Sunteți pe pagina 1din 9

Premise

Dezvoltarea continuă a Uniunii Europene, marcată prin extinderea considerabilă a


”granițelor” sale, nivelul tot mai crescut de integrare economică și politică,
contribuția sa incontestabilă la menținerea păcii și stabilității pe continentul
european, dublate de crearea Uniunii Economice și Monetare (U.E.M.), dând loc
unui nivel superior de integrare economică, au condus multă vreme la ignorarea unui
aspect, de altfel, puțin probabil până mai recent: retragerea din Uniunea Europeană
și din U.E.M..

În contextul actual, în care criza economică și politică pun Uniunea Europeană în


fața unor probleme a căror rezolvare se dovedește a fi tot mai anevoioasă, apare tot
mai des în discuție scenariul părăsirii de către unele state membre a Uniunii
Europene și/sau a U.E.M.. Dacă încercăm să deslușim motivele pentru care Uniunea
se găsește în prezent tot mai mult în vecinatătea unor ”secesiuni”, am putea ajunge
la o concluzie, poate paradoxală.

Avântul cu care s-a dezvolatat sub toate aspectele Uniunea, nivelul de integrare
sporit pe care a reușit să-l atingă, creator al unor legături tot mai strânse între statele
membre, a determinat un transfer tot mai considerabil de atribute, în mod
tradițional apanaje ale suveranității naționale, către instituțiile europene. Acest
transfer de suveranitate, politizarea tot mai pregnantă a Uniunii Europene și
importul, de multe ori forțat, în legislația internă a unor reglementări dirijiste au
devenit tot atâtea motive de nemulțumire, nu numai la nivelul cercurilor politice și
conducerilor unor state membre, dar și în rândul cetățenilor acestora. Uniunea
Europeană se îndreaptă inevitabil, după cum susțin multe voci, spre o uniune
politică deplină, în care statele membre vor fi asimilate unor regiuni, în detrimentul
democrației, libertății, culturii și istoriei naționale. A fi parte într-un suprastat
implică o însărăcire politică, economică și culturală. Dominația franco-geramană în
cadrul Uniunii este și ea un motiv de temere, îndeosebi pentru britanici, modelul
economic și legal anglo-saxon fiind esențialmente diferit de cel continental și respins
ca atare.

La baza acestei dispute se află, de fapt, două modele diferite care ar putea prefigura
viitorul Uniunii: modelul anglo-saxon și modelul social-european. Modelul de
integrare anglo-saxon promovează o uniune economică extinsă, dar limitată sub
aspect politic. Modelul social-european, susținut în mod tradițional de Franța și,
într-o măsură mai mică, și de Germania, tinde spre o uniune politică la un nivel mai
avansat. Conflictul dintre aceste două concepții diferite a fost amplificat de
extinderile Uniunii Europene din 2004 și 2007 și de perspectiva integrării unor noi
membri – cel mai controversat fiind Turcia.

S-ar părea că Uniunea, în forma sa organizatorică și decizională actuală, nu este


pregătită pentru a face față unor responsabilități atât de importante și care au
evoluat extrem de mult de-a lungul timpului. Pe de altă parte, acest transfer de
suveranitate s-a dovedit a se îndepărta de scopurile inițiale ale unor state membre,
adepte ale integrării economice, după modelul anglo-saxon, dar reticente față de
integrarea politică la un nivel atât de avansat. Tratatul de la Lisabona nu a făcut
decât să sporească acest transfer, în condițiile în care, într-un număr mare de
domenii (energie, azil, imigrare, cooperare judiciară în materie penală și sport), a
fost prevăzută majoritatea calificată pentru luarea deciziilor, iar nu unanimitatea.
Un alt aspect care a amplificat discuțiile în jurul părăsirii Uniunii Europene și a zonei
euro de către unele state (relevant în acest sens este cazul Greciei) a fost criza
financiară. Liberatatea de manevră a statelor membre pentru gestionarea
problemelor financiare fiind limitată în cadrul U.E.M., nu de puține ori acest lucru a
determinat, așa cum s-a întâmplat bunăoară în Grecia, un val de nemulțumire față de
moneda Euro și scăderea dramatică a încrederii populației în stabilitatea zonei euro.
Nu este însă mai puțin adevărat că imperativul găsirii unor soluții pentru problemele
financiare cu care se confruntă statele membre a condus la o cooperare mult mai
strânsă între acestea. Presiunea financiară le-a apropiat în găsirea unor soluții,
printr-o supraveghere mai atentă a bugetelor statelor și prin exinderea
responsabilităților Băncii Centrale Europene. Cu toate acestea, statele nord europene
sunt tot mai nemulțumite de finanțarea pe care trebuie să o asigure statelor din sudul
Europei, vehiculându-se tot mai des posibilitatea excluderii din Uniune a statelor
incapabile să țină pasul cu obligațiile impuse de această calitate.

Dacă privim în ansamblu toate aceste aspecte, este explicabilă reticența tot mai mare
înregistrată în multe state membre față de Uniunea Europeană, percepută tot mai
mult ca o structură nedemocratică, fundamentată pe un proces decizional
netransparent, substituindu-se alarmant de mult suveranității naționale. În acest
context, sunt tot mai multe voci care susțin oportunitatea retragerii voluntare din
Uniunea Europeană și din U.E.M.. Nu mai puțin, scenariul excluderii unor state
membre, care nu au reușit să țină pasul cu obligațiile ce le revin în calitatea lor de
membri ai Uniunii, este avansată tot mai frecvent. Implicațiile juridice, economice și
politice pe care aceste două scenarii, tot mai plauzibile în prezent, sunt multiple,
afectând statele membre, cetățenii acestora și Uniunea în întregul ei. Vom analiza în
acest articol, fiecare dintre cele două scenarii, retragerea voluntară și excluderea din
Uniunea Europeană, dintr-o perspectivă juridică.

II. Retragerea voluntară din Uniunea Europeană

1. Perioada anterioară Tratatului de la Lisabona

De la crearea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului prin Tratatul de la Paris


din 1951 si până la acest moment, niciun stat membru nu a părăsit Uniunea
Europeană (în niciuna dintre formele sub care s-a prezentat ea de-a lungul
timpului)[1].

Anterior adoptării Tratatului de la Lisabona, posibilitatea retragerii


voluntare din Uniunea Europeană nu era prevăzută de tratatele
constitutive sau de tratatele modificatoare subsecvente. Nici tratatele de
aderare ale statelor membre nu cuprind prevederi referitoare la acest
aspect. Cu toate acestea, dreptul de retragere era recunoscut, cel puțin la
nivel doctrinar, potrivit unor opinii, deși nu erau consacrate formele
procedurale de urmat în vederea retragerii din Uniune.

În doctrina europeană, lacuna de reglementare sub acest aspect a fost explicată prin
prisma mai multor motive, toate conducând însă la ideea creării unui nivel înalt de
încredere în viitorul proaspăt createi structuri. Reglementarea retragerii din
organizație ar fi fost de natură să pună sub semnul întrebării forța angajamentului
statelor în atingerea obiectivelor asumate prin tratele constitutive, amplificând
oarecum riscul producerii unui astfel de eveniment. Mai important decât atât,
includerea unei clauze de retragere, trebuia, evident, însoțită de o
procedură și o prezentare, cel puțin generală, a consecințelor declanșării
acesteia, aceasta din urmă fiind în sine o adevărată provocare.

În lipsa unei clauze exprese în tratatele constitutive, au fost avansate în doctrină


două interpretări distincte. Conform unei interpretări, dreptul de retragere
unilaterală exista și în absența unor prevederi exprese, în virtutea dreptului oricărui
stat suveran de a se retrage din tratatele internaționale încheiate. O altă interpretare
pleacă de premisa că lipsa unei prevederi exprese privind retragerea din Uniunea
Europeană trebuie înțeleasă ca o dovadă a angajamentului permanent al statelor
membre la realizarea obiectivelor Uniunii și a caracterului ireversibil al procesului de
unificare europeană, incompatibil cu o clauză unilaterală de retragere. Faptul că
tratatele constitutive au fost încheiate pe durată nedeterminată, acceptarea de către
statele nou intrate a aquis-ului Uniunii, restricțiile dreptului de a renegocia tratatele
de aderare, principiul solidarității, procedura de revizuire a tratatelor constituiau tot
atâtea argumente în favoarea inexistenței unui drept de retragere (negociată sau
convenită, și cu atât mai mult, unilaterală) din Uniune, și implicit din U.E.M..

Normele dreptului internațional public și Convenția de la Viena privind dreptul


tratatelor (1969) au constituit surse ale unui posibil răspuns la această problemă.
Deși Convenția de la Viena consacră principiul pacta sunt servanda în materia
tratatelor, recunoaște totuși dreptul de a denunța unilateral un tratat, în situația în
care acest drept este prevăzut în mod expres[2] ori poate fi dedus din conținutul sau
natura tratatului[3] sau în cazul în care se poate face o aplicare a clauzei rebus sic
stantibus, anume atunci când se produce o schimbare fundamentală a
împrejurărilor, care a intervenit în raport cu cele existente în momentul încheierii
unui tratat şi care nu fusese prevăzută de părţi, dacă: existenţa acestor împrejurări a
constituit o bază esenţială a consimţământului de a se lega prin tratat şi această
schimbare a avut ca efect transformarea radicală a naturii obligaţiilor care ramân de
executat în virtutea tratatului[4].

Dintre cele trei situații prevăzute de Convenția de la Viena, numai ultima se putea
aplica în cazul retragerii din Uniunea Europeană și U.E.M., având în vedere lipsa
unei clauze în acest sens în tratatele constitutive și imposibilitatea deducerii unui
drept de denunțare unilaterală, sau chiar agreată, din cuprinsul sau natura tratatelor
(având în vedere caracterul integrator și permanent al instituțiilor create, transferul
unor importante puteri decizionale din partea membrilor, caracterul ireversibil
expres al procesului de trecere la moneda Euro).

Nici doctrina schimbării circumstanțelor nu a primit o largă acceptare, în condițiile


în care sfera sa de aplicare este una extrem de limitată, circumscrisă unor situații cu
totul și cu totul excepționale, o interpretare mai relaxată fiind de natură să pună în
pericol stabilitatea și inviolabilitatea tratatelor. Pe de altă parte, recursul la normele
dreptului internațional public și aplicabilitatea lor în cadrul Uniunii Europene pune
în discuțe raportul dintre dreptul Uniunii și dreptul internațional public, având în
vedere că așa cum a statuat Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în una dintre
hotărârile sale de referință[5], ”comunitatea constituie o nouă ordine juridică de
drept internaţional, în beneficiul căreia statele şi-au limitat drepturile suverane,
chiar dacă într-un număr limitat de domenii”.
Ar trebui menționat faptul că nici conceptul de suveranitate, invocat în sprijinul
existenței unui drept de retragere unilaterală, nu este la adăpost de orice critici. Este
suficient să avem în vedere binecunoscuta hotărâre a Curții Europene din cauza
Costa/Enel[6] pentru a observa limitările pe care suveranitatea statelor a suferit-o
prin semnarea tratatelor constitutive sau după caz, prin aderarea la Uniunea
Europeană. Soluţia pe care o consacră Curtea în hotărârea Costa este în sensul că
transferul de la statele membre, din sistemul de drept intern către sistemul
comunitar, al drepturilor şi obligaţiilor aduce o limitare permanentă a drepturilor lor
suverane.

Curtea a subliniat în mod clar caracterul esențialmente diferit al tratatelor


constitutive ale Uniunii Europene față de orice alte tratate internaționale, prin
prisma transferului de suveranitate pe care îl presupun. Spre deosebire de tratatele
internaționale obișnuite, Tratatul CEE și-a creat ordinea sa juridică proprie care, la
intrarea în vigoare a Tratatului, a devenit parte integrantă a ordinii juridice a statelor
membre. ”Prin crearea unei Comunități cu durata nelimitată, având instituții proprii,
personalitate juridică proprie și, mai ales, puteri provenite din limitarea suveranității
sau din transferul de puteri dinspre Statele Membre spre Comunitate, Statele
Membre și-au restrâns drepturile suverane creând, prin aceasta, un set de norme
juridice.”

În acest context, este limpede că suveranitatea statelor nu poate fi invocată pentru a


le permite denunțarea unilaterală a tratatelor încheiate. Acest lucru nu este posibil
nici în cazul tratatelor internaționale cârmuite de Convenția de la Viena, decât în
anumite condiții restrictive, după cum am arătat mai sus, și cu atât mai mult în cazul
tratatelor Uniunii Europene, dat fiind caracterul special al acestora sub aspectul
transferului de suveranitate.

În concluzie, anterior adoptării Tratatului de la Lisabona (2009),


singura posibilitate, cel puțin teoretică, de retragere din Uniunea
Europeană, ar fi fost una consensuală, negociată, concretizată într-un
acord, ratificat de toate statele membre.

2. Tratatul de la Lisabona – consacrarea dreptului de retragere voluntară


unilaterală

2.1. Reglementare

Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa (2003) care trebuia să


înlocuiască toate celelale Tratate constitutive (a cărui adoptare, după cum se știe a
eșuat însă, optându-se pentru varianta modificatoare a Tratatului de la Lisabona),
cuprindea pentru prima oară prevederi exprese relative la modalitatea de retragere
din Uniunea Europeană.

Art. 59, intitulat ”Retragerea voluntară din Uniune”, consacră expressis


verbis dreptul de retragere din Uniunea Europeană al oricărui stat membru, conform
dispozițiilor sale constituționale, fiind descrisă procedura formală prin care se poate
exercita dreptul de retragere[7]. Dreptul European devine inaplicabil statului
membru care s-a retras, conform prevederilor Tratatului constituțional, de la data
stabilită prin acordul de retragere sau în lipsa unei asemenea prevederi, în termen de
doi ani de la data notificării retragerii. În cazul în care statul retras dorește să devină
din nou meembru al Uniunii, va fi obligat să urmeze o nouă procedură de aderare,
întocmai ca orice nou candidat.

Tratatul de la Lisabona, intrat în vigoare la 1 decembrie 2009, a prevăzut și el dreptul


de retragere voluntară din Uniunea Europeană. Astfel, în forma actuală, Tratatul
privind Uniunea Europeană (T.U.E.) cuprinde dispoziții exprese care consacră
dreptul de retragere voluntară din Uniune, după o procedură similară celei cuprinse
în Tratatul de instituire a unei Constituții Europene.

Potrivit art. 50 alin. 1 T.U.E., ”orice stat membru poate hotărî, în conformitate cu
normele sale constituționale, să se retragă din Uniune”. Următoarele aliniate ale art.
50 T.U.E. prevăd formalitățile care se cer a fi îndeplinite în vederea retragerii. În
acest scop, statul membru notifică intenția sa de retragere Consiliului European. În
baza orientărilor Consiliului European, Uniunea negociază și încheie cu acest stat un
acord care stabilește condițiile de retragere, ținând seama de cadrul viitoarelor sale
relații cu Uniunea. Acest acord se negociază în conformitate cu articolul 218 alineatul
(3) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (T.F.U.E.). Acesta se încheie
în numele Uniunii de către Consiliu, care hotărăște cu majoritate calificată[8], după
aprobarea Parlamentului European. Membrul care reprezintă în cadrul Consiliului
European și al Consiliului statul membru care se retrage nu participă nici la
dezbaterile și nici la adoptarea deciziilor Consiliului European și ale Consiliului care
privesc statul în cauză.

În ceea ce privește încetarea aplicării dreptului European de către statul membru


care se retrage, art. 50 T.U.E. prevede că tratatele Uniunii Europene încetează să se
aplice statului în cauză de la data intrării în vigoare a acordului de retragere sau, în
absența unui astfel de acord, după doi ani de la notificarea intenției de retragere, cu
excepția cazului în care Consiliul European, în acord cu statul membru în cauză,
hotărăște în unanimitate să proroge acest termen.

În fine, în cazul în care statul care s-a retras din Uniune depune o nouă cerere de
aderare, această cerere se supune procedurii generale de aderare prevăzute la
articolul 49, fără vreo derogare bazată pe calitatea de stat membru deținută anterior.

2.2. Interpretarea art. 50 T.U.E.

O primă problemă legată de formularea textului art. 50 T.U.E. vizează caracterul


retragerii. Anume, dacă este vorba de o retragere unilaterală, având la baza simpla
manifestare de voință a statului în cauză sau este obligatorie o negociere, urmată de
încheierea unui acord în acest sens, pentru ca retragerea să opereze.

La o primă vedere, ar părea că este necesară încheierea unui acord în vederea


retragerii, prin care să se traseze cadrul viitoarelor relații ale statului în cauză cu
Uniunea, conform procedurii prevăzute la art. 59 T.U.E.. Totuși, retragerea nu este
condiționată de atingerea vreunui rezultat în cadrul negocierilor purtate. Aceste
negocieri pot foarte bine să eșueze, fără a se concretiza în vreun acord, și totuși
notificarea intenției de retragere își va produce efectele.

Este motivul pentru care s-a prevăzut că în lipsa unui acord, statul în cauză nu va mai
fi supus normelor unionale după trecerea unui termen de doi ani de la data notificării
intenției de retragere. Ca atare, retragerea nu este condiționată de încheierea vreunui
acord sau de obțiunerea vreunui consens sau a vreunui compromis cât privește
relațiile viitoare ale Uniunii cu statului în cauză. Deși oportun, lipsa unui astfel de
acord nu va împiedica statul membru să se retragă, fiind suficientă notificarea
intenției de retragere. Pe de altă parte, luarea deciziei de retragere este supusă în
întregime normelor constituționale ale fiecărui stat membru, care este liber să
stabilească procedura în urma căreia este hotărâtă retargerea din Uniunea
Europeană, hotărâre care nu va fi cenzurată în nici un fel la nivelul Uniunii. Suntem
așadar în prezența unui drept de retragere unilaterală.

Compatibilitatea unui astfel de drept unilateral de retragere cu ordinea juridică a


Uniunii și cu transferul de suveranitate, la care am făcut referire mai sus, este
discutabilă. S-a spus totuși că prin introducerea unei clauze de retragere, Uniunea nu
face decât să se adpateze noilor realități și să creeze un cadru oarecum previzibil
pentru consecințele pe care le-ar putea produce un astfel de eveniment.

O altă problemă pe care o ridică procedura de retragere, în reglementarea Tratatului


de la Lisabona, o constituie ipoteza în care Uniunea s-ar confrunta cu o retragere în
masă a statelor membre, în condițiile în care Consiliul European este cel care
negociază acordul de retragere în numele Uniunii. Criticată a fost și cerința de
cvorum pentru acordul de retragere, majoritatea calificată, câtă vreme aderarea este
supusă regulii unanimității. Sub acest aspect, s-a considerat a fi mai oportună o
negociere directă cu fiecare stat membru, decât cea consacrată de Tratatul de la
Lisabona, prin intermediul Consiliului[9].

III. Excluderea din Uniunea Europeană și/sau din Uniunea Economică și


Monetară

Tratatele constitutive ale Uniunii Europene și actele adiționale ale acestora nu


cuprind prevederi cu privire la excluderea unui stat membru din Uniunea Europeană
sau din Uniunea Economică și Monetară. Ideea introducerii unor asemenea
prevederi a fost laută în considerare atât în cadrul dezbaterilor asupra Tratatului de
instituire a unei Constituții pentru Europa, cât și a celor privind Tratatul de la
Lisabona, fără a se concretiza însă în vreun fel.

Dificultățile legate de introducerea unui drept de excludere a unui stat membru sunt
numeroase, lipsa unui consens în această privință fiind ilustrată și de neadoptarea,
nici prin Tratatul de la Lisabona, a unor prevederi sub acest aspect. Un obstacol de
ordin formal îl constituie imposibilitatea realizării unei condiții de cvorum. Prin
ipoteză, statul exclus nu dorește acest lucru (căci altminteri ar face uz de dreptul de
retragere voluntară), ca atare, regula unanimității cerută pentru modificarea
tratatelor de art. 48 T.U.E. (excluderea unui stat implică o astfel de modificare) nu
poate fi respectată. S-ar impune astfel modificarea art. 48 T.U.E., prin stipularea
unei derogări de la regula unanimității pentru ipoteza excluderii unui stat membru,
astfel încât modificarea să fie legală cu acordul tuturor statelor membre, mai puțin
cel al statului exclus. Se pare că, cel puțin până la acest moment, a existat o oarecare
reticență față de această modificare, deschiderea unei astfel de posibilități antrenând
o schimbare profundă la nivelul paradigmei pe care se întemeiază întreaga
construcție europeană.
De asemenea, introducerea unui drept de excludere antrenează consecințe politice
extrem de grave. Deși am putea spune că suntem în prezența unor consecințe
asemănătoare celor care s-ar produce în cazul unei retrageri voluntare, impactul pe
care excluderea unui stat membru îl are asupra cetățenilor acestuia este considerabil
mai grav. Dacă retragerea voluntară este hotărâtă de fiecare stat membru potrivit
propriilor sale proceduri constituționale (implicând cel mai probabil o consultare
prin referendum a populației), în cazul excluderii, aceasta apare ca o sancțiune de
natură să atingă în mod grav drepturile și libertățile resortisanților (persoane fizice
sau juridice) din statul membru exclus, care, în mod injust, ar fi obligați să suporte
consecințele eșecului autorităților naționale de a-și îndeplini obligațiile asumate,
eșec sancționat cu excluderea din Uniunea Europeană. Certitudinea juridică ar fi
grav afectată, în condițiile în care cetățenii statelor membre și-ar vedea în
permanență drepturile și libertățile conferite de statutul de membru al Uniunii
Europene al statului ai cărui resortisanți sunt, amenințate de riscul excluderii din
Uniune. Predictibiliatea juridică ar deveni o iluzie, în condițiile în care riscul
expulzării din Uniunea Europeană ar plana în permanență asupra statelor membre.

Excluderea unui stat membru din Uniunea Europeană s-ar constitui, așadar, într-o
sancțiune pentru neîndeplinirea obligațiilor ce îi revin conform legislației primare și
secundare a Uniunii. În prezent, sancțiunea pe care Tratatul Uniunii Europene o
prevede pentru conduita culpabilă a unui stat membru, contrară principiilor
fundamentale enunțate de Tratat este suspendarea unor drepturi ale statului în
cauză, inclusiv dreptul de vot în Consiliu. Astfel, art. 7 T.U.E. prevede că în cazul în
care s-a constat[11] existența unei încălcări grave și persistente a valorilor prevăzute
la articolul 2 T.U.E.[12], de către un stat membru, după ce a invitat acel stat membru
să-și prezinte observațiile, ”Consiliul, hotărând cu majoritate calificată, poate decide
să suspende anumite drepturi care îi revin statului membru în cauză în urma
aplicării tratatelor, inclusiv dreptul de vot în Consiliu al reprezentantului guvernului
acelui stat membru. Procedând în acest fel, Consiliul ține seama de eventualele
consecințe ale unei astfel de suspendări asupra drepturilor și obligațiilor persoanelor
fizice și juridice.”

Suspendarea nu poate fi asimilată din punct de vedere al consecințelor juridice cu o


excludere, ea fiind menită mai degrabă a determina statul membru să-și
îndeplinească obligațiile, decât a-i sancționa conduita culpabilă, ceea ce primează
fiind interesul cetățenilor statului membru, o astfel de suspendare neputând afecta
drepturile și obligațiile acestora. Mai mult decât atât, art. 7 T.U.E. prevede în mod
expres faptul că ”obligațiile care îi revin statului membru în cauză în temeiul
tratatelor rămân obligatorii în orice situație pentru statul membru respectiv”, deci și
pe durata suspendării.

Dacă avem în vedere mecanismele tragerii la răspundere ale statelor membre, astfel
cum sunt reglementate de tratatele Uniunii Europene, vom observa că finalitatea
acestora nu este una punitivă, scopul lor fiind acela de forța statul membru să-și
îndeplinească obligațiile asumate. Pentru ipoteza în care se constată încălcarea de
către un stat membru a obligațiilor ce îi revin conform tratatelor, atât Comisia, cât și
celelalte state membre au la dispoziție o acțiune în răsundere în fața Curții de Justiție
a Uniunii Europene împotriva statului căruia îi sunt imputate astfel de
încălcări[13]. Controlul exercitat de Curte asupra conduitei culapbaile a statului
reclamat se limitează însă la constarea încălcărilor ce îi sunt imputate și la obligarea
înlăturării acestora, fără a exista posibiliatea anulării actelor din care decurg aceste
încălcări. În situația în care, deși obligat să se conformeze hotărârii Curții, statul nu
ia măsurile impuse de obligația de executare a hotărârii Curții, aceasta, la sesizarea
Comisiei îi poate impune plata unei sume forfetare sau a unor penalități cu titlu
cominatoriu. Statul membru este astfel ”stimulat” să-și respecte obligațiile.

Observăm deci, că desi există mijloace de control ale respectării de către statele
membre ale obligațiilor ce le revin în temeiul tratatelor, ele nu sunt prevăzute cu
sancțiuni de tipul excluderii, ci au ca finalitate restabilirea legalității, prin obligarea
statului în cauză la a-și conforma conduita dispozițiilor tratatelor, având un carcater
mai degrabă conciliant, decât punitiv. În acest context, se poate pune întrebarea
dacă o sancțiune atât de radicală precum excluderea ar putea fi aplicată ca un ultim
resort în cazul refuzului manifest al unui stat membru de a-și îndeplini obligațiile.

S-ar putea argumenta în sensul introducerii sancțiunii excluderii, prin prisma


caracterului preventiv pe care riscul aplicării unui asemenea sancțiuni l-ar avea
asupra conduitei statelor membre. Pentru a evita excluderea, statele membre ar
putea fi determinate să-și respecte obligațiile, mai efcicient decât prin aplicarea unor
sancțiuni de tipul suspendării sau al penalităților. Totuși, impactul negativ pe care
sancțiunile prevăzute deja de tratate sunt apte a-l produce asupra statelor membre,
pare a fi suficient pentru a determina cu ușurință statul membru să-și îndeplinească
obligațiile. De asemenea, beneficiile introducerii unei clauze de excludere pe planul
prevenției nu contrabalnsează efectul negativ pe care aceasta l-ar avea asupra
certitudinii juridice a drepturilor, obligațiilor și libertăților resortisanților statelor
membre. Ca atare, este de preferat neincluderea sancțiunii excluderii în rândul
mijloacelor de control al conduitei statelor membre.

Pentru ipoteza în care un stat membru și-ar încălca în mod continuu și manifest
obligațiile și niciuna dintre sancțiunile prevăzute de tratate nu ar produce efectul
scontat, de readucere acțiunilor statului în limitele legalității, o asmenea situație ar
putea fi gestionată prin antrenarea unor negocieri cu statul în cuază, în urma cărora
să se decidă retragerea voluntară a cestuia din Uniune. În prezent, aceasta pare a fi
singura opțiune legalmente posibilă.

Ca o concluzie a acestor succinte considerații referitoare la retragerea voluntară și


excluderea din Uniunea Europeană, se poate spune că, dincolo de dificultățile majore
pe care retragerea unui stat membru din Uniunea Europeană și din Uniunea
Economică și Monetară le implică, consacrarea expresă a acestei posibilități în
Tratatul de la Lisabona pare a fi o prefigurare a unor scenarii tot mai probabile,
pentru care Uniunea Europeană, în ansamblul ei, și fiecare stat membru în parte,
trebuie să se pregătească. O reglementare mai precisă, îndeosebi în ceea ce privește
retragerea din Uniunea Economică și Monetară, dată fiind amplitudinea
consecințelor juridice și economice pe care le comportă, s-ar putea dovedi utilă.
Oricum, Tratatul de la Lisabona constituie un pas înainte sub acest aspect, creând
cadrul legal al retragerii voluntare din Uniunea Europeană și răspunzând astfel
evoluțiilor din cadrul acesteia, în actualul context economic, social și politic.

În ceea ce privește excluderea din Uniunea Europeană, câtă vreme tratatele


cunstitutive nu o prevăd în cadrul sancțiunilor menite a cenzura și ănlătura
nerespectarea de către statele membre a obligațiilor ce le revin, această posibilitate
apare ca indisponibilă în momentul de față. Introducerea unui drept de excludere
colectivă a unui stat membru din Uniunea Europeană, deși o sancțiune eficace și care
ar putea apărea ca un ultim resort pentru ipotezele unor încălcări grave comise de un
stat membru, este totuși de natură să arunce o îndoială permanentă asupra
drepturilor și obligațiilor cetățenilor statelor membre, asupra cărora se va răsfrânge
această sancțiune, afectându-i în mod grav. Protecția intereselor acestora ar trebui să
primeze față de interesele celorlalte state membre, care ar dori excluderea, ca
sancțiune a refuzului sau imposibilității unui stat membru de a-și respecta obligațiile
ce îi revin. În astfel de cazuri, singura posibilitate rămâne negocierea cu statul în
cauză, pentru ca ieșirea acestuia din Uniune să se facă în mod voluntar.