Catehetică – cap.

I – introducere
Catehetica este disciplina Teologiei Practice care, la început, era inclusă într-o singură catedră cu Omiletica,
Liturgica și Pastorala, datorită apropiatei lor înrudiri, Omiletica și Catehetica detașându-se de acestea în 1928
(primul titlar fiind Grigorie Cristescu).
D.p.d.v. al instruirii religioase, Catehetica a fost prezentă de la început în sistemul învățământului religios
românesc. Ca știință, însă, această disciplină este tributară, sub aspectul terminologiei și al structurării materialului
didactic, teologiei apusene – arhim. Juvenal Ștefănelli (autorul primului tratat științific de Catehetică în
literatura noastră ortodoxă) recunoaște acest lucru. În acest tratat se menționează și că în Germania apar primele
manuale de nivel superior din acest domeniu. Dascăli români care au avut preocupări catehetice: Dumitru
Boroianu, Nicolae Terchilă, Iuliu Scriban, Nicolae Pestrescu etc.
Terminologie: Catehetul = cel care învață pe altul (învățător/dascăl); Catehumenul = cel care învață de la
altul (ucenic/elev); cateheza = lucrarea didactică a Bisericii (catehizarea în biserică, în cadrul cultului divin sau ora
de religie).
Catehetica este disciplina Teologiei Practice care se ocupă cu studiul normelor științifice de predare a
învățământului religios-educativ, care au ca scop formarea de caractere religios-morale.
Etimologic, provine din gr. Καταχειν (a suna, a spune ceva de la loc înalt). În NT există o diferență de
nuanță între didasko și katicheo, primul însemnând predarea oricărui fel de știință, iar al doilea a învăța despre
Dumnezeu, credință etc.
Elementele de bază ale catehezei apostolice erau preluate din NT și din Tradiție. Misiunea de catehizare a
apostolilor nu implica doar aspectul didactic (adică o predare și o însușire a doctrinei), ci și o însușire a vieții
cultice și disciplinare, propriu-zis întreaga activitate misionar-pastorală a Bisericii. Cu alte cuvinte, cateheza nu se
preocupa numai de împărtășirea cunoștințelor, ci și de integrarea aspiranților la Botez în viața liturgică prin
rugaciune și post.
În primele veaacuri ale creștinismului, catehumenii erau oameni maturi, iar abia la începutul Evului Mediu
catehumenii încep să fie oameni tineri sau chiar copii. Astfel, înțelesul cuvântului cateheză și catehumen variază de
la o perioadă la alta, și în funcție de vârstă: la cei maturi și neinițiați în viața creștină, catehizarea premerge
Botezului; la cei mici, o succede. Până la organizarea catehumenatului, ca forma instituțională de educație
religioasă, cateheza se confunda cu predica misionară.
Raportul cu Omiletica: 1. În prima fază a propovăduirii învățăturii creștine, se desfășura predica
misionară = kerigma – opera Sf. Apostoli și a unor ucenici ai lor. Ei vesteau Evanghelia celor care încă nu
auziseră de ea – astfel, iudeilor se adresau în limbaj VT, arătând că Hristos este împlinirea profețiilor, iar păgânilor
se adresau potrivit gradului de înțelegere (limbaj filosofic, sau în contextul credințelor și tradițiilor specifice).
Se cunoaște că misiunea kerigmatică a întâmpinat uneori mari obstacole, propovăduitorii riscându-și viața.
Conținutul era simplu, dar de esență: Dumnezeu Cel Unic, creator al cerului și al pământului, veșnic și proniator;
Întruparea Fiului Său, pentru mântuirea neamului omenesc; Întemeierea împărăției lui Dumnezeu, la care sunt
chemate toate neamurile, împărăție concretizată în Biserica tuturor celor botezați.
2. Dacă cei care ascultau erau receptivi, urma catehizarea și Botezul. Kerigmei îi urma, așadar, catehizarea
propriu-zisă, făcută inițial de Sf. Apostoli și de ucenicii lor, dar care era continuată de didascali sau învățători.
Esențial, cateheza a fost dintru început de 2 feluri: ocazională și didactică. Ocazională, când s-a făcut într-
un mod neorganizat, în locuri întâmplătoare, de către cateheți pasageri; cea Didactică presupune un loc și un spațiu
de timp bine determinate, desfășurându-se în cadrul Bisericii/școlii catehetice, fiind susțiuntă de persoane pregătite.
3. În faza următoare, după ce catehumenii erau botezați și integrați, ei erau beneficiarii predicii propriu-
zise, fie sub forma omiliei, fie a predicii tematice, din cadrul cultului.
Concluzie: cateheza începe misiunea propovăduirii, iar omilia sau predica o completează, o dezvoltă și o
desăvârșește.
Implicații actuale: azi nu se mai poate vorbi de catehumeni în înțelesul termenului din Biserica primară.
Dar, vorbim și azi în mod curent de cateheză și catehizare – după evenimentele din 1989, a fost posibila
reintroducerea disciplinei Religie în școală, acest demers constituindu-se într-o formă organizată de catehizare.
După 1990 s-au putut organiza întruniri speciali, îndeosebi cu tinerii dornici să învețe mai multe despre credința

1
ortodoxă, având loc un dialog catehetic organizat. Sunt parohii care au în programul săptămânal o zi și o oră
specială consacrată catehizării propriu-zise. În sprijinul catehizării au venit și publicațiile creștine, cărți și reviste.
Scopul de azi al catehizării nu diferă esențial de cel dintotdeauna: intruirea păstoriților cu privire la doctrină
și cult, în vederea mântuirii. Didactic vorbind, catehetica urmărește cu prioritate formarea de caractere creștine –
accentul nu cade atât pe aspectul informativ, cât mai ales pe cel formativ!

Importanța actuală: alături de Omiletică, această disciplină valorifică întreg tezaurul doctrinar, biblic,
istoric, cultic și canonic al Bisericii, arătându-ne principiile, metodele, formele și mijloacele prin care acest tezaur
poate să ajungă în inimile credincioșilor, spre a-i convinge la săvârșirea faptelor prin care să dobândească
mântuirea.
Cap. II – Mântuitorul Iisus Hristos – Catehetul Suprem
Cateheza creștină s-a născut o dată cu zorii creștinismului, avându-L întemeietor pe Hristos, iar ca izvor
fundamental Evanghelia Sa.
Slujirea învățătorească: una dintre cele 3 slujiri asumate de Mântuitorul (alături de cea arhierească și
conducătoare), este evidențiată mai pregnant de către evangheliști în raport cu celalalte 2. El era numit în mod
obișnuit Învățătorul. Calitatea de învățător era cerută în mod firesc de caracterul doctrinar, dogmatic al
creștinismului. Spre deosebire de păgânism, creștinismul este o religie-învățătură și trebuia, în consecință, să aibă
neapărat un învățător religios. Creștinismul nu s-a mărginit la dimensiunea cultică/liturgică, ci și-a conturat o
doctrină, o teologie, pe baza învățăturilor doctrinare propovăduite de Cel mai mare Învățător.
Conținutul învățăturilor Sale: vizează realitățile veșnice: Dumnezeu, suflet, nemurire, viața viitoare. În
principal, 3 mari teme sunt conturate în slujirea Sa didactică: Dumnezeu, lume, om – ultimele 2 fiind abordate în
perspectiva veșniciei. Însă, marea temă a predicii și catehezei Sale o constituie vestirea împărăției lui
Dumnezeu.
Locul activității Sale: peste tot unde ascultătorii dovedeau receptivitate – Iudeea, Galileea și Samaria, în
case, sub cerul liber, în piețe, în sinagogi, în orice loc unde era ascultat.
Metodele catehizării Sale anticipează cele mai eficiente principii și mijloace pe care le-a promovat
pedagogia ulterioară, înclusiv cea modernă. Modul desfășurării învățământului hristic a fost simplu, apropiat, plin
de iubire și compasiune pentru cei umili, plin de demnitate și forță spirituală.
1. Principii:
Psihologic – Mântuitorul se adaptează permanent la mentalitatea, cunoștințele și preocupările celor cărore le
vorbea;
Natural – folosind metoda inductivă, Mântuitorul învăța mai întâi cele ușor de reținut, evidențiind cu
prioritate ceea ce este esențial de rețiunit și urmat;
Intuitiv – princpiu utilizat cu precădere de Mântuitorul, în special prin rostirea parabolelor. Rostind
parabole, se folosea de diverse mijloace intuitive – acțiunile, individualizările, contrastul etc.
Temeinic/durabil – Învățătura Sa, dublată de exemplul iubirii Lui jertfelnice, avea să cucerească definitiv
inimile ucenicilor Să;
Activ și practic – vorbește plugarilor despre semănător; pescarilor despre pescuitul minunat; samarinencei
despre Mesia Cel ce va să vină etc.
Educativ – urmărește nu doar informarea despre, ci formarea, zidirea sufletească a omului.
2. Metodele sunt cele mai eficiente și azi: inductivă (parabole); deductivă (predica de pe munte), analitică
(pilda semănătorului); sintetică („fiți, dar, voi desăvârșiți...”), genetică („Eu sunt ușa...”), experimentală
(pescuirea minunată, înmulțirea pâinilor).
3. Forma didactică este atât cea povestitoare (întâlnită în special în pilde), cât și cea dialogică (cum sunt
convorbirile particulare cu Nicodim / samarineanca).
4. Moduri de învățământ: individual (Nicodim); colectiv (în fața mulțimilor) și monitorial (când trimite pe
ucenici la propovăduire).

2
 „Cheia” impactului suprafiresc al pedagogiei Sale se datorează în primul rând puterii Sale dumnezeiești,
oferind nu o paradigmă catehetică umană, ci una divino-umană. Învățătura Sa nu este una teoretică, ci una care se
întruchipează într-un model desăvârșit, înfățișându-ni-se o identifricare deplină între ceea ce a învățat și viața Sa.
Cu alte cuvinte, a trăit pe viu învățătura Sa.
Mesager al noii porunci („să vă iubiți unul pe altul, precum Eu v-am iubit pe voi...”), Mântuitorul a folosit,
de fapt, o singură și supremă metodă: a iubirii depline, jertfelnice. O analiză comparativă între pedagogia
Mântuitorului și a filosofilor antichității, observă că filosofii erau promotori ai rațiunii, în detrimentul evident al
sentimentelor omenești. Mântuitorul ne-a învățat că apelul la partea emotivă a sufletului omenesc este pârghia cea
mai puternică a oricărui învățământ.
Chiar și în literatura pedagogica românească laică. Iisus Hristos a fost recunoscut în mod constant ca
Supremul Pedagog.
Cap. III – Cateheza în primele veacuri creștine
1. Cateheza Sf. Apostoli: Sf. Apostoli au continuat misiunea Sa catehetică, rânduind episcopi, preoți și
diaconi, pentru plinirea slujirii învățătorești. Factorul esențial în demersul catehetic apostolic se leagă de o
nețărmuită dragoste față de Hristos și Evanghelia Sa, dar și față de cei cărora propovăduiau. Așa se explică râvna
lor jertfelnică, știut fiind faptul că numai iubirea totală poate determina sacrificiul.
Înarmați cu această dragoste și întăriți cu puterea Sf. Duh, Sf. Apostoli au cutreierat 3 continente (Asia,
Europa și Africa), propovăduint Evanghelia și întemeind peste tot comunități creștine. Misiunea catehetică s-a
desfășurat în parte în scris (consemnată parțial în cele 27 de cărți ale NT), în parte oral (consemnată sporadic în alte
scrieri decât cele neo-testamentare).
Scopul prioritar al catehezei apostolice era pregătirea catehumenilor pentru Botez. Obiectul catehizării:
cuvântul Domnului, Sfânta Evanghelie.
Metodele și formele catehizării erau adaptate corespunzător situațiilor concrete – Sf. Ap. Pavel, în
convorbirile catehetice cu iudeii folosea argumente din VT, iar cu păgânii, argumente raționale, intuitive.
Învățământul catehetic se desfășura gradat, de cele mai multe ori inductiv (de la simplu la complex).
Râvna și tactul Sf. Ap. Pavel se vădesc, de altfel, din propria mârturisire: „Tuturor toate m-am făcut, pentru
ca-n orice chip să-i mântuiesc” (I Cor. 9, 22). Metodele și formele de catehizare ale Sf. Ap. Pavel sunt emblematice
pentru toți Apostolii și ucenicii lor.

2. Slujirea Harismaticilor: în Biserica primară au făcut misiune și profeții și didascalii, ca purtători ai unor
harisme speciale. Mărturie despre acești misionari găsim în Ep. I către Corinteni (12, 28-29).
Dintre harismatici, cei care s-au ocupat în mod expres de catehizare au fost didascalii. Didascalul este
învățătorul propriu-zis al comunității, cel care o instruiește mai de-aproape în cele ale credinței și moralei creștine,
purtător al cunoștinței și înțelepciunii. Numai el are ca funcție determinantă învățătura.
Misiunea apostolilor și a profeților s-a stins de timpuri, dar a didascalilor a continuat până prin sec. V. În
timp ce preoții se ocupau cu precădere de săvârșirea cultului divin, didascalii aveau în grijă explicarea învățăturilor
evanghelice propovăduite de Sf. Apostoli. Tot ei erau cei care protejau aceste învățături de interpretări greșite.
Funcția didascalilor a fost preluată încet-încet de bărbați instruiți, care vor întemeia școli catehetice și alte
instituții de învățământ, cu binecuvântarea și sub ascultarea Bisericii.

3. Literatura catehetică în primele veacuri: pe lângă cărțile NT (care ne dau știri importante privitoare la
cateheza primelor veacuri), literatura catehetică a primelor veacuri poate fi clasificată în 3 categorii: a. perioada
Părinților Apostolici; b. perioada apologetică-polemică; c. perioada post-apologetică.
Operele Sf. Părinți, ca o fericită completare și tâlcuire a Sf. Evanghelii, constituie temelia pe care se zidește
edificiul trainic al unui învățământ complet, care să-ți poată împlini scopul, acela de a forma caractere religios
morale, în vederea mântuirii.
a. Perioada Părinților Apostolici (scriitorii din a doua ½ a sec. I si prima ½ a sec. II, care au fost ucenici ai
Sf. Apostoli): Învățătura celor 12 Apostoli (Didahia); Epistola lui Barnaba; Epistolele către Corinteni ale Sf.
3
Clement Romanul; Epistolele Sf. Ignatie Teoforul; Epistola Sf. Policarp al Smirnei; Păstorul lui Herma;
Epistola către Diognet etc.
Acestor scrieri li se adaugă și Constituțiile Apostolice (autor necunoscut), alcătuită din 8 cărți, care conțin un
rezumat al întregii învățături dogmatice, morale și cultice a Bisericii primare.
b. Perioada apologetico-polemică: opere ale apologeților greci: Sf. Justin Martirul și Filosoful
(Apologiile I și II, Dialogul cu Iudeul Trifon); Miltiade, Apolinarie, Teofila al Antiohiei, Atenagora etc. +
apologeți latini: Tertulian, Sf. Cirpian etc.
c. Literatura catehetică de după perioada apologetică: Pedagogul (Clement Alexandrinul); Catehezele
(Sf. Chiril al Ierusalimului), Marele cuvânt catehetic (Grigorie de Nyssa).
Aceste 3 opere prezintă un mare interes nu numai pentru istoria catehezei, ci și pentru învățământul religios.
Pedagogul – scrierea Sf. Clement Alexandrinul (sec. II-III) se adresează catehumenilor din Alexandria, în
sânul cărora se strecuraseră niște deprinderi păgâne. Este compusă din 3 cărți și se încheie cu un imn de slăvire a
Mântuitorului. De fapt, El este Pedagogul Suprem. În cap. VIII, Clement propune și o „definiție” a Pedagogiei
creștine: Pedagogia este credință în Dumnezeu; este învățătură a slujirii lui Dumnezeu; este instruirea spre
cunoașterea adevărului; este viețuire dreaptă, care duce la cer.
Catehezele Sf. Chiril al Ierusalimului – constituie și azi un izvor deosebit de prețios pentru Catehetica
creștină. Sunt în număr de 24: Procateheza, 18 cateheze către catehumeni și 5 cateheze mistagogice, adresate celor
de curând botezați (neofiților). Procateheza este un prolog al catehezelor, în care se dau sfaturi celor care voiesc să
intre în creștinism. Catehezele tratează despre pocăință, Botez, credință, Simbolul credinței, Dumnezeu, Hristos,
Cruce, Înviere etc. Catehezele mistagogice 1 și 2 explică ritualul Botezului, 3 despre Mirungere, 4 Sf. Euharistie și
5 momentele importante din Sf. Liturghie și simbolismul lor.
Marele Cuvânt Catehetic al Sf. Grigorie de Nyssa este cea mai importantă lucrare a sa. Scrisă în 385,
lucrarea cuprinde 40 de capitole și are mai mult conținut dogmatic, fiind adresată dascălilor creștini din acea vreme.
Scrierea este structurată în 3 părți, precedate de un prolog în care vorbește despre rolul pe care îl are cateheza.
Prima parte tratează despre Sf. Treime, a doua despre păcat, întrupare și mântuirea prin Hristos; a treia despre
Botez și Euharistie.
În Apus: Sf. Niceta de Remesiana – Catehismul, sau 6 cărticele de învățătură – cuprinde învățături pentru
candidații la Botez. Între preocupările principale se numără combaterea păgânismului, a politeismului, ocultismului
și astrologiei.
Fericitul Augustin – Despre trebuința de a-i învăța pe cei simpli (scrisă în anul 400), în 27 de
capitole și adresată unui diacon din Cartagina (diac. Deogratias), pentru a-i fi îndrumar în lucrarea lui de catehizare.
Această lucrarea este considerată primul manual de catehetică al Bisericii primare apusene, după cum
Pedagogul lui Clement Alexandrinul este socotit primul manual de catehetică din Orient.
Este structurat în 3 părți: prima tratează despre materia învățământului catehetic, a doua despre procedeele
adecvate învățământului, iar a treia despre ținuta catehetului.

4. Catehumenatul: apare începând cu a 2a ½ a sec. II – V, perioadă în care, sub formă organizată, s-a
desfășurat catehizarea iudeilor și a păgânilor în scopul încreștinării. Primele dovezi despre organizarea
catehumentaului le avem în jurul anului 150, în scrierile Sf. Justin Martirul și Filosoful (Apologia I). Observăm că
înainte de baia Botezului, avea loc un anumit instructaj, fiind învățați să se roage, să postească etc., iar după „baie”
se numeau „luminați”.
Instrucția catehetică, aflăm tot de la Justin Martirul, era asigurată de cateheți. Iar catehumenii au fost
împărțiți inițial în 2 categorii: cei instruiți elementar și înaintații.
Conținutul instruirii îl constituia învățătura de bază a Bisericii, cuprinsă îndeosebi în Simbolurile de
Credință.
Durata catehumentaului a crescut progresiv (aflăm din Constituțiile Apostolice): 3 luni, 1 an, 2, 3.

4
 Treptele catehumenatului erau 3: ascultătorii (participau la Sf. Liturghie până la „Câți sunteți chemați...”);
îngenunchetorii – catehumeni mai avansați (participau până la Heruvic); luminații – catehumaenii înscriși deja pe
listele pentru Botez, cu 40 de zile înaintea Sf. Paști.
Inițial, Botezul se săvârșea numai în sâmbăta Paștilor. Noii botezați se numeau „luminați” sau „neofiți” și
umblau îmbrăcați într-o haină albă toată Săptămâna Luminată. Ca o reminescență (și dovadă) a acestui fapt este
cântarea la Liturghie „Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și-mbrăcat”, în loc de Trisaghion.
Cap. IV – ŞCOLILE CATEHETICE
ALEXANDRIA
În acest centru vestit al antichităţii s-a aflat Sf. Marcu, unul din cei 70 de apostoli, autor al Evangheliei a II-
a, despre care Eusebiu de Cezareea ne spune că a fost cel dintâi trimis să predice Evanghelia în Egipt şi că tot el a
întemeiat acolo primele biserici şi a evanghelizat Alexandria, ştire preluată probabil de la Dionisie, episcopul
Alexandriei.
Dupa ce a fost evanghelizata, in Alexandria s-a deschis, pe la jumătatea sec. II, o importantă şcoală
catehetică, al cărei prim conducător a fost Panten (pe la anul 180). După Panten, cei mai valoroşi cateheţi au fost
Clement Alexandrinul (150-217) şi Origen (185-245).
Şcoala este cunoscută sub nume diferite: şcoala cuvintelor sau învăţăturilor sacre, şcoala catehizării,
adunarea (pentru învăţătură) a credincioşilor sau Şcoala din Alexandria.
Metoda principală de interpretare în această şcoală este cea alegorică (o tendinţă mistică de abordare a
textelor sfinte).
La început această şcoală nu a fost întreţinută de Biserică, ci prin mijloace particulare. Însă erudiţia
profesorilor alexandrini avea să se răsfrângă benefic asupra prestigiului şcolii, în special prin studierea şi
interpretarea Sfintei Scripturi.
De la Clement Alexandrinul ne-au rămas 3 lucrări mai importante: Pedagogul, Protrepticul şi Stromatele.
Dintre acestea, în ceea ce priveşte Catehetica, cel mai mult ne interesează Pedagogul, care este considerat primul
tratat ştiinţific de pedagogie, din care s-a alimentat tradiţia creştină privind educaţia în toate timpurile.
Clement urmărea întemeierea unei ştiinţe creştine care să contracareze şi să învingă orgoliul “ştiinţei”
păgâne. El nu respinge filozofia păgână, apreciază ştiinţa în general, însă pe cea creştină în mod cu totul special, pe
care o consideră, de fapt, prima treaptă a mântuirii.
Origen s-a impus posterităţii în domeniul doctrinar-catehetic în special prin lucrarea Despre Principii, adică
,,Despre Începuturi”, în 4 cărţi, în care se ocupă cu învăţătura creştină despre: Sfânta Treime, îngeri, lume, om,
suflet, înviere, libertate, Sfintele Scripturi, etc. El a fost considerat cel mai popular catehet al sec. III. Scopul
lucrării „Despre Principii”, este mărturisit de Origen însuşi: explicarea pentru credinciosi, în mod raţional, a
principiilor de credinţă, dar şi un răspuns împotriva ereticilor care mereu ii provoacă pe crestini la discuţii
neplăcute. In acea perioada, Origen, pentru a putea trăi, vindea manuscrise ale unor autori profani pe care le
poseda, sau dădea lecţii particulare.
ANTIOHIA
Antiohia - capitala provinciei romane Siria, în care, după moartea martirică a Sf. Arhidiacon Ştefan de la
Ierusalim, s-au refugiat mulţi dintre creştinii de aici de teama represaliilor. Aici va propovădui şi Sf. Apostol Pavel
împreună cu Barnaba (Fapte 11, 26) şi cu alţi “prooroci şi învăţători” (Fapte 13, 1). În Antiohia ucenicii lui Hristos
s-au numit prima oară creştini (Fapte 11, 26-27).
Aici va fiinţa o puternică şcoală catehetică, cei mai de seamă reprezentanţi ai ei fiind Lucian de Samosata
(preot martir), Diodor de Tars şi Sf. Ioan Gură de Aur († 407).
Linia prioritară de interpretare a Sfintei Scripturi a fost cea literală, sau istorico-gramaticală, cum se
poate observa foarte bine îndeosebi la Sf. Ioan Gură de Aur, reprezentantul cel mai renumit al acestei şcoli.
Opinii cu privire la educaţie aflăm în mai toate predicile Sf. Ioan Gură de Aur (în special omilii), dar cele
mai accentuate convingeri pedagogice le găsim în “Despre gloria deşartă şi cum trebuie să crească părinţii pe
copii”.

5
 Sf. Ioan Gură de Aur, hirotonit preot în Antiohia în 386 de către episcopul Flavian, avea calitatea de
predicator al catedralei episcopale (386-398), funcţie care includea şi sarcina de a pregăti catehumeni pentru
primirea Botezului, lucrare ce se făcea, de regulă, în timpul Postului Paştilor. Astfel Sf. Ioan a rostit o serie de
cateheze baptismale, dintre care din nefericire ni s-au păstrat foarte puţine.
Referitor la catehumenat, găsim date remarcabile în cele 12 cateheze baptismale, dintre care cele mai
relevante sunt a doua şi a treia (în ele se descriu cel mai explicit ritualul botezului), traduse şi editate alături de alte
6 de Antoine Wenger, în cunoscuta colecţie Sources chrétiennes. In prima cateheză, „Către cei ce urmează a fi
luminaţi”, evenimentul unic al Botezului este comparat cu o nuntă, la care Mirele este Hristos, iar mireasa viitorul
creştin.
În general, învăţătura catehetică hrisostomică poartă pecetea personalităţii marelui orator, orientată mai mult
spre eforturile ascetice şi progresul în virtute decât spre speculaţia asupra învăţăturilor de credinţă.
De cetatea Antiohiei se leagă şi numele lui Teodor de Mopsuestia (†428), de la care s-au păstrat 16 omilii
catehetice. Cu toate că în urma acuzaţiilor de nestorianism, Teodor a fost condamnat de Sinodul V ecumenic (533
– Constantinopol), acesta rămâne un nume de referinţă pentru şcoala antiohiană şi deşi cele mai multe dintre lucrări
i-au fost distruse, s-au mai pastrat destule printre care si omiliile catehetice (în traducere siriacă), rostite pe când
era preot în Antiohia. El fusese foarte apropiat şi de Sf. Ioan Gură de Aur, pe care îl apără energic în faţa
adversarilor. Pentru merite reale a fost ales episcop de Mopsuestia, în Cilicia (392), păstorind aici până la moarte.
Primele 10 omilii catehetice sunt comentarii la Simbolul de credinţă, analoage cu cele ale Sf. Chiril al
Ierusalimului. Sunt urmate, apoi, de o cateheză la Tatăl nostru, apoi de 5 mistagogice: două despre Botez, una
asupra Mirungerii, două despre Euharistie.
IERUSALIM
Nu se cunosc anii de început ai şcolii catehetice din această cetate. Abia în sec. IV ne este cunoscută
activitatea ei, datorită Sf. Chiril al Ierusalimului, care în anii 347-348 şi-a rostit aici celebrele sale cateheze.
CEZAREEA PALESTINEI
Începuturile acestei şcoli se leagă de numele lui Origen, care, în urma unor neînţelegeri cu episcopul
Demetrius din Alexandria, se refugiază aici. Între elevii săi se numără Pamfil, Sf. Grigorie de Nazianz şi Eusebiu
de Cezareea. Sf. Grigorie de Nazianz lasă posterităţii, între alte opere, Cele cinci cuvântări teologice, care au o
mare importanţă catehetică. Pamfil a înzestrat această şcoală cu o bibliotecă impresionantă. Eusebiu s-a bucurat de
prestigiu, fiind considerat cel mai învăţat episcop al Cezareii Palestinei, căruia istoria bisericească îi datorează atât
de mult pentru informaţiile din primele secole ale creştinismului.

Cap. IX. MIJLOACE PRACTICE DE CATEHIZARE ÎN BISERICĂ. CÂTEVA CONSTATĂRI ŞI

PROPUNERI
Preliminarii. Catehizarea este necesară de pentru toate vârstele de credincioşi, mai ales cu privire la
cunoaşterea şi aprofundarea doctrinei ortodoxe (este vorba despre luminarea credinţei în punctele ei principale,
explicarea simbolurilor cultului divin, public şi particular, pentru o participare mai activă la săvârşirea lui).
Din diverse motive, creştinii noştri acordă, în general, puţin timp preocupărilor religioase. Cei mai mulţi se
limitează la frecventarea bisericii, mai mult sau mai puţin consecventă. Cu mici exceptii, mulţi dintre ei nu au o
credinţă luminată. Spre exemplu, sunt puţini cei care au citit integral Sfânta Scriptură, iar marea majoritate nu
cunoaşte, măcar în linii mari, înţelesurile Sf. Liturghii, ca să nu mai vorbim despre al celorlalte slujbe. În aceste
condiţii superstiţiile de tot felul proliferează în voie, iar fenomenele „paranormale” (radiestezia, bioenergia,
cristaloterapia, practicile yoga etc.) câştigă tot mai mulţi aderenţi.
Mulţi dintre creştinii noştri sunt victimele superstiţiilor, ale sectelor mai vechi şi mai noi, ale fenomenelor
paranormale, din cauza ignoranţei în materie de credinţă, ignoranţă explicabilă, atat prin lipsa personală de
preocupări, cat si prin lipsa unei catehizări sistematice din partea slujitorilor Bisericii.
1. CATEHEZA. În fiecare parohie, în afară de duminici şi sărbători, se oficiază slujbe pentru zilele de rând,
în cele mai multe cazuri miercurea, vinerea şi sâmbătă seara. De obicei se săvârşesc acatiste, diverse sfinţiri (ale
apei, icoanelor etc.), Taina Sf. Maslu şi vecernii, slujbe la care se poate adăuga, la sfârşit, o scurtă cateheză. O
astfel de cateheză nu trebuie să depăşească "timpul psihologic". Se recomandă, în principiu, să fie cât se poate de
scurtă, pentru a nu avea efectul contrar celui scontat, în general, în jur de 10 minute. Uneori şi 5 minute este mult:
6
dacă slujba a fost mai lungă, dacă este foarte cald, sau foarte frig, dacă tema (sau modul de abordare al ei) nu
declanşează interesul ascultătorilor, etc. Alteori, când simţim că credincioşii sunt predispuşi la explicaţii mai
detaliate, "timpul psihologic" se poate prelungi, în directă proporţionalitate cu interesul sesizat.
Se impune, astfel, o întreită adaptare: la auditoriu, la conţinutul catehezei şi la persoana însăşi a
vorbitorului.
a) Adptarea la auditoriu se realizeaza cunoscându-le capacitatea de înţelegere, măsura dorinţei de
cunoaştere şi limitele răbdării. Auditoriul catehezelor din biserică este întotdeauna variat, alcătuit din credincioşi
de vârste şi preocupări diferite, ceea ce impune un nivel mediu de expunere al învăţăturilor, preferabil într-un
limbaj cât se poate de simplu.
b) Adaptarea la conţinutul catehezei, adică proporţional cu gradul de dificultate al subiectului respectiv.
Conţinutul catehezelor se va orienta după trebuinţele sufleteşti ale credincioşilor din parohia respectivă.
Preotul alege tematica, avand în vedere principalele subiecte ale doctrinei ortodoxe, semnificaţia
(simbolismul) actelor de cult, punctele de credinţă interpretate greşit de către protestanţi şi neoprotestanţi.
Pentru prima categorie pot fi subiecte ale catehezei: dogma Sfintei Treimi; Revelaţia dumnezeiască; Sfânta
Scriptură; Sfânta Tradiţie; crearea lumii văzute şi nevăzute; providenţă; înviere; mântuire; judecată; post şi
rugăciune, etc.
Din categoria catehezelor liturgice, pot fi subiecte ale catehezei: simbolismul Sfintei Liturghii (aprox. 3
cateheze succesive); simbolismul Vecerniei; simbolismul Utreniei; simbolismul Sfintelor taine; simbolismul
Ierurgiilor, etc.
Dintre subiectele controversate interconfesional, pot fi subiecte ale catehezei: Sfânta Tradiţie; Sfintele Taine
(o cateheză generală + câte una pentru fiecare, separat); cultul Maicii Domnului; cultul Sfinţilor; cultul Sfintelor
Moaşte; cultul Sfintei Cruci; harul divin, etc.
La acestea se pot adauga subiecte impuse de vremurile actuale: radiestezia, bioenergia, bioterapia,
cristaloterapia şi problemele de "bioetică" (clonarea, fecundarea in vitro, transplantul de organe, eutanasia, etc.).
Succesiunea subiectelor va avea o anumită logică pe parcursul unui an liturgic, fiind grupate pe categorii, ori
cicluri care, periodic (la 2-3 ani), se pot repeta şi împrospăta cu elemente noi.
În afară de temele enumerate mai sus, preotul poate aborda catehizarea şi sub forma unor mici cuvântări
conjuncturale (scurte pareneze, de exemplu). Bunăoară, după o slujba unui acatist, poate face comentariul unui icos
sau al unui condac, extrăgând anumite învăţături religios-morale.
Ca o concluzie, iese in evidenţă marea importanţă a unei cateheze, oricât de scurtă, la orice fel de slujbă de
peste săptămână. La aceste cateheze se poate declanşa şi un mic dialog cu credinciosii, cei prezenţi putand fi
invitaţi să pună o întrebare - două, la care preotul va răspunde scurt.
c) Adaptarea la persoana noastră însăşi, ca învăţători, cunoscându-ne propriile puteri, cunoştinţe, limite,
dexteritate în exprimare, nivelul experienţei, etc.
2. DIALOGUL SĂPTĂMÂNAL. Deoarece la o cateheză programată după o slujbă nu se poate desfăşura
un dialog întotdeauna eficient, este nevoie ca cel puţin o dată pe săptămână să aibă loc în biserică, după o slujbă (de
ex: sfinţirea apei - agheasma mică, vecernii mici, sfinţirea icoanelor), o întâlnire specială, prestabilită în acest scop.
Dupa miruit, cu cei care doresc să rămână la dialog, se aşează în jurul unei mese şi stau de vorbă. Nu mai mult,
însă, de o oră! Participanţii ştiu că, după slujbă, mai sunt reţinuţi doar o singură oră, atât cât este programat, nu
mai mult, fapt de mare importanţă psihologică dar şi fizică (mai ales pentru cei care locuiesc departe). La sfârşit se
face o mică rugăciune (de obicei, Cuvine-se cu adevărat), iar cu cei doritori de a pune întrebări suplimentare se mai
rămâne, atât cât este nevoie.
Dialogul propriu-zis se poate desfăşura şi fără o anumită tematică, lăsând pe cei prezenţi să pună ad-hoc
întrebările ce-i frământă, iar preotul să răspundă pe rând la ele. Din experienţă, rezultă că întâlnirea pentru dialog
este mult mai eficientă dacă tematica a fost stabilită anterior.
Modul in care se pot organiza lucrurile:
- se programează citirea sistematică a Bibliei, fiind recomandabil a se începe cu Noul Testament, pentru că
Vechiul Testament este mai greu de parcurs pentru începători, după care se vor parcurge cu mai mare eficienţă

7
paginile Vechiului Testament. Practic, fiecare participant va citi acasă cu atenţie câte 10 capitole, iar în săptămâna
următoare se comentează cele citite, credincioşii pun întrebări, sau li se pun întrebări, preotul răspunde, explică, iar
cu timpul răspunsurile şi explicaţiile vor veni chiar din partea lor, mai ales a unora cu preocupări mai intense. Apoi
se iau ca temă alte 10 capitole ş. a. m. d. După câteva întâlniri, preotul poate îndemna pe cei prezenţi să se ofere
pentru a prezenta ora următoare un rezumat al celor citite, iar preotul va fi, astfel, un „moderator” care va interveni
doar atunci când se impune. Idealul este ca participanţii să fie în stare singuri să interpreteze d.p.d.v. ortodox
textele biblice, pentru ca în eventuale confruntări cu sectarii să nu fie puşi în inferioritate;
- o altă fază a dialogului presupune lecturarea Catehismului, pentru ca credincioşii să fie familiarizaţi cu
principalele puncte ale doctrinei ortodoxe. Şi din Catehism se pot da „teme pentru acasă”. Credincioşii trebuie să
fie cooptaţi în procesul de catehizare, să pregătească lecţii, să le expună, să răspundă ei înşişi măcar la întrebările
mai uşoare etc.
- în etapa următoare se poate trece la parcurgerea unui manual de Dogmatică, pentru început de nivel mediu,
fapt care permite aprofundarea şi fixarea cunoştinţelor de Catehism.
- între alte obiective ale dialogului trebuie să mai figureze: anumite capitole din Istoria Bisericească
Universală şi românească; teme liturgice cu explicarea simbolismelor slujbelor principale; teme misionare, cu
dezbaterea acelor învăţături controversate cu; alte subiecte cerute de contextul religios, cultural, social, chiar
economic şi politic, în măsura în care acestea implică educaţia religioasă, morală şi civică.
Pentru a se elimina pericolul rutinei, al plictiselii şi al saturaţiei, ora de "dialog biblic" se va structura astfel :
1. Rugăciunea (Împărate ceresc, Tatăl nostru, sau altceva potrivit), după care toţi cei prezenţi iau loc; 2. Preotul
face o mică introducere, aprox. 5 minute, reamintind celor prezenţi ce s-a discutat ora trecută, sau făcând un scurt
comentariu asupra unor evenimente religioase majore petrecute în acea săptămână, în ţară sau străinătate; 3.
Credinciosul rânduit prezintă "tema", în aprox. 15 minute; 4. Cei de faţă pun întrebări, la care încearcă să
răspundă mai întâi cel care a pregătit tema, sau altcineva dintre participanţi, iar acolo unde ei se poticnesc
intervine preotul; 5. Ultimul sfert de oră al întâlnirii este bine să fie rezervat întrebărilor de ordin general, pe teme
religioase, fără a se exclude, însă, mici dezbateri pe teme culturale, sociale, economice, chiar politice (când ele se
interferează cu problemele religioase); 6. În ultimele 2-3 minute ale orei se fixează tema şi prezentatorul ei pentru
data viitoare; 7. Se face o rugăciune de încheiere sau se cântă ceva.
Se poate întâmpla uneori ca discuţiile să depăşească 60 de minute, însă aceasta va trebui să fie o excepţie.
Periodic, este bine ca la aceste dialoguri să fie invitată o personalitate din afara parohiei (un profesor de teologie,
un duhovnic mai îmbunătăţit, chiar un laic - specialist într-o problemă care-i interesează pe enoriaşi) pentru ca
dialogul să arate, astfel, deschidere faţă de experienţele altora. Anumite teme discutate la acest dialog pot fi
prezentate în sinteză în paginile Buletinului parohial.
3. BIBLIOTECA PAROHIALĂ. În prezent nu se mai poate concepe catehizare fără o lectură minimă din
partea credincioşilor. La oraş credincioşii au condiţii mai prielnice în acest scop, dar şi creştinii de la sate trebuie să
citească măcar Sfânta Scriptură, dacă nu şi alte cărţi de căpătâi ale creştinului, ca de pildă Catehismul, Vieţile
Sfinţilor, etc. Întrucat s-au înmulţit foarte mult cărţile eterodoxe, pe care sectarii le împart gratuit, peste tot: pe
stradă, în parcuri, în pieţe, în cutiile poştale, etc, trebuie să-i ajutăm pe creştinii noştri să citească literatură
ortodoxă, căci altfel o vor citi numai pe cea sectară şi vor risca să ia de bună învăţătura greşită. Cum mulţi dintre
creştinii noştri nu au posibilităţi să cumpere cărţi ortodoxe, soluţia salvatoare este înfiinţarea de mici biblioteci
parohiale, care să funcţioneze cu scopul de a împrumuta cărţile solicitate. Acest procedeu nu poate fi considerat
nou, insă noutatea poate consta in aceea că biblioteca trebuie să fie amenajată în interiorul Sfântului Lăcaş,
pentru a fi la îndemâna tuturor. Biblioteca reprezintă un sprijin direct şi permanent pentru dialogul cu credincioşii,
atât prin sporirea cunoştinţelor teologice, cât şi ca bază de discuţii asupra unor cărţi, autori, teme, etc.
4. BULETINUL PAROHIAL este un mijloc de catehizare deosebit de eficient, atât pentru creştinii
participanţi la Sfintele Slujbe, cât şi pentru cei care, din diferite motive, nu pot veni la biserică, dar se pot bucura de
citirea unui cuvânt ziditor şi pot fi beneficiarii unor îndrumări liturgice. De asemenea, prin intermediul buletinului
parohial, enoriaşii pot fi ţinuţi la curent cu anumite probleme administrative, cu programul slujbelor şi cu alte ştiri
de interes general. Buletinul parohial oferă sprijin misionar si este o pavăză bună împotriva colportajului sectar.
Dacă nu vom pune noi, ortodocşii, în mâinile credincioşilor noştri măcar o publicaţie cu învăţătura cea
mântuitoare, le vor pune sectarii foile şi broşurelele lor pline de otravă ucigătoare de suflete. Prin diverşi
credincioşi, buletinul se răspândeşte nu numai în parohie, ci mult în afara ei, în toate colţurile Bucureştiului şi ale
ţării, trecând chiar graniţele ei în Europa şi pe alte continente... Cheia reuşitei constă în închegarea unui colectiv
redacţional conştiincios, cu pregătire de nivel universitar şi cunoscător al realităţilor din parohie. Sacrificiul de timp
şi bani nu este prea mare, astfel că orice parohie, chiar cu posibilităţi materiale mai modeste, poate să întreprindă
8
acest demers. Buletinul parohial este şi un mijloc eficient de sensibilizare a cititorilor pentru a sprijini material
biserica, mai ales în cazurile în care se derulează lucrări de reparaţii, pictură, restaurări, etc. Dar cel mai mare câştig
al lucrării acestei foi parohiale este stimularea unui mai mare ataşament al credincioşilor faţă de biserica respectivă,
o dată cu sporirea numărului participanţilor la sfintele slujbe. Există cazuri de creştini care numai după ce au citit
un număr al buletinului au venit la biserică, să vadă cum se desfăşoară o slujbă, să cunoască preoţii care au scris
materialele publicate, etc., si, plăcându-le atmosfera, s-au ataşat cu totul de sfântul lăcaş. Prin intermediul
buletinului, preotul apare în faţa credincioşilor şi în postura unui om care scrie. Pe prima pagină este bine să se
publice un cuvânt pastoral, legat de o anumită sărbătoare, cuvânt ce constituie propriu-zis nucleul unei predici
pentru sărbătoarea respectivă. În câţiva ani, preotul poate avea un număr apreciabil de predici publicate, iar pe
lângă predici, preotul poate publica mici eseuri pe teme religioase şi cultural-educaţionale, poezii, scurte comentarii
asupra evenimentelor mai importante, cu prioritate din câmpul religios, etc. Alături de preot, enoriaşi ai parohiei
respective pot contribui cu diferite materiale, care se înscriu pe linia misionar-pastorală. Este bine ca preotul să
coopteze cât mai mulţi colaboratori, întrucât buletinul trebuie să-şi păstreze cât mai mult posibil caracterul
parohial, deschis tuturor enoriaşilor. Astfel, este recomandat ca preotul să nu-şi asume niciodată singur
responsabilitatea editării, insă niciun material nu va fi publicat fără ştirea sa, pentru că el răspunde pentru tot ceea
ce se întâmplă în cadrul parohiei. Pentru a preîntâmpina orice fel de neplăceri, se recomandă ca editarea buletinului
să nu înceapă fără binecuvântarea chiriarhului locului.
Concluzii. Pe langă cele câteva mijloace de catehizare ce pot fi utilizate în biserică, catehizarea se mai poate
face în şcoală, în familie sau alte locuri. Familia şi şcoala sunt factori esenţiali ai educaţiei religioase. Dintre cele 4
mijloace propuse mai sus, primele două (cateheza şi dialogul) se pot realiza doar în interiorul sfântului lăcaş, dar
ultimele două (biblioteca şi buletinul parohial) pot depăşi spaţiul propriu-zis al bisericii, biblioteca si redactia
Buletinului putand funcţiona şi într-o cameră a casei parohiale de lângă biserică (ele au fost incluse în lista
mijloacelor „din biserică” pentru că lucrarea lor se raportează mai mult la cei care trec pragul ei).
În sfârşit, facem menţiunea că este recomandabil ca cele 4 mijloace prezentate aici să fie utilizate chiar de la
începutul pastoraţiei, căci, procedând aşa, preotul începător va dovedi de la inceput vocaţie autentică, întrucât
astăzi nu se mai poate face pastoraţie doar prin săvârşirea slujbelor tradiţionale, sau cu "ceaslovul şi molitvelnicul",
după expresia mitropolitului Antonie al Ardealului. Dacă preoţii ortodocşi nu vor utiliza aceste mijloace (şi altele
asemenea), le vor utiliza sectarii şi neo-sectarii. De aceea, este recomandat ca preoţii tineri să se sfătuiasca cu cei
mai în vârstă pentru împlinirea corespunzătoare a mandatului sacerdotal încredinţat lor de Mântuitorul Iisus
Hristos: "Mergând, învăţaţi..." (Mt. 28, 19).

Cap. X. REDACTAREA ŞI PREZENTAREA CATEHEZEI. REPERE TEORETICE, METODICE ŞI

PRACTICE
1. ETAPELE REDACTĂRII ŞI PREZENTĂRII CATEHEZEI
Redactarea şi prezentarea catehezei implică parcurgerea unor etape obligatorii. Aceste etape se aseamănă
foarte mult cu cele care trebuie parcurse pentru întocmirea şi susţinerea predicii, preluate din Retorica latină:
inventio (adunarea materialului), dispositio (aranjarea lui), elocutio (grija pentru limbaj şi stil), memoria
(asimilarea, memorarea), actio (grija pentru gestică, mimică, atitudini).
a) Inventio (inventio-ire = descoperire) - presupune găsirea şi adunarea materialului în legătură cu tema ce
urmează a fi tratată. În acelaşi timp, "inventio" presupune şi explorarea propriei memorii, pentru valorificarea unor
cunoştinţe acumulate în timp. D.p.d.v. practic, în această etapă, recomandăm 3 mijloace speciale care pot asigura
originalitatea catehezei: o rugăciune pentru începutul lucrului; meditarea asupra temei şi modalităţii de lucru;
încercarea de a schiţa un plan scris, fără a consulta vreo sursă de inspiraţie.
Astfel, rugăciunea va face ca redactarea catehezei să se desfăşoare într-o atmosferă harică. Meditarea sau
cugetarea profundă asupra temei va antrena întreaga fiinţă în perspectiva redactării. Cateheza nu este doar lucrarea
noastră, ci este, întâi de toate, lucrarea lui Dumnezeu. Ca orice act liturgic şi cateheza este sinergică, divino-umană:
împreună-lucrarea omului cu Dumnezeu. Schiţa personală (cu formularea temei, a ideilor, argumentelor,
digresiunilor, etc.) va fi determinantă în asigurarea originalităţii.
Etapei „meditaţiei” îi vom consacra, de obicei, un spaţiu mai mare de timp. De exemplu: pentru o cateheză
săptămânală începem să ne facem planuri în minte cu 5-6 zile înaintea susţinerii efective, frământând teme, idei,
gândindu-ne la eventuale actualizări, vom renunţa poate la unele idei, vom adăuga altele, vom reveni asupra unora,
etc. Dacă ne vom inspira şi vom copia de la alţii, nu vom mai avem mai nimic original în cateheza respectivă. După

9
fixarea propriilor idei şi intenţii, vom recurge la sursele de folos, având în vedere cu prioritate Sfânta Scriptură şi
Sfinţii Părinţi.
„Schiţa personală” are ca avantaje faptul că preotul (catehetul) are sentimentul stăpânirii temei şi
conştientizează limitele în care va face munca de documentare. Apoi, materialul va fi adunat sub forma fişelor, a
notiţelor, sau prin aşezarea de semne în cărţile pe care le vom utiliza.
b) Dispositio (dispositio-onis = orânduire, aranjare) înseamnă operaţia de repartizare a materialelor potrivit
momentelor logico-psihologice ale catehezei (în planul ei propriu-zis). Ordinea acestor momente corespunde într-o
anumită măsură cu momentele din retorica greco-romană: exordium = partea introductivă; narratio = istorisirea
faptelor; divisio = analizarea faptelor şi ideilor; argumentatio = prezentarea temeiurilor pentru susţinerea celor
expuse şi pentru respingerea argumentelor adversarului (sectanţi, eretici, etc.); digressio = utilizarea ilustraţiilor în
legătură cu tema, care au darul de a „rupe” monotonia expunerii, de a crea un binevenit „respiro” pentru ascultători
şi pentru vorbitor; peroratio = partea finală a expunerii, presupune o anumită fermitate, vehemenţă, puţin patos, în
scopul de a fi cât mai convingător;
c) Elocutio (elocutio-onis = exprimare, fel de exprimare, stil) este etapa în care vorbitorul se va îngriji de
stilul cuvântării, sub aspectul corectitudinii gramaticale şi al frumuseţii de exprimare. Limbajul trebuie sa fie
potrivit conţinutului catehezei şi cadrului în care se desfăşoară, adică un limbaj teologic, bisericesc, liturgic ş.a.
După ce am repartizat materialele la locul potrivit în cadrul planului, redactarea efectivă a catehezei o vom
face într-un limbaj corect gramatical şi într-un stil cât mai frumos, plăcut şi convingător. Cateheza trebuie scrisă în
totalitate, mai ales de către începători. Daca ea nu va fi scrisă în întregime, este de neapărată nevoie să se
alcătuiască măcar un plan mai dezvoltat. La folosirea materialului trebuie să ne ferim pe cât posibil de copiere
(plagiat!). Acest material cules trebuie în aşa fel prelucrat astfel încât să avem sentimentul că predica şi cateheza
întocmită este a noastră. Cu timpul vom folosi tot mai puţin sau deloc materiale de împrumut (exceptând textele
scripturistice şi patristice), ideile, frazele şi cuvintele altora, iar cateheza va deveni cu adevarat un act de creaţie
personală, nu de compilaţie.
Etapa „elocutio” implică întregul efort stilistic al catehetului. Stilul catehezei are, in esenţă, un fond comun,
dar are şi anumite particularităţi, de la vorbitor la vorbitor, potrivit temperamentului, capacităţii, stărilor sufleteşti şi
mai ales talentului oratoric.
D.p.d.v. omiletic şi catehetic, stilul poate fi analizat sub 3 aspecte: gramatical, literar şi bisericesc.
- aspectul gramatical (sau literal, ad litteram), înseamnă respectarea regulilor de bază ale limbii d.p.d.v.
fonetic, morfologic, sintactic, lingvistic şi semantic. Principalele calităţi ale stilului gramatical sunt: corectitudinea,
puritatea, precizia, claritatea, fineţea şi armonia stilistică;
- aspectul literar, adică vorbirea figurată, care implică următoarea clasificare:
i) figuri stilistice de cuvinte (numite şi „tropi”), precum epitetul, comparaţia, metafora, alegoria,
personificarea, hiperbola, etc.
ii) figuri stilistice retorice: inversiunea, repetiţia, interogaţia retorică, invocaţia retorică, antiteza, gradaţia,
eufemismul, reticenţa, concesia, antilogia (sau paradoxul), exclamaţia etc.;
- aspectul bisericesc, adică stilul limbii „vechilor cazanii”, armonizat lexicului actual. Este, de fapt, stilul
liturgic al sfintelor slujbe. Cum predica şi cateheza sunt considerate acte liturgice, stilul trebuie să fie acelaşi. Nu
trebuie pierdută dulceaţa şi frumuseţea limbii noastre de dragul modernismului şi al neologismelor. Dacă în
antichitate oratoria (sau Retorica) era considerată o artă, deşi ea se axa cel mai adesea pe discursurile avocaţilor în
tribunale, cu atât mai mult predica creştină: ea este, trebuie să fie mereu operă de artă, o mostră a vorbirii îngrijite,
inteligente, pătrunzătoare. Insă, în predică şi cateheză nu facem artă pentru artă, ci artă pentru a-i convinge pe
ascultători la săvârşirea faptelor bune în vederea mântuirii. Pe scurt, artă pentru mântuire. De aceea, nu vom
utiliza figurile stilistice de dragul stilului, ci pentru a transmite la modul optim adevărurile de credinţă. La Amvon
trebuie să se vorbească altfel decât prin ziare, la televizor, la radio, pe stradă, la piaţă, etc. Sau, cum foarte bine s-a
spus, predicatorii creştini trebuie să rămână oratori ai Amvonului, nu ai forului.
Pe de altă parte, sfinţenia adevărurilor evanghelice nu poate fi exprimată decât prin cuvinte curate,
bisericeşti, ferite de banalităţi, vulgaritate, dezacorduri şi cacofonii. Stilul omiletic şi catehetic autentic este cel
bisericesc, care valorifică atat dulcea limbă a trecutului, cat şi tot ce este frumos şi convingător din stilurile
exprimării obişnuite: gramatical, literar, etc.

10
 d) Memoria presupune efortul de memorare pe care catehetul trebuie să-l facă pentru a face o expunere
liberă. Memorarea nu se va face mecanic, cuvânt cu cuvânt, ci se vor reţine toate ideile importante, inclusiv
succesiunea lor. În acest scop de mare ajutor va fi planul catehezei, iar fidelitatea memorării va depinde în mare
măsură de caracterul logic al acestui plan.
e) Actio cuprinde toate mijloacele catehetului prin care expune cateheza: vocea (pronunţarea), gestica,
mimica, ţinuta vestimentară etc.
Astfel, vocea, impreună cu pronunţarea, trebuie să fie naturală, caldă, dulce, curată, cu timbru plăcut, nu
forţată, dură sau stridentă. În cateheză nu utilizăm invariabil aceeaşi intensitate a vocii, pentru că trebuie s-o
adaptăm în permanenţă textului, auditoriului, spaţiului în care vorbim, avand in vedere să fim auziţi de toată lumea,
insă fără să ţipăm, chiar dacă, în unele momente, conţinutul catehezei solicită o intensitate mai mare a vocii.
Pronunţarea (rostirea propriu-zisă a cuvântării), trebuie să aibă câteva însuşiri de bază:
- naturală, potrivit cu firea şi temperamentul fiecăruia, nu forţată, nici, nici afectată;
- corectă, conformă cu regulile ortoepice ale gramaticii;
- variată, adaptându-se permanent la conţinut şi la simţămintele pe care vrem să le exprimăm;
- armonioasă, adică o rostire echilibrată, nici prea rară, nici prea grăbită.
Gesturile catehetice sunt mişcările ale mâinilor şi ale corpului, în general, care însoţesc rostirea.
Trebuie să avem un control atent mai ales asupra mâinilor şi al capului. La cateheză nu vom avea o poziţie rigidă,
fixă, de „statuie” sau de copil timid care-şi rosteşte sufocat de emoţie poezia pe scenă, dar nici nu vom face gesturi
excentrice, fluturând mâinile în toate părţile. Mişcările trebui sa fie discrete si să sublinieze anumite momente ale
cuvântării. Capul trebuie să fie ţinut drept şi natural, mişcându-l la fel de discret ca şi celelalte părţi ale corpului.
Trebuie să luăm seama la câteva capcane: capul ţinut prea mult plecat dezvăluie o timiditate excesivă, dat pe spate -
aroganţă, înclinat în laturi - lâncezeală, ţeapăn şi nemişcat - o oarecare duritate de caracter.
Mimica şi expresia feţei trebuie să însoţească în mod natural şi discret textul catehezei. Ascultătorii
privesc tot timpul faţa celui care vorbeşte, fruntea, obrajii, mişcarea sprâncenelor, urmărind mai ales expresivitatea
ochilor, astfel că simţămintele noastre se pot citi foarte uşor din felul privirii, ochii fiind numiţi pe bună dreptate
„ferestre ale sufletului”. De aceea, în timpul catehezei vom privi cu seninătate pe cei din faţa noastră, fără să fixăm
privirea doar spre o singură direcţie, sau un anume colţ al bisericii, şi nici să ţinem ochii închişi, ori să afişăm o
privire rătăcită şi căutătoare peste ascultători, sau să ne localizam cu insistenţă asupra cuiva.
Ţinuta vestimentară. Preotul trebuie să fie îmbrăcat în odăjdii îngrijite la sfintele slujbe şi în timpul
predicii şi catehezei. Nu murdare, zdrenţuite, şifonate, prea mari sau prea mici. Părul, barba, dinţii, unghiile,
încălţămintea trebuie îngrijite cu atenţie, căci un catehet neglijent tuns, nepieptănat, cu dinţii stricaţi, cu unghiile
netăiate, cu pantofii murdari, etc., trezeşte dezgust în faţa ascultătorilor. Cât ar fi cateheza de bună, susţinută de un
preot neglijent nu-şi va împlini scopul! Trebuie eliminat categoric obiceiul unor confraţi de a purta ghiul pe unul
din degete, care este un gest de prost gust şi sfidător, dar se poate purta verigheta.
Bunul simţ al predicatorului şi catehetului, pe care credincioşii îl vor constata, va fi factor decisiv al
reuşitei şi criteriu esenţial de evaluare a catehezei şi predicii.
Aceşti factori fac parte din ceea ce omiletica modernă numeşte „metalimbaj”, sau „meta-comunicare”,
adică limbajul şi comunicarea de dincolo de cuvintele propriu-zise. Căci avem atat o comunicare obişnuită,
verbală, cat şi o comunicare specială, non-verbală sau „meta-verbală” cea a gesturilor, a timbrului vocii, a ţinutei
corporale, etc. Învăţătorul ideal va fi cel care va transmite mesajul evanghelic armonizând cele două căi: verbală şi
meta-verbală.
2. PLANUL CATEHEZEI
Manualele de Catehetică prezintă planul catehezei cu unele deosebiri, dar sesizabile. Acest plan este
flexibil, uşor de adaptat la subiectele, locul şi auditoriul pentru care se alcătuieşte, totodată pasibil de îmbogăţire
sau simplificare.
1) Pregătirea aperceptivă (fr. aperçevoir = a zări, a întrezări, a observa discret, etc.) – este momentul
logico-psihologic cu ajutorul căruia se pregăteşte terenul pentru abordarea subiectului propus. Întrezărim subiectul
din referinţele ce se fac la un subiect tratat anterior, cu care de obicei se află în strânsă legătură. De exemplu, dacă

11
vorbim despre "Cultul Sfintelor Moaşte", se presupune că în cateheza anterioară s-a vorbit despre "Cultul Sfinţilor",
în general. Unele manuale, în loc de „pregătirea aperceptivă”, indică “ascultarea” ca prim moment al catehezei.
2) Anunţarea temei – se va face direct, în puţine cuvinte, într-un mod cât mai accesibil: Astăzi vom vorbi, cu
ajutorul Domnului, despre Cultul Sfintelor Moaşte.
3) Tratarea va constitui cel puţin 50% din corpul catehezei. Pentru orice subiect religios, tema va fi tratată
cu temeiuri din Sfânta Scriptură şi din Sfinţii Părinţi, fără a se face abuz de texte, urmând a fi selectate cu mult
discernământ. Se vor utiliza si elemente din prezentul cotidian, cu materiale extrase şi din literatura laică, din
informaţiile mas-media, etc. Prezentarea se va face sub semnul exigenţelor contemporane, în limbajul actual,
potrivit interesului celor care ascultă hic et nunc (aici şi acum). În cadrul tratării vom ţine seama de ceea ce
punctam mai sus (la momentul „dispositio”): istorisirea, povestirea, argumentarea, digresiunile, etc.
4) Recapitularea (fixarea), este momentul în care, sub forma dialogului (forma erotematică, întrebătoare,
sau socratică), se procedează la întrebări şi răspunsuri, pe baza conţinutului prezentat în tratare. Scopul este de a
fixa mai bine elementele de bază sau de a lămuri ceva dacă n-a fost bine înţeles. Întrebările sunt puse de către cei
care ascultă şi de catehet.
5) Asocierea (uneori aprofundarea), are menirea de a face mai multă lumină asupra subiectului, asociindu-l
cu un subiect similar. Dacă vorbim despre Sf. Moaşte, vom arăta că în aceeaşi categorie de cinstire sunt Sf. Icoane,
Sf. Cruce, etc. Însă, există subiecte la care nu se pot face asocieri pe măsura importanţei. În aceste cazuri se poate
recurge la aprofundare.
6) Generalizarea – momentul care ne pregăteşte de finalul catehezei. Se realizează integrarea subiectului
concret într-un sistem sau cadru general, adică o definire concisă a temei, alcătuită în contextul din care face parte
acel subiect. Uneori generalizarea poate fi reprezentată de un text biblic, text care defineşte în mod fericit subiectul
respectiv, alteori o frază dintr-un sfânt părinte, sau chiar o concluzie personală.
7) Aplicarea (încheierea), este momentul concluziilor finale, procedându-se la legarea subiectului de viaţa
practică. Spre ex: dacă am susţinut o cateheză despre Sf. Cruce, vom îndemna pe cei prezenţi să o cinstească după
cuviinţă, iar închinăciunea să se facă în mod corect.
Unele manuale şi cărţi cu cateheze conţin şi intuiţia, ca moment logico-psihologic. Şi nu este greşit, caci
atunci când anumite subiecte o cer, putem folosi într-adevăr materialul intuitiv. De exemplu, vorbind despre
Sfintele Icoane, vom arăta, desigur, câteva icoane celor prezenţi. Vorbind despre geografia Ţării Sfinte, vom
utiliza, bineînţeles, harta, ca material intuitiv.
Sunt situaţii care solicită parcurgerea tuturor momentelor logico-psihologice, altele care necesită mai puţine.
De pildă, recapitularea poate lipsi atunci când subiectul este mai uşor şi a fost înţeles deplin la tratare. Poate lipsi
uneori şi asocierea sau, după caz, aprofundarea, etc.

Cuvânt despre cum se cade să-și crească părinții copiii

Prima educație
- Tatăl copilului nou-născut nu se îngrijește de a-I orândui copilului său viața ci de a-l găti cu haine
scumpe și cu aur. Acestea nu sunt necesare, ne spune Sf. Ioan deoarece copilul are nevoie de un bun pedagog care
să pună în rânduială copilul.
- O fată care a fost educată în camera mamei să se pasioneze de găteală, după ce va ieși din casa
părintească va fi dificilă și rea față de mirele ei și mai pretențioasă. Toate acestea se întâmplă deoarece nimeni nu
se mai preocupă de educația copiilor și nimeni nu mai vorbește cu ei despre cumințenie și feciorie, acum fiecare
dându-și sârguința să-și educe copiii în arte, litere și vorbire, fără ca să-i antreneze sufletul.
Scopul educației
- „Femeia se va mântui prin naștere de prunci, dacă ei stăruie în credință, în iubire și sfințire cu
cumințenie” (1 Timotei 2, 15). Îndemnul este de a-i crește pe copii pentru a fi atleți pentru Hristos fără ca ei să fie
întorși de la căsătorie și trimiși în pustie, învățându-i evlavia din fragedă pruncie.
Sufletul copilului: ceară, perlă, tablou, statuie

12
 - Dacă în sufletul încă fraged se întipăresc învățăturile bune, nimeni nu le va mai putea șterge atunci
când se vor întări, precum ceara.
- Faceți statui minunate lui Dumnezeu suprimând ce e de prisos și adăugați ce lipsește, privind la ele
în fiecare z ice înzestrare prisositoare au din fire ca să o sporiți, și ce deficiență din fire ca să o suprimați.
Sufletul copilului – o cetate
Sufletul copilului este comparat cu o cetate a cărui împărat este însuși părintele său. Gândurile sunt aici
asemănate cu cetățenii care intră și ies din cetate, cu cei binefăcători și cu cei răufăcători. Este nevoie de legi care
să-i surghiunească pe cetățenii răi, iar pe cei buni să-i distingă și să nu-i lase pe cei răi să se ridice împotriva celor
buni. Sufletul copilului este o cetate proaspăt întemeiată și tocmită, o cetate care are cetățeni străini, care nu au încă
nicio experientă.

Porțile cetății sufletului și legile ei

Cele patru simțuri să fie metereze și porți, iar restul trupului să fie ca un zid. Aceste porți să fie ochii, limba,
auzul, mirosul și dacă vrei și pipăitul. Prin aceste porți intră și ies cetățenii acestei cetăți, adică gândurile.
Limba
Această poartă este cea mai folostă și de aceea este nevoie ca acesteia să-i făurim uși și zăvoare din aur.
„Cuvintele lui Dumnezeu sunt mai presus decât aurul și piatra scumpă”. Iar zăvorul acestor uși să fie crucea
Domnului făcută în întregime din pietre scumpe și pusă curmeșim în mijlocul ușilor. Și această poartă să fie
deschisă pentru Împăratul și toți cei ai Lui.
- Pune degrabă o lege: nu ocărî pe nimeni, nu defăimă pe nimeni, nu jura, nu fi arțăgos, iar dacă-l vezi
călcând legea, pedepsește-l. Nu-l lovi încontinuu, nici nu-l obișnui să fie pedepsit așa, căci dacă se învață să fie
pedepsit încontinuu, se va învăța să le dispețuiască. Biciul să pocnească dar să nu lovească.
- Învață-l să fie îngăduitor și iubitor de oameni. Coase-i gura de la răutate. Dacă-l vezi defăimând pe
cineva, închide-i gura și mută-i limba împotriva greșelilor lui.
- Această poartă se va putea face vrednică de Dumnezeu atunci când el nu va rosti nici o obrăznicie,
nicio glumă, nimic lipsit de minte și nimic altceva, ci toate vor fi cum se cuvin Stăpânului.
Auzul
Limba este pentru cetățenii (gândurile) care pleacă dinăuntru și nimeni nu intră prin ea, iar aceasta (auzul)
pentru cei ce vin din afară și nimeni nu iese prin ea. Dacă această poartă este deschisă tuturor, se va vătăma și
cealaltă și se va face tulburare pentru toți cei dinăuntru.
Mai departe Sf. Ioan îndeamnă să se redea copiilor povestiri biblice și nu din cele băbești sau fantastice
pentru că dacă copilului i se vor explica care sunt învățămintele acestor povestiri vor dobândi frica de Dumnezeu,
dragostea frățească, răsplata lui Dumnezeu pentru lucrurile bineplăcute Lui și cuvânt despre Înviere. Pe lângă acest
lucru folositor pentru copii mai este și mersul la biserică care este și mai important.
Vorbiți copiilor în funcție de vârsta pe care o au despre gheenă, despre potop, despre Sodoma, cele făcute
împotriva Egiptului, iar când va crește mai mult să audă și cele ale Noului Testament, cele ale harului.
Numele copiilor
Nimeni așadar, să nu se grăbească să-și cheme copiii după numele strămășilor, tatălui, mamei și bunicului și
străbunicului, ci după numele drepților, martirilor, episcopilor și apostolilor. Să intre, așadar, numele sfinților în
casele voastre prin numele date de voi copiilor voștri, ca să pui în bună rânduială nu numai copilul ci și pe tatăl.
Mirosul
Și această poartă, dacă nu e astupată, lasă să pătrundă o mare vătămare, cum sunt parfumurile și miresmele,
căci nimic nu destinde mai mult încordarea sufletului, numic nu-l relaxează astfel cum face desfătarea de parfumuri
și miresme. Nimeni să nu-i aducă esențe de parfum, căci de îndată ce creierul le primește, tot trupul s-a relaxat. De
aici se răscoală și plăcerile și mare e uneltirea lucrului
Văzul

13
 Aici este nevoie de legi stricte, prima e de a nu trimite niciodată copilul să privească scene vulgare,
spectacole de cabaret, distracții ușoare, ca să nu primească o întinare totală și prin auz și prin ochi. Arată-i însă
lucruri frumoase și abate-i ochii spre cer, spre soare, spre stele, spre florile câmpului, spre pajiști, spre ilustrațiile
cărților.
Atingerea
Ea pare că stă închisă, dar cum e deschisă trimite toate înăuntru. Să nu-i îngăduim veșminte moi, nici să intre
în contact cu alte trupuri.
Cetățenii și casele cetății sufletului
Se spune că locul și casa irascibilității e pieptul și inima din piept, cel al poftei e ficatul, iar cel al rațiunii e
creierul. Virtutea primei e cumințenia și moderația, iar răutatea ei e îndrăzneala și agresivitatea; virtutea celei de-a
doua e iarăși cumințenia, iar răutatea ei e desfrânarea; virtutea rațiunii e chibzuința, iar răutatea ei e nebunia.
Irascibilitatea și disciplinarea ei
Să-i educăm pe copii de la cea mai fragedă vârstă ca atunci când suferă o nedreptate să o suporte, iar dacă
văd pe cineva suferind o nedreptate, să meargă cu vitejie și să ia cu cuvenită măsură apărarea celui ce suferă. Când
se înfurie, adu-i aminte pătimirile proprii, când se enervează pe un servitor, adu-i aminte dacă nu cumva i-a greșit și
el și cum s-ar purta el însuși în asemenea împrejurări. Să fie astfel învățat să fie disprețuit și scuipat.
Educă-l și să cinstească de preferință pe fratele său mai mic, dacă are, iar dacă nu, chiar și pe servitorul lui
dacă are, iar dacă nu, chiar și pe servitorul lui, fiindcă și acest lucru ține de cea mai mare înțelepciune.
Pofta sexuală și disciplinarea ei
E momentul să venim acum la pofta sexuală. Aici cumințenia este îndoită, pentru ca îndoită e, socot și
vătămarea, astfel încât șă nu desfrâneze nici pasiv, nici activ. Să-i ducem la bărbați sfinți. Să-i oferim o ușurare. Să-
l cinstim cu multe daruri, ca sufletul lui să suporte necinstirea care-i vine de aici.
Să fie învățat și să postească, dacă nu mereu, măcar de două ori pe săptămână: miercurea și vineri. Să fie
învățat să se roage cu multă râvnă și străpungere a inimii. Și să nu-mi spui că un copilaș n-ar accepta cândva
acestea, fiindcă mai cu seamă copilul acceptă acestea având privire ageră și fiind treaz.
Pregătirea pentru căsătorie
Mai întâi pune în bună rânduială sufletul lui și abia apoi gândește-te la slava din afară. Nu este puțin lucru
deloc ca în căsătorie să se unească un fecior cu o fecioară. Există și o altă pază a cumințeniei: să vadă necontenit pe
întâi-stătătorul Bisericii și să audă de la Acela multe laude iar tatăl să se mândrească pentru aceast față de toți. Pe
lângă acestea, să ai necontenit un cuvânt de dispreț împotriva desfrânarii și multe laude la adresa cumințeniei.
Acestea toate sunt de ajuns pentru areține sufletul copilului.
Rațiunea și formarea ei
Chibzuința. Aici e nevoie de multă osteneală ca el să fie făcut priceput și să alunge toată lipsa de minte.
Acesta este mai ales rolul mare și minunat al filosofiei: de a cunoaște cele privitoare la Dumnezeu, toate cele
rezervate nouă aici, cele privitoare la gheenă și Împărăție. „Începutul înțelepciunii e frica de Dumnezeu”. Deci să
sădim și antrenăm în el această chibzuință, ca să cunoască lucrurile omenești, ce este bogăția, slava, puterea, ca să
le disprețuiască și să dorească cele mai mari. Să fie educat să socotească drept nimic banii, drept nimic slava
omenească, drept nimic puterea, drept nimic moartea, drept nimic viața de față și așa va fi chibzuit.
Educația fiicelor
Iar mama să învețe să-și educe și ea fata în aceastea și să o abată de la lux și podoabe, și de la toate celelalte
lucruri care sunt ale femeilor desfrânate. Căci acesta este lucru mare pentru cumințenie, fiindcă pe tineri îi tulbură
pofta sexuală, iar pe femei dragostea de podoabe și fleacuri.
Sfantul Vasile cel Mare- Educatia, calea spre cunoasterea lui Dumnezeu si a omului ( Studiu pr.
Cretu)
Una din marile dileme ale familiilor convertite la crestinism in prima perioada dupa aparitia Bisericii era
legata de problema educatiei tinerilor si anume daca se cade sau nu ca acestia sa invete in scolile pagane.

14
 Problema privea doar aristocratia crestina, cei saracii nu avea acces la educatie, tocmai de aceea Biserica a
reprezentat un remarcabil factor educogen, mai ales prin marii predicatori, care de la amvon au dus un amplu
proces de culturalizare a maselor.
In primele doua secole nu se afirma nicaieri daca e oportuna sau nu studierea in scolile pagane, fapt
explicabil prin aceea ca insisi parintii Bisericii au studiat in astfel de scoli, de aceea scoala pagana nu poate fi o
piedica de netrecut in drumul spre Hristos.
Sf. Vasile ne ofera primul principiu ferm cu privire la cultura pagana, in a sa Omilie catre tineri el spune –
Albina este modelul, iar indemnul: sa culegem atat cat este de folos (cat ni se potriveste noua si cat se inrudeste cu
adevarul) si sa ne ferim de ce este vatamator.
Omilia e adresata unor rude, nepotii sfantului, de aceea el investeste maximum de atentie, afectiune, iar
sfaturile se indreapta catre niste tine foarte bine cunoscute ( un principiu catehetic si pedagogic demn de urmat).
Povetele sunt determinate de admiratia autorului fata de elanul tinerilor aflati inaintea oceanului de cunostinte ce li
se deschide in fata ochilor, in spatial scolar, acestea actioneaza ca o busola sau ca o harta a oceanului de cunostinte
.
Sf. Vasile atentioneaza: mintea si sufletul nu trebuie predate, incredintate fara rezerva, decat lui Hristos, de la
ceilalti autori de texte profane trebuie luat doar ce e de folos.
Aceasta omilie e scrisa ca un scurt tratat in genul scrierilor morale ale lui Plutarh, Sf. Vasile indeamna sa
caute in scrierile pagane invataturile compatibile cu morala crestina, mai ales cele ascetice (au fost considerate ca o
pregatire a textelor crestine). Pe aceasta omilie s-a bazat Renasterea cand a interpretat-o ca pe o aprobare a culturii
clasice din partea crestinismului. Intentia Sf. Vasile a fost numirea unui criteriu clar: masura in care propovaduiesc
virtutea, ca tinta a cautarilor omului, altfel textele clasice nu au valoare in sine, ci ele trebuie sa serveasca drept
pregatire a luptei contra raului.
Finalul deschis scoate in evident caracterul relational al educatiei, ea fiind un process amplu si indelungat, de
aceea construirea si pastrarea unei relatii de incredere cu tinerii este cea mai mare reusita si lucrul care trebuie sa
preocupe cel mai mult.
Deci, educatia se face cu dragoste si cu smerenie din partea educatorului, deoarece vointa, adesea
indaratnica, a adolescentilor nu poate fi induplecata decat in modul in care Hristos a induplecat lumea: prin
smerenie si dragoste.

Constantin Cucos: Educatia religioasa pp. 50-54

Sf. Vasile cel Mare( 330-379): nascut in Cezareea Capadociei a avut parte de o cultura aleasa formata la
Cezareea, C-pol si Atena. Preotit in 364, iar episcop al Cezareei in 370 a dus o activitatea pastorala si sociala
energica.
Considera ca viata in comun este prielnica desavarsirii prin credinta, superioara celei in singuratate, scriind
pentru aceasta Regulile mari si Regulile mici. Principiul care sintetizeaza si caracterizeaza dubla natura a omului:
esenta sa spirituala si structura psihofizica este Ora et labora( rugaciune si munca) ce defineste un authentic ethos
al vietuirii crestine integrale.
Idei cu privire la educatie gasim in : Regulile morale, Cuvant catre tineri, Etica, Constitutiile ascetic, scopul
educatiei fiind pregatirea pentru viata cealalta, iar mijloacele de purificare sunt rugaciunea, activitatea si postul.
Prin intermediul culturii laice cunoastem felul in care era inteleasa virtutea de marii ganditori antici,
recomanda mai ales scrierile in care se face apologia virtutii. Citirea autorilor clasici este o pregatire pentru
intelegerea adevarurilor divine, tinta cautarior sufletului.
Cultura laica joaca rolul de podoaba a spiritului, asemanata de Sf. Vasile cu frunzele unui arbore, fructul
esential al sufletului, inchipuit de arbore, fiind adevarul. Totusi e nevoie de prudenta la contactul cu intelepciunea
pagana, deoarece deprinderea cuvintelor rele e un drum spre deprinderea faptelor rele, caci pacatul nu tine doar de
fapta, ci si de cuvantul nedemn.
E nevoie ca sufletul sa fie indrumat spre practicare faptelor bune indata, de la inceput, cand e usor de format
si fraged, fiind moale ca ceara, intuind aici metafora plasticitatii firii umane, descoperite de psihologie mult mai
tarziu. Scopul educatiei putea fi realizat in manastiri.
15
 Arta pedagogului se aseamana cu mestesugul medicului, de aceea Sf Vasile da sfaturi cu privire la somn sau
hrana, dar si medicamente specifice fiecarui bolnav. Pedeapsa este presupusa, fiind dimensionata de marimea
pacatului, ea este asimilata unor exercitii de perfectionare, pentru stapanirea sinelui si infaptuirea unor actiuni juste.
Printr-o educatie buna copiii isi vor insusi atentia spiritului si obiceiul de a nu se ingamfa, daca vor fi
intrebati necontenit de catre invatatori unde le sunt gandurile si cu ce se ocupa in cugetele lor.
Ca un bun psiholog Sf. Vasile observa influentele si determinarile educative ale vietii in comun.
Un alt obiectiv al educatiei este educarea vointei. Patimile sunt asemenea valurilor: daca stai deasupra, vei un
carmaci sigur al vietii, iar daca nu le stapanesti cu ratiune si statornicie te vei ineca in mare pacatului.
Patimile nu sunt numaidecat rele in sine, ele pot deveni bune, daca li se da o intrebuintare inspirata.
Sf. Ioan Gura de Aur (344-407): studiaza dreptul, filosofia si retorica, iar initial va fi avocat, dar dezgustat de
viciile omenesti in 369 va trece la crestinism, iar in 374 se va retrage 4 ani in pustiu pentru ca in 381 sa fie hirotonit
preot in Antiohia si in 397 patriarh al C-pol.
Supranumit Gura de Aur in sec 6 de Ioan Moshu ca urmare a talentului sau oratoric deosebit.
Opinii cu privire la educatie afla in mai toate scrierile sale, dar conceptia sa explicita este in Despre slava
desarta si despre educatia copiilor, un adevarat tratat de pedagogie.
Educatie = problema capitala a omului, din lipsa de educatie decurgand toate relele posibile. Inceputul
educatiei se cere a fi realizat inca de la cea mai frageda varsta, atunci cand sufletul este modelabil.
Idealul educatiei are o profunda dimensiune religioasa, vizeaza cultivarea credintei si dispretuirea bunurilor
trecatoare.
A educa = a purta de grija de copii si tineri in ceea ce priveste curatenia sufleteasca si buna cuviinta, a te
ingriji de mantuirea sufletului lui. Educatia e asemenea unei arte, arta educatiei se savarseste in vederea accederii in
lumea viitoare. Rolul principal il au parintii, care sunt asemenea pictorilor si sculptorilor, sa indeparteze ce e de
prisos sis a adauge ce lipseste.
Parintii trebuie sa admita copiilor accesul la pregatirea pentru o anumita profesiune, iar rolul principal in
familia il are femeia, caci ea petrece mai mult tip alaturi de copil.
Motivarea educatiei e varsta, deoarece copilul e lipsit de experienta si e inclinat spre manie si comiterea
raului, iar cel mai bun mediu si comunitate pentru educarea copilului e manastirea.
Metodele sunt : autodirijarea consimtita si simtul onoare, recompensele si preferabil fara pedepse. Educatia
prin blandete, alintari si laude are efectele cele mai bune. Forta exemplului personal are o mare inraurire asupra
educatiei pruncului. Supravegherea neincetata, postul si rugaciunea sunt recomandate de sfantul Ioan.
Educatia simturilor, educatia vorbirii primeaza, apoi cea a auzului, mirosul, vazul si la final cea tactila cu
scopul indepartarii de la viata lenesa si molateca. De asemenea ratiunea trebuie indreptata spre folosul ei moral,
grija principala a sfantului fiind moralizarea copilului si mantuirea sufletului lui.
Cea mai sigura cale de a ajunge la intelepciune este sadirea fricii fata de Dumnezeu.
Pedagogul trebuie sa fie barbat virtuous, vrednic si destoinic, iar o mare calitate a sa este convergenta intre
voba si act.

Carmen-Maria Bolocan, Catehetica si didactica religiei. Pp. 164-170.

Sfantul Ioan Gura de Aur este singura personalitate a Bisericii care analizeaza problema educatiei in toata
complexitatea ei, el o ridica la treata sacerdotiului crestin, considerand-o esentiala pentru omenire.
Este autorul unui adevarat tratat despre educatia copiilor, Despre slava desarta si cum trebuie sa isi creasca
parintii copiii, fiind cea dintai lucrare de pedagogie crestina pe care o are literatura bisericeasca, scrisa intre 393-
394 in timp ce era preot in Antiohia.
Originea raului de care sufera societetea sta in lipsa educatiei sanatoase a copiilor. Definitii ale educatiei
religioase date de Sf. Ioan : lipsa educatiei copiilor duce la cel mai mare pacat, care le depaseste pe toate celelalte si

16
duce la culmea rautatii ; - un copil fara educatie este dusman si vrajmas al tuturor si al lui Dumnezeu si al naturii si
al legilor si al vietii de obste.
A educa – inseamna a purta de grija de copii in ce priveste curatenia sufleteasca si buna cuviinta, a creste pe
copil moral, om drept, a-l creste in evlavie, a forma un atlet pentru hristos, pe scurt a te ingriji de mantuirea
sufletului sau.
Motivatie speciala legata de particularitatile de varsta: copilul trebuie educat pentru ca este lipsit de
experienta si de judecata, este usuratic si este inclinat spre manie si rau, iar tanarul din pricina poftei si a inclinarii
spre pacat, el fiind asemenea unui cal neimblanzit.
Motivatia educabilitatii este legata de natura omeneasca, de conceptia crestina despre om si anume de vointa
libera a omului. Liberul arbitru e principiu de baza pentru toata legea morala. Vointa e mai puternica decat
inrudirea de sange, totul e in puterea liberului nostru arbitru.
Scopul educatiei este formarea din copil a unul atlet pentru Hristos, idealul suprem al ei este instaurarea in
sufletul copilului a chipului Domnului Hristos ca o reala traire crestina a invataturii ortodoxe in mojlocul acestei
lumi.
Se deosebeste educatia sufletului de educatia pur instructiva. Sf Ioan este preocupat si de psihologie si rolul
ei in educatie, distingand 4 etape in viata omului: copilaria, adolescenta, maturitatea si batranetea. Copilaria e
vazuta ca o mare agitate de furtuni regulate din pricina mobilitatii acestei varste, adolescenta este dominata de
pasiunile sufletului si vremea marilor decizii privitor la trairea vietii crestine, iar varsta maturitatii e legata de
casatorie si gospadarie. Deci, varsta propice pentru educatie este copilaria, cand sufletul copilului simte in mod
firesc nevoia de sprijin.
Sufletul copilului e vazut ca o ceara, caci invataturile se intiparesc usor in sufletul sau si raman vesnic, ca un
margaritar, care odata modelat va ramane in aceeasi forma pururea, ca un tablou si ca o statuie, carora parintii si
dascali au datoria sa le indeparteze cusururile si sa le adague ceea ce le lipseste, iar ultima asemanare este cu a unui
oras, dascalul fiind asemenea unui imparat care are sub paza o cetate. Educarea sufletului si formarea duhului unui
tanar e asemanata adesea cu sculptura si pictura.
Necesitatea legilor pentru educarea sufletului vizeaza importanta detaliului in educatie. Daca nu-i instruim pe
copii in lucrurile cele mai mici, nu vom reusi niciodata sa ii facem in stare sa savarseasca lucruri noi si mari.
Cetatea=sufletul copilului => corpul= zidul, simturile= portile, iar interiorul= casele in care avem
mania(partea irascibila a sufletului), pofta si ratiunea, mania se afla in inima, pofta in ficat, iar ratiunea in creier, de
aici sfantul Ioan va da legi fiecarei parti a corpului.

Sfantul Ioan Gura de Aur, Cateheze baptismale. Pp.44-67

Omilia catre cei ce urmeaza a fi luminati si lamurire clara a celor savarsite in chip simbolic si
inchipuite in dumnezeiescul botez
Li se arata puterea armelor pe care le vor primi si negraita bunatate a iubitorului de oameni, Dumnezeu, pe
care a aratat-o neamului omenesc, ca ei apropiindu-se cu credinta sa se bucure de o mai mare cinstire.
Domnul inainte sa incepem ostenelile, ne arata marinimia Sa pentru a ne atrage spre mantuire, cu totul diferit
de faptele omenesti unde deseori pleci cu mana goala dupa multe chinuri.
De la inceput Domnul a dat binefaceri neamului omenesc, viata pe care i-a dat-o si asezarea in rai, pe care le-
a pierdut prin gustarea pomului, uitand stapanirea de sine si fiind inselat de femeie, dar Domnul, ca un tata
preaiubitor, desi trebuia sa il piarda pe un astfel de neascultator, totusi el nu-l pedepseste pentru greseala, dar nici
nu-l iarta cu totul.
Deoarece omul a aratat neascultare a fost scos din vietuirea in rai si pedepsit cu osteneli si nenorociri, pentru
a nu pacatui si mai mult. Nelucrarea este dascal a toata rautatea, de aceea omul e pedepsit cu lucrarea pamantului,
pentru a isi aduce aminte de neascultare si de nimicnicia firii sale, iar inchipuirea ca e mai presus de propria fire a
fost pedepsita cu moartea, revenirea in pamantul din care a fost luat.

17
 Din pricina neluarii aminte omul a pierdut bunatatile raiului, iar Domnul pentru a ii spori atentia si ravna
pentru poruncile pe care le va primi l-a asezat langa rai, pentru ca durerea vederii lui sa ii aduca aminte de cadere si
astfel sa devina mai sensibil la glasul Lui.
Diavolul prin inselaciune a rapit omului tot ce avea in mana, facandu-l sa se creada egal cu Dumnezeu i-a
atras osanda mortii, dar Domnul iubirii aratand diavolului ca cele ce a facut sunt fara folos, iar omului purtarea Sa
de grija i-a daruit prin moarte nemurirea. Mai mare este castigul decat paguba ! Diavolul l-a scos din rai, iar
Stapanul l-a adus in cer.
Ostasii lui Hristos daca vor fi ravnitori fata de negraitele daruri primite si le vor pazi intru trezvie vor primi
mai mari daruri ca Adam. Caci cel ce prin efort se face pe sine vrednic de cele deja primite, pe drept se si bucura de
mai mult.
Cei invredniciti sa fie scrisi in cartea cereasca aduc o credina fierbinte si un cuget statornic, cele savarsite la
botez au nevoie de credinta si de ochii sufletului, caci cele ce se intampla acolo sunt si nevazute si se vad doar cu
ochii credintei. Credinta este luarea aminte la cele ce nu se vad ca la cele vazute.
Nu om este cel ce lucreaza cele ce se savarsesc, ci harul Duhului este cel ce sfinteste firea apelor si se atinge
impreuna cu mana arhiereului de capul tau.
Botezul este si mormant si inviere. Dezbracam haina cea veche, plina de pacate si Il imbracam pe Insusi
Hristos, Cel fara de pacat.
Rolul catehezei este de a intari credinta si nu atat unul strict intelectual, de a dobandi noi informatii. Sfantul
Ioan le explica desfasurarea Botezului. Dupa primirea catehezei zilnice, sunt dusi la cei ce exorcizeaza prin viu
grai, deoarece urmeaza sa Il primeasca locuitor in ei pe Imparatul ceresc, Care are nevoie de o minte curate si libera
de toata mestesugirea ceului rau. Exorcismul aduce in suflet o mare evlavie, stare maxima de trezvie, si o pornire
spre multa strapungere de inima, stare esentiala pentru o reala pocainta.
La botez orice inegalitate si diferenta de demnitati se destrama, caci in cele duhovnicesti toate acestea dispar
si nu se cauta decat buna dispozitie a sufletului.
Atitudinea cu picioarele goale si mainile ridicate arata ca acestia erau prizonieri ai diavolului, iar acum
urmeaza sa fie eliberati de sub tirania lui, iar prin infatisare isi amintesc de starea anterioara, sa stie de unde au
scapat si la cine alearga, o mai mare pricina de multumire.
Nasii erau prezenti cu catehumenii la catehizarea lor. Ca garanti in cele duhovnicesti, deoarece ii invata
virtutea, sunt datori sa arate multa trezvie, indemnand si sfatuind, indreptand si avand dragoste parinteasca. Daca
prin propria lor atentionare ii vor conduce pe catehumeni pe drumul virtutii se vor impartasi de nume bun, iar daca
se molesesc multa osanda vor avea, de aceea sunt numiti parinti duhovnicesti.
Legamintele ce se fac intre ei si Stapan sunt facute intru Domnul si scrise cu Duhul, caci cuvintele rostite
sunt scrise in cer si legamintele facute cu gura raman nesterse in fata Stapanului, lucrurile primite acum sunt
duhovnicesti si ceresti, pot fi vazute cu ochii Duhului.
Din nou se vorbeste de atitudinea de robie prin plecarea genunchilor si intinderea mainilor spre cer, pentru a
isi aduce aminte de unde au fost eliberati, apoi preotul cere legamantul si marturisirea dupa care va spune : “Ma
lepad de tine, Satano !”
Sfantul Ioan isi aduce aminte de botezul sau si plange pentru starea in care a ajuns si ii roaga pe catehumeni
ca la intalnirea cu Hristos sa ceara indurare si iertare pentru dascali lor.
Lepadarea se face fata de Satan, de trufia sa, de slujirea sa si de lucrurile sale, iar ingerii si puterile ceresti
care stau de fata se bucura de intoarcerea noastra si duc cuvintele lor in fata Stapanului unde vor fi scrise in cartile
cele ceresti.
Lepadarea presupune: - ridicarea de sub tirania demonului; - lepadarea de el; - trecerea de partea lui Hristos
si unirea cu El.
Dupa lepadarea de cel rau si de toate lucrurile lui urmeaza unirea cu Hristos, doar primind cuvintele, Domnul
ne incredinteaza atata bogatie, uitand toate reaua vointa de dinainte. Apoi urmeaza o ungere prebaptismala in
semnul crucii ca o pecete spre apararea de cel rau.

18
 Vor fi dezbracati de toate hainele, ca unii ce urmeaza sa intre in cer, vor fi unsi cu ulei duhovnicesc pe intreg
trupul pentru intarire si nevatamare de armele potrivnicului, iar apoi vor cobori in apele cele sfintite, unde vor
ingropa pe omul cel vechi si vor invia pe cel nou innoit sub chipul Celui Ce l-a zidit. Prin cuvintele preotului Se
coboara Duhul Sfant si alt om se naste in locul celui vechi.
Prin intreita afundare si ridicare se coboara Duhul Sfant, caci nu preotul singur atinge capul celui botezat, ci
si Hristos, preotul doar imprumuta mana sa, Cel Ce plineste toate este Tatal si Fiul si Sfantul Duh, Treimea cea
nedespartita, credinta in Ea ne adduce infierea.
Dupa iesirea din ape toti cei prezenti ii inconjoara, ii imbratiseaza si ii saruta, ca pe unii ce din robi au
devenit liberi si chemati la masa cea imparateasca. Se impartasesc apoi cu Trupul si Sangele Domnului, ca unii ce
L-au imbracat pe Insusi Hristos.
Sf. Ioan le-a spus toate acestea dinainte pentru ca acestia sa rodeasca multa dorire, prin analogia cu cele traite
de povatuitor. Ii indeamna apoi sa aiba noblete in cereri, nimic lumesc sau omenesc cerand, ci sa ceara ocrotirea lui
Hristos sa pazeasca harul primit, pacea Bisericii, pentru cei ce ratacesc si iertarea pacatelor, caci ei sunt cei dintai
prieteni ai lui Hristos si El nu va refuza cererile lor. Si prin purtarea de grija fata de madularele Bisericii, pe care o
Hristos o pretuieste asa mult va da o si mai mare bunavointa acestora, prin grija pe care ei au aratat-o pentru
mantuirea aproapelui.
Un indemn final la pregatirea cu bucurie si veselie pentru primirea harului aratand o vietuire vrednica de
acest har prin care sa dobandeasca bunatatile vesnice.
Omilia a III-a catre neofiti
Neofiti asemanati cu stelele cerului, dar acestia sunt mai luminosi decat cele ale noptii, caci cand lumineaza
Soarele dreptatii ele mai mult se lumineaza, pe cand celelalte se ascund. Pricina aparitiei stelelor pe pamant este
intruparea Celui Ce S-a aratat.
Stelele cerului vor disparea la sfarsitul lumii, caci ele sunt ca frunzele viei, care mentine frunzele cat timp
strugurele se coace, asa si intreaga lume cat timp are firea omeneasca in dansa va mentine stelele, dar cand nu va
mai fi noapte nu va mai fi nevoie de stele.
Natura fiintei noastre este focul cel intelegator, cu care am fost botezati, iar cu totii suntem Luceferi de Zi,
caci toti suntem purtatori de lumina. Botezul i-a facut liberi si cetateni ai Bisericii pe cei ce erau robi, iar Sf. Ioan
insira calitatile noilor botezati: de sfinti, drepti, fii, mostenitori, frati ai lui Hristos, madulare ale lui Hristos, biserica
si instrumente ale Duhului.
Sunt zece daruri ale botezului, pe langa iertarea pacatelor, de aceea pricina botezului pruncilor nu este
iertarea pacatelor, caci nu au, ci este adaugarea sfinteniei, dreptatea, infierea, mostenirea, infratirea, sa fie madulare
ale lui Hristos si sa devina salas al Duhului.
Singurul lucru care ne desparte unii de altii este pacatul, tocmai de aceea Sf. Ioan se teme sa ii numeasca
frati, desi a primit acelasi botez si daruri ca ei, caci el considera ca prin delasare a pierdut inrudirea cu ei, de aceea
ii indeamna ca ravna lor sa fie pe masura darului primit.
Cei botezati vor intra de acum in arena luptelor, avand ca spectatori ingerii si oamenii, dar ca protector al
luptelor pe Stapanul ingerilor, care nu este neutru precum un arbitru al luptelor olimpice, ci e cu totul de partea
noastra, el ne-a uns cu untdelemnul veseliei, iar pe diavol l-a legat cu lanturi. Dar chiar daca v-a invinge, diavolul
tot gheena o va primi, iar noi daca vom invinge vom fi incununati, iar acela osandit precum a patit si la caderea lui
Adam.
Precum nou este felul luptei (ca om trebuie sa ma bat cu demonii, trup avand, lupt cu puterile netrupesti), asa
si armele sunt noi: platosa este dreptatea, scutul este credinta, iar sabia este cuvantul Duhului, dar si masa a primit,
mai puternica decat orice arma, caci doar vazand limba insangerata de scumpul sange diavolul nu poate sa rabde.
Preinchipuirea sangelui lui Hristos este sangele mielului jertfit de evrei in Egipt, cu care si-au uns usile, ca
ingerul sa nu ii piarda, dar nu fiindca era sange a avut putere, ci fiindca preinchipuia sangele Stapanului, deci
puterea preinchipuirii vine din realitatea intruparii lui Hristos. Acum diavolul vede gura credinciosilor unsa cu
sangele Adevarului, iar precum ingerul nu a indraznit sa intre la usile unse cu sangele mielului, asa si el va fugi de
acestia.

19
 Taria sangelui vine din izvorul sau, care este coasta Stapanului, ce a fost impunsa si a tasnit apa si sange, ca
simbol al botezului si al Euharistiei, mai intai este botezul si dupa aceea impartasania. Din apa si din sange, ca
simboluri ale botezului si impartasaniei, iesite din coasta s-a nascut Biserica, deci precum pe Eva a facut-o din
coasta lui Adam, asa si Biserica e plamadita din coasta lui Hristos.
Hristos, pe care i-a nascut, Insusi ii hraneste necontenit cu sangele Sau, deci, din pricina marimii darului e
nevoie de multa ravna si amintire a legamintelor facute, o retraire reala a continutului lor, o actualizare clipa de
clipa a lepadarilor si unirilor de la botez, caci ele au fost scrise cu Duhul si cu limba, doar cu ea se scriu legamintele
fata de Dumnezeu.
Adam a pus inceput datoriei, iar noi am sporit-o cu pacatele, dar Hristos a rupt zapisul pacatelor noastre, “l-a
pironit pe cruce”, si ne-a iertat in mijlocul lumii, pentru ca toti sa priveasca, in frunte cu diavolul, si sa nu ne mai
impiedice dupa asta. Totusi, e nevoie de mare grija, caci o a doua cruce nu mai exista si nici o a doua iertare prin
baia nasterii din nou, iertare totusi mai este, dar nu prin baia nasterii, de aceea ii indeamna sa nu fie delasatori.
Crestinii vad minuni mai mari si mai luminate decat evreii: il vad pe diavol cufundat cu toata armata lui, trec
prin moarte precum evreii prin mare, au fost eliberati de demoni precum aceia de egipteni si au scapat de robia
cumplita a pacatului. Iudeii nu au putut privi fata lui Moise, rob ca si ei, dar crestinii vad fata lui Hristos in slava
Lui, accent pus pe experienta slavei necreate la botez si la impartasire, a primilor crestini, singura sansa de a scapa
de ispitele lumii desarte.
Pe evreii ii insotea Domnul din pricina harului lui Moise, aici sfantul Ioan percepe trei planuri ale preotiei lui
Hristos:- cel preinchipuit (Moise ca persoana istorica), cel vazut, actual (ep. Flavian) si cel nevazut( Iisus Hristos),
deci pe crestini Hristos ii insoteste din pricina harului preotului, dar si a ascultarii lor, cu accentuare prezentei
depline a harului lui Hristos in adunarea laolalta a episcopului, preotilor si mirenilor in jurul Euharistiei.
Pe evreii i-a asteptat pustiul, iar pe noi cerul, avand ca si conducator pe Dumnezeu, insemnat cu Duhul
preabland, precum Moise cu blandetea, Moise le-a mijlocit mana in pustiu ca inchipuire a Impartasaniei, pe care
ne-a adus-o Hristos tasnind din mijlocul mesei ca izvoare ale Duhului catre toti cei ce cu inima si constiinta curata
se apropie primind har si mila spre ajutor la buna vreme.

Cateheze Sf Chiril al Ierusalimului

Despre Botez
Sfantul Chiril spune ca atunci cand ne-am dezbracat si am intrat in scaldatoarea Sf Botez, noi ne-am
dezbracat nu doar de haine ci si de omul cel vechi. Asemenea si Mantuitorul cand S-a dezbracat , dezbracand
totodata “domniile si stapaniile”. Prin undelemnul cu care am fost unsi apoi ne.am facut partasi ai lui Hristos ;
acesta pune pe fuga orice urma a lcrarii celei potrivnice. El nu doar curateste toate urmele pacatelori ci si alunga
toate puterile vicleanului.
Cufundarea de 3 ori in apa si respective scoaterea tot de atatea ori din apa arata in chip symbolic ingroparea
cea de 3 zile a Mantuitorului. Cufundarea inseamna moartea omului vechi, parasirea de patimi si nasterea omului
nou, care se face odata cu scoaterea din apa. Nasterea noastra a avut loc o data cu moartea noastra. Sfantul Chiril ne
atrage atentia cat de minunata este aceasta taina, cum am inviat cu toate ca n-am murit cu adevarat, n-am fost
ingropati si nici n-am fost rastigniti cu adevarat. Vedem astfel cat de mare este iubirea lui Dumnezeu fata de noi,
facandu-ne partasi mantuirii fara sa fie nevoie sa suferim. Tot ceea ce a suferit Hristos pentru noi a fost real, iar
cele savarsite de noi odata cu Botezul sunt o asemanare a mortii si a patimilor Lui, insa mantuireanoastra nu este o
asemanare ci o realitate.
Botezul nu da doar iertare pacatelor precum dadea botezul lui Ioan ci prin el obtinem si harul infierii.
Despre ungerea cu Sfantul Mir
“Dupa cum Hristos a fost rastignit, a fost ingropat si a inviat in realitate, iar voi in timpul botezului sunteti
invredniciti sa fiti rastigniti, ingropati si inviati impreuna cu El, intru asemanare, tot astfel si la ungerea cu Sfantul
Mir. Hristos a fost uns cu undelemnul spiritual al bucuriei, pentru ca El este pricinuitorul bucuriei celei
duhovnicesti, iar voi ati fost unsi cu mir si ati ajuns partasi ai lui Hristos.”
Dupa cum maine Euharistiei dupa invocarea Sfantului Duh nu mai este simpla paine, ci trupul lui Hristos tot
si acest Sfant Mirajunge sa fie un dar al lui Hristos si al Sf Duh. Trupul se unge cu mir vazut, dar se sfinteste

20
sufletul prin Sf Duh. Am fost unsi pe frunte pt a ne dezlipi de rusinea primilor oameni care au calcat porunca
Domnului; la urechi- pentru a asculta tainele dumnezeisti; la nari- pentru a simti buna mireasma a lui Hristos; pe
piept- am primit platosa dreptatii pentru a putea sta impotriva diavoului. Sfantul Mir este armura Sfantului Duh
care ne ajuta sa stam impotriva duhurilor rele. Dupa toate acestea ne putem numi pe deplin crestini. Inainte de a fi
unsi eram inc ape cale de a dobandi numele de crestini.
Despre Trupul si Sangele lui Hristos
O data ce ne impartasim ajungem purtatori de Hristos, pentru ca trupul si sangele Lui se impartasesc
madularelor noastre. Astfel, dupa cuvintele sf Petru, ajungem partasi dumnezeirii. Noi nu trebuie sa judecam taina
dupa gustare, ci, fara de indoiala sa ne incredintam prin credinta ca am fost invredniciti de trupul si sangele lui
Hristos.

Cateheza baptismala in antichitatea crestina

Documente din scoala catehetica ierusalimiteana
a. Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele
Numele episcopului ierusalimitean este legat de celebrele Cateheze (nr. 24). Importanta lor = sunt o serie
complete de cateheze de initiere ce reflecta modalitatea in care se practica in instructia primara a catehumenilor. I-
au atras renumele de “cel mai mare catehet patristic al Palestinei si unul dintre cei mai mari ai intregii Biserici”.
Cele mai multe amanunte de interes ni le ofer cele 5 cateheze mistagogice, tinute neofitilor in Ierusalim, probabil in
Saptamana Luminata a anului 348. Atribuirea lor Sf. Chiril a fost contestata, fiind puse pe seama succesorului sau,
Ioan II de ierusalim (387-417), dar pana la urma pare mai verosimil ipoteza ca au fost initial rostite de Chiril.

Procateheza = o cateheza preparatory, adresata categoriei cele mai avansate de catehumeni, asa numitii
“φοτιζομενοι”(cei pentru luminare) respective celor care erau pe punctual de a primi botezul:
 Sulfa asupra voastra mireasma fericirii. Dezbraca haina iubirii de arginiti, a desfanarii si necuratiei si
imbraca-te cu o alta haina inainte de a veni Iisus. Ai 40 de zile de pocainta. Daca starui in intentia rea, apa te va
primi, dar duhul nu te va primi.
 Pana acum erai numit catechumen. Cuvintele dumnezeiesti nu mai rasuna in jurul tau, ci in adancul
tau, caci Duhul locuieste in tine si face de mintea ta casa duhovniceasca.
 Nu este cu putinta sa te borezi de 2 ori caci “este un Domn, o credinta, un Botez” (Efes. 4, 5)
 Nimic nu cere dumnezeu de la noi decat intentie buna
Catehizarea este un process sistematica si de durata de invatare si aprofundare a credintei:
 Staruie in cateheze. Primesti arme contra puterii cele potrivnice, contra ereziilor, contra iudeilor,
samarinenilor si paganilor. Inchipuie-ti catehizarea ca pe o casa. Trebuie sa punem piatra pe piatra, indepartand tot
ceea ce este nefolositor. Trebuie sa se zideasca o cladire tainic. In chip asemanator iti oferim pietrele cunostintei.
b. Catehezele mistagogice
Cateheza I mistagogica – catre cei curand luminati (neofiti)
In vechime, botezul se savarsea in seara/noaptea de Pasti potrivit ritualului explicat de episcopal
Ierusalimului. Asamanarile dintre ritualul baptismal primar si cel de azi reflecta fidelitatea pastrarii Sf. Traditii in
Bisericile de rit bizantin:
 Ati fost asezati si v-ati lepadat de Satana cu fata spre apus fiindca Apusul este locul
intunericului.
 A doua formula “Si de toate lucrurile tale” arata ca te lepezi de toate faptele si gandurile
savarsite impotriva dreptei ratiuni.
 Apoi “Si de toata trufia ta”arata ca trufia diavolului sta in orice desertaciune sau primejdie
sufleteasca.
 Dupa aceea, prin “Si de toata slujirea ta” vezi ca daca veicadea in aceste slujiri dup ace te-ai
lepadat de satana si dup ace te-ai impreunat cu Hristos, vei fi ispitit mai amar de tiran.
 Asadar, dupa ce te-ai lepadat si ai rupt aceasta legatura cu el ti se deschide raiul lui
Dumnezeu.

Cateheza II mistagogica: despre Botez

21
  Catehezele mistagogic si invataturile mai noi ce vi se dau in fiecare zi ne sunt de folos
pentru ca vestesc invataturi pe care nu le-am cunoscut inca.
 Fiind unsi cu untdelemn sfintit din crestetului capului pana la picioare, ati ajuns partasi
maslinului celui bun, Iisus Hristos.
 Dupa aceasta ati fost condusi la cristelnita dupa cum si Hristos a fost dus pe cruce la
mormantul care era alaturi.ati marturisit si v-ati cufundat de 3 ori in apa, aratand in mod symbolic ingroparea cea
de 3 zile a lui Hristos. In aceeasi clipa ai si murit dar v-ati si nascut, iar aceasta apa v-a fost mormant si mama.

Cateheza III mistagogica: despre ungerea cu Sf. Mir

 Dupa ce ati iesit din cristelnita, vi s-a dat ungerea, antitipul Aceluia prin Care a fost uns
Hristos, adica Sf. Duh.
 Hristos a fost uns cu untdelemnul spiritual al bucuriei, Sf. Duh iar fost ati fost unsi cu mir si
ati ajuns partasi ai lui Hristos.

Daca ungerea prebaptismala se face cu untdelemn sfinti simplu, acum se utilizeaza Sf. Mir, sfintit o singura
data pe an, in Joia Patimilor de catre Sinodul arhiereilor:

 Trupul se unge cu mir vazut, dar se sfinteste sufletul prin Sf. si de viata facatorul Duh.
 Dupa ce ati fost invredniciti cu ungerea cu Sf. mir, va numiti crestini, iar renasterea voastra
este confirmata.simbolul aceste ungeri se afla in V.T.: ungerea lui Aaron, fratele lui Moise ca arhiereu, ungerea lui
Solomon ca imparat.
c. Sf. Ioan Gura de Aur, Catehezele baptismale
O latura mai putin cunoscuta a preocuparilor Sf. Ioan Gura de Aur o constituie activitatea sa catehetica. Cele
11 cateheze baptismale sunt rezultatul celor 11 ani de slujire preoteasca la Antiohia si ai celor de episcopat.
Primele 8 cateheze baptismale se pare ca au fost rostite in anul 390. Cea mai semnificativa este Cateheza a
doua: “Urmare a intruirii celor ce vor fi iluminatiu si explicare clara a actinilor savarsite intr-un mod symbolic si
tipic la sfantul Botez”:
 Ceea ce se savarseste de catre preot nu omul este cel ce face, ci harul Duhului Sfant.
 Vedeti aici atitudinea captivitatii si a eliberarii de unirea cu satana prin fagaduintele pe care
preotul va face sa le rostiti.
 Dupa acest contract, aceasta lepadare si aceasta unire, te-ai unit cu Hristos iar preotul iti
face ungerea la frunte cu untdelemnul spiritual sit e insemneaza. Preotul este doar mijlocitorul harului si el nu face
decat sa ofere mana sa; Cel care savarseste totul este Tatal, Fiul si Sfantul Duh, Treimea ce nedespartita.

Prezentare generala
Etimologia termenului “cateheza”. Cateheza reia si dezvolta mesajul proclamat. Catehumanul antic
reprezinta un fenomen complex si inegal in diferitele Biserici locale si cu o dezvoltare in timp; este o institutie
crestina destinata pregatirii pentru botez a celor ce-l solicitau si erau considerati demni de a-l primi.
In literature de specialitate il gasim definit ca o institutie bisericeasca de tip pastoral-liturgic dezvoltata in
interiorul comunitatilor crestine incepand de la sfarsitul sec. II.
Ca stagiu de pregatire, catehumenatul reprezinta o etapa funamentala a procesului de initiere crestina.
Inititerea catehumenala se refera la acel proces initial de dezvoltare a credintei in Hristos si de insotire a noilor
credinciosi, care culmina cu botezul si deplina apartenenta la Biserica. In sec. III-IV, accesul adultilor la botez se
structureaza intr-un proces organic de formare desfasurat ca o adevarata ucenicie in viata crestina.
Premize ale unui neocatehumenat
Redescoperirea catehumenatului antic in zilele noastre ca process intiatic, ca itinerar catehetic ce culmina cu
celebrarea sacramentala exprimao noua sensiblitate pastorala.
Disciplina arcana in literature catehetica primara
Notiunea primeste sensul de practica a pastrarii secretului asupra adevarului de credinta si unor practici
ritual. Temiul pe care s-ar fi intemeiat asa numita disciplina arcana in Biserica primara pare a fi textul de la Matei
7,6.
22
 Existenta acestei proceduri s-a dedus din faptul ca Biserica nu ingaduia catehumenilor si necrestinilor sa
asiste la partea a II-a a Sf. Liturghii. Sintagma “disciplina arcani” intra in uz de-abia din sec. al XVII-lea. Desi nu
se cunoaste originea acestei practice primare e de presupus ca, in contextul vremii, ea a fost insipirata de religiile de
mistere.
Treptele catehumenatului
a. Originile catehezei crestine
In dezvoltarea procesului catehumenal distingem: o perioada antica (anterior pacii constantiene); o periaoda
de mijloc (sec. IV-V), de structurare si de inflorire a catehumenatului si o perioada de declin (sec. V-VI).
Practica pastoral a catehumenatului antic este documentabila doar in ultimele decenii ale sec II, pentru ca
dupa unele date sumare prezentate de Sf. Iustin, sa–l gasim in sec. IV ca organizatie oficala si bine articulate in
Biserica prin care candidatii primeau un invatamamant oral si o initiere morala, iar accessul la tainele intierii este
strans legat de functiunile liturgice.
In afara de scopul baptismal al catehezei primare, mai ales in aceasta prima prerioada catehumenatul se
impune ca o necestiate a vietii crestine.
b. Catehumenatul postconstantinian
Incepand cu sec IV se deshide o noua perspectiva catehumenatului, prin triumful definitive al Bisericii si prin
convertirile in masa care se petrec in urma castigarii dreptului de exprimare libera a credintei.
Nr mare de aderenti facea tot mai dificila practicarea unei formari riguroase si acordarea unei asistente
spiritual adecvate. Din pacate cresterea numerica a noilor botezati va atrage dupa sine o cadere calitativ morala a
membrilor Bisericii.
Un alt neajjuns consta in faptul ca catehumenul era considerat deja crestin chiar daca nu primise botezul,
ceea ce raspandeste practica de a ramane catehumen in mod nederteminat.
c. Declinul catehumenatului
Incepand din a doua jumatate a sec. V, asistam la un lent si progresiv declin al disciplinei antice a
catehumenatului pana la disparitia sa completa (sec VII). Prima cauza a fost noua situatie religios-morala . Un alt
motiv se refera la faptul ca preotii aveau de regula o formare biblica si teologica limitata, nefiind pregatiti sa-si
assume o instruire competenta a adultilor.
Fazele procesului catehumenal
Catehumenatul trebuie inteles mai curand ca un proces complex si diversificat , decat ca o institutie
bisericeasca. El este expresia pe de-o parte unitara a practicilor crestine didactice, liturgice si baptismale, pe de alta
parte, poarta pecetea specificitatii locale a comunitatilor crestine primare. Intre notele specific ale catehezei crestine
initiale se numara: caracterul baptismal si mistagogic; specificul adult; lipsa unei cateheze a copiilor, dificultatea
accesului la initerea crestina dar si seriozitatea procesului de intrusctie primara.
a. Cateheza “indepartata”
Potrivit Traditiei apostolice a lui Ipolit si a Constitutiilor apostolice, adultii care doreau sa devina crestini
erau supusi, de catre personae responsabile ale comunitatii, la o prima verificare a sinceritatii si a consistenteti
aspiratiei lor intr-un interviu ce cuprindea 3 tipuri de intrebari: a) primul privea motivele convertirii pentru
verificarea sinceritatii; b) a doua serie de intrebari privea starea de viata a candidatilor, adica situatia familiala si
cea sociala; c) a treia privea meseriile, ocupatiile.
Inspirata din traditia ebraica si din practicile initiatice ale unor religii de mistere, admiterea la catehumenat
era inconjurata de precautii si garantii. Se impunea o verificare atenta a motivatiei candidatului.
Aspirantul putea fi refuzat ca de exemplu in cazul simplilor curiosi ce erau capabili sa divulge misterele de
credinta sau sa denunte pe crestini. De asemenea erau refuzati cei care ocupau functii sau practicau meserii
incompatibile cu viata de crestin ce ridicau problem de credinta si de morala. De-acum evemt atestat si institutia
nasilor (cei ce aduc garantii morala necesare pentru ca persoana sa fie acceptata pe baza marturiei lor suplimentare
la chestionarea celui in cauza.

23