoluţia ponderii serviciilor de
transport şi depozitare, în totalul sectorului terţiar, în ce priveşte aceşti trei
indicatori, este ilustrată grafic în fig. 3.10, cu menţiunea că pentru anii 2002
şi 2003 în valorile reprezentate sunt incluse şi comunicaţiile.

3.10. Ponderea transportului şi depozitării în sectorul terţiar.

Un alt indicator important priveşte investiţiile brute în transporturi şi


depozitare, precum încadrarea acestora în totalul investiţiilor efectuate în
sectorul terţiar. Datele statistice prezentate în tabelul 3.15 se referă la pe-
rioada 1996-2003.

In perioada 1996-1998, ponderea transportului şi depozitării în totalul


investiţiilor din sectorul terţiar, cât şi în totalul investiţiilor din economie a
scăzut, dar începând cu 1999 s-a înregistrat o tendinţă de creştere, datorată
investiţiilor în infrastructură şi în mijloacele de transport şi depozitare. Ast-
fel, în 2001 investiţiile în transport şi depozitare reprezentau aproape 24%
din cele efectuate în sectorul terţiar, şi peste 10% din cele efectuate la nive-
lul economiei naţionale. Aceste valori sunt semnificative şi reflectă impor-
tanta care se acordă acestui sector.

O creştere continuă a investiţiilor în acest domeniu este foarte impor-


tantă în vederea menţinerii în pas cu inovaţiile tehnologice care apar perma-
nent în ceea ce priveşte noi mijloace de transport, noi facilităţi etc., pentru o
cât mai bună eficienţă şi eficacitate a sectorului de transport şi depozitare
din ţara noastră, mai ales având în vedere că există un parc de mijloace de
transport care sunt învechite, dacă nu chiar depăşite. Dinamica investiţiilor
în transport şi depozitare, ca pondere în totalul celor de sector, este sugestiv
redată în fig. 3.11.

Numărul de întreprinderi active reprezintă un alt indicator care reflec-


tă situaţia în care se găsesc transporturile şi depozitarea.

Şi acest indicator redă tendinţa de dezvoltare a sectorului de trans-


port-depozitare.
Numărul întreprinderilor active din transport şi depozitare a cres-
cut sensibil în perioada 1996-2001, chiar pe fondul utiei scăderi a nu-
mărului de întreprinderi din sectorul terţiar. Coroborate, aceste două
tendinţe au condus la o creştere şi a ponderii întreprinderilor din trans-
port şi depozitare în numărul total de întreprinderi din sectorul terţiar.
Astfel, dacă la nivelul anului 1996 existau 10.215 întreprinderi active,
în acest domeniu, reprezentând 3,9% din cele existente în sectorul ter-
ţiar, la nivelul anului 2001 pe piaţă activau 14.367 întreprinderi, care
reprezentau 5,81%) din totalul sectorului terţiar. Suntem reţinuţi atunci
când trebuie să spunem că anii 2002 şi 2003 se caracterizează printr-o
explozie a numărului acestor întreprinderi, deoarece o contribuţie în-
semnată o au şi societăţile ai căror obiect de activitate îl constituie co-
municaţiile.

După analiza acestei serii de indicatori, putem spune că sectorul


transporturilor şi depozitării a cunoscut unele evoluţii contradictorii, cu
regresii în privinţa unor indicatori, şi cu progrese în privinţa altora.

în concluzie, acest sector deţine o importanţă semnificativă în ca-


drul sectorului terţiar şi al economiei în ansamblul ei, tendinţa fiind una
de dezvoltare continuă.
3.4. Poşta şi telecomunicaţiile

în aceşti primi ani ai mileniului trei, serviciile de poştă şi telecomuni-


caţii au căpătat noi valenţe odată cu dezvoltarea comunicaţiilor, în care in-
ternetul joacă rolul central. Treptat, şi ţara noastră se integrează în această
tendinţă generală. Telefonia fixă, reprezentată de Romtelecom este supusă
în premieră concurenţei, după ce la 1 ianuarie 2003, s-a liberalizat piaţa.
Deocamdată, aceasta este timidă, existând premisele unei dezvoltări a furni-
zorilor de telefonie fixă, în special din rândul operatorilor de televiziune
prin cablu. Deja Romtelecom încearcă să-şi ia o serie de măsuri de precauţie
prin înfiinţarea unei divizii de telefonie mobilă (Cosmorom) şi a uneia de
furnizare de servicii Internet (ARTelecom).

Dar concurenţa cea mai puternică vine din partea telefoniei mobile.
Astfel, cei doi mari operatori de telefonie mobilă (Orange şi Connex) au îm-
preună un număr de utilizatori care depăşeşte 6 milioane şi, prin ofertele din
ce în ce mai flexibile şi mai avantajoase, există premisele creşterii rapide a
acestui număr în viitorul apropiat, în detrimentul telefoniei fixe.

Serviciile de poştă s-au dezvoltat şi ele prin integrarea lor cu noile


tehnologii de comunicare, dar şi prin dezvoltarea mijloacelor de transport
care a permis creşterea vitezei livrărilor. De asemenea, recent, au început să
se dezvolte şi serviciile private de curierat.

Vom analiza şi aceste servicii pe baza indicatorilor folosiţi şi în cazul


serviciilor prezentate anterior, însă vom avea în vedere un interval mai re-
dus, până în anul 2001, deoarece din 2002 aceste servicii au fost denumite
global comunicaţii şi alăturate în nomenclator serviciilor de transport şi de-
pozitare. Date privind populaţia ocupată în serviciile de poştă şi telecomuni-
caţii, pentru perioada la care ne referim, se regăsesc în tabelul 3.17.

Numărul celor ocupaţi în acest sector se situează la un nivel oare-


cum constant, cu un maximum în anii 1997 şi 1998, când erau angajate în
acest domeniu 100 mii de persoane. Apoi numărul lor a scăzut până la
93 mii, în 2001.

Această scădere poate fi pusă pe seama restructurărilor care au


avut loc în cadrul Romtelecom şi la Compania Naţională „Poşta Română".
Ponderea celor angajaţi în domeniul poştei şi telecomunicaţiilor se situ-
ează la un nivel mediu de 3,5% din totalul celor angajaţi în sectorul

tertiar.

Date referitoare la PIB-ul creat în activităţile de poştă şi telecomunica-


ţii, sunt prezentate în tabelul 3.18.

Pe lângă creşterea în volum a produsului intern brut rezultat din activi-


tăţile de poştă şi telecomunicaţii, cu menţiunea că acesta este în preţuri cu-
rente, supus inflaţiei, s-a manifestat şi o creştere destul de importantă a
ponderii deţinute în cadrul PIB-ului creat la nivelul sectorului terţiar. Dacă
în 1990 ponderea era de doar 3,59% din PIB-ul obţinut pe total sector terţiar,
în anul 2001, aceasta crescuse până la valoarea de 8,24%, deci de peste două
ori. Creşterea reflectă tocmai tendinţa de extindere şi de dezvoltare a acestui
sector indispensabil în perioada actuală.

Diagrama din fig. 3.13 reflectă foarte sugestiv creşterea acestei ponderi.

Pentru a ne forma o imagine cât mai apropiate de realitate, în tabelul


3.19, prezentăm datele referitoare la indicii produsului intern brut din acest
domeniu.

Luând reper realizările anului 1990, constatăm o creşterea impresi-


onantă a PIB-ului în acest domeniu. Astfel, în anul 1996, PIB-ul realizat
din activităţile de poştă şi telecomunicaţii reprezenta 279,2% din cel rea-
lizat în 1990.

Evoluţia sa a mai oscilat, însă, în prezent, tendinţa este de creştere, ca


urmare a dezvoltării puternice a telefoniei mobile, precum şi a serviciilor de
furnizare de conexiuni Internet.

De o importanţă deosebită pentru reliefarea includerii activităţilor de


poştă şi telecomunicaţii în sectorul terţiar sunt şi datele referitoare la producţie,
consumul intermediar şi valoarea adăugată brută. Aceste date sunt
prezentate în tabelul 3.2
Referitor la ponderea activităţilor de poştă şi telecomunicaţii ia reali-
zarea celor trei indicatori pe totalul sectorului terţiar, tendinţa este una de
creştere, pentru fiecare dintre indicatorii menţionaţi.

Astfel, pentru producţia realizată, poşta şi telecomunicaţiile au contri-


buit cu 4,6% în 1996, şi cu 7,06, în 2001, din totalul de sector. In privinţa
consumului intermediar, cel realizat în activitatea de poştă şi telecomunicaţii
reprezenta 3,15%, în 1996, respectiv 5,45% în 2001, din totalul realizat în
sectorul terţiar. Ponderea valorii adăugate, brute, de activitatea de poştă şi
telecomunicaţii la totalul sectorului terţiar, a crescut de la 5,38%, în 1996, la
8,14%, în 2001.

Aşadar, tendinţele dominante sunt de creştere relativ continuă în ce


priveşte aceşti trei indicatori din unghiul de vedere al activităţilor de poştă şi
telecomunicaţii.

Investiţiile realizate în privinţa activităţilor de poştă şi telecomunicaţii


reprezintă un alt criteriu util pentru analiza rolului deţinut de acest domeniu
în totalul sectorului terţiar. Datele referitoare la investiţiile din activităţile de
poştă şi telecomunicaţii sunt prezentate în tabelul 3.21.

In ansamblu, ponderea investiţiilor realizate în acest domeniu, în tota-

Iul sectorului terţiar şi pe total economie, a crescut constant şi substanţial. In


1996, investiţiile din activităţile de poştă şi telecomunicaţii deţineau 12,24%
din totalul celor efectuate în sectorul terţiar şi 3,64% din totalul celor reali-

zate în economie. In 2001, ponderea crescuse la 33% din sectorul terţiar şi


14% pe total economie. Acest volum mare de investiţii, raportat la celelalte
structuri ale sectorului terţiar, şi chiar la nivelul economiei naţionale, se ex-
plică prin aceea că telecomunicaţiile se încadrează în categoria serviciilor
intensive în capital.

Pentru a se adapta ritmului continuu de inovaţie tehnologică, speci-


fic pentru acest domeniu, agenţii economici cu activitate în serviciile de
poştă şi telecomunicaţii trebuie să aloce permanent sume importante pen-
tru investitii.

Ponderea din ce în ce mai mare avută în totalul investiţiilor din sectorul


terţiar şi din economia naţională pe ansamblu arată faptul că, măcar din acest
punct de vedere, ţara noastă încearcă să ţină pasul ţările dezvoltate ale lumii.

In fig. 3.14 se observă foarte clar dinamica pozitivă pe care s-au în-
scris investiţiile din poştă şi telecomunicaţii, în raport cu cele efectuate la
nivelul sectorului terţiar şi al economiei naţionale.
Se constată că numărul de întreprinderi active s-a triplat, în intervalul
1996-2001: de la 374, existente la începutul perioadei de analiză, s-a ajuns
la aproape 1200, în 2001. Şi ca pondere, în numărul total de întreprinderi
din sectorul terţiar, evoluţia a fost crescătoare, situându-se sub 0,5% la nive-
lul anului 2001. Un procent scăzut, e adevărat, acest sector fiind unul inten-
siv în capital şi nu este foarte accesibil. Pe de altă parte, având un rol
strategic, o bună parte a acestor servicii se află sub tutela unor întreprinderi
mari, controlate de stat.

Sectorul poştei şi telecomunicaţiilor este, aşadar, unul dintre domeni-


ile cu o dinamică rapid ascendentă, unde inovaţiile tehnologice contribuie
permanent la revoluţionarea acestei ramuri a sectorului terţiar. După cum a
reieşit şi din analiza noastră, România încearcă să se înscrie, în măsura po-
sibilităţilor, în tendinţa care se manifestă la nivel mondial, aceea a unei eco-
nomii în care informaţia este vitală şi în care aceasta circulă eficient, rapid,
prin mijloace din ce în ce mai moderne.

3.5. Activităţi financiare, bancare


şi de asigurări10

Băncile, instituţiile financiare, societăţile de asigurări - private, publi-


ce sau mixte - reprezintă agenţi economici care îndeplinesc rolul de in-
lermediari financiari între diferiţi agenţi economici, gestionează
instrumentele monetare şi pârghiile financiare ale unei ţări. Serviciile
Inianciar-bancare se desfăşoară în principal pe baze comerciale, lucrative.

De regulă, băncile îndeplinesc funcţii active şi funcţii pasive. Cea mai


importantă funcţie activă a băncilor şi a celorlalte instituţii financiare constă
m acordarea de împrumuturi solicitanţilor care întrunesc condiţiile de boni-
lalc linanciară. Băncile îndeplinesc şi alte funcţii active precum: gestionarea

„onturilor deponenţilor; organizarea înfiinţării de societăţi comerciale şi pla-


sarea titlurilor de valoare ale acestora.
Principala funcţie pasivă a instituţiilor financiar-bancare şi de asi-
gurări se referă la primirea spre păstrare a economiilor populaţiei şi agen-
ţilor economici nonfinanciari. Alte funcţii pasive mai sunt: primirea de
depuneri ale unor clienţi pentru executarea unor plăţi diferite la ordinul
acestora; conducerea operaţiilor de casă ale agenţilor economici care so-
licită acest lucru.

în contextul economiei moderne, pe lângă funcţiile clasice, instituţiile


financiar-bancare îndeplinesc şi funcţii care au un caracter macroeconomic
prioritar:

coordonează plăţile şi încasările ce se efectuează în întreaga eco-


nomie naţională;

asigură cadrul necesar emisiunii suplimentare de monedă şi al re-


tragerii acesteia (gestiunea monedei naţionale);

supraveghează relaţiile monedei naţionale şi pe cele ale altor state;

intermediere financiară la nivelul economiei naţionale;

îndeplinesc funcţii naţional-statale de mare amploare;

au rol de restricţionare a creditului;

selecţionează proiecte pe care urmează a le susţine prin credite.

Deci, băncile joacă şi un rol de orientare economică, respectiv înde-


plinesc un rol strategic în ţările cu economie de piaţă.

In ultimii ani, dimensiunea internaţională a asigurărilor a devenit din


ce în ce mai importantă. Cu toate că principiile de bază ale asigurărilor sunt
aceleaşi, indiferent de localizarea riscului, aplicarea acestor principii este
diferită de la o tară la alta. In contextul actual, al unei dinamici extrem de
rapide şi imprevizibile a economiei mondiale şi a relaţiilor economice mon-
diale, asigurările şi reasigurările deţin un rol deosebit de important, contri-
buind la dezvoltarea acestor relaţii, deci la dezvoltarea economică în

general.
Serviciile financiare, bancare şi de asigurări au cunoscut şi în ţara
noastră o dezvoltare şi o diversificare puternică, după trecerea la economia
de piaţă şi liberalizarea pieţei şi în acest domeniu.

Privatizările efectuate în activitatea bancară şi astfel intrarea pe piaţă a


unor operatori externi, cu experienţă şi tradiţie în domeniu, au contribuit la
dezvoltarea acestei ramuri a sectorului terţiar. După depăşirea unor momen-
te dificile, care au culminat cu falimentul unor bănci şi al unor fonduri de
investiţii, piaţa bancară s-a stabilizat şi a început o dezvoltare solidă. In pre
7,ent, se constată o puternică amplificare a sectorului de retail din domeniul
bancar, precum şi a serviciilor de intermediere financiară (este cazul In spe
cial al leasing-ului).

Evoluţia indicatorului populaţia ocupată în cadrul intermedierilor fi-


nanciare este oscilantă şi este redat în tabelul 3.23.

Faţă de 1990 s-a înregistrat o creştere semnificativă a numărului


de angajaţi în acest gen de activităţi. De la 39 mii persoane în 1990, s-a
ajuns la 76 mii persoane, în 1998. Ulterior, evoluţia a cunoscând atât
urcuşuri, cât şi coborâşuri. Ca pondere, s-a înregistrat acelaşi trend
crescător, în anul 1998 - 2,76% din totalul cfelor angajaţi în sectorul ter-
1 iar. După anul 2000, se produce un regres, încât în 2003 avem o pon-
dere de 2,33%.

Tendinţele oscilante înregistrate pot fi explicate prin privatizările


unora dintre instituţiile bancare din ţara noastră, care s-au soldat cu res-
tructurări de personal, pe de o parte, dar şi prin intrarea de noi operatori
bancari pe piaţă, ca filiale ale unor instituţii bancare străine, pe de altă
parte. In acest fel se'explică scăderile şi creşterile care s-au înregistrat
după anul 1998 în privinţa numărului de angajaţi în activităţile financia-
re, bancare şi de asigurări.

In anul 1995, ponderea crescuse faţă de

anul 1990 de la 7,9% la 14,53%, pentru ca în 1997 să scadă brusc la 4,42%,


după care s-a înscris pe o tendinţă descendentă lentă, ajungând la 3,36% îr.
2001, tendinţă ce se menţine ?>ână în anul 2003, când reprezintă 4,83% din
total PIB realizat de sectorul serviciilor.

Pentru a elimina suspiciunile cauzate de exprimarea PIB-ului în pre-


ţuri curente, în tabelul 3.25 redăm indicii produsului intern brut în cadrul
intermedierilor financiare.
Scăderea ponderii deţinute de cei trei indicatori, raportată la totalul
sectorului terţiar, este evidentă. La nivelul anului 2001, producţia, consumul
intermediar şi valoarea adăugată brută din activităţile financiare, bancare şi
de asigurări reprezenta o pondere de 2-3% din aceiaşi indicatori, dar la nivel

de sector terţiar. In 2003, se remarcă o uşoară creştere, ce tinde spre 4%, în


cazul producţiei şi consumului intermediar, şi spre 5%, la valoarea adăugată
brută. Situaţia este ilustrată grafic în fig. 3.18.

Datele din tabelul 3.27 ne oferă unele informaţii, considerăm noi ex


irem de interesante referitoare la investiţiile din cadrul intermedierilor fi-
nanciare.

în anul 1996, activităţile financiare, bancare şi de asigurări se situau


pe locul trei între ramurile sectorului terţiar, ca volum de investiţii citra-se^
deţinând o pondere de 13,35%. Această pondere s-a păstrat relativ con-

stantă, cu o scădere foarte uşoară, până în anul 2000. In 2001, ponderea a


scăzut brusc la 6,39%, fapt ce s-a remediat imediat, în 2002, când ponderea
a fost de 11,15%.

Activităţile tinanciar-bancare şi de asigurări vor trebui să fie dezvol-


tate în continuare pentru a se alinia la tendinţele care există la nivel mondial.
Fără un sector financiar-bancar şi al asigurărilor bine pus la punct, nici o
economie nu va putea funcţiona la parametrii optimi.

3.6. Tranzacţiile imobiliare şi alte servicii

Piaţa imobiliară din România este încă în faza de căutare şi de aşezare.


Există însă o serie de premise care îi prefigurează un viitor promiţător. Din-
tre aceste premise, câteva mai evidente ar fi:

la ora actuală în ţara noastră există o cerere de locuinţe nesatisfacută,


cerere constituită în spccial de tineri;
pentru a veni în întâmpinarea solicitanţilor, Guvernul României şi
ANL au lansat şi au în derulare o serie de proiecte de construcţie de

locuinţe;

® în ultimii ani, pe piaţa românească au pătruns o serie de firme


multinaţionale şi/sau transnaţionale, s-au deschis o mulţime de filia-
le şi sucursale ale unor mari firme străine. Acestea au venit cu o ce-
rere puternică pentru spaţii imobiliare, pentru birouri, în special;

a crescut numărul agenţiilor imobiliare, semn al unei reorientări a


românilor spre acest gen de tranzacţie, în detrimentul banalului
anunţ de mică publicitate promovat de ziare;

extinderea cartierelor rezidenţiale şi apariţia unor noi cartiere, unele


de lux, în special în preajma capitalei, constituie un semn al dezvol-
tării pieţei imobiliare din ţara noastră, şi implicit a sectorului tran-
zacţiilor imobiliare şi a serviciilor asimilate.

Evoluţia tranzacţiilor imobiliare este reflectată de o serie de indicatori,


între care şi de populaţia ocupată în acest domeniu (v. tabelul 3.28).

Se poate constata că la începutul perioadei de referinţă, respectiv anul


1990, numărul lucrătorilor din acest domeniu era de 388 mii persoane, care

reprezentau 13% din totalul persoanelor angajate în sectorul terţiar. Insă,


începând cu 1991, a urmat o puternică scădere, astfel, în anul 1997 se înre-
gistrau 199 mii persoane angajate în acest gen de activităţi, valoare care re-
prezenta 7,24% din totalul de sector, un minim şi în această privinţă în

decursul perioadei de analiză. Începând cu anul 1998, putem spune că acest


indicator intră într-o nouă etapă, anul menţionat reprezentând punctul de
plecare al unei tendinţe crescătoare. Situaţia acestui indicator este reflectată
şi prin intermediul diagramei cronologice prezentate în fig VI9.

Menţinându-şe acelaşi ritm al creşterii, numărul angajaţilor în ramură


va ajunge la 334 mii persoane, în 2003, adică 11,62% din totalul lucrătorilor
sectorului tertiar.
In acest domeniu, s-a înregistrat cea mai importantă creştere în pri-
vinţa ponderii deţinute în cadrul sectorului terţiar. De la 17%, cât repre-
zenta PIB-ul din acest domeniu, în anul 1990, în totalul celui creat în
sectorul terţiar, s-a ajuns în anul 2003 la puţin peste 30%, depăşind chiar
şi ponderea deţinută de comerţ (24,25%). în anul 2001, această valoare a
scăzut până la 26,76%.

Concluzia generală este că PIB-ul realizat în acest gen de activităţi este


superior celui din anul 1990. Există însă o contradicţie între cele două me-
todologii folosite. Conform vechii metodologii de calcul, tendinţa este una
ele scădere. Noua metodologie, intrată în vigoare din anul 1999, relevă însă
o tendinţă de creştere. Având în vedere că această ultimă metodologie estecea
adaptată la actualele condiţii existente în economie, concluzia este că
asistăm la o creştere a volumului produsului intern brut realizat în acest
domeniu.

Continuăm cu producţia, consumul intermediar şi valoarea adăugată


brută din activitatea de tranzacţii imobiliare, datele referitoare la acestea fi-
ind prezentate în tabelul 3.31
In situaţia de faţă, evoluţia ponderii celor trei indicatori în cadrul sec-
torului terţiar este aproape identică şi se manifestă printr-o creştere de la
9-10% la peste 21% din valorile înregistrate de indicatorii analizaţi per tota-
lul sectorului terţiar. De remarcat saltul făcut în 1997, când, de la 9-10%), în
anul precedent, s-a ajuns la 20-21%, nivel care se menţine, cu mici fluctua-
ţii, până în anul 2003. Această evoluţie, aproximativ uniformă, schematic, ara-
tă ca în fig. 3.21.

După cum se observă, avem de-a face cu o evoluţie pozitivă, destul de


sugestivă, a numărului de întreprinderi cu activitate în domeniul tranzacţiilor
imobiliare. între 1996-2003, perioadă la care se referă analiza noastră, numă-
rul întreprinderilor active s-a triplat: de la 11202, în 1996, s-a ajuns la aproape
38.000, în anul 2003. Cifrele prezentate pun într-o lumină favorabilă această
ramură a sectorului terţiar. în ce priveşte ponderea în numărul întreprinderilor
funcţionale din sectorul terţiar, dinamica este aceeaşi, cu un salt de la 4,28%,
în 1996, la aproape 16%, în 2003. Acest salt extrem de abrupt nu se datorează
dezvoltării spectaculoase a serviciilor de tranzacţionări imobiliare, ci include-
rii alături de acestea şi a serviciilor prestate în principal întreprinderilor. Di-
namica pozitivă, începând cu anul 2002, se poate observa şi în fig. 3.22.

Pe măsura ancorării din ce în ce mai puternice a economiei româneşti


la perceptele economiei de piaţă, acest sector de activitate va continua să se
dezvolte, cu efecte pozitive în privinţa celorlalte ramuri economice şi a dez-
voltării sectorului terţiar, în special.

3.7 Administraţia publică

Administraţia publică, centrală şi locală se încadrează în rândul servi-


ciilor publice finanţate din bugetul de stat. Ca o definiţie putem preciza că
serviciile publice sunt acele activităţi de interes general menite să satisfacă o
serie de nevoi individualizate ale populaţiei, dar şi acele nevoi colective care
au o determinare profund socială, ţin de „existenţa socială a omului".

Dezvoltarea socială şi economică puternică a făcut ca statul să nu


mai poată face faţă nevoilor sociale şi, prin urmare, s-a pus problema de-
legării unor servicii de interes general pentru societate, unor persoane ju-
ridice private.
în ce priveşte serviciile de administraţie publică, acestea pot fi realizate
numai de stat prin instituţiile sale. In această categorie sunt incluse:

serviciul public de legiferare, realizat prin cele două camere ale Par-
lamentului;

serviciul public executiv, care este însărcinat cu executarea legilor


şi este transpus în practică prin Guvern şi autorităţile subordonate,
şi prin Prefecturi, ca reprezentanţe în teritoriu ale guvernului;

serviciul public judiciar care este însărcinat cu soluţionarea conflic-


telor.

Nivelul acestor servicii finanţate de la buget depinde de gradul de


dezvoltare economică, de rata inflaţiei, de opţiunile de politică economică şi
importanţa acordată, la un moment dat, domeniilor de interes public ale
economiei şi societăţii.

Analiza acestui sector de activitate o vom începe prin prezentarea da-


lelor referitoare la populaţia ocupată (v. tabelul 3.33).

Numărul lucrătorilor din administraţia publică a crescut în trepte.


De la 88 mii, în 1990, odată cu trecerea de la economia centralizată la
sistemul pieţei libere, numărul a tot crescut, încât în 2003 s-a ajuns la
146 mii persoane angajate. Creşterea s-a repercutat negativ, birocraţia
ajungând să „sufoce" activitatea economică. Pe măsura trecerii timpului,
diversele echipe guvernamentale au înfiinţat structuri administrative noi
(ministere, autorităţi şi organisme subordonate), fapt care a condus la si-
tuaţia prezentă, când ne confruntăm cu unul din cele mai „stufoase"
structuri administrative din Europa.

Mai mult sau mai puţin justificată, această creştere nu se dovedeşte a


fi tocmai eficientă. Uneori, chiar pune piedici în calea dezvoltării sectorului
economic. Alături de instabilitatea legislativă este una din cele mai impor-
tante cauze care împiedică investitorii străini, dar şi pe cei autohtoni, să pă-
trundă pe piaţă şi să înfiinţeze noi societăţi.
Şi ca pondere în sectorul terţiar, populaţia ocupată în administraţia
publică a crescut continuu, atingând 5,08%, în 2003, faţă de numai 2,95% în
1990. Această creştere este în detrimentul unor ramuri ale sectorului terţiar
mai productive din punct de vedere economic.

Produsul intern brut realizat în administraţia publică, ca pondere în to-


talul sectorului terţiar, reflectă ineficienţa care domneşte în acest domeniu.
Deşi numărul celor ocupaţi în acest gen de activitate a crescut permanent,
ponderea PIB-ului realizat în totalul sectorului terţiar a scăzut, sau, cel mult,
a rămas constantă. Astfel, în anul 2001, aceasta este de 9,5%, nivel atins în

1990. In anii următori, 2002 şi 2003, această pondere a scăzut cu aproape

două procente. Minimum ca pondere s-a înregistrat în anul 1997, când pro-
centul a coborât sub 7%. Aşadar, se impune o eficientizare de fond în acest
domeniu.

Situaţia PlB-ului realizat în administraţia publică este conformă cu da-


telor din tabelul 3.34.

Produsul intern brut obţinut se situează aproximativ la acelaşi nivel


cu anul 1990, tendinţa fiind chiar de scădere în ultima parte a intervalului
temporal analizat.

Următorul criteriu folosit pentru a cerceta încadrarea serviciilor de


administraţie publică în sectorul terţiar priveşte producţia, consumul in-
termediar şi valoarea adăugată brută, obţinute în acest domeniu. Datele

statistice referitoare la acestea sunt prezentate în tabelul 3.36.

In cazul celor trei indicatori, evoluţia este foarte oscilantă şi curioasă.


Ponderea producţiei realizate în acest domeniu, raportat la totalul de sector a
scăzut continuu în perioada 1996-2000, de la 9% la 6,93%. Din 2001, se
poate observa o creştere importantă spre valoarea de 9%, iar în 2002 şi 2003
această pondere depăşeşte 10%.

In ce priveşte consumul intermediar din administraţia publică, ponde-


rea creşte în 1997 faţă de 1996, dar foarte puţin, de la 9,95% la 10,44%.
Apoi se înregistrează o scădere lină în următorii doi ani, care se continuă în
al treilea an (2000) cu o scădere mai accentuată, până în jurul valorii de
6,5%. Această situaţie se remediază în anii următori, când ponderea devine
superioară.

Privind datele referitoare la ponderea valorii adăugate brute, observăm


acelaşi trend oscilant, instabil: scădere în 1997 faţă de 1996, de la 8,41% la
mai puţin de 7%, apoi o creştere până la puţin peste 8% şi din nou scădere în
anii 1999 şi 2000, până la 7,2%, în acest din urmă an.

Anul 2001 este unul al creşterii ponderea ajungând la 9,3%, fapt ce nu


se continuă înregistrându-se din nou o diminuare care duce la ponderea de
8,9% în anul 2003.

Evoluţia oscilantă a celor trei indicatori (v. fig.3.24) confirmă o dată


în plus instabilitatea ce guvernează domeniul administraţiei publice.
Analizând aceste date, reţinem două aspecte: evoluţia oscilantă; atra-
gerea de investiţii însemnate. Astfel, în 1997, investiţiile cunosc cel mai ri-
dicat nivel, aproximativ 18% din totalul investiţiilor sectorului terţiar şi
6,125% din cele pe întreaga economie. începând cu 1999, se observă insta-
larea unei tendinţe descendente. în 2001, valoarea coborâse la 7,15% din
investiţiile sectorul terţiar şi la puţin peste 3% din investiţiile totale în eco-
nomie. în 2002, ponderea investiţiilor din administraţia publică şi apărare, în
sectorul terţiar, a crescut, dar, în 2003, cunoaşte o uşoară involuţie. Toate
acestea sunt reflectate în fig. 3.25.

3.8. învăţământul

învăţământul reprezintă unul dintre serviciile principale care se adre-


sează direct populaţiei şi are ud important rol în creşterea economică şi evo-
luţia societăţii omeneşti.

Trebuie precizat că învăţământul se situează, în toate ţările lumii, în


prim-planul serviciilor iinanţate de la buget. Prin intermediul său se formează
cadrele calificate necesare ramurilor economiei, se realizează educarea per-
manentă a oamenilor, se stimulează şi se facilitează procesul de instruire
generală. Prin toate aceste aspecte, învăţământul contribuie la dezvoltarea
societăţii şi la creşterea economică.

în ce priveşte România, începând cu anul 2000, legea prevede alocarea a


minimum 4% din PIB pentru învăţământ, sumă foarte modestă, insuficientă
pentru nevoile curente, având în vedere marea complexitate a problemelor ce
le ridică pregătirea specialiştilor, formarea şi perfecţionarea acestora.

Referindu-ne la conceptul de calitate a învăţământului, acesta cuprinde


o multitudine de aspecte, începând cu structurarea sa în raport cu cerinţele
manifestate pe piaţa forţei de muncă şi continuând cu structura planurilor şi
programelor de învăţământ, formarea şi perfecţionarea „formatorilor", mo-
dernizarea bazei tehnice, materiale, calitatea învăţării etc. In vederea înca-
drării învăţământului în sectorul terţiar, vom analiza, pentru început,
evoluţia populaţiei ocupate în acest sector. Datele referitoare la acest aspect
sunt prezentate în tabelul 3.38.
Evoluţia acestui indicator a fost una aproximativ constantă, cu oscilaţii
foarte mici în timp. Faţă de 1990, în 1995 se observă o creştere a numărului
angajaţilor din învăţământ, de la 41 1 mii la 437 inii, pe seama apariţiei unor
noi instituţii de învăţământ. Apoi, în anii 1997 şi 1998, acest număr a scăzut
la 426 mii persoane, în 1999 se semnalează o nouă creştere la 429 mii, în
timp ce în următorii ani nivelul se menţine la 421-^422 mii persoane, scă-
zând în anul 2003 la 409 mii persoane. Ca pondere în sectorul terţiar, numă-
rul celor angajaţi în învăţământ reprezintă în jur de 15% din total, cu un
maximum de 16,74%, în 1999.

In ce priveşte ponderea PIB-ului realizat în învăţământ, din totalul ce-


lui realizat în sectorul terţiar, constatăm o scădere de la 8,46%, în 1990, la
5,3%, în 1997.

începând cu 1998, predominantă este tendinţa de creştere, în anul


2001 ponderea fiind de 6,51%, iar în 2002 şi 2003 de 6,3%.

în cele ce urmează, vom analiza şi indicii produsului intern brut din


învăţământ, ale căror valori sunt prezentate în tabelul 3.40.

După cum am mai precizat, o interpretare este greu de realizat, din


cauza schimbării metodologiei de calcul a indicilor, dar susţinem că
PIB-ul creat în învăţământ în această perioadă este superior celui reali-
zat în anul 1990.

Referirile la producţie, consumul intermediar şi valoarea adăugată


brută din învăţământ sunt cuprinse în tabelul 3.41.

Analizând datele referitoare la acest indicator, putem spune că ele sunt


îngrijorătoare. Ca pondere în totalul investiţiilor efectuate în sectorul terţiar,
ilar şi per total economie, investiţiile în învăţământ au resimţit un declin
dramatic. Dacă în 1996 reprezentau 4,75% din cele efectuate în sectorul ter-
ţiar şi 1,4% din cele efectuate pe ansamblul economiei, în anul 2000 ponde-
rea scăzuse la 0,17%, respectiv 0,066%. Scăderea s-a resimţit chiar şi
valoric, deşi exprimarea este efectuată în preţuri curente, deci coroborate cu
inflaţia. Valoric, investiţiile în învăţământ au însumat 82,6 miliarde lei (în
preţuri curente), faţă de 295 miliarde lei, în anul 1996. începând cu 2001, se
observă o tendinţă de creştere, dar aceasta este destul de timidă şi nesemni-
ficativă pentru nevoile reale de investiţii pe care le presupune învăţământul.
Din 2002, creşterea capătă consistenţă, trecând de 2% raportată la sectorul
terţiar, respectiv aproximativ 0,8% din total investiţii în economie. Sub formă
grafică, situaţia este reflectată în fig. 3.28.

Deşi nu are o relevanţă la fel de mare, ca în cazul celorlalte structuri


ale sectorului terţiar, în tabelul 3.43 prezentăm datele referitoare la numărul
de întreprinderi active din învăţământ.

Acest indicator reflectă foarte clar dezvoltarea învăţământului particu-


lar şi, după cum observăm, numărul unităţilor de acest gen a crescut (796, în
2003). Ponderea acestor unităţi este însă foarte mică în numărul total de în
treprinderi care activează în sectorul terţiar.

încheiem analiza sectorului învăţământ, precizând că este nevoie de o


dezvoltare susţinută şi sunt necesare investiţii substanţiale pentru a se obţine
rezultate de calitate.

3.9. Sănătatea şi asistenţa socială

Serviciile de sănătate şi asistenţă socială se constituie într-o ramură care


se intercondiţionează cu celelalte ramuri ale economiei naţionale, şi ale secto-
rului terţiar în particular. Această interdependenţă conferă serviciilor de sănă-
tate şi asistenţă socială o mare importanţă în societatea contemporană.

In ceea ce priveşte serviciile de sănătate, acestea sunt menite a asigura


starea de sănătate a populaţiei, întreţinerea şi refacerea, când este cazul, a
capacităţii forţei de muncă. Prin aceste determinări, serviciile de sănătate
devin implicate în crearea condiţiilor materiale de existenţă a omului, în ri-
dicarea calitătii vieţii.

Important indicator al calităţii vieţii, starea de sănătate este în mare


măsură determinată de nivelul general de dezvoltare economico-socială, de
structura consumului, de standardul igienei individuale, de gradul de cultu-
ră, dar nu în ultimul rând de serviciile de sănătate.

Serviciile de asistenţă şi sănătate publică sunt garantate de stat şi sunt


finanţate de la bugetul de stat, bugetele locale, bugetele asigurărilor sociale
de sănătate sau din contribuţiile directe ale beneficiarilor.
In ţara noastră, asistenţa medicală cu caracter curativ este asigurată în
cadrul unui sistem de asigurări sociale de sănătate, compus din: asistenţă
medicală primară, prin cabinete medicale de stat sau private; asistenţă medi-
cală de specialitate prin cabinete medicale, spitale, centre de diagnostic şi
Iratament, centre de sănătate sau alte unităţi de profil, de stat sau private;
asistenţă medicală de urgenţă, care se asigură la toate nivelurile de asistenţă
medicală, precum şi prin unităţi special destinate acestui scop.

Pentru a caracteriza nivelul serviciilor de sănătate publică se pot ur-


mări o serie de indicatori, reprezentaţi de: proporţia cheltuielilor alocate să-
nătăţii din bugetul de stat sau bugetele locale şi din PIB, numărul medicilor
la 100.000 locuitori, numărul paturilor de spital la 1000 locuitori etc.

In ciuda faptului că în rândul specialiştilor se vehiculează ideea că sta-


rea de sănătate a populaţiei este determinată de asistenţa medicală doar în
proporţie de 10%, restul de 90% fiind influenţată de factori economico-
sociali, nivelul redus care caracterizează indicatorii privind personalul ocupat
in serviciile de sănătate şi baza materială a acestor servicii, comparativ cu ţă-
rile dezvoltate, nu este în măsură să asigure un grad satisfăcător, cantitativ şi
calitativ, de menţinere şi refacere a sănătăţii locuitorilor din România.

Sistemul organizatoric al domeniului medical este la noi în transfor-


mare, urmărindu-se cointeresarea superioară a prestatorilor, concomitent cu
unele diferenţieri calitative15.

Principalele măsuri de reformă în acest domeniu vizează:

autonomia managerială a unităţilor sanitare;

creşterea rolului medicului de medicină generală ca medic de familie;

extinderea sectorului privat şi crearea unui mix public - privat în


furnizarea de servicii medicale;

asigurarea posibilităţii de a alege medicul şi unitatea sanitară;

introducerea asigurărilor sociale de sănătate ca principal mod de fi-


nanţare;
diversificarea surselor de finanţare prin înfiinţarea fondurilor de asi-
gurări de sănătate private;

plata integrală sau parţială a unor servicii de către pacient.

Serviciile de asistenţă socială constituie activităţi speciale, desfăşurate

în scopul depistării şi ameliorării stării de handicap sau recuperării sociale a


persoanelor cu handicap social sau deviaţii comportamentale 6.

Asistenţa socială a cunoscut, până în prezent, o dezvoltare haotică,


majoritatea iniţiativelor datorându-se unor organizaţii neguvernamentale,
care s-au concentrat asupra unor domenii considerate a fi problematice încă
de la începutul anilor '90: copii abandonaţi, copii instituţionalizaţi, copii in-
festaţi cu HIV, bătrâni lipsiţi de sprijin, handicapaţi, copiii străzi etc.

Prin urmare, putem spune că, până în prezent, asistenţa socială s-a
axat pe rezolvarea unor probleme considerate acute şi mai puţin pe organi-
zarea instituţiilor în care se desfăşoară aceste activităţi. Există totuşi premi-
sele unei dezvoltări şi unei reglementări adecvate a acestui domeniu
în anul 1995, numărul angajaţilor crescuse, faţă de 1990, de la 320 mii
la 333 mii. în 1999, se consemnează o scădere bruscă, până la 277 mii anga-
jaţi, dar, începând cu anul 2000, evoluţia este crescătoare, înregistrându-se
un salt până la 347 mii în 2001. Aceeaşi tendinţă se menţine şi în anul urmă-
tor, când populaţia ocupată în acest domeniu este de 358 mii persoane. In
2003, se înregistrează o scădere uşoară faţă de anul precedent.

Ponderea angajaţilor din acest domeniu, în total de lucrători din secto-


rul tertiar, a fost oscilantă însă, per total, tendinţa a fost de creştere, de la
10,72% în 1990, la 12,81% în 2001, 12,69% în 2002 şi 11,52% în 2003.
Diagrama din fig. 3.29 reliefează evoluţia acestui indicator.

Urmărind evoluţia ponderii deţinute în cadrul sectorului terţiar dedu-


cem două aspecte: primul se referă la faptul că sănătatea şi asistenţa socială
se află pe unul din ultimele locuri în ce priveşte acest aspect, iar în al doilea
rând că, după o evoluţie oscilantă, ponderea deţinută la realizarea PIB de
către serviciile de sănătate şi asistenţă socială, pare să se fi stabilizat în jurul
a 4% din totalul PIB-ului produs în sectorul terţiar, cu un maximum de
6,48% în anul 1990 şi un minimum de 3,82% în, 1997. Indicii PIB pentru
sănătate şi asistenţă socială sunt prezentaţi în tabelul 3.46.

Aceste date relevă faptul că produsul intern brut, în perioada analizată,


se află sub nivelul celui realizat în anul 1998, iar tendinţa este una de creştere
lentă, dar continuă.

Fiind un gen de servicii care, în cea mai mare parte, este realizat pe
baza fondurilor bugetare, evoluţia acestui indicator nu va înregistra o ameli-
orare atâta timp cât ponderea serviciilor medicale private rămâne încă destul
de scăzută. în consecinţă, se impune realizarea unui rriix între latura publică
şi cea privată a acestei categorii de servicii.

Următoarea categorie de indicatori supuşi analizei este cea reprezen-


tată de producţie, consumul intermediar şi valoarea adăugată brută, datele
referitoare la serviciile de sănătate şi asistenţă socială fiind prezentate în ta-
belul 3.47.
La valorile absolute, nu ne vom referi, acestea nefiind relevante, întru-
cât sunt exprimate în preţuri curente, nedeflatate, pe noi interesându-ne în-
cadrarea în sectorul terţiar a serviciilor de sănătate şi asistenţă socială.

Producţia din sănătate şi asistenţă socială, mai precis ponderea aces-


teia în cea realizată în sectorul terţiar a cunoscut o creştere continuă, în in-
tervalul 1996-2003, dar foarte lentă, de la 5,45%, în 1996, la 5,89%, în
2001. După acest an, urmează o involuţie, care, în 2003, atinge 5,22% din
producţia realizată în sectorul terţiar. Excepţie face anul 1997 când ponde-
rea a scăzut la 4,7%.

Consumul intermediar, raportat la cel de sector, a avut aceeaşi tendinţă,


insă un ritm de creştere mai accelerat, de la 5,71%), în 1996, la 8,35%, în
'001, procent care scade la 7,58% , în 2002, respectiv 7,21%, în 2003.

Valoarea adăugată brută a cunoscut creşteri şi scăderi succesive ale


ponderii în sector, înregistrând per ansamblu o scădere de la 5,28%, în 1996,
Iu 3,81%, în 2003. Explicaţia constă în faptul că serviciile de sănătate şi
asistenţă socială nu sunt genul de servicii cu valoare adăugată mare.

13 Producătorii trebuie să-şi modifice producţia de bunuri şi servicii, precum şi alte

componcnte ale ofertei, în funcţie de nivelul şi exigenţele cererii. In momentul


apariţiei
unor licenţe se produc perturbaţii. Indiferent care ar fi natura acestora - economică,
poli-
tică, socială, militară - ele au ca efect atenuarea sau anularea supremaţiei
consumatoru-

lui, piaţa ajungând la discreţia ofertantului.

Aşadar, deşi valoric, în preţuri curente, s-a înregistrat o creştere


aparentă, în realitate tendinţa a fost una de scădere continuă. Abia în anu-
2001 se realizează un salt infim, dar şi acesta, raportat la anul 1998. Ra-
portat la anul 1990, PIB-ul realizat în transporturi şi depozitare este înc/
sub nivelul atins în acel an, situaţie care este specifică sectorului terţiar
pe ansamblul său.
începând clin anul 2002, tot ca urmare a modificării nomenclatorului activităţilor

t onomici naţionale, aceste activităţi au primit denumirea dc intermedieri


financiare.

Urmărind evoluţia ponderii deţinute în cadrul sectorului terţiar dedu-


cem două aspecte: primul se referă la faptul că sănătatea şi asistenţa socială
se află pe unul din ultimele locuri în ce priveşte acest aspect, iar în al doilea
rând că, după o evoluţie oscilantă, ponderea deţinută la realizarea PIB de
către serviciile de sănătate şi asistenţă socială, pare să se fi stabilizat în jurul
a 4% din totalul PIB-ului produs în sectorul terţiar, cu un maximum dc
6,48% în anul 1990 şi un minimum de 3,82% în, 1997. Indicii PIB pentru
sănătate şi asistenţă socială sunt prezentaţi în tabelul 3.46.

Aceste date relevă faptul că produsul intern brut, în perioada analizată,


se află sub nivelul celui realizat în anul 1998, iar tendinţa este una de creştere
lentă, dar continuă.

Fiind un gen de servicii care, în cea mai mare parte, este realizat pe
baza fondurilor bugetare, evoluţia acestui indicator nu va înregistra o ameli-
orare atâta timp cât ponderea serviciilor medicale private rămâne încă destul
de scăzută. In consecinţă, se impune realizarea unui mix între latura publică
şi cea privată a acestei categorii de servicii.

Următoarea categorie de indicatori supuşi analizei este cea reprezen-


tată de producţie, consumul intermediar şi valoarea adăugată brută, datele
referitoare la serviciile de sănătate şi asistenţă socială fiind prezentate în ta-
belul 3.47.

La valorile absolute, nu ne vom referi, acestea nefiind relevante, întru-


cât sunt exprimate în preţuri curente, nedeflatate, pe noi interesându-ne în-
cadrarea în sectorul terţiar a serviciilor de sănătate şi asistenţă socială.

Producţia din sănătate şi asistenţă socială, mai precis ponderea aces-


teia în cea realizată în sectorul terţiar a cunoscut o creştere continuă, în in-
tervalul 1996-2003, dar foarte lentă, de la 5,45%, în 1996, la 5,89%, în
Consumul intermediar, raportat la cel de sector, a avut aceeaşi tendinţă,
însă un ritm de creştere mai accelerat, de la 5,71%, în 1996, la 8,35%, în
2001, procent care scade la 7,58% , în 2002, respectiv 7,21%, în 2003.

Valoarea adăugată brută a cunoscut creşteri şi scăderi succesive ale


ponderii în sector, înregistrând per ansamblu o scădere de la 5,28%, în 1996,
la 3,81%, în 2003. Explicaţia constă în faptul că serviciile de sănătate şi
asistenţă socială nu sunt genul de servicii cu valoare adăugată mare.

Evoluţia celor trei indicatori, ca pondere în totalul sectorului terţiar,


este prezentată în diagrama din fig. 3.30.
Investiţiile efectuate în sănătate şi asistenţă socială, precum şi ponde-
rea lor în totalul celor efectuate în sectorul terţiar, dar şi per total economie
sunt redate în tabelul 3.48.

Deşi nevoia de investiţii este acută, acestea scad, ajungând în 2001 să


reprezinte doar 0,35% din investiţiile efectuate în sectorul terţiar şi 0,148%
per total economie. Situaţia este asemănătoare celei din învăţământ, aceste
iloufl sectoare confruntându-se cu mari probleme financiare. Totuşi, în anul
? { ) ( ) 2 arc loc un salt semnificativ spre 2,5% din investiţiile de sector, respec-

l i v aproapede 1%, raportat la ansamblul economiei. In fig. 3.31, avem o


imagine a acestei situaţii.

Numărul de întreprinderi care activează în domeniul sănătăţii şi asistenţei


sociale sunt redate în tabelul 3.49. Aceeaşi situaţie este redată şi în fig. 3.32.

Aşadar, se face referire la unităţile care funcţionează ca societăţi co-


merciale. Ca şi în cazul învăţământului, aceste valori ne ajută să ne formăm
o imagine asupra penetrării sectorului privat în domeniul sănătăţii şi asisten-
ţei medicale. Numărul acestor întreprinderi, care se „traduc" în cabinete pri-
vate de medicină sau în clinici de tratament, aflate în proprietate privată,
este în permanentă creştere. De la aproape 2700 unităţi, în 1996, s-a ajuns la
peste 4000, în 2001, şi 4500 în 2003. Şi în privinţa ponderii în numărul total
de întreprinderi active din sectorul terţiar, s-a înregistrat aceeaşi tendinţă, cu
uşoare oscilaţii. Astfel, în 1996 unităţile particulare din sănătate şi asistenţă
socială reprezentau puţin peste 1% din totalul sectorului terţiar, iar în 2003
ponderea depăşise 1,8%.

La o primă vedere, numărul unităţilor medicale este pare mare, dar aşa
cum rezultă din calcule, fiecăreia îi revin 5.500 persoane, însă pe teren situa-
ţia este cu totul alta, întrucât nu avem de-a face cu o repartiţie echilibrată în
teritoriu.

In concluzie, dezvoltarea sectorului privat în sănătate trebuie conti-


nuată, la fel cel public, care, de fapt, asigură cea mai mare parte a servici-
ilor de asistenţă medicală şi/sau asistenţă socială. O politică susţinută de
investiţii din partea statului, dar şi încurajarea iniţiativei private prin diverse
facilităţi vor conduce la creşterea cantitativă, dar mai ales calitativă a servi-
ciilor din acest domeniu.

Capitolul 4

SERVICIILE, DEZVOLTAREA DURABILĂ Şl CALITATEA VIEŢII ÎN


SOCIETATEA ROMÂNEASCĂ

Dezvoltarea durabilă este un concept extrem de actual şi, totodată, o


realitate de care toate sectoarele economiei trebuie să ţină seama şi să o in-
cludă în acţiunile viitoare. Conlucrând cu conceptul de „calitate a vieţii",
dezvoltarea durabilă a devenit astăzi cel mai important obiectiv din cadrul
strategiilor şi politicilor oricărui domeniu de activitate.

Aliniindu-se acestui curent, sectorul serviciilor contribuie mai mult ca


oricare alt sector al economiei la crearea condiţiilor care să răspundă impe-
rativelor de prim rang ale prezentului şi viitorului - dezvoltarea durabilă şi

calitatea vieţii.

Noţiunea de „dezvoltare durabilă" reprezintă o punte între un deziderat


al dezvoltării, urmărit o bună bucată de timp, fară rezultate spectaculoase, nici
înăcar satisfăcătoare, şi o mişcare de salvare a naturii şi mediului ambiant.

Comisia Mondială de Mediu şi Dezvoltare defineşte această noţiune


astfel: „Dezvoltarea durabilă este dezvoltarea care corespunde nevoilor pre-
zentului fară să compromită abilitatea generaţiilor viitoare de a-şi îndeplini
propriile nevoi". De aici, se desprinde ideea că dezvoltarea durabilă se ba-
zează pe respectul faţă de cei ce vin după noi, remarcabil în acest sens fiind
motto-ul cărţii lui Lester Brown: „Nu am moştenit pământul de la părinţii
noştri, îl împrumutăm copiilor noştri".

Dacă suntem atenţi la cerinţele pe care le formulează dezvoltarea du-


rabilă la adresa societăţii, remarcăm că noile tendinţe, geomodernitatea, despre
care vorbesc unii autori, presupune implicarea tot mai accentuată a cunoaş-
terii în industrie. Acest aspect duce la reducerea presiunii asupra resurselor,
iar inteligenţa aduce considerabile beneficii în toate ciclurile dc extracţie,
producţie, transport şi întreţinere.
Poziţia privilegiată a serviciilor în dezvoltarea durabilă decurge din
rolul determinant pe care îl au în economiile ţărilor dezvoltate şi în creştere
în celelalte ţări. Un exemplu concludent îl reprezintă serviciile din turism,
„Turismul este una din industriile care trebuie să se implice în dezvoltarea
durabilă, ca industrie a resurselor, dependentă de înzestrarea naturii şi dc
moştenirea culturală a fiecărei societăţi; turismul vinde aceste resurse ca
parte integrantă a produsului său şi, în acelaşi timp, împarte anumite resurse
cu alţi utilizatori, inclusiv populaţia locală".

Principalele probleme cu care se confruntă dezvoltarea durabilă au


fost evidenţiate şi în cadrul summit-urilor de la Monterrey (mai 2002) şi
Johannesburg (septembrie 2002).

Cele patru tematici generale care grupează cele 115 programe spe-
ciale, din cadrul Conferinţei de la Rio de Janeiro a Comisiei Mondiale pen-
tru mediu şi Dezvoltare sunt:

dimensiunea social-economică;

conservarea şi managementul resurselor naturale în raport cu habita-


tul, sănătatea, demografia, consumul, producţia etc.;

rolul organizaţiilor negurvernamentale şi grupărilor sociale;

mijloace de implementare a măsurilor stabilite (finanţare, instituţii etc.).

Dezvoltarea durabilă are la bază anumite principii, stabilite în cadrul

aceleiaşi conferinţe de la Rio de Janeiro, precum:

respectare şi grija pentru comunitatea fiinţelor vii;

conservarea vitalităţii şi diversităţii Terrei;

îmbunătăţirea calităţii vieţii umane;

diminuarea epuizării resurselor neregenerabile;

menţinerea activităţii în cadrul capacităţii de suportabilitate a Terrei;


modificarea atitudinii personale şi a procedurii de promovare a dez-
voltării durabile;

sprijinirea comunităţii să poarte grija mediului în care trăiesc;

crearea unor reţele naţionale şi de monitoring pentru integrarea ar-


monioasă a dezvoltării cu conservarea;

crearea unei alianţe globale.

Serviciile fiind activităţii productive, consumatoare de resurse de di-


verse tipuri, trebuie să se alinieze acestei tendinţe care nu acceptă nici un fel
de rabat, dat fiind că în joc se află calitatea mediului.

Importanţa contribuţiei serviciilor la dezvoltarea durabilă rezultă clar-


din implicarea directă în ace ;t proces a serviciilor de protecţie a mediului,
serviciilor de salubritate, serviciilor turistice a căror calitate depind în mare
măsură de calitatea mediului.

Astfel, putem spune că pentru o dezvoltare durabilă avem nevoie de


contribuţia serviciilor ca principale susţinătoare al acestui curent.

4.1. Serviciile ca factor de producţie


în crearea bunurilor economice

Serviciile pentru producţia şi întreţinerea aparatului de producţie cu-


prind toate activităţile care satisfac cerinţele producţiei în general, în categoria
lor fiind incluse atât activităţi ale producţiei materiale, cât şi ale producţiei ne-
materiale. Munca lucrătorilor care prestează aceste servicii nu se materializează
nemijlocit într-un bun material, dar participă la obţinerea lui.

Serviciile se pot clasifica în funcţie de natura nevoilor social-economice,


în trei grupe: servicii pentru producţia şi întreţinerea aparatului de producţie;
servicii pentru populaţie sau pentru consumul individual; servicii specific
sociale sau pentru nevoile generale ale societăţii.

Dezvoltarea serviciile pentru întreprinderi condiţionează din ce în ce


mai mult creşterea economică din societatea contemporană. în această cate-
gorie a serviciilor pentru întreprinderi sunt cuprinse totalitatea serviciilor
utilizate ca factori intermediari de producţie atât pentru întreprinderile din
sfera producţiei materiale, cât şi pentru cele din sectorul terţiar.

Poducţia materială şi cea a serviciilor nu sunt separate, acest aspect fi-


ind de altfel considerat esenţa economiei moderne. Serviciile şi producţia
materială sunt activităţi complementare în acelaşi proces de producţie.

Agentul economic din perioada contemporană este supus unor influ-


enţe puternice, date fiind: progresul tehnico-ştiinţific înregistrat în aproape
toate domeniile de activitate; modificarea volumului şi structurii cererii de
mărfuri; dezvoltarea explozivă a mijloacelor de transport şi comunicaţie, a
tehnicilor de calcul şi previziune; dezvoltarea sistemului informaţional bazat
pe electronică şi informatică; sporirea volumului investiţiilor şi a veniturilor
populaţiei etc.

In procesul de producţie al oricărui agent economic, serviciile fac parte


integrantă, contribuind, într-o mai mică şi, uneori, foarte mare măsură, la

realizarea bunurilor realizate de eătre acesta. Pe această baza, susţinem că


serviciile sunt, alături de resursele financiare, materiale şi umane, elemente
indispensabile producerii de bunuri materiale.

Până la Revoluţia din Decembrie 1989, serviciile erau internalizate în cea


mai mare parte unităţilor economice de tip gigant (specifice perioadei socia-
liste), fiind constituite ca activităţi complementare în subdiviziuni separate, as-
tăzi procesul de externalizare a activităţilor de servicii este unul de anvergură,
deoarece specializarea se poate realiza mult mai eficient în acest fel şi, totodată,
dacă toate unităţile economice, indiferent de posibilităţile lor, şi-ar extinde ser-
viciile interne prin crearea tuturor compartimentelor de care au nevoie, atunci
personalul ar spori considerabil fară a putea fi folosit la capacitate maximă.

Aria problemelor pe care le rezolvă serviciile este extrem de largă, solici-


tând cunoştinţe de strictă specialitate, din varii domenii ale ştiinţei şi tehnicii.
Există nevoia de asistenţă din domeniul tehnic, economic, de marketing, juri-
dic, în organizarea producţiei, informatică, optimizarea activităţilor, în pro-
bleme de mediu, de publicitate, de relaţii publice etc.
în actuala etapă, denumită „economia serviciilor", calitatea şi costul ser-
viciilor care concură la realizarea şi utilizarea produselor sunt determinante.

în ţările dezvoltate, prin funcţiile lor, serviciile intervin în realizarea bunu-


rilor cu un procent de 70-80% din costurile. Având în vedere rolul pe care-1 deţin
în majoritatea întreprinderilor, serviciile pot fi clasificate în cinci categorii :

înainte de producţie: cercetare-dezvoltare, fundamentarea şi finanţa-


rea investiţiilor, studii de piaţă, aprovizionare, formarea, recrutarea
şi selectarea personalului etc.;

în timpul producţiei: finanţare, gestiunea resurselor umane, materiale şi


financiare, întreţinerea şi repararea utilajelor, controlul calităţii, asi-
gurarea siguranţei procesului de producţie etc.;

vânzarea producţiei: logistică, publicitate, reţele de distribuţie etc.;

-- în timpul utilizării produselor: leasing, mentenanţă, consultanţă, stu-


diul comportamentului în consum al produselor etc.;

după utilizarea produselor: managementul deşeurilor, reciclarea etc.

Rămânând în sfera clasificărilor serviciilor pentru întreprinderi, unii

specialişti, pe baza relaţiei dintre natura serviciilor şi specificul cererii, au


realizat următoarea taxonomie a serviciilor pentru unităţi economice:

Serviciile administrative, financiar-contabile şi de personal. La rân-


dul lor, acestea se subdivid în activităţi realizate de mai multe tipuri de agenţi
economici, şi anume: birouri de consultanţă, birouri de contabilitate juridică şi
fiscală, biroun Je consultanţă financiară şi economică, birouri de audiî extern,
societăţi de tonii are a personalului, societăţi sau instituţii de recrutarea a per-
sonalului, societăţi de servicii financiare, societăţi prestatoare de servicii biro-
cratice. Toate aceste birouri şi societăţi prestatoare de servicii concură
nemijlocit la realizarea bunurilor economice prin asigurarea funcţionalităţii
administrative cu cele trei dintre laturile sale: gestiunea juridică, financiară şi
economică, gestiunea administrativă şi gestiunea personalului.
Serviciile de gestiune a producţiei bunurilor materiale diverse.
Aceste servicii sunt realizate de un număr însemnat de firme de diverse ca-
tegorii: societăţi de inginerie industrială, a sistemelor de producţie, a fabri-
caţiei propriu-zise, societăţi şi organisme de cercetare-dezvoltare, societăţi
de măsurare şi control al calităţii, societăţi de recuperare şi reciclare a unor
bunuri. Funcţia pe care o îndeplinesc serviciile prestate de astfel de firme
este cea de gestiune a producţiei alcătuită din două părţi componente: ingi-
neria industrială a cercetării-dezvoltării şi gestiunea producţiei propriu-zise.

Serviciile comerciale. Aceste servicii sunt activităţi realizate de


firme specializate precum: societăţi specializate în studii de marketing, de
comportament al consumatorului, de strategii şi politici de marketing, socie-
tăţi de creaţie, de intermediere, de servicii publicitare, societăţi comerciale
angrosiste, societăţi de intermediere comercială, societăţi de promovare a
exporturilor şi a distribuţiei din străinătate, societăţi de servicii post-vânzare,
societăţi de mărci şi brevete. Toate aceste servicii contribuie la realizarea
funcţiunii comerciale a unităţii producătoare de bunuri care se subdivide în:
promovarea comercială, vânzarea, garanţia pentru bunurile ce fac obiectul
producţiei pentru piaţă şi asigurarea protecţiei pentru mărci şi brevete.

Serviciile logistice, de comunicare şi transport, care sunt asigurate


de unităţi specializate în astfel de activităţi, şi anume: birourile de investigare
şi organizare, societăţile de servicii şi consiliere în informatică, societăţile de
transport, intermediari ai transportului, depozite, antreprize, societăţi de gesti-
une a stocurilor, agenţii de voiaj, agenţii imobiliare, agenţii de locaţie mobili-
ară, societăţi de leasing şi societăţi de arhitectură. Multitudinea serviciilor
pentru întreprinderi cuprinsă în această categorie contribuie în mod direct sau
indirect la realizarea funcţiei logistică comunicare care cuprinde următoarele
subcomponente: organizare informare, cumpărare de mărfuri, transporturi-
antreprize, gestiunea imobiliară şi mobiliară, ingineria infrastructurii.

Servicii publice. Aceste servicii au căpătat o importanţă deosebită


în ultima vreme şi sunt sunt prestate de: societăţi de salubrizare, de între-
ţinere a clădirilor, societăţi de protecţie, de securitate, societăţi de restau-
rare industrială.

Dacă luăm în considerare Clasificarea Activităţilor din Economia Na-


ţională, prezentată în Anexa 1, serviciile de piaţă pentru agenţii economici
sunt prezentate astfel:

reparaţii de autovehicule, în unităţi de tip industrial;

tranzacţii imobiliare;

închirieri maşini şi echipament fară operator;

informatică şi activităţi conexe;

activităţi juridice, contabilitate şi revizie contabilă;

arhitectură, inginerie şi alte consultaţii tehnice;

publicitate;

asanarea şi îndepărtarea gunoaielor, salubritatea şi alte activităţi


similare;

alte servicii.

Principalele categorii de servicii pentru producţie, care pot fi totodată


incluse şi în sfera serviciilor pentru populaţie, sunt considerate de marea
majoritate a specialiştilor în domeniu următoarele:

comerţul;

transporturile;

telecomunicaţiile;

serviciile de intermediere financiară;

serviciile de cercetare-dezvoltare.
Comerţul este considerat serviciul principal, fară de care nu se poate
desfăşură viaţa economică, dat fiind faptul că prin această activitate se în-
cheie un ciclu, dând contur tuturor eforturilor anterioare. Se cunoaşte că, in-
diferent de gradul de dezvoltare al unei ţări, comerţul deţine un procent
însemnat în crearea PIB, comparativ cu toate celelalte categorii de servicii.
Astfel, comerţul participă cu procente cuprinse între 10-25% la realizarea
PIB şi cu un procent de 10% populaţie ocupată în comerţ din total populaţie
activă. în ce priveşte acest ultim indicator, în funcţie de gradul de dezvoltare
şi, implicit, de introducerea progresului tehnic în acest domeniu, există dife-
renţe mari de la o ţară la alta.

Din datele statistice prezentate în capitolul anterior, putem afirma că


activitatea de comerţ în România se bucură de o relativă stabilitate în ceea
ce priveşte populaţia ocupată, numărul de întreprinderi ce deservesc agenţii
economici, cifra de afaceri, indiferent de conjunctura economică, fluctuaţiile
critice etc.

Actualmente asistăm la accentuarea gradului de concentrare a activită-


ţii de comerţ, aspect ce se manifestă prin creşterea numărului firmelor co-
merciale mari, paralel cu menţinerea la cote ridicate a numărului de unităţi
comerciale mici. Nu putem neglija tendinţa de concentrare prin asociere vo-
luntară a unor firme mici, care urmăresc să-şi crească forţa de piaţă. Apar în
urma asocierii cooperativele comerciale care unesc mai mulţi comercianţi en
detail sau lanţurile voluntare ce reunesc atât en grosişti cât şi detailişti etc.
Comerţul zilelor noastre aduce în prim plan cea mai utilizată formă de aso-
ciere, şi anume, franciza care presupune folosirea aceloraşi forme de vânzare
materiale şi reţele de către mai multe firme, sub o marcă unică.

Transportul şi telecomunicaţiile reprezintă o altă categorie de servicii


clasice care contribuie în mod însemnat la crearea PIB cu procente cuprinse
între 5% şi 10%, în funcţie de gradul de dezvoltare, în care se încadrează
ţara în cauză. Rolul acestor activităţi de servicii nu este numai unul social, ci
mai ales economic, deoarece contribuie în mod sustinut la eficientizarea
economiei, la satisfacerea necesităţilor de deplasare şi comunicare între oa-
meni. Aceste activităţi sunt considerate de unii specialişti ai domeniului ca
„bază a însăşi civilizaţiei umane şi, recent, a modernităţii".
Rolul strategic al acestor activităţi este dat şi de faptul că sunt organi-
zate ca întreprinderi sau regii publice sau private, cu investiţii extrem de
mari în ciuda faptului că, în anumite cazuri, societatea şi piaţa nu le asigură
dezvoltarea corespunzătoare.

Aşa cum se ştie, numărul firmele private în acest domeniu cunoaşte un


trend crescător în ultima perioadă. Ţinând însă cont de costurile mari, pe care
le implică crearea unei astfel de firme, putem sesiza faptul că, în domeniul
feroviar, aerian şi naval, domină întreprinderile mari, date fiind costurile ex-
trem de ridicate de intrare pe piaţă, iar în domeniul rutier pot funcţiona şi
întreprinderi mai mici.

în ce priveşte serviciile de telecomunicaţii, în ultimii ani s-au produs


unele transformări considerate revoluţionare cum sunt: apariţia telefoniei
mobile, posibilitatea convergenţei dintre aceasta şi telefonia fixă şi Internet
dar şi între telefonie, media şi industria spectacolului. Se apreciază că în
anul 2005, pe plan mondial, vor exista tot atâtea telefoane mobile cât şi cele
iîxe (câte un miliard fiecare), iar în unele ţări dezvoltate există deja un nu-
măr mai mare de telefoane mobile decât cele fixe.

In România, putem vorbi de o completare între cele două tipuri de te-


lefonie şi mai puţin de concurenţă. Cererea pentru servicii de telefonie este
crescătoare, fapt explicabil prin sporirea numărului de agenţi economici care
practică o activitate modernizată.

Alături de serviciile clasice, pentru unităţile economice au apărut şi o


multitudine de servicii moderne, intensive în cunoaştere. Amintim aici ser-
viciile de consultanţă, analiză şi asistenţă de specialitate, servicii do in-
termediere, servicii prestate de specialişti în, domeniul tehnic, economic,
informatic, juridic etc., organizate sub forma cabinetelor care lucrează pe
bază de contract sau comandă.

Serviciile de intermediere financiară au evoluat într-un ritm lent dat


fiind impactul direct asupra situaţiei economico-financiară a întreprinderilor
industriale, în special a celor mici şi mijlocii.
Recunoscute a fi cele mai importante servicii de intermediere financi-
ară, leasing-ul şi factoring-ul sunt utilizate foarte des de tot mai multe uni-
tăti economice.

Leasing-ul este o metodă de finanţare pe termen mediu şi lung, iar în


ultimii ani se prezintă ca un factor de promovare a vânzărilor, în general, şi,
în special, al exporturilor de echipamente şi utilaje.

Leasing-ul presupune „un pachet de servicii pe care le oferă societa-


tea de leasing partenerilor lor, producătorilor de mărfuri sau furnizorilor
de servicii".

Cu alte cuvinte, o societate de leasing prestează un serviciu de finan-


ţare în vederea contractării unor echipamente într-o structură cerută de soli-
citant. De asemenea, pe bază de contract de locaţie se realizează şi
asigurarea echipamentelor precum şi punerea la dispoziţia beneficiarului. La
finalul perioadei de finanţare, în acest regim, există posibilitatea de transfer
a proprietăţii bunurilor contractate.

Există mai mute tipuri de leasing pe care, în funcţie de conţinutul ratei


de leasing, raportată la valoarea de intrare şi posibilităţile de opţiune ale uti-
lizatorului, le putem grupa în două mari categorii:

1. leasing-ul financiar definit ca operaţiunea de leasing care îndepli-


neşte simultan mai multe condiţii prevăzute într-o ordonanţă de gu-
. vern, caz în care rata de leasing este cota-parte din valoarea de

achiziţie a bunului de cfllre linanţator dc la furnizor şi a dobânzii de


leasing;

2. leasing-ul operaţional care nu respectă nici o regulă din cele pre-


zentate în cazul celui financiar, iar rata de leasing este reprezentată
de cota de amortizare calculată în conformitate cu actele în vigoare
şi un beneficiu stabilit de părţile contractante.

Alături de aceste forme majore de leasing, mai există şi unele forme


speciale care diferă după modul de realizare, şi anume:
lease-back este o formă de leasing prin care proprietarul, aflat în
lipsă de disponibilităţi băneşti, vinde produsul său unei societăţi de
leasing şi apoi îl închiriază printr-un contract obişnuit;

time-sharing este răspunsul pentru costurile ridicate ale unor active


(hoteluri, echipament electronic, mijloace de transport de mare per-
formanţă etc.) şi uzura morală foarte rapidă a acestora. în acest
sens, se poate utiliza sistemul de închiriere pe timpi parţiali, în ace-
laşi timp, de către mai mulţi agenţi economici;

renting-ul presupune închirierea pe termen scurt (o zi sau ore), în


special a mijloacelor de transport sau a unor utilaje de construcţie,
precum macaralele, escavatoarele etc.

Factoring-ul este operaţiunea desfăşurată pe baza unui contract, prin


care o parte, numită „aderent", transferă în proprietatea unei alte părţi, nu-
mită „factor", o anumită categorie a creanţelor sale.

Serviciile de cercetare-dezvoltare sunt principalul suport al progresu-


lui economic şi social. Aceste servicii cuprind mai multe componente1 : cer-
cetarea fundamentală, cercetarea aplicativă, dezvoltarea experimentală.
Specificitatea serviciilor de cercetare-dezvoltare constă în aceea că oferă
clemente de noutate comparativ cu ce se cunoaşte la momentul prestării lor.

Fondurile alocate pentru prestarea serviciilor de cercetare-dezvoltare


diferă de la o ţară la alta, în funcţie de gradul de dezvoltare, în cele cu eco-
nomii dezvoltate deţinând o pondere însemnată din PIB, şi anume, 2-3%.
Cea mai mare parte a acestor servicii sunt puse în seama statului.

înainte de anul 1990, trendul pe care se înscriau serviciile de piaţă


prestate pentru unităţile economice era unul constant, uşor crescător; acum,
nu se mai poate spune acelaşi lucru, deoarece serviciile au căpătat un rol
mult mai mare decât cel preconizat. Acest fapt este ilustrat şi de datele pre-
zentate în tabelul 4.1.

Referitor 1a forma de proprietate a serviciilor de piaţă prestate agenţilor


economici se poate observa din datele anterioare, că, pe ansamblu, tendinţa este
crescătoare, ajungând în ultimii ani la sume impresionante. Cele prestate de
agenţi cu o formă de proprietate majoritară de stat sunt, de asemenea, cres-
cătoare, însă într-un ritm mult sub cel înregistrat de către sistemul privat. Ast-
fel, cca 90% sunt realizate de către serviciile de piaţă prestate de unităţi
particulare, restul de 9-10% fiind deţinut de cele din sistemul de stat.

Datele anterioare nu cuprind serviciile de transporturi, depozitare şi


comunicaţii, pentru care situaţia este puţin altfel, în sensul că până în
anul 2001, cele prestate de sistemul de stat sunt superioare celor private,
după care situaţia se inversează. Schematic, această situaţie este prezen-
tată în fig. 4.1

Din punct de vedere statistic, principalele categorii de servicii de piaţă


prestate pentru agenţii economici sunt: tranzacţiile imobiliare, închirierea de

maşini şi echipamente fftră operator, informatică şi activităţi conexe, activităţi


Itiridice, contabile şi revizie contabilă, arhitectură, inginerie şi alte consultaţii
tchnice, publicitate, asanarea şi îndepărtarea gunoaielor, salubritate şi alte acti-
vităţi similare. Celelalte activităţi de servicii sunt grupate în „alte servicii". Si-
tuaţia acestor servicii este redată în tabelul 4.2.

Pentru eliminarea subiectivismului, am transformat sumele absolute în


procente, deoarece acestea erau prezentate în preţuri curente, fapt ce com-
plică uşor realitatea. Se poate observa o involuţie clară a serviciilor prestate
pentru populaţie de către unităţi din proprietatea statului, care, per total, re-
prezentau 8,2% în anul 2001, iar în 2003 doar 7,2%. Situaţia este complet
inversă în cazul serviciilor prestate în sistemul privat, care deţine 91,8% clin
valoarea totală a serviciilor de piaţă prestate pentru întreprinderi în 2001 şi
cu un procent mai mult în 2003.

Dacă încercăm o împărţire pe principalele servicii pentru întreprin-


deri, constatăm că acestea cunosc o evoluţie pozitivă de la un an la altul
cu excepţia serviciilor de asanare şi îndepărtare a gunoaielor, salubritate
şi alte activităţii similare care, de altfel, deţin cea mai însemnată pondere
în proprietatea de stat (31,7% în 2001 şi 42,5% în 2003) şi a categoriei
alte servicii. Ponderea cea mai mare în totalul serviciilor pentru între-
prinderi o reprezintă tranzacţiile imobiliare care, în 2003, deţineau 21,3%
din total, urmat de serviciile de informatică şi activităţi conexe şi arhitec-
tură, inginerie şi alte consultaţii tehnice cu 13,8%. Nu la distanţă foarte
mare, se află şi serviciilor de publicitate care pe lângă faptul că se carac-
terizează printr-o evoluţie ascendentă, deţine supremaţia în sistemul pri-
vat cu aproape 100%, cele realizate de către stat fiind într-o proporţie de
neglijat (0,08% în 2003).

In datele prezentate în tabelul 4.2, nu sunt cuprinse informaţii refe-


ritoare la serviciile de transporturi, depozitare şi comunicaţii, servicii ca-
re sunt extrem de des solicitate de către orice unitate economică. Situatia

acestor servicii este tot una favorabilă, venind să sprijine ideea că servi-
ciile pentru întreprinderi cunosc o dezvoltare tară precedent. Din catego-
ria serviciilor de transport, se detaşează transporturile pe cale terestră cu
peste 44% din totalul serviciilor de transport, urmată de transportul prin
conducte, cu mai mult de 5%, transporturile aeriene, cu 3,3%, şi apoi cele
pe apă, cu doar 2,1%, în anul 2003. Cert este că pondea este net su-
perioare perioadelor anterioare anului analizat. Menţinându-ne în sfera
serviciilor de transport, precizăm că transportul prin conducte rămâne, în
continuare, proprietate majoritară de stat, urmat îndeaproape de trans-
portul aerian, întrucât investiţiile extrem de mari, necesitate de aceste
domenii de activitate nu sunt, deocamdată, la îndemâna investitorilor par-
ticulari.

O altă activitate care se află încă, în cea mai mare parte, în patrimoniul
statului este poşta şi curieratul, servicii care sunt solicitate de agenţii eco-
nomici din ce în ce mai mult, de la un an la altul. In 2003, valoarea acestor
servicii atingea suma de 5903,7 miliarde lei preţuri curente, faţă de 4248,5
miliarde lei, în 2001.

Aceste date confirmă importanţa accstui tip dc servicii care, prin pro-
lesionalismul prin care sunt prestate, dat fiind procesul masiv de externali-
/are la care au fost supuse după 1989, s u n t solicitate la cote maxime de către
«genţii economici.

4.2. Serviciile ca bunuri de consum:


serviciile pentru populaţie
După cum spun specialiştii, nevoile materiale şi spirituale ale popu-
laţiei pot fi satisfăcute doar printr-un consum de bunuri materiale şi servicii.
Utilitatea bunurilor materiale este întregită de posibilitatea pe care le-o dau
serviciile de a deveni consumabile.

Dacă cu ceva timp în urmă, rezultatele activităţilor proprii fiecărei


persoane acopereau o mare parte din nevoile populaţiei, odată cu dezvolta-
rea economică, numărul serviciilor prestate contra cost de diverşi prestatori
specializaţi a crescut, iar serviciile prestate cu titlu gratuit sau în schimbul
altor servicii nu sunt deloc de neglijat

O definiţie explicită a serviciilor pentru populaţie semnalează că:


„serviciile pentru populaţie vizează satisfacerea unor cerinţe de regulă repe-
tabile ale populaţiei, constând în acoperirea unor necesităţi general umane
(biologice sau altele) ori apărute în urma convieţuirii. Efectele lor se pre-
zintă ca prestaţii sau ca un complex de bunuri şi prestaţii ce diversifică ofer-
ta globală, având un rol însemnat în caracterizarea nivelului de trai al unei
societăţi, prin structură, volum şi calitate" .

Serviciile pentru populaţie cunosc o taxonomie vastă, drept pentru care

apare necesitatea structurării acestora, definirii unor categorii omogene, cu


un comportament similar . Astfel, după cele mai importante criterii, servi-
ciile pentru populaţie sunt grupate astfel:

1. după natura relaţiilor economice şi financiare ce intervin între pre-


stator şi beneficiar:

servicii de piaţă, plătite de populaţie;

servicii non-market, sau finanţate public;

după caracteristicile beneficiarului:

servicii personale, la care populaţia apelează în mod direct şi care


satisfac mai ales trebuinţele individuale;
serviciile sociale ce presupun satisfacerea unor nevoi generale
de organizare socială a existenţei oamenilor, a societăţii în an-
samblul ei.

din punct de vedere existenţial, serviciile din sfera consumului:

servicii independente, cele care se află în relaţie de substituire


sau de indiferenţă faţă de consumul de bunuri materiale;

servicii asociate bunurilor, care adaugă utilităţi noi bunurilor pe


care le însoţesc, crescându-le valoarea;

după conţinutul activităţii:

servicii cu caracter industrial;

servicii cu caracter neindustrial;

după nivelul de dezvoltare şi importanţa pentru consumul populaţiei:

servicii organizate ca ramuri distincte ale economiei;

servicii organizate ca activităţi separate în interiorul unor sectoare.


Principalele categorii de servicii pentru populaţie se pot grupa astfel:

prestări servicii pentru populaţie cu caracter individual, care cu-


prind serviciile de prelucrare intermediară şi de finisare în vederea
realizării unor produse sau lucrări; servicii privind producerea şi
conservarea alimentelor, pentru realizarea con-fecţiilor, încălţămin-
tei şi alte lucrări pe bază de comandă individuală; serviciile spălăto-
riilor şi curăţătoriilor chimice etc.;

servicii de transport pentru populaţie, cuprinzând transportul de că-


lătorii (feroviar, rutier, naval şi aerian) şi transportul de mărfuri
pentru populaţie;

servicii de piaţă şi telecomunicaţii, radioteleviziune şi publicitate


destinate să asigure informarea rapidă.;

servicii de alimentaţie publică;


servicii turistice (cazare, restauraţie, agrement, similare sau asimilate);

comerţul cu amănuntul;

servicii comune cu serviciile pentru întreprinderi, precum: servici-


ile de traduceri, de stenodactilografie, învăţământ privat personal,
servicii bancare şi de asigurări, servicii profesionale şi de consul-
tanţă;

serviciile de gospodărire comunală şi locativă;

servicii de transport şi distribuire a energiei electrice şi termice;

servicii de învăţământ;

servicii de ocrotire a sănătăţii;

servicii de cultură şi artă;

servicii de asigurări sociale şi asistenţă socială;

alte categorii de servicii pentru populaţie.

Cea mai importantă categorie de servicii, ca pondere în consumul


populaţiei, este reprezentată de serviciile prestate cu plată populaţiei (în
România 80%).

Funcţiile specifice activităţilor ce efectuează servicii cu plată, rezultate


din calitatea lor de coparticipat la schimburile pe piaţă sunt: realizarea valo-
rii serviciilor-marfa efectuată; echilibrarea pe ansamblu şi în profil teritorial
a balanţei de venituri şi cheltuieli băneşti ale populaţiei; contribuţia la diver-
sificarea consumului individual; promovarea unor produse.

Cele mai importante grupe de servicii prestate cu plata populaţiei sunt:

servicii de transport (toate categoriile de transporturi) şi serviciile


asociate activităţilor de transport;

servicii de poştă şi telecomunicaţii, de radio-televiziune, difuzarea


presei, mica publicitate etc.;
serviciile de transport şi distribuire a energiei electrice şi termice, a
gazelor, de alimentare cu apă şi alte servicii aferente;

servicii publice, edilitare şi asigurare a cerinţelor sanitare (servicii


de asigurare a cerinţelor sanitare comune în centrele populate, ser-
vicii publice-edilitare);

® servicii de gospodărie comunală şi locativă;

servicii de igienă personală şi estetică umană;

servicii de ocrotire a sănătăţii (serviciile privatizate în domenii), tu-


rism, sport, cazare hotelieră, agrement;

servicii comune cu serviciile pentru întreprinderi, nu numai prin na-


tura unităţii prestatoare, dar şi prin părţi importante ale conţi-
nutului lor (servicii de stenodactilografie, traduceri, învăţământ
particular, servicii bancare şi de asigurări, servicii profesionale şi
consultanţă);

alte servicii (servicii de închirieri de obiecte, servicii de publicitate,


servicii de loterie şi pronosticuri, servicii personale diverse etc.).

In general, consumul acestor servicii este puternic influenţat de legită-


ţile pieţei. Pentru o analiză a acestor servicii, vom prezenta în tabelul 4.3
date referitoare la principalele servicii de piaţă prestate în principal pentru
populaţie.

Referitor la principalele categorii de servicii prestate cu plată pentru


populaţie, prin analiza datelor din tabelul 4.3, putem spune că tendinţa
acestora este una crescătoart atât per ansamblul lor, cât şi pentru fiecare
categorie de servicii analizai; în parte. Acest fapt se datorează, în principal,
exprimării valorii lor în preţuri curente care cuprind şi inflaţia. Pentru o
imagine mai precisă, în tabelul 4.4, prezentăm indicii serviciilor de piaţă
prestate populaţiei, având ca referinţă anul 1993.

Faţă de anul 1993, luat ca etalon, evoluţia serviciilor pentru populaţie


este una crescătoare, de la un an la altul. In anul 1998, avem o dinamică mai
moderată decât în 1997; în anii următorii, tendinţa este crescătoare, cu ex-
cepţia lui 2001, considerat un an critic din punct de vedere economic. Cea
mai mare dinamică o prezintă activităţile fotografice, traducerile, secretariat,
multiplicări care, în ultimii doi ani, au cunoscut o sporire de 1005,8%, res-
pectiv 1106,5%, faţă de anul de referinţă; urmează activităţile de radio şi
televiziune, a căror valoare este cu 533,5% mai mare decât în 1993. Aceeaşi
tendinţă o au şi producţia, distribuţia şi proiecţia de filme cinematografice şi
video, dar şi activităţile de artă şi spectacole.

O tendinţă crescătoare, relativ constantă o au serviciile prestate de ho-


teluri şi restaurante, baruri, cantine şi alte unităţi de preparare a hranei. O
tendinţă descrescătoare se înregistrează în cazul serviciilor sportiye şi alte
activităţi recreative, precum şi în categoria „alte servicii", explicaţia fiind
tarifele crescute în cazul primelor şi o specializare accentuată a serviciilor
înscrise în ultima categorie.

Ponderea serviciilor prestate către populaţie, în anul 2003, ne arată că


serviciile prestate de către restaurante sunt cele mai importante (18,3%), urmate
de cele hoteliere (17,7%). Nu la mare distanţă se află serviciile prestate în ba-
ruri, cantine şi alte unităţi de preparare a hranei (13,2%), activităţile de radio şi
televiziune (12,9%) şi serviciile agenţiilor de voiaj şi asistenţă turistică (12,7%).
La polul opus, se află activităţile agenţiilor de presă, ale bibliotecilor, muzeelor,
grădinilor botanice şi zoologice (0,3%o), închirierea bunurilor personale şi gos-
podăreşti (0,4%), campinguri şi alte facilităţi pentru cazare de scurtă durată
(0,6%>). Pentru o imagine mai clară, în fig. 4.2, prezentăm schematic situaţia
serviciilor prestate, cu plată, populaţiei, în anul 2003.

Datele nu reflectă cu fidelitate evoluţia acestui tip de servicii, întrucât,


pe lângă cele prestate gratuit, există unităţi economice private care încasează
bani, pe bază de tarife, pentru aceste servicii. Serviciile prestate de unităţile
private sunt mult diversificate în ultimul timp şi foarte des solicitate de către
consumatori, dată fiind, în principal, calitatea mult sporită, faţă de cele pri-
mite gratuit din partea statului.

O altă mare categorie de servicii pentru populaţie este reprezentată de


serviciile oferite gratuit sau cu înlesniri de plată. Serviciile oferite gratuit
sau cu plată redusă, finanţate din fondurile sociale de consum, permit sa-
tisfacerea nevoilor de sănătate, instruire şi cultură la nivelul întregii socie-
tăţi, indiferent de veniturile realizate şi posibilităţile materiale de care
Aceste fonduri joacă un rol însemnat pentru înlăturarea inegalităţilor
în ce priveşte satisfacerea unor nevoi - în special de instruire şi sănătate -
inegalităţi care rezultă din nivelul diferenţiat al veniturilor obţinute din
muncă, în condiţiile în care satisfacerea acestor nevoi ar fi rezultatul deci-

ziilor individuale. în aceste situaţii, aprecierile personale privind priorita-


tea satisfacerii diferitelor categorii de nevoi pot să nu coincidă, întrucât
selecţia individuală nu plasează în toate familiile la locul cuvenit satisface-
rea acestor nevoi (a celor de învăţământ şi sănătate, de exemplu). Dacă
fondurile sociale de consum, cheltuite pentru satisfacerea acestor nevoi, s-
ar aloca sub forma salariului, o parte a populaţiei nu le-ar folosi conform
destinaţiei iniţiale, dat fiind faptul că diferenţele individuale nu coincid
totdeauna cu ierarhia nevoilor constituite la scară socială. Dezvoltarea ser-
viciilor organizate pe baza fondurilor sociale de consum este în funcţie de
posibilităţile de care dispune societatea în fiecare etapă.

Creşterea volumului serviciilor pentru populaţie, prestate gratuit sau


cu anumite facilităţi, demonstrează lărgirea posibilităţii de a dispune de ele,
a accesibilităţii populaţiei, în măsură egală, de a beneficia de mijloacele pe
care societatea le alocă acestor scopuri.

Analiza modului în carc volumul, structura şi calitatea serviciilor


răspund acestor scopuri trebuie să cuprindă, pe lângă elemente de calcul
specifice conceptului de eficienţă economică şi aprecieri privind eficienţa
socială a acestora, respectiv, rolul serviciilor pentru populaţie în asigura-
rea unui trai decent.

Această categorie de servicii pot fi clasificate" , în funcţie de obiectul


de activitate şi de modul de finanţare, astfel:

servicii publice comerciale ce au ca obiect activităţi cu caracter in-


dustrial şi comercial: distribuţia apei, gazului, energiei electrice,
transportul feroviar, exploatarea liniilor de tramvai etc., domenii în
care intervenţia statului este una majoră;
servicii publice administrative care se referă la acele servicii reali-
zate doar de stat: serviciul public de legiferare, serviciu public exe-
cutiv şi serviciul public juridic;

servicii publice colective, care vin în întâmpinarea unor nevoi soci-


ale colective: apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, protec-
ţia mediului, dezvoltare publică şi locativă;

servicii publice personalizate, care sunt alcătuite din activităţile


destinate individului, ce-i conferă starea de sănătate, nivelul de
pregătire profesională şi cultural-ştiinţifică a oamenilor, îi creează
condiţiile pentru agrement, loisir şi într-un cuvânt pentru afirmarea
şi îndeplinirea personalităţii umane.

Printre cele mai importante servicii prestate pe cheltuiala statului se


numără cele social-culturale, de învăţământ şi sănătate.

înainte de anul de cumpănă 1989, serviciile prestate gratuit sau cu


anumite facilităţi către populaţie deţineau o pondere de circa 10% din totalul
consumului de servicii. In actuala perioadă, de o deosebită importanţă sunt
aspectele legate de calitatea unor astfel de servicii şi de eficientizarea unor
sectoare prestatoare de asemenea servicii.

învăţământul capătă valenţe aparte în toate ţările lumii, întrucât acest


serviciu, oferit de către stat prin intermediul fondurilor bugetare, are rolul
major de formare a cadrelor calificate necesare unei economii în continuă
dezvoltare şi cu cerinţe mereu noi.

Preocupările societăţii româneşti pentru dezvoltarea învăţământului


au fost pe măsura nevoilor tot mai mari ale economiei. Dezvoltarea tuturor
ramurilor economice naţionale, modernizarea întregii economii au necesitat
şi necesită o calificare corespunzătoare şi competitivă a forţei de muncă.
Această necesitate a fost accentuată de transferurile masive de forţă de

muncă dintre diferite ramuri ale economiei şi, în primul rând, din agricultură
in celelalte sectoare, în special din sectorul primar şi secundar în cel terţiar,
care emite pretenţii speciale forţei de muncă pătrunsă aici. In acelaşi timp,
cerinţele rev oluţiei ştiinţifice şi tehnice contemporane au determinat organi-
zarea unui sistem de reîmprospătare şi completare a cunoştinţelor tuturor
lucrătorilor din economie, de pregătire permanentă a forţei de muncă.

In ţările dezvoltate economic, ponderea cheltuielilor cu învăţământul,


în PIB, este de 6-8%, fiind unul dintre primele activităţi care beneficiază
de cheltuieli publice.

Un accent special se pune astăzi pe marketingul educaţional care ajută


la orientarea învăţământului pe baza cerinţelor pieţei referitoare la forţa de
muncă. In România, populaţia ocupată în învăţământ este în scădere. în
anul 2002 aceasta era de 415 mii persoane, dintre care 23 mii în unităţile
de învăţământ particulare. Referitor la ponderea cheltuielilor pentru învă-
ţământ în bugetul de stat, aceasta nu depăşeşte 4%, procent care este cu
mult sub cel necesar.

O altă categorie de servicii, oferite gratuit sau cu înlesnire de plată,


sunt cele de sănătate, care au rolul de a menţine la standarde cât mai înalte
starea de sănătate a populaţiei. Alături de serviciile de sănătate, un rol sporit
în asigurarea stării de sănătate o au şi serviciile de asistenţă socială prestate
printr-un sistem de unităţi specializate de supraveghere şi educare a copiilor,
de întreţinere a persoanelor vârstnice, al celor cu handicap etc. şi nu în ulti-
mul rând serviciile cu caracter sportiv, de cultură fizică.

Informaţii referitoare la evoluţia serviciilor pentru populaţie, prestate


cu titlu gratuit sau cu anumite facilităţi, pot fi obţinute din datele statistice
privind cheltuielile de consum pe categorii de bunuri şi servicii în cadrul
bugetelor de familie evidenţiate pe grupe de venit şi socio-profesionale.
Aceste date nu cuprind însă şi serviciile necomerciale, consumate direct de
populaţie, fapt ce face extrem de dificilă analiza acestui tip de servicii.

Serviciile pentru populaţie, ca domeniu de activitate important al an-


samblului economiei naţionale, au de îndeplinit un rol însemnat în ridicarea
calităţii vieţii, ţinând seama de contribuţia lor la satisfacerea necesităţilor tot
mai diversificate ale oamenilor muncii, la stimularea creşterii producţiei de
bunuri de consum materiale şi sporirea eficienţei economice şi sociale.
O influenţă deosebită asupra serviciilor pentru populaţie au avut: creşte-
rea continuă a veniturilor tuturor categoriilor de oameni ai muncii, intensifica-
rea procesului de urbanizare, corelat cu vastul program al construcţiilor de
locuinţe, creşterea gradului de ocupare a femeii în viaţa socio-economică ş.a.

Dezvoltarea serviciilor pentru populaţie este o cerinţă de prim ordin în


vederea asigurării condiţiilor pentru formarea profesională, culturală şi ştiinţi-
fică a membrilor societăţii, creşterea stării lor de sănătate, folosirea intensivă a
timpului de muncă, pentru dimensionarea optimă şi utilizarea corespunzătoare
a timpului liber. Amplificarea şi diversificarea acestor servicii, impusă de
dezvoltarea economică de ansamblu, dau impulsuri noi producţiei sociale,
prin influenţa lor directă asupra reproducţiei calitative a principalului factor al
creşterii economice - forţa de muncă - reprezentând totodată un important
mijloc de atragere în circuitul economic a unor resurse materiale şi umane.

Creşterea productivităţii muncii, a eficienţei economice se realizează,


pe de o parte, prin dezvoltarea mijloacelor de producţie, perfecţionarea siste-
mului de conducere, deci a condiţiilor tehnico-materiale şi organizatorice, iar
pe de altă parte prin creşterea calităţii factorului uman. Forţa de muncă repre-
zintă factorul determinant, hotărâtor şi revoluţionar al dezvoltării. Aceasta
presupune cunoştinţe de specialitate şi generale, pricepere, creativitate, spirit
de iniţiativă, stare fizică şi morală corespunzătoare. Or, în formarea şi susţine-
rea acestor însuşiri, o sarcină importantă revine serviciilor pentru populaţie.

Concentrarea unei mari părţi a populaţiei în centre urbane, schimbările


intervenite în tipul locuinţei şi dotările acesteia, procesul de modernizare a
localităţilor, extinderea în mediul rural a unor activităţi specifice, precum şi
a celor caracteristice oraşului (alimentarea cu apă curentă, servicii de telefo-
nie, întreţinerea şi repararea aparatelor electrotehnice şi electrice, servicii
personale, frizerie, coafură ş.a.), modificările calitative în structura consu-
mului familiilor (determinate de elasticitatea diferită a componentelor aces-
tuia faţă de venit), toate acestea impun dezvoltarea şi diversificarea sferei
serviciilor pentru populaţie.

Serviciile pentru populaţie au un rol însemnat în asigurarea unei di-


mensiuni corespunzătoare a timpului liber. Creşterea timpului liber poate fi
asigurată doar în condiţiile unui înalt nivel cultural şi de pregătire profesio-
nală, a unei stări normale de sănătate a populaţiei, a unei funcţionare a unită-
ţilor de desfacere a produselor alimentare şi nealimentare, a celor de alimen-
taţie publică, a unităţilor de întreţinere şi reparaţii pentru bunurile de uz
casnic, a transportului în comun ş.a. Utilizarea raţională a timpului liber -
element esenţial al calităţii vieţii - presupune existenţa unei oferte de servi-
cii corelată cu cererea solvabilă, aceasta din urmă, în continuă creştere şi
diversificare (servicii de informare, cultură, artă, sport, turism etc.).

La toate acestea, se mai adaugă un aspect important şi anume, accesul


larg al întregii populaţii la servicii fără plată sau cu plată redusă, finanţate
din fondurile sociale de consum (îngrijirea sănătăţii, ridicarea gradului de
instruire profesională, diverse servicii culturale, sportive ş.a.).

In ţara noastră, creşterea volumului serviciilor pentru populaţie, pres-


tate cu plată sau din fondurile sociale de consum, răspunde unei dinamici
obiective a noilor cerinţe privind procesul de reproducţie a forţei de muncă.
Analiza modului în care volumul, structura şi calitatea serviciilor răspund
acestor imperative trebuie să cuprindă, pe lângă elemente de calcul specifice
conceptului de eficienţă economică, şi aprecieri privind eficienţa socială a
acestora, respectiv rolul serviciilor pentru populaţie în asigurarea bunăstării
materiale şi spirituale a întregii populaţii, în dezvoltarea multilaterală a per-
sonalităţii tuturor membrilor societăţii. Având în vedere importanţa socială a
serviciilor pentru populaţie, trebuie stabilite nivelurile orientative şi norma-
tivele privind extinderea reţelei unităţilor prestatoare de servicii, tipul şi vo-
lumul de activitate, astfel încât să se asigure satisfacerea necesităţilor
raţionale de consum ale populaţiei, în condiţiile unei funcţionări eficiente,
pe baza principiilor autofinanţării şi autogestiunii economico-financiare.

4.3. Serviciile, nivelul de trai şi calitatea vieţii

Nivelul de trai şi calitatea vieţii sunt două concepte strict legate de per-
soana fiecăruia dintre noi, care actualmente capătă un loc şi o importanţă
aparte. Fiecare om conştientizează aceste două aspecte prin încercarea fireas-
că de a răspunde la o întrebare poate banală, dar expresivă în acest context:
„pe ce scară a societăţii mă situez?", „cu ce clasă socială mă identific?".
Aşa cum se cunoaşte, în general, din experienţa ţărilor dezvoltate eco-
nomic, serviciile au un rol major în ridicarea nivelului de trai şi a calităţii
vieţii, fapt ce începe să se contureze şi în societatea românească cu toate că
apare o discrepanţă prăpăstioasă între preţul serviciilor şi posibilitatea ro-
mânilor de a le cumpăra.

4 . 3 . 1 . Serviciile şi nivelul de trai a! populaţiei

Având un pronunţat caracter sintetic, conceptul de nivel de trai este de


o mare complexitate, deoarece suferă influenţa unei multitudini de factori
economico-sociali.

Prin nivelul de trai sunt exprimate condiţiile de viaţă ale populaţiei,


gradul de dezvoltare culturală, a învăţământului, a ocrotirii sănătăţii, a de-
servirii populaţiei cu diferite servicii necesare unei vieţii civilizate etc.

Cerinţele dezvoltării societăţii contemporane impun asigurarea unui


nivel de trai corespunzător, acest fapt având la bază următoarele aspecte:

gradul de dezvoltare economică;

volumul şi evoluţia produsului intern realizat şi caracterul politicii


de repartiţie a acestuia;

politica prin care se asigură venitul populaţiei pentru consum;

veniturile necesare acoperirii cheltuielilor publice pentru învăţă-


mânt, sănătate, cultură, ordine publică, pentru construirea şi mo-
dernizarea infrastructurii societătii.

Toate aceste elemente au o pondere însemnată în asigurarea unui nivel


de trai dorit şi pentru sporirea acestuia în concordanţă cu actualele condiţii
specifice unei societăţi moderne.

Complexitatea categoriei economice „nivelul de trai" este dată şi de


cuantificarea acesteia în dorinţa cunoaşterii şi analizei detaliate. Astfel, ex-
primarea „nivel de trai" nu poate fi realizată cu ajutorului unui singur indi-
cator, ci printr-o suită de indicatori care, prin conlucrare reciprocă, să poată
prezenta în modul cel mai concludent situaţia existentă. Atât în literatura de
specialitate internă, cât şi în cea internaţională, sistemul de indicatori care
stau la baza analizei nivelului de trai se poate împărţi în:

indicatori generali: PIB sau produsul naţional pe locuitor, avuţia


naţională. Aceşti indicatorii nu sunt cei care creează cea mai bună
imagine asupra nivelului de trai al populaţiei însă, ajută într-o mică
măsură la cuantificare;

indicatori ce caracterizează direct nivelul de trai al populaţiei: mă-


rimea şi evoluţia consumului total pe locuitor, pe categorii de popu-
laţie, pe familii etc., indicatorii veniturilor şi ai puterii de cum-
părare, ai gradului de ocupare a populaţiei şi ai folosirii timpului li-
ber, indicatorii calităţii mediului înconjurător etc.

indicatorii efectelor nivelului de trai ai populaţiei: rata mortalităţii,


durata medie a vieţii, vitalitatea populaţiei, gradul de sărăcie, gra-
dul de instruire etc.

Cei mai mulţi specialişti în domeniu pun semnul egalităţii între


conceptul „nivel de trai" şi cel de „calitatea vieţii". Nu subscriem acestei
idei, considerând că relaţia dintre aceste două concepte este un de parte
la întreg, în sensul că pe lângă indicatorii ce exprimă nivelul de trai, cali-
tatea vieţii trebuie exprimată prin indicatori specifici, alţii decât cei pre-
zentaţi anterior.

Această departajare fiind realizată, încercăm să prezentăm în ce pro-


porţie influenţează serviciile nivelul de trai.

Serviciile sunt implicate profund în toate aceste aspecte, consumul de


servicii al populaţiei fiind un element important al calităţii vieţii.

Astfel, încă din secolul al XlX-lea, statisticianul Engel observa: cu cât


veniturile familiilor erau mai ridicate, cu atât partea cheltuielilor pentru măr-
furi alimentare era mai mică, iar partea serviciilor, considerate cheltuieli ac-
cesorii, în consumul total al familiilor creştea.

într-adevăr, analiza coeficienţilor bugetari, adică a părţii relative a


cheltuielilor pentru bunuri şi servicii în consumul familiilor arată tendinţa de
creştere a ponderii cheltuielilor pentru servicii, în ţările dezvoltate, cu eco-
nomie de piaţă.

Astfel, în cazul ţărilor puternic industrializate, partea serviciilor în


consumul final privat se situează între 1/3 şi 1/2, cu o uşoară tendinţă de ma-
jorare. Pentru ţările est-europene, ponderea serviciilor este mult mai mo-
destă (circa 15-20%) explicabilă prin nivelul mai scăzut de dezvoltare, prin
deosebirile de preţuri sau de obiceiuri de consum, dar şi prin neconcordanţe
de ordin metodologic.

Pentru analiza nivelului de trai în România şi a implicaţiei serviciilor,


vom începe prin prezentarea unor date referitoare în primul rând la venitu-
rile populaţiei (v. tabelul 4.5).

Din datele prezentate în tabelul 4.5 rezultă că discrepanţa dintre


familiile mulţumite la nivel maxim de veniturile realizate şi cele cu veni-
turi foarte mici este una foarte mare, de ordinul a 2 la 10, în 1990, şi de 1 la
16, în 2003. Veniturile considerate a oferi condiţii proaste primează în
ultimii ani ai analizei, iar veniturile considerate bune cunosc o creştere
lentă, după 1998.

Se poate spune că trăim într-o ţară relativ săracă, cu un grad relativ ri-
dicat de modernizare. Problema majoră cu care se confruntă populaţia se
referă la dezavantajele modernizării făcute în pripă, cu resurse minime şi în

absenţa unei concepţii superioare, de dezvoltare durabilă. Mulle soluţii şi


politici moderne, considerate teoretic valide, de structurare şi de organizare
a vieţii social-economice din România, au fost aplicate, vreme de decenii, în
condiţiile unei penurii cronice de resurse economice.

Din analizele efectuate de specialiştii Institutului de Cercetare a Cali-


tăţii Vieţii, s-a ajuns la concluzia că largi segmente ale populaţiei din Ro-
mânia trăiesc astăzi într-un context de viaţă modern şi au aspiraţii de tip
modern, deşi locuiesc preponderent în aşezări umane cu un deficit ridicat de
urbanizare şi realizează venituri relativ scăzute.
Asistăm astăzi la fenomenul numit „precarizarea situaţiei populaţiei
majoritare din România", fenomen apărut ca urmare a deteriorării echilibru-
lui dintre resurse/venituri disponibile şi cerinţele obiective ale consolidă-
rii/menţinerii statutului de integrare socială în cadrul comunităţii europene.

Este cunoscut faptul că, în societăţile de tip modern, cu o economie


dezvoltată, cea mai mare parte a salariaţilor reuşesc, prin veniturile realizate,
să se menţină, pe intervalul angajării în muncă, deasupra pragului de sărăcie
relativă, şi, cu atât mai mult, deasupra celui de sărăcie absolută. în ţara noas-
tră acest lucru nu este valabil. Ceea ce s-a petrecut în anii tranziţiei poate fi
rezumat la: reducerea numărului de salariaţi la aproape jumătate a dus la
scăderea simţitoare a contribuţiei veniturilor de tip salarial în bugetul gos-
podăriilor faţă de anul 1990; salariaţii au susţinut prin taxe şi impozite plă-
tite circa 70% din bugetul de stat; nivelul mediu real al salariilor este în
continuare unul relativ scăzut; existenţa în această perioadă a unor bugete de
austeritate, care au susţinut protecţia socială prin programe minimale.

In perioada de tranziţie are loc o fragilizare a echilibrului între nevoi şi


resurse, fapt ce se datorează, în cea mai mare măsură, procesului continuu
de precarizare a condiţiilor de viaţă ale populaţiei majoritare.

Din comparaţiile realizate de către ICCV între diversele tipuri de veni-


turi familiale şi respectiv cu nivelul minim decent, se desprind următoarele:

începând cu anul 1990, un salariu mediu pe economie plus alocaţi-


ile cuvenite la doi copii nu mai acopereau cerinţele unui trai decent
pentru o familie de patru persoane, iar începând cu anul 1991 fami-
lia care dispunea de aceste venituri nu mai putea acoperi nici măcar
cerinţele minimului de subzistenţă;

există o disproporţie sistemică între nivelul general al preţurilor


bunurilor şi serviciilor de consum şi nivelul veniturilor populaţiei
salariale. Punem accent aici pe creşterea costului energiei termice şi
electrice, ce au dus la numeroase situaţii de sărăcie extremă şi ex-
cluziune socială.

Potrivit unui sondaj ICCV, veniturile familiilor, în anul 2003, prezenta


o structură a cărei reprezentare o găsim în fig. 4.3.Se poate observa că numai 1%
apreciau veniturile obţinute ca foarte bune,
15% bune, 33,6% satisfăcătoare, 33,7% proaste, aproape 16% foarte proaste.

Accstc două diagrame viu să demonstreze încă o dată că nivelul de trai


al populaţiei ţării noastre, deşi cosmetizat într-un anume grad, este unul nu
foarte mulţumitor, în condiţiile în care doar 0,8% îşi permit tot ce trebuie
feră eforturi majore, 39,6% au venituri pentru strictul necesar, iar 33,4% nu
au suficient nici măcar la limita subzistentei, a decentei. Pentru o mai clară

ilustrare a situaţiei, în tabelul 4.6 prezentăm o scală bogat - sărac.

Potrivit datelor sin tabelul 4.6, peste 50% din populaţia României se
situează pe treapta 5 şi 4, fapt ce demonstrează că este încă într-un stadiu
avansat de sărăcie. Mulţumitor este faptul că, în 2003, această pondere sca-
de; scade, de asemenea, şi numărul celor situaţi pe treptele inferioare şi
cresc cei de pe nivelele 6 şi 7. Pe nivele 9 şi 10 nu există însă nici o persoa-
nă, fapt care nu credem că ar reflecta realitatea. Există oameni foarte bogaţi
în România, explicaţia absenţei lor aici este ori neincluderea în acest sondaj,
ori nemulţumirea acestora, raportat la averea pe care o deţin.

Ca o trecere spre analiza cheltuielilor de consum ale populaţiei Româ-


niei, considerăm necesar să prezentăm raportul venituri/cheltuieli ale gospo-
dăriilor în anii 1999 şi 2003 (v. fig. 4.5).

Se regăsesc aici aspecte dureroase pentru nivelul de trai al populaţiei


din România, şi anume: peste 75% nu au reuşit să economisească nimic
şi nici nu au apelat la împrumuturi, circa 12% au beneficiat de unele
economii realizate anterior, 7,3% au economisit şi 2,6-5% au achiziţio-
nat bunuri de folosinţă îndelungată cu ajutorul creditelor.

Faţă de 1999, în 2003, situaţia s-a mai redresat, prin creşterea număru-
lui celor care au economisit bani (de la 6,5% la 7,3%) ori au împrumutat
de la bănci, pentru diverse achiziţii (de la 2,6% la 5,1%).

In anii tranzitiei, în cadrul modelului de consum statistic mediu românesc,

s-au manifestat următoarele tendinţe principale:


a avut loc un curent amplu de polarizare a consumului la toate capi-
tolele, cu accente speciale în sfera consumului de servicii şi de bu-
nuri nealimentare; în acest context, fenomenele de excludere de la
consum s-au exprimat pe scară largă, vizând accesul la bunuri şi
servicii de bază în structurarea unor modele de tip modern;

dezechilibrul alimentar cronic al populaţiei majoritare s-a accentuat,


afectând în special familiile cu copii în îngrijire;

în cadrul cheltuielilor totale, a crescut presiunea cheltuielilor obli-


gatorii (întreţinerea locuinţei şi alte servicii), fapt ce a dus la deteri-
orarea structurilor consumului alimentar; pe acest fond, au fost
iniţiate o seamă de microstrategii de supravieţuire, valorificând
producţia agro-alimentară a propriei gospodării;

comparativ cu realităţile existente în acest domeniu, în alte ţări cen-


tral şi est europene, ca efect al unor factori conjugaţi, ponderea
cheltuielilor pentru băuturi alcoolice, ţigări şi narcotice a devenit
deosebit de ridicată.

Pe ansamblu, cheltuielile au cunoscut o dinamică crescătoare, însă


pe secţiuni situaţia nu este identică. Se constată o sporire a cheltuielilor
băneşti ale populaţiei, paralel cu o scădere a contravalorii consumului
de produse agricole din resurse proprii. In cadrul cheltuielilor băneşti,
cele mai numeroase sunt cele dedicate cumpărării de alimente şi bău-
turi, însă, după anul 1997, această pondere s-a diminuat, acest fapt
având ca motiv nu saturarea nevoilor alimentare ale populaţiei şi nici
scăderea preţurilor produselor alimentare, ci creşterea presiunii econo-
mice exercitate de celelalte capitole ale consumului, mai precis cheltu-
ielile de întreţinere a locuinţei, cheltuielile pentru plata serviciilor de
transport etc.

Dinamica cheltuielilor de consum reale aferente ultimilor ani, arată că,


în fapt, populaţia din România a cheltuit mai intens pentru servicii şi produ-
se nealimentare, decât pentru alimente, acesta fiind un efect indus de priori-
tatea trebuinţelor de consum corelate cu evoluţia preţurilor în sectoarele de
servicii şi produse nealimentare.
Rămânând în sfera produselor alimentare, un indicator deosebit de
important pentru aprecierea nivelului de trai în România este consumul ali-
mentar mediu zilnic pe persoană care, în anul 2002, a lbst de 2476 calorii
şi 7C) g protide. Această valoare, în viziunea actuală a FAO, reprezintă pra-
gul de supravieţuire.

Pentru o imagine mai clară asupra cheltuielilor de consum am prezen-


tat în tabelul 4.8 şi structura acestora, pe categorii de populaţie. Ceea ce se
deduce la o simplă privire este faptul că pentru toate categoriile (salariaţi,
agricultori, şomeri, pensionari) scad cheltuielile pentru produsele alimentare
şi cresc simţitor cele pentru nealimentare şi mai ales pentru servicii. Cei care
renunţă cel mai uşor la produsele alimentare sunt salariaţii, după cum am
mai precizat, urmaţi de pensionari, lideri în consumul de astfel de produse
fiind şomerii şi agricultorii. Aceeaşi situaţie o întâlnim şi în cazul consumu-
lui de produse nealimentare şi plata serviciilor. De remarcat că, în 2003,
serviciile au cunoscut o creştere cu peste 6% faţă de anul 1999.

Cea mai mare pondere în cadrul cheltuielilor nealimentare a fost în-


registrată la îmbrăcăminte şi încălţăminte (în medie 24,5%) urmată de mij-
loacele auto-moto şi alte mijloace de transport, carburanţi, lubrifianţi şi
alte produse de întreţinere (în medie 15,5%). O proporţie destul de însem-
nată a resurselor cheltuite pentru mărfurile nealimentare a fost alocată
cumpărării de ţigări, tutun, articole şi accesorii pentru fumat (cca. 13%,
ceea ce reprezintă aproape 50%) din cheltuielile pentru îmbrăcăminte). Se
poate spune că nivelul de instruire a capului familiei influenţează modelele
de consum prin intermediul cuantumului veniturilor, dar şi prin specificul
de ordin cultural şi educaţional manifestat în comportamentul de consum.
In ultimii trei ani, raportul dintre cheltuielile nealimentare ale gospodări-
ilor al căror cap de gospodărie are pregătire superioară şi cele ale celor cu
instruire primară era de 4/1.

O altă tendinţă în consumul populaţiei din România se referă la chel-


tuielile relativ mai scăzute pe care populaţia le efectuează în scopul achizi-
ţionării echipamentului menajer, în condiţiile în care înzestrarea
locuinţelor prezintă o medie dintre cele mai scăzute din Europa. Decalajele
mari de înzestrare a populaţiei cu bunuri de folosinţă îndelungată apar nu
numai comparativ cu nivelul internaţional, ci şi între mediile de rezidenţă
din ţara noastră.

In România, în 2003 cel mai prezent bun de folosinţă îndelungată este


aragazul, urmat de frigider, televizor, radio, CD player, iar cel mai rar întâl-
nite rămân calculatoarele şi video, fapt deloc îmbucurător în noua eră a co-
municaţiilor realizate prin intermediul computerului. Dacă facem o
departajare între populaţia din mediul urban şi cea din mediul rural, se poate
spune că se detaşează net în cazul majorităţii bunurilor posesorii din mediul
urban, existând însă şi excepţii în ceea ce privesc următoarele bunuri: radio,
video şi biciclete. Datele din tabelul 4.9 ilustrează această situaţie.

Cheltuielile pentru plata serviciilor constituie un indicator sintetic de


bază pentru evaluarea nivelului de trai, acestea fiind influenţate de numeroşi
factori printre care enumerăm: puterea de cumpărare a veniturilor băneşti,
diversitatea ofertei de servicii, ponderea sectorului social/sector de piaţă în
cadrul ofertei de servicii, condiţiile de rezistenţă şi, nu în ultimul rând, obi-
ceiurile de consum ale populaţiei.

Societatea românească a cunoscut un amplu proces de modernizare şi


urbanizare, fapt ce a determinat diferenţierea netă a trebuinţelor de servicii
ale populaţiei, principalii factori de diferenţiere provenind din nivelul veni-
turilor disponibile după satisfacerea nevoilor primare, specificul rezidenţei
şi tipul locuinţei, gradul de ocupare a timpului de muncă, lungimea distanţei
dintre domiciliu şi locul de muncă şi nu în ultimul rând, natura ofertei de
servicii de pe piaţă, vis-ă-vis de obiceiurile de consum ale populaţiei.

In perioada tranziţiei României la economia de piaţă, serviciile au avui


o evoluţie corelată cu celelalte categorii mari ale consumului. Totuşi, asis-
tăm la declanşarea unui proces de schimbare a ierarhiei trebuinţelor de con-
sum ale populaţiei majoritare, datorită: schimbării raporturilor dintre preţuri,
inflaţia galopantă, schimbarea obiceiurilor dar şi a oportunităţii de consum
în sfera bunurilor şi serviciilor sociale şi de piaţă, precum şi de necesitatei!
menţinerii unui nivel de integrare socială cel puţin acceptabil, pentru popu

latia cu venituri sub medie.


Astfel, unele trebuinţe, altădată secundare - precum achitarea cheltu-
ielilor de întreţinere şi repararea locuinţei, servicii de telefonie, cheltuieli de
transport în comun, abonamente radio-tv, cheltuieli de educaţie şi cele pri
vind serviciile de sănătate au depăşit acest stadiu, devenind de prim ordin,
uneori chiar mai importante decât nevoile alimentare de bază. Statistic vor-
bind, cheltuielile pentru grupele de servicii enumerate mai sus sunt asimilate
cu efectuarea unor plăţi obligatorii, determinate de situaţia locativă, de con-
diţiile de locuit, de nevoile de deplasare, de starea de sănătate etc.

Ponderea cheltuielilor pentru plata serviciilor s-a menţinut la un nivel


scăzut per total gospodărie, ca urmare a cuantumului relativ diminuat al ve-
niturilor reale ale populaţiei. Aceste ponderi au atins valori ceva mai ridicate
(peste 20%), începând din anul 2001, dar nu ca urmare a creşterii nivelului
real al veniturilor populaţiei, ci din creşterea accentuată a tarifelor la servici-
ile considerate de strictă necesitate pentru orice model de consum modern.
Pentru edificarea celor spuse anterior, în tabelul 4.10 prezentăm nivelul şi
structura cheltuielilor pentru servicii după statutul ocupaţional al capului
gospodăriei, în anul 2003.

Aşa cum rezultă din valorile relative ale cheltuielilor pentru servicii,
în ierarhia trebuinţelor, pe primul loc se situează, pentru toate categoriile de
consumatori, serviciile legate de locuinţă, urmate de serviciile de telefonie.
Volumul şi ierarhia cheltuielilor populaţiei pentru servicii sunt net disociate
de mediul de rezidenţă, fapt vizibil şi în cadrul analizei pe ocupaţii a cheltu-
ielilor pentru servicii. Se observă că salariaţii' alocă cele mai ridicate sume
pentru achitarea serviciilor legate de locuinţă şi a celor de telefonie, în timp
ce agricultorii alocă cele mai mari sume pentru achitarea serviciilor legate
de locuinţă şi serviciile de transport.

De asemenea, gradul de instruire al capului de gospodăriei constituie


un criteriu de diferenţiere a cheltuielilor medii lunare pentru plata servici-

ilor. In gospodăriile conduse de persoane cu studii superioare, în anul 2003,


aceste cheltuieli au fost de 6,7 ori mai mari decât în gospodăriile în care ca-
pul gospodăriei are studii primare.
Analiza pe decile a cheltuielilor pentru plata serviciilor relevă cel mai
bine corelaţia dintre mărimea cheltuielilor pentru plata serviciilor şi venituri.
Raportul între cheltuielile medii lunare pe o gospodărie din decila zece şi
decila I a fost de 9,5/1. Decalajele cele mai mari s-au înregistrat la acele ser-
vicii pentru care accesul s-a solicitat în funcţie de mărimea veniturilor, dar şi
în funcţie de existenţa unor infrastructuri specifice. De exemplu, raportul între
cheltuielile medii lunare pentru serviciile legate de locuinţă ce revin pe o gos-
podărie de D 10 şi D 1 a fost de 8,2/1 iar în cazul serviciilor pentru apă, cana-

lizare, salubritate şi servicii comunale, acest raport a fost de 17,4/1 .

Cheltuielile pentru serviciile de transport se diferenţiază mai puţin,


decât celelalte categorii de cheltuieli dacă luăm în analiză tipul gospodăriei.
Cel mai mult au cheltuit pentru transport gospodăriile de salariaţi, iar cel

Coordonate ale nivelului de trai în România. Veniturile şi consumul populaţiei în


anul 2003, INS, 2004, p. 49. •
mai puţin cele de agricultori, într-un raport de 3/1. Ţinând cont de faptul că
numărul călătorilor a scăzut în intervalul 1989-1999 şi prezintă o uşoară
creştere în ultimii ani, putem spune că asistăm la o scădere masivă a mobili-
tăţii spaţiale a populaţiei, care, parţial poate fi explicată prin creşterea conţi
nuă a costurilor serviciilor de transport.

Astăzi, serviciile telefonice deţin locul doi ca volum şi pondere în to-


talul cheltuielilor, pentru aproape toate categoriile de populaţie, dar în spe-
cial pentru patroni şi salariaţi

Dacă analizăm cheltuielile realizate pentru serviciile de educaţie, ob-


servăm că ponderea lor în totalul cheltuielilor nu este foarte ridicată, întru-
cât aceste servicii sunt oferite în mare parte cu titlu gratuit. Patronii oferă
cel mai mult acestor servicii, comparativ cu celelalte categorii de populaţie,
6,3%, urmaţi de salariaţi, la polul opus situându-se agricultorii şi pensiona-
rii cu 1,8%.

Se poate concluziona că nivelul de trai al populaţiei din România este


încă destul de scăzut faţă de ţările dezvoltate economic, fapt ce se repercu-
tează şi în nivelul dezvoltării serviciilor şi mai ales a celor moderne.
4.3.2. Serviciile, stilul de viaţă şi calitatea vieţii

Stilurile de viaţă ajută la studierea şi înţelegerea societăţii până la ni-


velul unor segmente de populaţie cu implicaţii şi sugestii pentru politicile
sociale. Pentru unii autori, clasele sociale sunt exprimate prin stiluri de viaţă,
averea, educaţia şi ocupaţia fiind insuficiente pentru identificarea claselor.
Stilurile de viaţă permit explicarea evoluţiei unei societăţi şi analize compa-
rative cu alte tipuri de societăţi. Stilurile de viaţă implică o dimensiune valo-
rică care exprimă tipul de modernitate al societăţii respective, locul speci-
ficului naţional şi relaţia cu ceea ce unii cercetătorii numesc „Stilul de viaţă
la nivel global". Stilul de viaţă dă în final o anumită calitate a vieţii, este una
din sursele acesteia.

Stilul de viaţă reprezintă un concept deosebit de popular în ştiinţele


sociale. Utilizarea sa extrem de frecventă 1-a făcut să fie supus unor tendinţe
de extindere permanentă a conţinutului, termenul dobândind o multitudine
de valenţe care nu fac altceva decât să îi confere o anumită ambiguitate. Fo-
losirea frecventă ca sinonim pentru concepte înrudite (subcultură/cultură,
mod de viaţă, status grup, clasă socială), cu care uneori stilul de viaţă este
confundat, contribuie la relativa sa neclaritate.

Intr-o definiţie mai largă, general acceptată, Robert Stebbins afirma că


stilului de viaţă este un „set distinctiv de paternuri de comportament împăr-
tăşite, care este organizat în jurul unui set coerent de interese sau condiţii
sociale, sau amândouă, care este justificat şi explicat printr-un set de valori,
atitudini şi orientări şi care, în anumite condiţii, devine baza pentru o identi-
tate socială comună a celor care îl împărtăşesc".

Stilurile de viaţă se pot grupa în mai multe categorii, şi anume:

stilurile de viaţă clasice, caz în care statusul socio-economic este


considerat ca determinantul principal al diferenţierii stilurilor de
viaţă, acest tip putându-se subdivide în alte trei tipuri largi: stilul de
viaţă dominat de proprietate, stilul de viaţă dominat de ocupaţie şi
stilul de viaţă dominat de venit sau sărăcie;

stilul de viaţă alternativ „apare într-o societate în măsura în care


membrii societăţii încetează să fie de acord cu valoarea de schimb
pe pieţele de mărfuri şi prestigiu sau recunosc alte surse indepen-
dente ale valorii".

Proliferarea stilurilor de viaţă în ultimii 50 de ani, apariţia unor cate-


gorii speciale, cum ar fi cele dominate de ocupaţii puternic acaparatoare (care
constrâng în mod imediat, direct, şi implică întreaga familie, timpul liber şi
paternurile de consum), deschid noi domenii de preocupare pentru politicile

sociale. In societăţile postmoderne, chestiunea stilului de viaţă este una cen-


trală, acceptarea stilurilor de viaţă alternative manifestându-se ca principiul
organizator al vieţii sociale.

O altă grupare a stilurilor de viaţă se poate realiza în funcţie de ţările


în care se manifestă, frecvente fiind referirile la stilul de viaţă american, luat
de foarte multe ori ca exemplu demn de urmat, stilul de viaţă japonez, stilul
de viaţă englez sau francez.

Intre stilul de viaţă şi calitatea vieţii există multiple legături. Intr-un stu-
diu realizat de Institutul Naţional al Calităţii Vieţii, elementele componente ne-
cesare pentru exprimarea calităţii vieţii populaţiei din România sunt:

a. Condiţiile de viată:

locuinţa;

aprecierea veniturilor familiei;

estimarea veniturilor familiei în raport cu necesităţile;

raportul venituri/cheltuieli ale gospodăriei în luna anterioară


culegerii datelor;

asigurarea apei potabile;

condiţiile de viaţă comparativ cu un an în urmă;

economii ca fonduri de siguranţă pentru viitor (acasă sau în


bănci);

scala bogat - sărac;


proprietăţi/coproprietăţi;

posesia de bunuri de folosinţă îndelungată;

măsuri pentru îmbunătăţirea condiţiilbr de viaţă.

Mediul social:

relaţiile cu vecinii;

accesibilitatea formelor de învăţământ;

asistenţa medicală;

posibilităţile de afirmare în viaţă;

respectarea drepturilor personale;

informaţia primită prin mass-media;

schimbările din societatea românească de după 1989.

Temeri ale populaţiei

Mediul politic:

satisfacţia faţă de viaţa politică din ţară;

conducerea tării;

activitatea primăriei.

Viaţa profesională:

condiţiile de muncă;

posibilităţile de obţinere a unui loc de muncă;

satisfactia fată de locul de muncă.

satisfacţia faţă de viaţa de zi cu zi.

După cum se observă din aceste simple înşiruiri a elementelor ce o


compun, calitatea vieţii este un concept foarte vast, mult mai cuprinzător
decât nivelul de trai care se poate exprima cel mai bine prin veniturile şi
cheltuielile populaţiei. Apar aici aspecte subiective care nu pot fi cercetate
decât prin intermediul unor investigaţii directe, mai precis prin sondaje pe
eşantioane reprezentative la nivel naţional.

Calitatea vieţii este un concept complex, care vizează atât latura


materială a vieţii oamenilor, cât şi cea spirituală, calitatea relaţiilor
umane, precum şi perceperea subiectivă a tuturor acestor elemente de
către individ.

Calitatea vieţii este greu de exprimat printr-un singur indicator sinte-


tic, de aceea se folosesc mai mulţi indicatori parţiali. Cunoscutul economist
de origine română, Lionel Stoleru, recomandă regruparea diferiţilor indici în
trei categorii: economici, socio-demografici şi ecologici.

Pentru o mai bună imagine a calităţii vieţii în România vom prezenta


aspectele cele mai relevante.

Referitor la locuinţă, una din dimensiunile majore ale calităţii vieţii se


poate spune că predomină valorile pozitive, iar marea majoritate a gospodă-
riilor din care provin subiecţii deţin locuinţa în proprietate (94%, în 1999).
Lipsa locuinţei constituie o problemă majoră în cazul familiilor tinere.

Cu toate că faţă de anii anteriori situaţia locuinţei este una uşor îmbu-
nătăţită, suntem încă departe de a spune că locuinţa este un punct forte al
calitătii vieţii în România.

Un loc aparte în ce priveşte calitatea vieţii îl are modul de asigurare al


apei potabile în localităţi şi locuinţă.

In tabelul 4.11, prezentăm rezultatele studiului realizat de către


INCCV, în legătură cu asigurarea apei potabile în România, în perioada
1994-2003. După cum se constată, ponderea majoritară o deţin cei care
apreciază că asigurarea apei potabile este satisfăcătoare şi bună, cu menţiu-
nea că numărul celor care au o prere proastă şi foarte proastă este în creştere,
în ultimii ani.

Un alt aspect, care evidenţiază nivelul calităţii vieţii în România îl re-


prezintă relaţiile cu vecinii. Într-un sondaj realizat de Institutul de Cercetare
a Calităţii Vieţii, în anul 2003, relaţiile cu vecinii se regăseau pe o scală a
satisfacţiilor, în următoarea repartiţie: foarte bune 17,6%, bune 67,6%, satis-
făcătoare 11%, proaste şi foarte proaste aproape 3%.

Nu lipsite de importanţă sunt şi aspectele legate de posibilităţile de afir-


mare în viaţă şi respectarea drepturilor omului. O evaluare a acestora este
prezentată în tabelele 4.12 şi 4.13.

Situaţia nu este una dintre cele mai îmbucurătoare, atâta timp cât posi-
bilităţile de afirmare în viaţă, în 2003, sunt foarte ridicate doar pentru 1%
din populaţie, ridicate pentru 12%, şi satisfacătoare pentru 25%, în creştere,
e adevărat, faţă de anii anteriori, dar net inferioare faţă de 1990 (3% foarte
ridicate, 25% ridicată şi 42 % satisfacătoare). Pentru celelalte aprecieri (scă-
zute şi foarte scăzute), ponderea este foarte mare de 56% în 2003, faţă de

39% în 1990. In acest indicator, calitatea vieţii are un punct slab şi totodată
îngrijorător.

Pe aceeaşi linie negativistă se înscrie şi respectarea drepturilor perso-


nale care cunoaşte o scădere nesemnificativă vis-ă-vis de 1990, însă pe scala
aprecierilor primează populaţia a cărei respectare a drepturilor este satisfă-
cătoare (42%) şi cei cu o satisfacţie scăzută (25%). Cu o părere foarte bună
se înscriu 1% din populaţia României anului 2003 şi cei cu o părere foarte
rea, 7%. Aceste aspecte suni cu atâl mai delicate cu cât populaţia conştienti-
zează într-un grad mai ridicat care sunt drepturile personale şi cum poate să
le obţină

Tot ca un drept personal este privită şi calitatea şi rapiditatea cu care


sunt primite informaţiile prin intermediul mijloacele de comunicare (presă,
radio, TV). Pentru anul 2003, situaţia este redată în fig. 4.6.

Deci, în anul 2003, 57,7% din populaţia României considera rapidi-


tatea şi calitatea informaţiilor primite prin mass-media ca fiind bune, 7,6%
foarte bune şi 24,4% satisfăcătoare. La polul opus, se situa 7,5%, care avea
o părere proastă şi foarte proastă.

Accesibilitatea la formele de învăţământ, privit ca un serviciu de o de-


osebită importanţă, aşa cum este apreciată de către populaţie, este ilustrată
în fig. 4.9.

Se observă o îmbunătăţire a acestui tip de serviciu, în sensul că peste


63% din populaţia chestionată apreciază că accesibilitatea la învăţământul
este ridicată şi satisfacătoare.

In cazul serviciilor de sănătate, cea mai mare pondere în total cheltuieli,


este deţinută de către pensionari (4,1%), urmaţi de patroni (2,7%) şi agricul-
tori. Cel mai puţin apelează la astfel de servicii salariaţii. Aprecierea gradu-
lui de satisfacţie cu privire la asistenţa medicală în anul 2003, este
prezentată grafic în fig. 4.8.

Aşa cum sc observă că doar 5,8% apreciază că serviciile medicale


au fost de cea mai bună calitate; cei care consideră serviciile medicale de
o calitate îndoielnică reprezintă peste 13%, însă marea majoritate a popu-
laţiei are o părere bună (47,7%) şi satisfăcătoare (29,5%) despre serviciile
medicale.

Cea mai mică pondere în consumul populaţiei o deţin serviciile turis-


tice în cadrul cărora, contrar aşteptărilor, deţin primatul lucrătorii pe cont
propriu în activităţile neagricole, cu 4,5% din totalul cheltuielilor pentru
servicii, urmat de patroni cu 3,5%, agricultori şi salariaţi. în cazul şomerilor,
acest tip de servicii sunt aproape inexistente.
Considerăm de o deosebită relevanţă, în ce priveşte calitatea vieţii în
România ultimilor ani, şi alte date dintr-un studiu realizat de Institutul de
cercetare a calităţii vieţii pe eşantioane reprezentative la nivel naţional, stra-
tificat-probabiliste, multistadiale, cuprinzând populaţia de peste 18 ani. Cri-
teriile de stratificare a.u inclus provincia istorică, mediul rezidenţial
rural/urban, mărimea localităţii (oraşe mici, mijlocii, mari).

Pe de o parte, datele prezentate sunt o funcţie a condiţiilor obiective


de viaţă, iar pe de altă parte ele depind în mod direct de aşteptările, preferin-
ţele, valorile, nevoile, motivaţiile, stările sufleteşti ale oamenilor. Astfel, la
condiţii asemănătoare, oamenii se pot raporta în mod diferit, în funcţie de
aspiraţiile pe are le au. Rezultatele de cercetare conturează prin agregare o
imagine coerentă asupra condiţiilor de viaţă ale grupurilor şi comunităţilor
umane şi asupra societăţii ca întreg.

Din analiza informaţiei cuprinsă în lucrare se desprinde concluzia,


că avem de-a face cu un nivel mai degrabă modest al calităţii vieţii po-
pulaţiei României , cu puţine elemente de suport şi cu multe zone critice,
mai ales în domeniul condiţiilor materiale de viaţă. De-a lungul timpu-
lui s-au înregistrat valori relativ stabile ale câte unui indicator, şi chiar
o tendinţă sensibil crescătoare, totuşi, în intervalul 1991-1999 se resimte o
deteriorare a nivelului de viaţă al populaţiei, după care urmează o uşoară
revenire în anul 2003.

Condiţiile de muncă reprezintă un capitol de o deosebită însemnătate


pentru reprezentarea calităţii vieţii populaţiei din România, aspect rezultă
din tabelul 4.13.

Din datele tabelului 4.13, constatăm o îmbunătăţire a condiţiilor de


muncă, însă nu la un nivel spectaculos care să asigure sporirea calităţii vieţii
într-un mod vizibil.

Rămânând în sfera condiţiilor de muncă, şansa obţinerii unui loc de


muncă, pe măsura intereselor şi a capacităţii, în anul 2003, este ilustrată gra-
fic în fig. 4.11.

Nemulţumirea faţă de aspectele legate de locurile de muncă dorite


sunt extrem de vizibile, în sensul că doar 0,4% le consideră foarte ridicate şi
6% ridicate, comparativ cu cei peste 70% care apreciază că şansele de a
ocupa un loc de muncă ce ar putea corespunde intereselor şi pregătirii lor
sunt scăzute şi foarte scăzute.

Aşteptările oamenilor în ce priveşte îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă


în România se îndreaptă, în primul rând, către creşterea ofertei de locuri de
muncă şi a veniturilor la nivelul unui trai decent. Pe lângă aceste căi, consi-
derate prioritare, mai enumerăm: buna organizare şi administrare, scăderea
preţurilor şi impozitelor, creşterea competenţei clasei politice, aplicarea în
cele mai bune condiţii a reformei economice şi eliminarea corupţiei. Ponde-
rea fiecăreia dintre aceste căi în ce priveşte sporirea calităţii vieţii este pre-
zentată în fig. 4.12.

In ce priveşte mediul social, principalele elemente de suport sunt


relaţiile de vecinătate. De asemenea, se poate spune că posibilităţile de
afirmare în viaţă se deteriorează după 1993, iar în 2003 situaţia se ameli-
orează la extremele pozitivă şi negativă. Evaluarea calităţii informaţiei
din mass-media este favorabilă, începând cu anul 1994, şi se remarcă ni-
velul deosebit de modest al evaluării gradului de respectare a drepturilor
personale, ca şi cel al schimbărilor de după 1989. Temerile populaţiei
aduc în atenţie probleme sociale importante, mai ales cele referitoare la
preţuri şi impozite, urmate de criminalitate, şomaj şi conflicte sociale.
Satisfacţia faţă de viaţa politică şi evaluarea conducerii ţării rămân în zona
deficitară, dar în 2003, valorile exprimă o stare mai bună decât în anii
imediat anteriori pentru care există date. Activitatea primăriilor este eva-
luată mai favorabil începând cu 1996, anul 2003 aducând o îmbunătăţire
a aprecierilor populaţiei în comparaţie cu anul 1999. Elementul principal,
suportul vieţii individului este dat de familie (83-91% din valori sunt fa-
vorabile), iar nivelul satisfacţiei faţă de viaţa de zi cu zi se reface în anul
2003, comparativ cu perioada 1992-1993, după ce a înregistrat scăderi în
1991, 1994, 1997-1999. Totodată, bilanţul realizărilor este mai bun, în-
cepând cu 1992.

Făcând referire la cum influenţează serviciile stilul de viaţă, oferind


omului un confort sporit, un timp liber mai mare, putem afirma fară teama
de a greşi că, într-o eră a serviciilor, în noua economie, tehnologia devine
tot mai mult o parte integrantă a stilului de viaţă. Astăzi, diferenţele între
muncă şi joacă, tânăr şi bătrân, expert şi amator se pierd şi asistăm, de fapt,
la apariţia unui nou tip de consumatori care sunt angajaţi într-o continuă
căutare în ce priveşte stilul de viaţă, un stil ce aduce împreună inovaţia, cali-
tatea şi încântarea cu ajutorul tehnologiilor uşor de înţeles şi simplu de folo-
sit. în acest sens, se pune accent, în comunicaţii şi multimedia, pe antrenarea
consumatorilor în parteneriate prin reţeaua de canale, obţinând noi perspec-
tive care se traduc în tehnologii şi modalităţi noi de a lucra mai rapid şi mai
eficient.

Tehnologia schimbă fundamental societatea şi modul în care muncim,


comunicăm, învăţăm şi interacţionăm unul cu celălalt. Pe măsură ce stilul de
viaţă al consumatorului se modifică atât acasă, cât şi la serviciu, cerinţele şi
aşteptările lui de la bănci, instituţii financiare, de asigurări, unităţile medicale
şi de învăţământ se schimbă şi ele, şi ne confruntăm cu lărgirea posibilităţii
serviciilor de a influenţa pozitiv stilul de viaţă şi în final calitatea vieţii.

4.4. Timpul liber şi serviciile

In societatea modernă, „timpul" reprezintă o „nouă resursă naturală


(brută)", căruia omul, „conştientizându-i valoarea", îi acordă o atenţie speci-
ală", întrucât chiar durata existenţei sale fizice este în legătură directă cu

acesta. De aici, şi folosirea sa cât mai judicioasă, în aşa fel încât, în afara
timpului de muncă propriu-zis, să mai rămână un timp aşa-zis „liber", pe
care omul îl consacră odihnei, dar şi unor activităţi cu caracter recreativ, în
general. Astfel, între timpul liber şi servicii se creează o relaţie de interde-
pendenţă, dacă ne referim la modalităţile lui de utilizare, aspecte pe care le
vom trata în continuare.

4 . 4 . 1 . Timpul liber şi structurile sale

Formulări referitoare la repaus şi timpul liber în sens larg se întâlnesc


şi în scrierile anticilor, însă formulări clare privind acest concept apar mult
mai târziu.

O primă definiţie, acceptată de specialişti, precizează că, în opoziţie


cu timpul de muncă, timpul într-adevăr liber, loisir-ul, reprezintă acel timp
destinat unui „ansamblu de activităţi cărora individul li se dedică în mod li-
ber, de bunăvoie şi cu plăcere, fie pentru a se odihni, fie pentru a se distra şi
a-şi satisface nevoile estetice, fie pentru a-şi îmbogăţi informaţia sau a-şi
completa în chip dezinteresat informaţia, pentru a-şi lărgi şi dezvolta partea
socială voluntară sau capacitatea creatoare, după ce s-a eliberat de obligaţi-
ile profesionale, sociale şi familiale".

Pentru definirea timpului liber, în lucrările de specialitate " apar două


tendinţe majore, şi anume:

individualizarea timpului liber, ca secvenţă a timpului fiziologic,


accepţiune conform căreia timpul liber poate fi asociat cu perioada
de timp ce se obţine, după scăderea din cele 24 ore, ale unei zile,
timpul dedicat muncii, timpul fiziologic de bază, timpul dedicat ac-
tivităţilor gospodăreşti şi alte secvenţe de timp impuse;

identificarea activităţilor compatibile cu libertatea de opţiune a in-


dividului, adică acele activităţi care conferă individului posibilita-
tea de a se relaxa, odihni, recrea, destinde, precum şi activităţi de
informare, divertisment, de completare a formaţiei şi dezvoltare a
personalităţii.

Indiferent de poziţia adoptată, pentru definirea timpului liber este bine


de punctat faptul că acesta prezintă o cuantificare dimensională, dar şi un
conţinut identificat în natura activităţilor desfăşurate.

Prin urmare, mărimea timpului liber este strâns condiţionată de di-


mensiunile componente ale bugetului de timp al oamenilor, el nefiind în to-
talitate rezultatul deciziei unui individ, ci mai degrabă o rezultantă a
confruntării între aceasta şi evoluţia societăţii şi economiei.

Intr-o prezentare schematică, menită să clarifice locul timpului liber în


timpul unei persoane, bugetul de timp se prezintă ca în fig. 4.13.

Se observă că timpul liber este parte distinctă a bugetului de timp, în-


tre acesta, cererea globală de bunuri şi servicii şi evoluţia productivităţii
muncii luând naştere un efect multiplicator reciproc, în sensul că se in-
tercondiţionează şi stimulează reciproc. Nu trebuie să neglijăm faptul că o
influenţă majoră asupra dimensiunii şi structurii timpului liber îl au şi parti-
cularităţile individuale.

In decursul a două secole, în condiţiile dublării duratei medii a vieţii,


de la circa 36 ani, în jurul anului 1800, la circa 72 ani, la orizontul anului
2000, timpul liber a crescut mai bine de şase ori, de la 3 ani la 19 ani.

Această creştere s-a realizat mai ales pe seama scăderii timpului de


muncă, urmare a sporirii productivităţii muncii, în special în sectoarele pri-
mar şi secundar, dar şi în ramuri ale sectorului terţiar (transporturi, de
exemplu). Reducerea timpului de muncă a fost atât absolută (de la 11 ani la
8 ani), cât şi relativă ca pondere în totalul bugetului de timp (de la 30% la
11%>), după cum se poate observa din tabelul 4.14.

Referitor la celelalte secvenţe ale bugetului de timp, se remarcă men-


ţinerea la o pondere relativ constantă şi substanţială (43%) a timpului fizio-
logic de bază (somn, hrană, igienă, repaus etc.), sporirea timpului destinat
transportului, urmarea creşterii mobilităţii spaţiale a populaţiei şi a distanţe-
lor de deplasare, precum şi mărirea timpului de-şcolarizare.

Acestea sunt, însă, cifre medii care diferă de la o ţară la alta, precum şi
pe categorii socio-profesionale (de exemplu, oamenii de afaceri şi persona-
lul de conducere, mai ales din anumite domenii, petrec un timp mai înde-
lungat la locul de muncă).

A. Jivan afirmă că „sensul modern şi monden de timp liber este de


timp în afara muncii, mai concret în afara activităţii de bază, a funcţiei ofici-
ale, mai ales că această ocupare are ca scop obţinerea de bani. Această acti-
vitatea adesea impusă de conjuncturi, de legile economiei de piaţă, ca
determinanţi externi, poate devenii străină dorinţelor şi aspiraţiilor persoanei
umane ca o corvoadă".

Structura timpului liber are menirea de a veni în întâmpinarea a două


nevoi majore ale individului:

refacerea capacităţilor fizice şi psihice în vederea reluării muncii;

dezvoltarea fiecărui individ, a vieţii în diferite grupuri sociale.


Asupra structurii timpului liber, distingem influenţa mai multor fac-
tori, şi anume:

caracteristicile socio-demografice (starea civilă, vârstă, sex, nivel


de instruire, ocupaţie, nivelul veniturilor, condiţii de locuit şi de
transport, condiţii culturale etc.);

factori subiectivi (aptitudinile, năzuinţele, dorinţele, accepţiunea pc


care o dă fiecare timpului liber, gradul de angajare la viaţa socială
şi politică etc.);

solicitarea nervoasă, intelectuală, accentuată;

circulaţia intensă şi aglomeraţia din marile oraşe şi centre industriale;

creşterea gradului de ocupare al femeii etc.

Timpul liber poate fi clasificat după anumite criterii, cel mai important
fiind considerat cel în funcţie de momentul în care se manifestă, conform

căruia distingem:

timp liber cotidian, dedicat îndeosebi pentru activităţi culturale şi


de divertisment, pentru emisiunile de radio şi televiziune, plimbări,
lectură etc.;

timp liber periodic sau de sfârşit de săptămână - lărgeşte posibilită-


ţile de realizare a acestor activităţi prin creşterea distanţelor de de-
plasare şi intensificarea contactelor între oameni;

timp liber sezonier, specific perioadelor ce coincid cu vacanţele sau


concediile plătite, care se remarcă prin practicarea turismului.

In funcţie de aceste aspecte, se poate realiza şi o clasificare a activită-


ţilor desfăşurate în timpul liber: activităţi la domiciliu şi activităţi în afara

domiciliului. In cadrul acestora putem include: activităţi de informare pentru


ridicarea culturii generale şi de specialitate, activităţi de divertisment, activi-
tăţi recreativ-fortifiante, educarea copiilor, activităţi de comunicare in-
terumană, odihnă, meditaţie şi altele.
4.4.2. Rolul serviciilor în creşterea timpului liber

Din punct de vedere economic, căile de mărire a timpului liber sunt, în


principal două: reducerea timpului de muncă şi diminuarea timpului afectat
satisfacerii cerinţelor existenţei.

Serviciile sunt implicate atât în favorizarea reducerii timpului de


muncă (în principal, prin impulsionarea creşterii productivităţii), cât şi
în reducerea timpului afectat satisfacerii cerinţelor existenţei (efectua-
rea cumpărăturilor, prepararea hranei, întreţinerea locuinţei, îngrijirea
sănătăţii etc.).

Intre serviciile pentru populaţie şi timpul liber se poate vorbi de o


relaţie de feed-back. Acest fapt rezultă din realitatea că nivelul de dez-
voltare a serviciilor determină timpul oferit de către individ unui întreg

arsenal de activităţi inerente precum timpul de transport, timpul necesar


pentru activităţi gospodăreşti, pentru necesităţile fiziologice de bază
etc. Mărimea acestor intervi e de timp, influenţează în mod direct tim-
pul liber individual, în acest sens putându-se afirma că gradul de dez-
voltare a serviciilor în general şi în special a celor pentru populaţie, fie
ele personale sau colective, au efect potenţial creşterea dimensiunii
timpului liber. Aceste aspecte pot fi redate şi prin prezentarea conexiu-
nilor dintre sfera serviciilor pentru populaţie şi timpul liber, aşa cum
rezultă din fig. 4.14.

Această funcţie este direct proporţională cu fiecare dintre variabile, în


sensul că dezvoltarea oricărei grupe de servicii, în parte sau pe ansamblu,
are drept urmare sporirea timpului liber.

Potrivit lui A. Jivan, „serviciile sunt capabile să organizeze timpul li-


ber (tinzând spre folosirea lui optimă), în sensul de a-1 elibera, a-1 dez-
ocupa, atunci când serviciile rutinale pot fi preluate de mijloace industriale
(mecanice, automatice etc.) sau diverse activităţi pot fi mai bine organizate
la scară socială, ca servicii specializate, adâncind diviziunea muncii şi în a
compensa lipsa de timp şi apoi - paradoxal - de a-1 ocupa cu forme de pe-
trecere a sa, dorite de oameni, plăcute, utile pentru personalitatea umană
(sub aspect superior, intelectual, umanist - nu numai distractiv) şi în a um-
ple timpul".

Dacă luăm în discuţie aspectul care priveşte economisirea timpului,


constatăm că se referă atât la ritmurile crescute şi mai buna organizare a tim-
pului de lucru, cât şi la timpul consumat adesea inutil din cauza unor aşteptări,
a unor intervale sporite de timp necesare deplasării, din cauza unor neconcor-
danţe între orarele unor instituţii sau firme, unor disfuncţionalităţi etc.

Aceste situaţii pot fi depăşite prin unele măsuri de îmbunătăţire a or-


ganizării serviciilor, perfecţionarea acestora şi oferirea unor servicii supli-
mentare menite să economisească timpul care apoi să se regăsească în
timpul liber.

Cea de-a doua idee pe care o regăsim în afirmaţia de mai sus se referă
la consumarea timpului liber, aspect pe care îl vom prezenta în subcapitolul
următor.

Clarificat fiind faptul că serviciile au un rol determinant în creşterea


timpului liber, încercăm o succintă prezentare a celor mai importante cate-
gorii de servicii care contribuie la redimensionarea pozitivă a timpului liber.

Aşa cum sc poate observa şi în diagrama ce prezintă bugetul de timp


al unei persoane, timpul pentru transport, în special pentru deplasarea de la
domiciliu la locul de muncă, este o componentă însemnată a acestuia. Mă-
rimea lui depinde de individ, în marea majoritate a cazurilor, dar şi de nive-
lul dezvoltării infrastructurii activităţii de transport, caşi de buna organizare
a acesteia.

Atunci când apelăm la o formă de transport ţinem cont de scopul şi


data deplasării, însă nu trebuie neglijate unele aspecte externe necesităţii de
deplasare, precum particularităţile naturale ale drumului, gradul de dezvol-
tare a infrastructurii, distanţa, venitul disponibil pentru acest serviciu, dar şi
costul acestuia.

Aşa cum se ştie, pentru a ajunge la locul de muncă, este nevoie de un


timp a cărui mărime este determinată de mai mulţi factori ce influenţează
posibilitatea de transport aleasă. Această influenţă a fost studiată de specia-
liştii acestui domeniu şi i s-a atribuit următoarea relaţie:
l
t , = t + V [ t + V

a u / j \ a m) l s ,

/=1

unde:

td- durata deplasării de la domiciliu la locul de muncă;

tu- durata deplasării de la domiciliu la staţia de urcare în mijlocul de


transport;

r - numărul mijloacelor de transport folosite pentru deplasarea de la


domiciliu la locul de muncă;

ta1 - timpul de aşteptare în staţiile mijloacelor de transport;

tm' - timpul de mers cu vehiculul din staţia /';

ti - durata deplasării din staţia de coborâre până la locul de muncă;

ts - timpul dintre ora de sosire şi cea de intrare în schimb.

Toate aceste secvenţe de timp pe care foarte mulţi dintre noi nu le


conştientizăm ca fiind extrem de importante ca pondere în timpul nostru,
dacă pot fi reduse au ca efect direct creşterea dimensiunii timpului liber. La
acest adevăr se adaugă şi relaţia ce se stabileşte între durata deplasării la şi
de la locul de muncă şi starea de oboseală fizică şi nervoasă, de a cărei in-
tensitate depinde inevitabil productivitatea şi calitatea muncii.

Acestui timp de transport i se poate adăuga şi cel necesar realizării


cumpărăturilor, pentru accesul la diverse instituţii etc. Modernitatea zilelor

noastre se răsfrânge clar asupra diminuării acestei categorii de timp prin fo-
losirea în primul rând a unor mijloace de transport mai performante, ce dez-
voltă o viteză de deplasare mult superioară, existenţa unei infrastructuri uşor
îmbunătăţită, posibilitatea efectuării unor cumpărături cu ajutorul serviciilor
de curierat şi comisioane şi nu în ultimul rând existenţa posibilităţii de a
/ efectua diverse operaţii într-un timp extrem de scurt prin utilizarea servici-
ilor informatice oferite de Internet, dar şi de dispozitivele diverselor unităţii
(bancomatele, cu ajutorul cărora se pot realiza diverse operaţiuni de plăţi,
v
evitând astfel firele de aşteptare).

O influenţă, de asemenea, importantă asupra dimensiunii timpului li-


ber este cea realizată de serviciile pentru desfacerea produselor alimentare şi
nealimentare.

Pentru realizarea cumpărăturilor, avem nevoie de un timp a cărui di-


mensiune este determinată de mai mulţi factori: oferta de mărfuri, amplasa-
rea magazinelor alimentare sau nealimentare şi a pieţelor agro-alimentare,
gradul de dezvoltare a acestor unităţi, adaptarea orarului unităţilor cu posibi-
lităţile cumpărătorilor de ale frecventa, tipul de vânzare preferat de fiecare
unitate comercială în parte, realizarea unei aprovizionări adecvate cerinţelor
şi stocarea de produse alimentare sau nealimentare în volumul şi structura
solicitată.

Astfel cu cât unitate solicitată pentru realizarea cumpărăturilor este am-


plasată la o distanţă mai mică de reşedinţa cumpărătorului, cu atât timpul afec-
tat acestui segment se reduce favorizând sporirea timpului liber/De asemenea,
forma de vânzare influenţează, în sensul că dacă se adoptă forme moderne de
comerţ, timpul liber beneficiază de un spor considerabil. De exemplu, dacă o
unitate apelează la autoservire, reduce cu 50% timpul afectat cumpărăturilor,
comparativ cu o unitate cu vânzare clasică, cu vânzător^Şi alte forme moderne
de comerţ sunt menite să scurteze timpul de răspuns la solicitările clienţilor.
Aici putem da ca exemplu concludent comerţul prin corespondenţă clasică sau
mai nou electronică. Comerţul electronic cea mai modernă formă de comerţ

capătă un rol extrem de important în sporirea timpului liber al persoanelor care

apelează la acesta. Insă, cel mai rapid răspuns la solicitările clienţilor este dat de
comerţul prin automate, fără a neglija limitarea produselor ce pot fi achiziţi-
onate astfel. Vânzarea prin inter-mediul televizorului, elimină timpul afectat
deplasării la unitatea comercială, produsul solicitat fiind adus de către reprezen-
tanţii acelei unităti comerciale. /
Tot în acest context, trebuie remarcat faptul că alimentaţia publică
ocupă un procent important din timpul disponibil pentru populaţie, de gradul
de dezvoltare şi de accesibilitatea acestui sistem depinzând timpul liber al
individului, prin câştigul realizat din timpul afectat activităţilor gospodă-
rcşti, mai ales pentru pregătirea hranei. Realizarea şi comercializarea unor
produse semifabricate scurtează timpul afectat pregătirii hranei in gospodă-
rie. Apelarea la astfel de produse depinde de cele mai multe ori de venitul
disponibil, dar şi de pregătirea profesională a persoanelor.

Nu trebuie eliminate din categoria factorilor care influenţează dimen-


siunii timpului liber nici serviciile pentru întreţinere şi reparaţiLale aparate-
lor de uz personal, casnic şi inventar gospodăresc. Aceste aparate au un rol
însemnat în satisfacerea nevoilor spirituale şi de confort ale individului.
Foarte multe dintre aceste obiecte de folosinţă îndelungată facilitează anu-
mite activităţi în gospodărie, fapt ce conduce la sporirea timpului liber. Spu-
nem acest lucru când ne gândim la maşina de spălat rufe sau vase, frigider,
robot de bucătărie, cuptorcu microunde, aspirator etc.

Aparatele funcţionează la parametrii proiectaţi o anumită perioadă de


timp, însă defectarea lor impune deplasarea acestora la unităţile de speciali-
tate pentru reparaţii. în perioada de nefuncţionare, influenţa asupra timpului
liber este una negativă, fapt ce ne face să conştientizăm că serviciile de în-
treţinere au rolul lor, bine determinat. Totuşi, atunci când este cazul, timpul
destinat reparaţiilor poate fi redus prin existenţa unui număr suficient de
unităţi specializate în astfel de servicii, dar şi prin realizarea unor bunuri de
folosinţă îndelungată cu posibilitatea de înlocuire rapidă a componentelor
care prezintă cel mai mare risc de defectare.

Sunt anumite cazuri când utilizarea unor astfel de bunuri poate fi sub-
stituită de un alt serviciu, precum: aifele pot fi spălate atât cu maşina de spă-
lat, proprie dar şi prin intermediul unei firme specializate în servicii de
curăţătorie chimică; igienizarea locuinţei poate fi realizate cu ajutorul apara-
telor din dotare sau prin solicitarea unei firme de curăţenie etc. indiferent de
alegerea făcută, este vorba despre servicii care contribuie semnificativ la
dimensionarea timpului liber.
Pe lângă serviciile prezentate, apar multe alte categorii de servicii pen-
tru populaţie, care influenţează dimensiunea timpului liber. Ne referim aici
la serviciile de sănătate, a căror dezvoltare are repercusiuni directe asupra
capacităţii de muncă. Pentru a apela la astfel de servicii este uneori nevoie
de un timp de aşteptare care poate fi eliminat prin apariţia acelor unităţi ca-
pabile să răspundă prompt şi calitativ superior solicitărilor de astfel de ser-
vicii. O altă categorie este cea a serviciilor pentru îngrijirea copiilor, oferite
de către instituţii precum creşe, grădiniţe cu program prelungit etc., care de-
grevează familiile de anumite îndatoriri. Atunci când astfel de unităţi sunt
amplasate cât mai aproape de locul de muncă sau cel mai bine de locuinţă,
timpul necesar ducerii şi aducerii copiilor este unul mult scurtat, în benefi-
ciul timpului liber.

Mai putem aminti şi faptul că apelarea la serviciile unor unităţi admi-


nistrative, notariate, instituţii financiare sau bancare influenţează timpul ori-
cărui individ. Tot ca şi în cazul celorlalte servicii, calitatea şi competenţa
celor care încearcă să rezolve astfel de solicitări contribuie la reducerea tim-
pului afectat unor astfel de activităţi şi implicit la sporirea timpului liber.

In acest context, trebuie remarcate serviciile bancare care au căpătat o


mare varietate odată cu apariţia posibilităţilor electronice extrem de avan-
sate. Putem aminti aici posibilitatea de obţinere de informaţii de pe site-urile
băncilor într-un timp record şi evitând aglomeraţiile de la ghişee, dar mai
ales eliminarea timpului de aşteptare a salariaţilor pentru primirea chenzine-
lor de la casieriile unităţilor prin posibilitatea de a folosi cârdurile la ban-
comatele aşezate de către bănci în locuri din cele mai diverse şi care pot fi
folosite non-stop. Tot prin intermediul acestor infrastructuri bancare pot fi
efectuate plăti pentru diverse alte servicii precum factura telefonică, gazele,
contravaloarea consumului energetic, diverse rate ale creditelor etc.

Ca o scurtă concluzie, apreciem că serviciile, în special cele pentru


populaţie contribuie într-un mod susţinut la sporirea timpului liber care de-
vine în viaţa modernă un suport extrem de solid al reducerii şi chiar elimină-
rii stresului şi a efectelor nocive pe care le generează această „maladie" a
zilelor noastre.

4 . 4 . 3 . Serviciile şi modul de folosire a timpului liber


In ceea ce priveşte utilizarea timpului liber, acesta este destinat odih-
nei, recreării, distracţiei-agrementului, turismului, dar şi autoinstruirii, auto-
educaţiei, practicării unor hobby-uri etc. Modalităţile de utilizare a timpului
liber şi activităţile corespunzătoare diferă, în funcţie de dimensiunile şi loca-
lizarea acestuia (timp liber zilnic, săptămânal, din concediu de odihnă). Ast-
fel, timpul liber din cursul unei zile este destinat cu precădere autoinstruirii,
activităţii distractive, întâlnirilor etc.; timpul liber la sfârşit de săptămână va
fi folosit în scopuri de turism, activităţi sportive, vizionări de spectacole,

hobby-uri etc. In ceea ce priveşte concediul de odihnă, acesta este destinat


în special turismului, pentru odihnă sau în scopuri culturale, tratament bal-
near etc. Trebuie precizat că folosirea timpului liber prezintă particularităţi
în funcţie de fiecare individ în parte. Serviciile sunt antrenate în proporţie
însemnată în crearea condiţiilor pentru petrecerea timpului liber, cât şi în
folosirea propriu-zisă a acestuia.

Intre modalităţile principale de utilizare a timpului liber se înscriu: ur-


mărirea programelor de radio şi televiziune, vizionarea de spectacole, filme,
vizitarea de muzee, expoziţii, opere de artă, turism, activităţi sportive ş.a.

Diversitatea şi numărul sporit de canale de radio şi televiziune oferă o


varietate mare de petrecere a timpului liber,în special cel cotidian, la un preţ
extrem de scăzut, regăsit în abonamentul lunar perceput de prestatorii aces-
tor servicii.

După părerea mea, privitul la televizor este expresia sărăciei şi a co-


modităţii, din păcate. E adevărat, afli o mulţime de lucruri fară să te coste
prea mult, dar trebuie precizat că în străinătate ziarele şi revistele, la fel ca şi
, spectacolele şi manifestările sportive se vând mult mai bine decât la noi, nu
fiindcă sunt mai ieftine, ci pentru că lumea îşi permite să dea bani şi pe acest
tip de distracţii şi surse de informaţii.

Spuneam mai înainte că, din cauza nivelului scăzut de trai, urmărirea
programelor de televiziune este principalul mod prin care oamenii îşi petrec
timpul liber. Constatăm că acest fel de cultură de masă promovată de mass-
media este nocivă, cu excepţia emisiunilor de informaţii. Sunt emisiuni de
divertisment sau de aşa-zis divertisment, în care se acumulează în mod pasiv
informaţii de prost gust. Vorbeam de acest paradox: timpul liber a crescut
comparativ cu ceea ce era înainte de 1989 şi, totuşi, ne plângem că nu-1
avem. Eu cred că timp liber există, dar nu ştim să-1 folosim.

Activităţile sportive sunt altă modalitate de a petrece timpul liber şi


aici ne referim la practicarea unor forme ce pasionează fiecare individ în

parte, contribuind astfel la menţinerea tonusului şi a sănătăţii. In ultima


vreme se manifestă ca o modă frecventarea sălilor sportive de întreţinere,
îmbinând astfel utilul cu plăcutul.

Totuşi, cea mai concretă formă de utilizare a timpului liber rămâne tu-
rismul în extrema sa diversitate.

Turismul este activitatea asociată în mod frecvent cu odihna şi


recreerea, sportul, cultura şi natura şi de aceea trebuie planificat şi practicat
ca un mijloc privilegiat de realizare individuală şi colectivă. S-a ajuns la
concluzia că turismul, atunci când este practicat cu suficientă inteligenţă,
devine un mijloc de neînlocuit de autoeducare, toleranţă mutuală şi de ob-
servare a diferenţelor dintre popoare şi culturi, precum şi diversitatea acestora.

Nu trebuie să omitem faptul că o consecinţă a aprecierii complete a


eficienţei din turism este şi luarea în considerare a economiilor pe care so-
cietatea le face la unele cheltuieli sociale (concedii de boală, cheltuieli de
spitalizare), ca efect al reducerii cazurilor de îmbolnăvire sau a duratei
acestora.

Formele de turism practicate de către fiecare persoană în parte diferă


în funcţie de timpul liber alocat (cotidian, periodic etc.), dar şi de motivaţiile
ce-i determină să apeleze la aceste forme.

Turismul social asigură accesul la actul de turism a unor categorii de-


favorizate ale populaţiei, având astfel un important rol dc protecţie socială.
Această formă de turism face parte din dreptul universal la recreere şi odih-
nă turistică pentru un număr mare de persoane.

Evoluţia economică mondială, dar mai ales pe plan european, arată o


scădere generală a puterii de cumpărare a populaţiei, o creştere a şomajului,
o reducere a timpului liber alocat concediilor şi vacanţelor în favoarea unor
activităţi aducătoare de venituri suplimentare, fragmentarea vacanţelor. Ca
atare, trebuie făcut ceva, astfel încât turismul să fie o şansă pentru toţi, nu
numai pentru cei privilegiaţi.

Principalele forme de turism social în ţara noastră pot fi considerate


următoarele:

Turismul balnear şi de odihnă prin asigurări sociale de stat. Ana-

lizele relevă că deşi cheltuielile sunt mai mari decât venitu-


rile, numărul celor care beneficiază de bilete pentru tratament
balnear şi odihna acordate prin sistemul de asigurări sociale a
crescut în ultimii ani cu circa 53% şi, respectiv, cu 61,1%.

Turismul social prin sistemul sindicatelor Această formă de turism

social antrenează un număr mare de turişti în toate anotimpu-


rile, dar disponibilul bănesc propriu nu-i permite decât un nu-
măr mic de zile de sejur, între 6 şi 12, în loc de 18 şi 21 cât
recomandă medicul balneolog, în general.

Vacanţe pentru elevi în taberele Ministerului Educaţiei Naţionale.

Centrele de vacanţă şi agrement găzduiesc copii şi adolescenţi


având mai ales o vârstă între 5 şi 12 ani, şi funcţionează ca un
cadru educativ complementar şcolii, în sprijinul consolidării
personalităţii acestora, al afirmării propriilor aspiraţii ale indi-
vizilor.

Turismul pentru tineret. Ministerele implicate în problema de tineret

şi-au stabilit obiectivele politicii de tineret bazate pe triada


educaţie - asociativitate - timp liber, făcând trimiteri şi la
creşterea participării tinerilor la circulaţia turistică, bazate pe o
serie de facilităţi specifice.

Turismul de camping. Turismul de camping este una dintre formele


cele mai ieftine de practicare a turismului atât prin tarife de
cazare, cât şi prin posibilităţile de servire a mesei. Astfel, tu-
rismul de camping este considerat ca formă de turism social şi
a fost dezvoltat în acest scop în cea mai mare parte a ţărilor, el
adresându-se în general familiilor cu venituri mai mici, de re-
gulă fară copii, tinerilor şi chiar pensionarilor.

Turismul pentru vârsta a lll-a. Intre destinaţiile turistice pentru per-

soanele de vârsta a treia, pe primul loc se situează staţiunile de


tip balnear, cu dublă funcţionalitate: de tratament şi pentru
odihnă şi recreere.

Agroturismul. Spaţiul rural românesc dispune de resurse turistice va-

riate: tradiţii şi valori etnofolclorice, monumente istorice şi de


artă, cadrul natural nepoluat şi cu un potenţial divers de atrac-
tivitate (ape minerale, bioclimat aspecte peisagistice pitoreşti,
domeniu schiabil etc.).

Diversificarea ofertei, în mod deosebit a ofertei turistice, are prin ur-


mare efecte benefice asupra dimensiunilor şi modului de utilizare a timpului
liber şi pentru creşterea calităţii vieţii populaţiei, mai ales în condiţiile stre-
sului accentuat ce caracterizează civilizaţia modernă.

în România, utilizarea timpului liber în vederea consumării unor ser-


vicii depinde de categoria socio-profesională a fiecărui solicitant, de venitu-
rile disponibile, de vârstă, sex etc. Din analizele, puţine la număr, efectuate,
în România, din lipsa veniturilor, timpul liber cotidian, aşa cum mai spu-
neam şi anterior, este consumat, în cea mai mare parte, în special în faţa te-
levizorului, aspect ce contribuie într-un mod nociv la calitatea vieţii
românilor şi la definirea stilului de viaţă. Timpul liber periodic este destinat
în proporţie de peste 45% vacanţelor, turismului, în diversitatea formelor
sale. Un loc aparte îl capătă comerţul electronic şi utilizarea noilor tehnolo-
gii pentru loisir-ul personal, pentru cei ce sunt dotaţi cu aparatura necesară
şi pentru cei care frecventează localurile ce oferă astfel de servicii.
Prin intermediul unui sondaj realizat cu sprijinul studenţilor, pe Inter-
net, în vederea surprinderii unor aspecte legate de felul în care sunt utilizate
serviciile în timpul liber şi de gradul de satisfacţie, pe un eşantion reprezen-
tativ, constituit astfel încât să corespundă structurilor populaţiei adulte a
României, am ajuns la concluziile, redate în tabelul 4.15.

Aşa cum am mai spus, cea mai mare pondere a timpului liber cotidian
este folosit de către populaţie pentru servicii de informare, înglobând aici
vizionarea de emisiuni TV, utilizarea calculatorului, a internetului, citirea
presei etc. Pentru timpul liber periodic şi cotidian, ierarhia se schimbă, în
sensul că cea mai mare parte a timpului este utilizat pentru servicii turistice
(18% în cadrul timpului de sfârşit de săptămână şi 48% din cel sezonier, care
coincide cu perioada vacanţelor şi a concediilor plătite). Trebuie să menţio-
năm că am inclus în cadrul serviciilor turistice toate activităţile referitoare la
odihnă, hrană, agrement, vizite la rude şi prieteni. Serviciile culturale, ex-
trem de importante pentru fiecare dintre noi lasă de dorit în ceea ce priveşte
ponderea în totalul timpului liber, reprezentând între 1-7%.

Aceste procente au reflectare în nivelul de trai şi calitatea vieţii popu-


laţiei din România.

CONCLUZII

Sectorul serviciilor cuprinde o mare diversitate de activităţi cu grade


diferite de complexitate, cu funcţii economice şi sociale diferite şi cu o mare
varietate a proporţiilor între conţinutul imaterial şi suportul material.

în zilele noastre, serviciile au devenit componente de seamă ale struc-


turilor economiilor naţionale moderne şi ale teoriei economice, amplifi-
cându-se rolul şi funcţiile lor sociale.

Conceptul de economie a serviciilor capătă noi dimensiuni prin defini-


rea serviciilor ca produs final a activităţii unei întreprinderi sau sector eco-
nomic, ca factor de producţie sau ca activ utilizat de producător pentru a
crea şi distribui un produs sau un serviciu destinate consumului şi servici-
ilor, ca strategie de dezvoltare aplicabilă tuturor sectoarelor economice, sta-
bilind noi principii de organizare, competiţie şi valorificare. Economicul,
cândva prin excelenţă material, discret, impersonal şi durabil, a devenit
spectaculos, relaţional şi efemer odată cu transferarea sa spre sectorul terţiar.

Dezvoltarea rapidă a sectorului serviciilor a devansat simţitor teoria

economică. Dată fiind interventia în forţă a serviciilor în toate domeniile de

activitate, nu se poate vorbi doar de o simplă modificare cantitativă în struc-


turile de consum, ci mai presus de acest aspect se observă modificarea însăşi
a naturii celei mai mari părţi a activităţii şi un salt calitativ general al vieţii
economice şi sociale.

Dematerializarea activităţilor este un fenomen inevitabil, iar contri-


buţia serviciilor la creşterea economică şi la dezvoltarea economică sunt
aspecte certe, demonstrate de altfel de ponderea tot mai mare pe care o de-
ţin serviciile în indicatorii macroeconomici.

Dezvoltarea sectorului terţiar este un proces dinamic în continuă evo-


luţie; ca o consecinţă a progreselor rapide în procesele de industrializare,
sectorul terţiar îndeplineşte o funcţie economică şi socială de importanţă
majoră, funcţie de legătură între ramurile economiei naţionale de stimulare
a contractelor pe plan intern şi internaţional