1. Noţiunea dreptului de proprietate şi structura sa.

În literatura de specialitate se consideră că şi noţiunea „drept de proprietate” are mai multe

înţelesuri. Astfel la C. Stătescu se aduce dublul sens al acestei noţiuni. Noţiunea „drept de
proprietate” în sens obiectiv şi subiectiv şi anume .

 dreptul de proprietate în sens obiectiv, ca instituţie juridică, reprezintă totalitatea

normelor juridice care reglementează raporturile de proprietate;

 dreptul de proprietate în sens subiectiv, ca un drept al persoanelor asupra bunurilor, în

virtutea căruia titularul are anumite prerogative ocrotite de dreptul obiectiv, în acest sens,
dreptul deproprietate face parte din categoria drepturilor subiective patrimoniale şi anume,
este un drept real.

Proprietatea este un drept subiectiv: în prezent, majoritatea autorilor admit numai că proprietatea
– drept privat, drept subiectiv, drept individual, are o funcţie socială, sau poate mai simplu, că ea
nu este concepută exclusiv în interesul egoist al proprietarului, dar că ea poate fi limitată în
interes social. El este în acelaşi timp cel mai important drept real, ocupând locul dominant în –
sistemul tuturor drepturilor subiective.
În literatura de specialitate, dreptul de proprietate a fost definit pornindu-se de la o serie de
elemente principale şi anume;
– dreptul de proprietate este un drept de apropriere, de însuşire a unor bunuri materiale;
– prin apropriere sau însuşire a bunurilor materiale trebuie înţeles, nu un raport dintre om şi
lucru, ci raporturile sociale în cadrul cărora se realizează această însuşire şi care permite
înfăptuirea ei;
– dreptul de proprietate, ca drept de apropriere, are un caracter istoric şi de clasă;
– în conţinutul dreptului de proprietate intră anumite prerogative (atribute) ce aparţin titularului:
posesia, folosinţa şi dispoziţia;
– titularul dreptului de proprietate exercită cele trei atribute în numele şi interesul său propriu.
Deci, dreptul de proprietate în sens subiectiv, reprezintă dreptul individual sau al colectivităţii de
a-şi apropria mijloacele de producţie şi produsele rezultate şi de a exercita asupra acestora,
posesia, folosinţa, şi dispoziţia, în nume propriu şi în interes propriu, în cadrul şi cu respectarea
legislaţiei în vigoare.
Articolul 1 al Legii cu privire la proprietate nr. 459 prevede conţinutul juridic al dreptului de
proprietate care îl constituie cele trei atribute ce aparţin titularului: posesia, folosinţa şi
dispoziţia (jus utendi, fruendi et abutendi), atribute acordate şi apărate faţă de orice încălcare
prin norme juridice.
Posesia, ca atribut al dreptului de proprietate, implică, din partea titularului dreptului, exerciţiul
unei stăpâniri efective asupra bunului în materialitatea sa, din punct de vedere fizic sau
economic, direct sau mijlocit, la locul aşezării permanente a persoanei sau în orice altă parte.
Folosinţa, ca atribut al dreptului de proprietate conferă titularului a acestuia, de a-şi însuşi
fructele şi veniturile pe care acesta le produce, în scopul posibilitatea de a utiliza economic bunul
său, potrivit cu destinaţia economică satisfacerii necesităţilor sale materiale şi spirituale.
Dispoziţia, ca atribut al dreptului de proprietate poate fi materială şi juridică. Dispoziţia
materială conferă titularului posibilitatea de a hotărî asupra existenţei materiale a bunului său, în
limitele legislaţiei în vigoare (adică titularul poate chiar distruge bunurile proprii). Dispoziţia
juridică constă în dreptul titularului de a hotărî cu privire la soarta juridică a bunului său, el
putând să-1 înstrăineze sau să constituie asupra lui alte drepturi reale, în condiţiile stabilite de
lege. În legislaţie şi literatura de specialitate întâlneşte şi noţiunea de administrare a bunurilor.
Reieşind din conţinutul art. 1, 12, 31 ale Legii nr. 459 noţiunea de dispoziţie şi administrare sunt
identice, însă adesea ori noţiunea de administrare economică poate avea un sens mai îngust decât
cea de dispoziţie fiind limitată de proprietarul ce transmite bunul altei persoane.
Atributele dreptului de proprietate pot aparţine unei singure persoane sau pot fi separate,
aparţinând la mai multe persoane, ca urmare a voinţei titularului dreptului, voinţa exprimată într-
o anumită formă, prevăzută în mod expres de lege. Deşi cele trei atribute nu epuizează complet
conţinutul juridic al dreptului de proprietate, totuşi ele exprimă ceea ce este esenţial şi au un rol
deosebit de important nu numai în realizarea raporturilor de proprietate privată dar şi în privinţa
exercitării dreptului de proprietate publică.
2. Dobândirea dreptului de proprietate prin cele mai actuale moduri de dobîndire
prevăzute de Codul civil al RM.
Pentru a avea bunuri în proprietate este necesar să le dobândeşti. Există mai multe moduri sau
modalităţi de dobândire a dreptului de proprietate. Prin moduri de dobândire se înţeleg acele
fapte şi acte juridice în baza cărora se dobândeşte dreptul de proprietate sau alte drepturi reale
principale asupra unui bun. Ele sunt reglementate prin Legea nr. 459, art. 9, 15, 36, precum şi în
cartea a II-a din Codul civil al RM (art. 320 şi urm.), intitulată: «Dobândirea dreptului de
proprietate», fiind aplicabilă, în general, tuturor tipurilor şi formelor de drept de proprietate (prin
lege, tradiţiune, ocupaţiune, accesiune, hotărâre judecătorească, posesie de bună credinţă,
contract, suc-cesiune), iar unele din ele şi în ceea ce priveşte dobândirea celorlalte drepturi reale
principale.
Unele din aceste moduri generale, spre exemplu, dobândirea prin posesie de bună-credinţă şi pe
cale de prescripţie achizitivă (uzucapiunea), nu pot fi invocate de către o persoană fi-zică, sau de
către o persoană juridică, pentru dobândirea unui bun, proprietate publică sau a altor drepturi
reale principale, corespunzătoare acestui drept.
Modurile de dobândire a dreptului de proprietate sunt foarte diverse de aceia atât în legislaţie, cât
şi în literatura de specialitate se evidenţiază mai multe clasificări a modurilor de dobândire a
acestora. Ca exemplu, art. 320 al Codului Civll al RM, arata că dreptul de proprietate se poate
dobândi prin ocupaţiune, act juridic, succesiune, prin tradiţiune, accesiune sau uzucapiune şi prin
hotărâre judecătorească.
În literatura de specialitate sunt prevăzute şi alte clasificări folosindu-se diferite criterii. Astfel la
C. Stătescu evidenţiem următoarele clasificări.
1. După întinderea dobândirii:
a) moduri de dobândire universală sau cu titlu universal, atunci când dobândirea are ca obiect o
universalitate juridică ori o fracţiune dintr-un patrimoniu;
b) moduri de dobândire cu titlu particular, când obiectul dobândirii este un anumit bun, cert şi
determinat sau determinat numai în genul său.
2. După momentul în care operează dobândirea:
a) moduri de dobândire între vii, spre exemplu, contractul;
b) moduri de dobândire pentru cauză de moarte, spre exemplu, succesiunea legală, legatul
cuprins în testament.
3. După caracterul transmisiunii:
a) modul de dobândire cu titlu oneros; spre exemplu, contractul de vânzare-cumpărare. schimbul
etc.;
b) moduri de dobândire cu titlu gratuit; spre exemplu, donaţia, succesiunea legală, legatul.
4. După situaţia juridică a bunului la data dobândirii:
a) modul de dobândire, originare, adică acelea prin efectul cărora proprietatea asupra unui bun se
dobândeşte nemijlocit (indiferent de voinţa proprietarului), deci nu provine dintr-o succesiune
juridică, adică prin transmiterea dreptului de proprietate de la o persoană la alta şi anume:
confiscarea, accesiunea, ocupaţiunea, uzucapiunea, dobândirea de către stat a bunurilor fără
stăpân sau vacante, dobândirea unui bun mobil prin posesia de bună-credinţă, dobândirea
fructelor de către posesorul de bună-credinţă;
b) moduri de dobândire derivate, atunci când dobândirea dreptului real principal presupune un
transfer al dreptului respectiv de la o persoană la alta, adică atunci când dobândirea provine
dintr-o succesiune juridică şi anume: contractul, tradiţiunea, succesiunea legală, legatul cuprins
în testament, hotărârea judecătorească, atunci când este atributivă de drepturi, ori actul normativ
de expropriere pentru cauză da utilitate publică, în cele ce urmează ne vom ocupa numai de unele
din modrile generale de dobândire a drepturilor reale principale, deoarece celelalte, spre
exemplu, contractul va fi examinat la contractele speciale în anul III, succesiunea legală şi
legatul vor fi cercetate în amănunt la materia succesiunilor etc.[11]
T.Ionaşcu şi S. Brădeanu arată că mai toate modurile de dobândire a drepturilor reale principale
pot fi cuprinse în modul general de dobândire care este legea şi că din enumerarea făcută de
Codul civil, lipseşte dobândirea pe cale de executare silită

3. Accesiunea , mod de dobândire a dreptului de proprietate

Pe lângă noile moduri de dobândire a dreptului de proprietate se numără și accesiunea
reglementată la articolele 520-522 din Codul Civil. Prin accesiune se înțelege încorporarea
unui bun în altul , cu alte cuvinte unirea unui lucru cu un alt lucru. Dobândirea dreptului de
proprietate prin accesiune rezolvă multe situații practice, care nu găseau o reglementare expresă
în legislație. În practică apăreau situații când se uneau două sau mai multe bunuri care aparțineau
unor proprietari diferiți și care nu puteau fi separate fără a se cauza prejudicii bunurilor. Soluțiile
acestor situații astăzi le putem desprinde din conținutul articolelor 520-522.
Trebuie să specific că, în afară de articolele nominalizate la accesiune se referă parțial și
art 502 care prevede : Tot ce produce bunul, precum și tot ceea ce unește bunul ori se
încorporează în el ca urmare a faptei proprietarului , a unei alte persoane ori a unui caz fortuit ,
revine proprietarului dacă legea nu prevede altfel. De fapt, în acest articol se vorbește nu numai
despre accesiune, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate . Cuvintele ,,tot aceea ce
produce bunul ” nu se referă la accesiune, ci la fructele bunului, care, după regula generală, revin
proprietarului, excepțiile de la această regulă fiind stabilite de lege. Deși, art. 502 prevede că
excepțiile de la regula conform căreia tot ceea ce produce bunul revine proprietarului pot fi
stabilite doar prin lege, urmează să admitem situațiile când aceste excepții pot fi stabilite și prin
voința subiectelor raportului juridic civil.
Codul civil reglementează accesiunea imobiliară (care la rândul ei poate fi naturală sau
artificială) și accesiunea mobiliară.
4. Accesiunea mobiliară
 Accesiunea mobiliară ca mod de dobândire a dreptului de proprietate, este reglementată
la articolul 522 Codul Civil . Și în cazul ei regula generală este : Poriprietarul lucrului principal
devine prin accesiune proprietarul noului bun format prin încorporarea la lucrul principal a unui
alt lucru mai puțin important. În art. 522 sunt reglamentate 3 cazuri de accesiune mobiliară :
adjuncțiunea ( alin 1 -3), specificațiunea (alin.4-6) și confuziunea (art. 7-8)
Adjoncțiunea constă în unirea a două bunuri , ce aparțin unor prorpietari diferiți , care,
deși formează un singur tot, pot fi despărțite, șu utilizate separat. O primă situație care poate
apărea în cadrul adjuncțiunii constă în posibilitatea separării celor două bunuri, care prin unire au
format un nou bun, în cazul în care , conform art. 522 alin 1 . proprietarii pretind la separarea lor.
O a doua situație poate surveni în cazul adjuncțiunii atunci când bunurile care au format
un întreg nu pot fi separate, fără a se deteriora ori separa, deși nu le afecteează, necesită cheltuieli
excesive. Această situație este reglementată la art. 522 alin 2. care prevede : ) Dacă două bunuri
care aparţin diferiţilor proprietari s-au unit încît nu se mai pot separa fără a fi deteriorate sau
fără muncă sau cheltuieli excesive, noul bun aparţine proprietarului care a contribuit cel mai
mult la constituirea bunului, prin muncă sau prin valoarea bunului iniţial, fiind obligat să
plătească celuilalt proprietar preţul bunului unit cu bunul principal. În acest caz, legiuitorul a
stabilit două situații : Fie că separarea este imposibilă pe motivul că se va deteriora bunul, fie că
separarea va necesita cheltuieli excesive. În ambele cazuri , noul bun aparține proprietarului care
a contribuit cel mai mult prin muncă sau prin valoarea bunului initial, la constituirea bunului. Tot
odată, cel care dobândește dreptul de proprietate asupra noului bun este obligat, la rândul său, să
plăteascaă prețul bunului unit cu bunul principa. Se poate spune că art. 522 alin 2 conține regula
general, conform căreia proprietarul bunului mai puțin important, nu poate cere separarea
bunului, ci doar prețul lui. De la această regulă există o excepție, reglementată la același articol.
Astfel, va fi posibil ca proprietarul bunului accesoriu să ceară separarea bunului sau din
bunul principal chiar dacă, în urma separării, va suferi bunul principal. Separarea este posibilă
doar în cazul în care unirea bunului accesoriu la bunul principal a fost făcută fără știrea
proprietarului bunului accesoriu. Este de presupus că proprietarul bunului accesoriu va cere
separarea doar dacă ea nu va afecta și bunul accesoriu. În caz contrar vor fi aplicabile regulile din
art. 522, alin 2, Codul Civil.
Dacă niciunul din bunurile unite nu se poate considera bun principal, proprietarii lor
devin coproprietari ai noului bun, proporțional valorii pe care bunurile inițiale le aveau la
momentul accesiunii.

Specificațiunea . Se numește specificațiune cazul în care o persoană face un obiect nou

cu materie străină. Articolul 522, alin 4, cuprinde reglementări referitoare la dobândirea dreptului
de proprietate, în urma specificațiunii. De exemplu : un pictor pictează un portret utilizând pânza
și vopselele altuia. În cazul specificațiunii, nu se unesc două bunuri materiale, corporale, (ca la
adjuncțiune ) , ci se unește un bun corporal (materialul) cu unul abstract (munca pictorului ). Din
art 522 ,alin 4, am putea deduce că material este bunul principal, iar manopera bunul accesoriu.
În cazul specificațiunii, regula este că draptul de proprietate , asupra bunului rezultat, din
prelucrarea materiei aparține proprietarului ei. Această regulă, stipulate expres la articolul 522
alin 4 , are un character dispozitiv, părțile (proprietarul materiei și cel ce efectuează manopera )
pot stabili contrariul (noul bun va aparține lucrătorului, acesta fiind obligat să plătească valoarea
materiei ). Proprietarul materiei , conform regulei generale, este obligat să plătească valoarea
manoperei. Prin prelucrare, se înțelege, scrierea , desenarea, pictarea, imprimarea, gravarea, sau
o altă transformare a unei suprafețe.
Prin excepție de la regula general, stipulate la art. 522 , alin. 4, este posibil ca lucrătorul
să devină proprietarul noului bun chiar în lipsa unei înțelegeri cu propirietarul materiei . În acest
caz, lucratorul trebuie să fie de bună-credință, iar valoarea manoperei, să fie superioară, valorii
materiei (de exemplu, un artist, renumit, pictează un tablou, pe o pânză ce nu-I aparține ).
Trebuie să considerăm că în acest caz bunul principal este munca, iar bnul accesoriu material,
lucratorul având obligația de a-l despăgubi pe proprietarul , maiteriei, platindu-i valoarea ei.
Pentru aplicabilitatea art. 522 alin 5. , este necesară înrunirea a două condiții : 1. Persoana care a
transformat prin manoperă, material ce nu-I aparține, trebuie sa fie de bună-credință; 2. Valoarea
manoperei, trebuie să fie superioară valorii materiei.
În conformitate cu art 522, alin 6, Cel care trebuie să restituie bunul rezultat din
prelucrarea materiei este în drept să-l reţină pînă va primi de la proprietarul noului bun suma
datorată. Proprietarul materiei , sau lucrătorul, după caz, vor avea dreptul, de retenție a bunului,
până la plata sumei, datorată, de cel care dobândește dreptul de proprietate asupra bunului apărul
în urma specificațiunii.
Confuziunea. Prin confuziune se înțelege amestecul a două sau mai multe materii care
aparțin unor diferiți proprietari. Art 522 alin 7. , prevede : În cazul în care un bun s-a format prin
amestecarea mai multor materii (confuziunea) ce aparţin diferiţilor proprietari şi nici una nu
poate fi considerată ca materie principală, proprietarul care nu a ştiut despre confuziune poate
cere separarea materiilor dacă este posibil. Dacă materiile amestecate nu pot fi separate fără
pagubă, bunul format aparţine proprietarilor materiilor proporţional cantităţii, calităţii şi valorii
materiei fiecăruia.
Este posibil ca un bun să se formeze prin amestecul a două materii ce aparțin la doi
proprietary diferiți. O asemenea situație, purtând denumirea de confuziune, este reglementată la
alin 7, din care pot fi relevate tri situații : 1. Dintre materiile amestecate, care au format un nou
bun, una poate fi considerate principal; 2. Niciuna dintre materiile amestecate, nu poate fi
considerate principală, însă este posibilă separarea lor.; 3. Materiile amestecate nu pot fi separate
fără pagubă. Vom examina aceste trei situații .
a. Dacă una dintrematerii poate fi considerată principal, și o altă accesorie, noua materie poate
aparține propietarului materiei principale, respectându-se prevederile art. 522 alin 8.
b. Dacă niciuna dintre materii nu poate fi considerate principală, dar este posibilă separarea lor,
proprietarul care nu a știut de confuziune poate cere separarea materiiilor.
c. Dacă materiile amestecate nu pot fi separate fără pagubă, bunul format aparţine proprietarilor
materiilor proporţional cantităţii, calităţii şi valorii materiei fiecăruia.
După cum am afirmat, dacă o materie poate fi considerate principal, depășește cealaltă
materie, prin cantitate ori valoare, proprietarul ei, poate pretinde, ca bunul creat , prin amestec,
să-I fie dat în priprietate. Pentru a cere acest lucru , proprietarul materiei principale, trebuie să fie
de bună credință, și să plătească celuilalt prețul pentru materie ori să înlocuiască materia cu una
fungibilă, ori să plătească contravaoarea ei.