motive de divorţ, împrejurări obiective temeinice care vatămă grav şi iremediabil

relaţiile dintre soţi, făcând imposibilă continuarea căsătoriei pentru soţul care
cere desfacerea ei. Legea nu precizează care sunt aceste împrejurări, ci
stabileşte doar condiţiile în prezenţa cărora instanţa poate pronunţa divorţul;
instanţele judecătoreşti au reţinut însă frecvent ca m.d. următoarele împrejurări:
1) împrejurările care reduc considerabil aptitudinea unuia dintre soţi de a întreţine
o viaţă conjugală normală (ca de exemplu, o malformaţie a organelor genitale;
pierderea totală sau în mare măsură a aptitudinii fiziologice de coabitare; o boală
cronică gravă sau o maladie nervoasă incurabilă etc.);
2) fapte imputabile soţilor; acestea sunt deosebit de numeroase şi diverse, având
semnificaţii diferite de la caz la caz, astfel încât caracterizarea lor ca m.d. implică
o analiză temeinică a tuturor factorilor obiectivi şi subiectivi ce determină sau
influenţează modul de desfăşurare a relaţiilor de familie în cazul dat. Astfel de
fapte sunt: a) săvârşirea de către unul dintre soţi a unei infracţiuni care lezează
relaţiile de familie (incest, abandon familial, viol etc.); prin asemenea fapte se
încalcă în mod grav regulile de conduită în societate, principiile morale
elementare, creându-se situaţii inacceptabile pentru soţul inocent; b) separaţia
de fapt îndelungată a soţilor, care face ca nici unul dintre ei să nu-şi poată
îndeplini obligaţiile izvorâte din căsătorie, golind de conţinut raporturile de
căsătorie, zdruncinând baza acesteia şi indicând, totodată, lipsa, cel puţin în
privinţa unuia dintre soţi, a interesului de a menţine valabilă căsătoria, care se
reduce astfel la o simplă uniune formală, în cadrul căreia fiecare dintre soţi îşi
trăieşte viaţa separat; c) neîndeplinirea de către unul dintre soţi a obligaţiilor
conjugale, chiar în condiţiile în care traiul în comun nu a fost întrerupt; refuzarea
sau neglijarea de către unul din soţi a îndeplinirii obligaţiilor fireşti ce decurg din
căsătorie constituie o sursă permanentă de neînţelegeri, care subminează şi
distrug lent, dar sigur, căsătoria; d) nepotrivirea fiziologică a soţilor, în măsura în
care înrâureşte negativ desfăşurarea normală a raporturilor conjugale; e)
violenţele fizice grave (cum ar fi: vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii;
tentativa de omor săvârşită de către unul dintre soţi asupra celuilalt soţ etc.)
îndreptăţesc victima să ceară desfacerea căsătoriei; asemenea acte pot constitui
m.d., chiar dacă săvârşirea lor a fost determinată şi de comportarea
necorespunzătoare a victimei, dacă în virtutea principiului deplinei egalităţi a
soţilor, pe care se fondează căsătoria, nici unul dintre ei nu are dreptul să aplice,
în vreun fel oarecare, „corecţii" celuilalt; f) alcoolismul; consumarea băuturilor
alcoolice de către unul dintre soţi poate fi invocată ca m.d. de către celălalt soţ
numai în măsura în care depăşeşte limitele rezonabile şi impietează asupra
desfăşurării normale a relaţiilor de familie; se legitimează divorţul în toate
cazurile în care alcoolismul determină degradarea morală a soţului ce are acest
viciu.

Detalii: https://legeaz.net/dictionar-juridic/motive-de-divort

ntoleranţa naşte monştri pentru căsnicii - divorţurile. Deşi a devenit o poveste cu final aşteptat, ruptura unei relaţii
îndelungate lasă uneori traume psihice irecuperabile. O statistică recentă arată că din ce în ce mai multe căsătorii se
termină printr-un divorţ. Separarea unui cuplu a devenit astfel un lucru banal, iar divorţul este evocat din ce în ce mai
des, din ce în ce mai devreme şi din ce în ce mai uşor, constata cu regret psihiatrul şi specialistul în terapii familiale
Serge Hefez. „Este un lucru paradoxal, deoarece se investeşte foarte mult în viaţa de cuplu şi în cea de familie încât
ai senzaţia că totul va dura o veşnicie. Însă în prezent oamenii nu mai vor să accepte decât plăcerile amorului, nu şi
greutăţile. Imediat ce sentimentele de dragoste dispar, apare şi ideea că am trăi mai bine fără partener”, explică
Hefez. Catherine Serrurier, specialistă în terapii de cuplu, constată că „în faţa crizelor, cuplul modern manifestă o
toleranţă zero”. Partenerii uită una dintre cele mai importante virtuţi care menţin cuplul: răbdarea. Dacă decizia de a
divorţa se ia astăzi mult mai uşor decât în trecut, pagubele pe care le poate produce nu sunt mai puţin importante,
mai ales asupra copiilor. Din ce în ce mai mulţi specialişti în pedopsihiatrie trag un semnal de alarmă. Aşa-zisele
„divorţuri de catifea” care pun capăt unor poveşti de dragoste nu există! Iar actorii acestor story-uri terminate prost se
feresc să recunoască faptul că nu ies deloc fericiţi din „film”. Chiar şi cei care sunt partea „pasivă”, cei care nu iau
iniţiativa rupturii. Iluzia prezentului: relaţiile sunt inutile Este evident că un divorţ sau o despărţire sunt rareori trăite
fără a lăsa urme dureroase. De cele mai multe ori, despărţirile, spun psihologii, provoacă răni adânci în suflet,
sentimentul de abandon şi pierderea încrederii în sine. „Chiar dacă se despart, partenerii petrec foarte mult timp în
speranţa refacerii relaţiei lor”, arată Serge Hevez. „Aceasta şi din cauză că o relaţie nu se desface la fel de uşor pe
cum se face”, susţine psihologul francez. „Iluzia timpurilor moderne este că relaţiile sunt inutile şi pot fi aruncate, ca şi
cum ai arunca la coş un pix”, constată Hevez. Or, problema este mult mai complexă, deoarece relaţiile pe care le
construim în timpul vieţii rămân întipărite în noi. Păstrăm ceva din celălalt în noi şi la rândul nostru proiectăm asupra
celuilalt o parte din noi. Desfacerea acestor legături nu se poate face de pe o zi pe alta, ci necesită un veritabil
travaliu psihologic, în profunzime şi cu foarte multă răbdare, a la long, asupra propriei persoane. Este nevoie de
foarte mult timp pentru a reflecta asupra propriilor gânduri şi sentimente, pentru a descoperi ce se petrece cu
adevărat în suflet, pentru a te raporta la cei din jur, sfătuişte Hefez. În cele din urmă, o despărţire necesită o perioadă
de „doliu” după relaţia pierdută. Din păcate, foarte multe cupluri pierd foarte mult timp să-şi regleze conturile după
despărţire şi foarte puţin pentru a-şi epura psihicul de balastul emoţional. Deşi a devenit un lucru banal, ruptura unei
relaţii de lungă durată are implicaţii sociale importante atât pentru parteneri, cât şi pentru familiile lor. „Câţi dintre
bunici vorbesc despre durerea pe care o resimt atunci când copiii lor se despart?”, se întrebă Catherine Serrurier.
După despărţire, cea mai mare parte a celor care au trecut printr-o astfel de experienţă sunt oarecum însinguraţi.
Când un cuplu se destramă, fiecare părăseşte şi familia celui lângă care a trăit, dar şi o parte din prietenii comuni.
„Foarte mulţi din cei care au trăit o astfel de experienţă reclamă solitudinea care le amplifică sentimentul de
pierzanie”, aminteşte Chaterine Serrurier. „Un cuplu care se desparte, provoacă spaimă printre cuplurile cu care
avea relaţii. Acestea, în mod inconştient se îndepărtează de cuplul aflat în impas. Uneori cei apropiaţi încearcă să se
implice pentru a media conflictele dintre partenerii care vor să se despartă, însă descurajaţi de insuccesul
demersurilor lor, renunţă în scurt timp. „În faţa unui divorţ iminent, părinţii şi apropiaţii sunt deseori debusolaţi şi nu
ştiu cum să reacţioneze. si, în mod inconştient, cei mai mulţi prieteni sau apropiaţi se îndepărtează de cuplul aflat în
dificultate pentru a nu fi „contaminaţi”. Exact pe dos de cum ar fi normal să se întâmple, deoarece orice om care trece
printr-o despărţire are nevoie mai mult ca oricând de susţinerea celor din jur, avertizează Chaterine Serrurier. Creşte
numărul divorţurilor Potrivit datelor furnizate recent de Institutul Naţional de Statistică, în luna august 2008, prin
hotărâri judecătoreşti definitive s-au pronunţat 3.063 de divorţuri, în creştere cu 469 de cazuri faţă de luna iulie, iar
rata divorţialităţii a sporit de la 1,42 de divorţuri la mia de locuitori, în iulie, până la 1,68 de divorţuri la mie, în august.
Numărul de divorţuri din august 2008 a fost mai mare cu 1.300 de cazuri decât în august 2007, când se inregistrase
o rată a divorţialităţii de 0,98 la mia de locuitori. Regulile despărţirii Dacă împăcarea nu mai este posibilă, psihologii
afirmă că există câteva reguli care pot aplana efectele negative ale unei despărţiri. Asumaţi-vă responsabilitatea
rupturii. Odată decisă desparţirea, reproşurile la adresa celuilalt nu mai au nici un rost, oricât de justificate vi s-ar
părea. Mulţumiţi-i partenerului şi luaţi-vă adio cu respect. Dacă partenerul se supără sau devine furios, nu vă certaţi!
Prezentaţi lucrurile cât mai clar: este firesc să vă pară rău pentru suferinţele provocate şi este bine să arătaţi acest
lucru, însă nu daţi înapoi. La ultima întâlnire, nu promiteţi că veţi ţine legătura, pentru că riscaţi să-l faceţi pe celălalt
se agaţe poate de o speranţă falsă şi să sufere mai mult. Nu spuneţi familiei, prietenilor sau colegilor că intenţionaţi
să vă despărţiţi înainte de a o face. În cele din urmă este o experienţă intimă care trebuie să rămână aşa. Nu amânaţi
despărţirea aşteptând momentul potrivit, deoarece nu faceţi decât să prelungiţi suferinţa. Nu anunţaţi intenţia rupturii
definitive într-o zi cu încărcătură emoţională (zi de naştere, sărbători şi aniversări) - este o decizie de un cinism inutil
care îl poate afecta pe celălalt pentru totdeauna. Nu vă despărţiţi treptat – astfel prelungiţi inutil agonia unei relaţii.

Citeste mai mult: /adevarul.ro/life-style/stil-de-viata/divortul-trauma-efect-prelungit-

1_50ba08597c42d5a663b10697/index.html

TRAUMA SEPARARII – DIVORTUL

Trauma este un eveniment neobisnuit si necontrolabil; natura evenimentului este dincolo de experienta umana
obisnuita. In unele cazuri, evenimentul poate sa nu fie rar, dar cu toate acestea este dincolo de scopul experientei
umane. Mai mult, trauma de obicei, este nepredictibila. Mai departe, in efortul de a procesa evenimentul, persoana
este schimbata.

Putem considera divortul ca fiind o forma de trauma (necontrolabila, neobisnuita si probabil, persistenta, si care
rezulta in schimbarea comportamentala pe termen lung) cu implicatii speciale pentru copii, depinzand de stilul de
atasament al fiecaruia – securizant, anxios sau evitant, dar mai ales de varsta pe care o are copilul cand trece prin
experienta divortului parintilor sai. Aceste stiluri de atasament au fost presupuse a fi predictive pentru dificultatile
de mai tarziu din relatiile interpersonale. Acestea prezinta implicatii in procesul divortului. Intrucat atasamentul este
un proces de dezvoltare, aceasta presupune ca persoanele apropiate copilului participa activ la maniera in care
copilul dezvolta aceste stiluri.

Statisticile arata ca rata divorţului a crescut în ultimii ani. Unul dintre efectele divorţului este creşterea numarului de
copii care cresc în familii monoparentale. Majoritatea cuplurilor divorţate au cel puţin un copil sub 18 ani.

Pe perioada divortului, cercetarile au dovedit ca mediul devine foarte stresant, chiar poate fi distrugator. In cadrul
unei proceduri de divort, cel mai dificil aspect pentru copii (ca si pentru parintii) pentru a depasi este problema in
care parintii merg spre mentinerea custodiei. Copiii implicati in litigiul custodiei sunt prinsi la mijloc. Daca partile
implicate lucreaza cu adevarat in interesul cel mai bun al copiilor, atunci tutorii legali si consilierul individual legal
se afla intr-o pozitie excelenta pentru a furniza indrumare parintilor despre cum sa minimizeze impactul
procedurilor. Ackerman (1995) noteaza ca adesea, un copil ce este in conflict (asteptand sa fie cu amandoi parinti,
simtind un parinte presandu-l) se adapteaza la proces mai slab. Asadar, parintii pot fi indrumati impotriva stabilirii
unui aranjament unde un parinte incearca sa practice necuvenit influenta asupra copiilor cu privire la decizia despre
celalalt parinte.

Divortul ca proces

Una din semnificatiile instructive a gandirii despre divort este sa consideram divortul nu ca un singur eveniment ce
influenteaza vietiile oamenilor, ci mai degraba ca un proces. Aceasta conceptualizare a divortului sugereaza ca
maniera in care divortul , in cele din urma, afecteaza copiii implica o confluenta de factori si procese care au loc la
inceput/devreme in divort, la fel ca si procesele care intervin dupa divort. Mai mult, aceasta linie de rationamente
sugereaza ca multe efecte negative pentru copiii din familiile divortate poate fi din cauza expunerii la experientele
traumatice si proceselor care nu au nimic de face cu divortul in sine. Aceastea sunt, copiii ai caror parinti divorteaza
asista la interactiuni familiale negative inaintea divortului si, de asemenea, experimenteaza viata de tranzitie si multe
relatii incordate dupa divort.

Casatoriile care se termina in divort, de obicei, incep un proces al destramarii, instrainarii, sau separarii emotionale
cu ani inainte ca actualul divort legal e obtinut. In decursul casatoriei, unul sau amandoi partenri maritali incep sa
simta alienare dinspre celalalt. Conflictele intre ei si cu intensificarea copiilor, devine mult mai frecventa, si adesea
merg nerezolvate. Sentimente de amaraciune, neajutorare, si furie escaladeaza cand sotii cantaresc costurile si
beneficiile cantinuarii casatoriei versus separarii.
Intrerpretari diverse a consecintelor divortului asupra copiilor sunt de parere ca au un efect negativ asupra copiilor,
dar sunt si alte opinii care zic ca in cateva situatii au un efect pozitiv (mai ales, in caz de violenta si abuz).

Etapele divortului sunt:

 Fanteziile premergatoare divortului

Cand vorbim despre divort, putem spune ca acesta are o stransa legatura cu separarea fizica. Aceasta este o etapa
premergatoare divortului sau concomitenta cu acesta. Pe masura ce sotul care se distanteaza, continua sa se
indeparteze de relatie, dezechilibrul tot mai mare incepe sa produca tot mai mult stres in cadrul relatiei maritale si in
cadrul relatiilor parinte – copil. Sotii incep sa isi imagineze cum ar fi sa traiasca unul fara celalalt, sa evadeze din
interiorul familiei sau sa isi satisfaca nevoile emotionale si fizice prin intermediul altor parteneri.

Aceasta este o perioada de timp in care sotii isi dau seama gradual ca divortul devine de neevitat si planifica un curs
de actiune catre acea decizie finala. Sotul care se distanteaza incepe sa-si planuiasaca o viata separata si poate incepe
sa vorbeasca despre divort intr-o maniera mai deschisa, cu prietenii si membrii familiei. Fiecare dintre soti poate
incepe sa construiasca un plan de a economisi bani, pentru a cauta noi locuri de domiciliu sau pentru a cauta noi
oportunitati legate de un loc de munca. In cele din urma, alegerea unui mediator de divort sau unui avocat poate
demara procesul legal.

Pe masura ce se apropie tot mai mult de decizia de a divorta, dezechilibrul din familia respectiva se poate agrava in
continuare. Sotul care nu e pregatit sa se resemneze poate resimti mai multa mainie, furie, o mai mare tristete, o
disperare mai intensa. Copiii se pot simti raniti si furiosi. Fiecare membru al familiei poate trece prin perioade atat
de neliniste, cat si de depresie. Mai ales pentru ca, e putin probabil ca cei doi soti sa ia de comun acord decizia de a
divorta. De obicei, unul il paraseste pe celalalt.

 Decizia de a divorta

Aceasta reprezinta punctul central, de cotitura, in acest continuum pe care noi il numim procesul de divort.
Probabilitatea sotilor de a fi din nou impreuna se diminueaza drastic acum. Sentimentul de finalitate poate fi
epuizant pentru sotul parasit, in timp ce el produce o senzatie de usurare celui care pleaca.
Pana in acest punct, ambii parteneri inca mai examinau relatia si se gandeau la modalitati de a o repara. Chiar si
sotul care se distanta se putea agata de unele fire ale sperantei. Insa, cea mai notabila schimbare care are loc in acest
moment, este pierderea unui sentiment de baza al protectiei dintre soti, pierderea legaturii bazate pe coluziune (Toate
relatiile care rezista primilor ani impreuna dezvolta aceasta legatura profunda si de obicei nerostita – daca imi
protejezi punctele sensibile, eu le voi proteja pe ale tale; nu-ti voi divulga secretele, daca nici tu nu le vei divulga pe
ale mele. Toti sotii cunosc intuitiv cele mai sensibile si mai vulnerabile aspecte ale partenerului lor. Stiu pe ce
butoane sa apese daca doresc sa raneasca. Stiu totodata cat de departe sa mearga si cand sa se opreasca atunci cand
certurile se intensifica. Acestea sunt limitele legaturii coluzive sau protective). Pastrarea partiala a acestei legaturi
dintre soti, reprezinta un ingredient esential pentru continuarea activitatilor parentale in comun.

Insa, prabusirea acestei legaturi protective poate fi observata in mod clar atunci cand parintii ajung la dispute de
custodie pentru copiii lor. Deseori, acesta este punctul in care se manifesta cea mai urata parte a procesului de
divort. Acum fiecare din soti e pe cont propriu. E posibil ca sa isi doreasca sa isi faca partenerul sa para cat mai rau
si mai periculos cu putinta, protejandu-si in acelasi timp propria imagine ca parinte. Unele persoane, in disperare de
cauza, fac acuzatii, despre care stiu ca sunt exagerate sau complet false, pentru a castiga procesul sau custodia
copiilor. Acesta este un proces neplacut si distructiv, care dauneaza atat parintilor, cat si copiilor.

Cum sa spuna copiilor decizia lor de a divorta

Specialistii recomanda, in primul rand, ca ambii parinti sa fie prezenti la aceasta intalnire cu copiii. Sa le dea vestea
cu calm, intr-o maniera simpla si clara, de genul: „Am incercat tot ce am putut si nu am fost in masura sa ne facem
casnicia sa ne mearga suficient de bine pentru a fi impreuna. Astfel incat ne-am decis sa divortam”. In acest
moment, este important ca parintii sa ofere copiilor orice informatie au la indemana cu privire la modul de
desfasurare a procesului. Cu toate acestea, unii copii reactioneaza foarte intens la aceasta decizie de a divorta, chiar
daca parintii au fost separati o vreme inainte de divort. Ca o regula generala, cu cat este accentuata starea de negare
acumulata de copil, cu atat mai intensa ar fi reactia sa la anuntarea divortului. Unii copii vor plange necontrolat, altii
vor lansa rugaminti si isi vor implora parintii sa se razgandeasca, altii pot deveni foarte furiosi, pot tipa la parinti,
spunandu-le ca ii vor ura mereu daca vor duce la capat decizia lor. Toate acestea nu reflecta decat frica acestor copii
de necunoscut, nelinistea cu privire la viitor, precum si furia rezultata din neputinta lor de a-i determina pe parinti sa
renunte la hotararea luata.

Parintii trebuie sa accepte aceste reactii, sa fie sensibili la sentimentele copiilor lor, sa aprecieze felul in care se simt
copiii, sa fie iubitori si sa le permita copiilor sa se exteriorizeze. Adesea, singurul lucru de care copiii au nevoie
pentru a trece peste aceasta etapa dificila este reasigurarea ca toti membrii familiei vor fi bine si siguranta faptului ca
nu isi vor pierde nici unul dintre parinti.

 Trairea ambivalentei
Chiar pe masura ce cuplurile ajung atat de departe in cadrul procesului de divort si cred ca au luat o decizie finala de
a pune capat relatiei, in timpul procesului de divort, un sentiment uimitor de ambivalenta poate reveni la suprafata.
Singuratatea poate cauza adesea ganduri de reconciliere. Aceasta este o etapa a lipsei de curaj, in care sotii se pot
intreba daca e bine ca au ales calea divortului.

In plus, nivelurile maniei si ale animozitatii, precum si amenintarile legate de copii si bani, pot crea sotilor senzatia
de a fi coplesiti; ei se pot intreba: „Merita cu adevarat sa trec prin toate astea?” Distrugerea legaturii protective
dintre soti creaza adesea un sentiment al pierderii si al melancoliei. Apar senzatii confuze, de ambivalenta, iar sotii
pot tanji dupa amintiri ale unor vacante linistite de familie. Se poate sa fie chiar nostalgici dupa infruntarile si
conflictele ce au existat intre ei cu doar cateva luni inainte.

Insa, de obicei, prin aceasta ambivalenta sotii nu au nevoie decat sa incetineasca procesul de divort. Terapeutii
recomanda uneori sotilor sa se intalneasca si sa interactioneze unul cu celalalt, in prezenta terapeutului, pentru a
ocoli rolul intrusiv al avocatilor. Scopul este de a-si clarifica motivele lor de ingrijorare si de a proceda intr-o
maniera mai obiectiva. A se lasa atrasi din nou in interiorul casniciei din motive de teama, intimidare sau confuzie
nu va furniza rezultate productive.

Daca parintii trec prin aceasta stare de indoiala si ambivalenta recurenta, acestia trebuie sa-si protejeze copiii, NU
trebuie sa impartaseasca cu ei indoielile si intebarile lor. Acest lucru nu poate face decat sa le intareasca atitudinea
de negare a realitatii divortului parintilor lor si sa reaprinda speranta de reconciliere. Cunoasterea de catre copii a
indoielilor parintilor, poate de asemenea sa le sporeasca furia impotriva sotului care da dovada de mai putina
ambivalenta. Ei il pot percepe pe acesta ca pe cel care vrea sa desparta familia si pe cel mai plin de indoieli ca pe cel
care-si doreste unitatea familiei. Acest lucru poate deteriora si mai mult relatia dintre ei si parintele care se
distanteaza, lucru care nu le poate aduce decat suferinta acestor copii.

Cand ne casatorim traim cu sentimentul ca va dura pana la adanci batraneti. Pentru unii
dintre noi dureaza, pentru altii nu. Uneori, din diverse motive, relatia nu decurge asa
cum ne dorim, se distruge lent si constant in timp, iar in final se ajunge la separarea
respectiv, divortul partenerilor.

„Esenta existentei umane include intrarea in relatii de atasament” (Ruppert, 2012). Prin
intermediul experientelor emotionale stabilim atasamente, iar forta sentimentelor
dintre doua persoane face dificila parasirea unei relatii de atasament (Ruppert, 2012).

Divortul este o experienta traumatica pentru cei implicati. Trauma separarii determina
reactii variabile la diferite persoane incluzand depresia, anxietatea, furie, panica, lipsa
de speranta, teama de necunoscut, abuz de substante si, in situatii limita, suicid. Astfel,
divortul reprezinta al doilea factor de stres, locul intai fiind reprezentat de decesul
persoanei iubite.

Everet si Everet (2008) descriu 14 etape ale separarii, divortului si refacerii vietii
(recasatoririi), in situatiile in care vorbim de asa-numitul „divort sanatos”, cand cuplul
decide sa se separe intr-o maniera constructiva si colaborativa, importanta atat pentru
membrii cuplului , cat si pentru copii acestuia:
 1. Norii indoielii: semnele prevestitoare initiale ale degradarii treptate a casniciei.
2. Umarul rece: o varietate de comportamente distante din cauza nemultumirii din
cadrul casniciei.

3. Fantezii premergatoare separarii: experienta emotionala de imaginare a vietii

voastre fara persoana de langa voi sau inlocuirea sa cu noi parteneri.

4. Cu cartile pe fata – separarea fizica: drama de a planui separarea fizica si o

pregatire a copiilor pentru aceasta experienta.

5. Pseudoreconcilierea/falsa impacare: luptele cu singuratatea, vina si grijile pentru

copii, care duc la indoieli in privinta separarii.

6. Fantezii premergatoare divortului: cand eforturile de impacare au esuat si

incepeti sa planuiti mai degraba divortul decat separarea.

7. Decizia de a divorta : punctul final de cotitura, cand ambii parteneri trebuie sa se

confrunte cu incheierea casniciei.

8. Ambivalenta: complexitatea si magnitudinea procesului legal concret atrag mai

multe indoieli cu privire la corectitudinea deciziei voastre.

9. Medierea: o metoda rezonabila si pasnica pentru a sfarsi un mariaj, fara a deveni

dusmani, sau a va tara copiii intr-o confruntare legala.
10. Divortul conflictual: Confruntarea sotilor la Curtea de Justitie care intervine in
cazul in care incercarile de intelegere rationala esueaza.

11. Coparentalitatea dupa divort: stabilirea unor noi limite si roluri in calitate de
parinti singuri, dar care colaboreaza si asigurarea stabilitatii pentru copiii vostri.
12. Prima recasatorire: pregatirea copiilor si a fostului partener pentru intrarea
noului parinte in sistemul familial.
13. Cea de-a doua recasatorire: presiunile asupra parintelui necasatorit de a-si crea
un nou sistem familial si de a reechilibra balanta dintre cele doua familii.
14. O familie amestecata: structurarea unei familii vitrege sanatoase care ofera
stabilitate si satisfactii pentru voi si copii vostri, faza finala a procesului de divort.

Modalitatea individului de a face fata stresului produs de divort este diferita de la

persoana la persoana. O persoana implicata intr-un divort va suporta o serie de crize pe
parcursul procesului de separare, precum si dupa incheierea acestuia, care vor avea
efecte cu caracter cumulativ. Psihotraumele repetitive cresc vulnerabilitatea persoanei la
factori stresanti noi (Holdevici, 2011).

In cazul divortului, psihoterapia ajuta cuplul sa gestioneze cat mai bine aceasta etapa
dificila a vietii lor, catre impacare sau separare.

Intr-o faza timpurie a separarii, psihoterapia ii poate ajuta pe partenerii cuplului sa

inteleaga ce se intampla cu ei, cu relatia lor si cum sa depaseasca acest impas.

In cazul separarii definitive, psihoterapia ajuta persoana respectiva sa treaca prin

perioada de tristete si durere; sa evalueze corect relatia respectiva; sa-si exprime
emotiile in legatura cu ceea ce simte fata de separarea suferita; sa-si recapete increderea
in oamenii si sa-si gaseasca noi sensuri in viata.
Astfel, depasind trauma de separare, vindecandu-ne mental si emotional, ne gasim
curajul unui nou incepu

În 2017, în Moldova, aproape 20 de mii de cupluri au creat o familie, iar alte 9

mii au divorțat.

Dragostea există, dar durează puţin. O confirmă datele statistice, potrivit cărora, în țara noastră,
la fiecare două căsnicii revine un divorț. Și dacă unii parteneri decid să se separe după 10 sau 15
ani de căsnicie, alții realizează că dragostea nu este nici pe departe veșnică la niciun an de la
întemeierea familiei. Așa se face că, în fiecare an, aproximativ 600 de cupluri din țara noastră
revin la Oficiul Stării Civile pentru a desface căsătoria la niciun an de la depunerea jurământului.

Ce este divorțul — traumă sau eliberare? De ce familiile moldovenilor se desfac, dar și care sunt
cele mai frecvente motive invocate de partenerii care merg la acest pas? Aflați de la invitații
emisiunii „La Ordinea Zilei" — Natalia Cebotari, șefa Serviciul Stare Civilă și Zinaida
Gribincea, psiholog

Read more: https://sputnik.md/multimedia/20180623/20037077/divort-trauma-eliberare-psihologi.html

a doi adulţi, dar pentru copil poate fi o adevărată tragedie. De multe ori, acesta are impresia
că povara acestei despărţiri îi revine în totalitate, se luptă cu lipsa tatălui sau a mamei, se
distruge treptat.

“Copiii se învinovăţesc pentru divorţul părinţilor, ajung să comită gesturi ce cu greu pot fi explicate.
Avem exemplul unui băieţel de 9 ani, care s-a ascuns în podul casei timp de 5 zile, cu puţină
mâncare şi un bidon de apă. A observat de sus, din pod, prin crăpaturile scândurilor, tot chinul
mamei şi toate căutările ei.

Copilul nu a coborât din pod decât atunci când ambii părinţi au fost împreună. A venit şi le-a spus
aşa: ce trebuie să fac ca voi doi să redeveniţi părinţii mei? După care a leşinat. Copilul din povestea
mea nu a înţeles unde a greşit şi dacă, după plecarea Tatălui din casă, acesta mai este sau nu tată
lui’’, spune psihologul Radu Leca pentru Ce se întâmplă, doctore?

Divorţul dezumanizează sufletul copiilor, iar psihologii nu pot face minuni în acest caz. “Eu le spun
aşa cuplurilor cu copii ce ajung înainte de divorţ la mine în cabinet: Gândiţi-vă la copii înainte de a vă
gândi la voi. Când femeia devine Mamă îşi anulează viaţa de femeie, apără până la ultima picătură
de sânge copilul. Divorţul îl distruge. Mama este cea care trebuie să lupte pentru integritatea
emoţională a copilului”, adaugă specialistul.

Cum privesc copiii acest fapt de viaţă?

“Ca pe o vină personală. Un accident în care îşi pierd toate membrele. Ca o paralizie emoţională'',
susţine psihologul Radu Leca.

Copiii paralizează emoţional, atât în timpul divorţului, cât şi după. Nu mai sunt capabili să simtă
nimic, în afară de durere. “Dacă părinţii ar conştientiza durerea sufletească a copiilor, în timpul
divorţului şi după, cu siguranţă ar rămâne împreună, chiar şi de formă. Universul copiilor se reduce
până la vârsta de 15 ani la părinţi şi rude apropiate. Un copil care este întrebat cu cine vrea să îşi
petrecă seara o să spună în 75% dintre cazuri Mama şi Tata. Pe când un adult îşi va permite luxul
de a alege un om celebru.

Divorţul pentru copii este o traumă. Nu există niciun psiholog care să-ţi garanteze că poate
face ca această traumă să dispară total, nici la 10 ani după divorţ. Dacă vrei să îţi nenoroceşti
emoţional copilul, divorţează'', completează specialistul.

De ce o despărţire se sfârşeşte astăzi cu o crimă sau o sinucidere?

“Modelul occidental al răzbunării este copiat fidel. Acesta a ajuns în ţările baltice prin intermediul
filmelor şi cărţilor. Rapiditatea cu care s-a răspândit îl transformă într-un flagel. Adevărat, în multe
cazuri de divorţ apare o crimă sau o crimă şi o sinucidere. Chiar şi copiii pot fi omorâţi. Bolnavă
psihic, o mamă şi-a omorât copilul în vârstă de 4 ani, a stat şi l-a privit mort, în cadă, timp de 4h.

În acest caz cuvintele sunt de prisos. Evident, ca părinte te gândeşti de ce Dumnezeu a permis asta.
Şi nu ai un răspuns. Doar că nu îl poţi acuza pe Dumnezeu, în schimb poţi lupta cu oamenii bolnavi
ce vor să îşi ucidă pruncii, până când rămâi fără energie. Cu siguranţă, ca specialist vei simiţi că faci
ceva bun’’, mai spune psihologul Radu Leca.

Divorţul vine la pachet cu ceartă şi urlete, iar copilul devine un martor tăcut al acestor episoade. “În
prima fază, când apare în discuţie eventualitatea unui divorţ, ambii parteneri privesc diferit actul în
sine. Până la sfârşitul discuţiilor, ambii parteneri sunt de acord că divorţul este singura formă de
supravieţuire. Adulţii doar spun că se gândesc la copii. Real nu o fac. Se gândesc doar la ei şi au
cele mai trainice argumente care să le întărească credinţa că divorţul este vital. Psihologul este cel
care poate ajuta la rearmonizarea cuplului. Acesta trebuie să se reapropie atât emoţional, cât şi
erotic. “Cuplul trebuie să conştientizeze nevoia de ajutor şi să aleagă un psiholog acreditat, care să
le fie echilibru şi pavăză’’.

Poate salva un copil o relaţie?

"Nu. Dacă exista ideea de divorţ, deja implementată în discuţii şi credinţe, copilul doar poate amâna
ceea ce este inevitabil”, concluzionează Radu Leca.
Deoarece un divort aduce cu sine schimbari comportamentale atat la copii ai caror parinti au ales sa
faca acest pas, cat si la parintii acestora, am deschis seria unor discutii pe aceasta tema. Incep cu
anxietatea de separare a copilului, acesta fiind primul afectat.
Anxietatea de separare a copilului , reactie la divortul parintilor
Anxietatea de separare , este o tulburare din spectrul anxietatii, intalnita deseori la copii. Nu este
identificata ca atare , motiv pentru care nu este diagnosticata si poate fi interpretata ca timiditate exagerata,
sensibilitate, tendinta de evitare a relatiilor.
Survine cand copilul este separat de figurile semnificative de atasament(mama sau persoana care il ingrijeste ).
Anxietatea de separare sediagnosticheaza atunci cand 3 din urmatoarele criterii sunt indeplinite :
- Distress excesiv, recurrent, cand anticipeaza sau experimenteaza separarea de casa sau de figurile majore de
atasament
- Ingrijorare xcesiva si persistenta in legatura cu pierderea persoanei de atasament major sau in legatura cu
posiblitatea ca acesteia sa I se intample ceva rau
- Teama excesiva si persistenta in legatura cu evenimente neasteptate – a se pierde, a fi rapit, a avea un
accident, a ase imbolnavi – care ar putea duce la separarea de figura de atasament
- Rezistenta sau refuz la idea de a iesi sau de a indeparta de casa pentru a merge la scoala sau in alte locuri , din
cauza fricii de separare.
- Frica sau reticenta excesive legat de idea de a fi singur sau in absenta figurii de atasament acasa sau in alte
locuri
- Reticenta persistenta sau refuz de a ramane sa doarma departe de casa sau fara a fi in apropierea persoanei de
atasament
- Cosmaruri repetate pe tema separarii
- Plangeri repetate pe tema unor acuze somatice – dureri de cap, dureri de stoma, greata, senzatie de voma,
atunci separarea de figura de atasament intervine sau este anticipata.
Pentru a fi diagnosticata astfel , anxietatea sau comportamentul de evitare trebuie sa persiste minim 4
saptamani la copii si adolescenti. In acelasi timp este nevoie a fi verificat daca simptomele nu pot fi justificate
de o alta tulburare mintala, cum ar fi : tulburarile din spectrul autist, tulburari psihotice, tulburari agorafobice.

2 Care sunt motivele de divorţ?

În cadrul unui divorț prin acord, soții nu trebuie să prezinte motivele cererii lor.
Următoarele constituie motive pentru divorțul contencios:
a) separarea de facto timp de un an complet. Se înțelege că separarea de
facto în acest sens se referă la situația în care soții nu au o viață comună și unul
dintre ei sau ambii soți nu doresc să revină la viața comună;
b) o modificare a facultăților mentale ale celuilalt soț, care durează de mai mult
de un an și care, din cauza gravității sale, compromite posibilitatea unei vieți
comune;
c) absența unuia dintre soți, fără nicio veste, pentru o perioadă de cel puțin un
an;
d) orice alte fapte care, indiferent de culpa atribuită soților, dovedesc deteriorarea
iremediabilă a raporturilor dintre soț