Plumb

de George Bacovia

- particularitățile unui text poetic simbolist –

Simbolismul, curent literar de circulaţie universală, cristalizat în ultimele decenii ale

veacului al XIX-lea, a apărut în Franţa, promovând emoţia şi muzicalitatea interioară a ideii.
Estetica simbolistă cultivă sentimente imprecise, neconturate pe deplin, sugerate de simbolul
plurisemnificativ, prin imagini sinestezice, prin corespondenţe şi muzicalitatea deosebită a
versurilor. Curentul impune o nouă viziune asupra poeziei, considerată arta de a simţi.
George Bacovia, cel mai de seamă reprezentant al simbolismului românesc, aduce în
peisajul liricii interbelice o poezie profund originală, dominată de pesimism și obsesia
permanentă a morții. Universul său liric înfățișează imaginea târgului de provincie cu parcuri
pustii, cârciumi insalubre, mahalale sordide, populat de figuri fantomatice și maladive.
Poezia Plumb deschide volumul cu acelaşi titlu, apărut în anul 1916 și aparţine speciei
literare de artă poetică, întrucât dezvăluie viziunea autorului despre lume şi viaţă, despre
condiţia creatorului. Artistul, aflat în ipostaza eului damnat, este o fiinţă hipersensibilă,
vulnerabilă, care nu îşi găseşte locul în lumea pustie şi rece ca un cavou.
Tema poeziei este condiția eului damnat într-o societate ostilă şi artificială, care îi
îngrădeşte aspiraţiile. Astfel, viziunea despre lume a autorului este sumbră, nemetafizică.
Motivele simboliste (plumbul, sicriul, cavoul, vântul, somnul, frigul, singurătatea ) descriu
imaginea unui imens cimitir, o imagine halucinantă, în care coşmarul se instalează tiranic.
Simbolurile bacoviene insinuează, prin medierea sugestiei, trăiri nelămurite, confuze, care
constituie obiectul poeziei simboliste: izolarea, spaima de moarte, spleenul, disperarea, tragicul
existenţial, angoasa, înstrăinarea de sine.
Textul poetic are particularităţile lirismului de tip confesiv, subiectiv, marcat de
prezenţa verbelor la persoana I (stam, am început, să strig) şi a adjectivului pronominal posesiv
de aceeaşi persoană (meu). Eul liric este vocea individului agresat de realitate, care transmite
trăirea intensă şi teribilă a sentimentului de zădărnicie.
Titlul, alcătuit dintr-un substantiv nearticulat, conţine simbolul central al poeziei.
Metalul saturnian, plumbul, moale şi rece, cu greutatea lui specifică mare, cu o culoare ternă şi
cu un grad ridicat de toxicitate, devine, graţie sugestiei simboliste, metafora absolută a existenţei
apăsătoare, sufocante, monotone şi mediocre, a unei vieţi iremediabil captive în materie, lipsite
de şansa deschiderii spre vis.
Structural, imaginarul poetic se configurează pe două planuri: cel al realităţii exterioare,
obiective, şi cel al realităţii lăuntrice, subiective - aflate într-o relaţie de corespondenţă,
definitorie pentru estetica simbolistă. Planul interior, corespunzător celui de-al doilea catren, nu
se află în antiteză romantică faţă de primul, pentru că nu schiţează un univers compensatoriu, ci
înfăţişează o invariantă a lumii eronate, surprinse de tabloul exterior. În compoziţia poeziei, se
remarcă principiul simetriei: discursul poetic este alcătuit din două catrene, corespunzătoare
celor două planuri (exterior, interior), reunite sub semnul aceluiaşi simbol. În plus, cele două
catrene sunt simetrice la nivelul sintaxei şi al structurilor metrice. Tehnica simbolistă a
repetiţiilor este vizibilă în recurenţa cuvântului plumb, reluat insistent (de şase ori) în poziţii-
cheie ale discursului liric, prezent în rima interioară şi în cea exterioară a versurilor.
Prima strofă schiţează reperele realităţii exterioare. Într-o imagine stilizată de tablou
impresionist, se zugrăveşte un decor simbolic, al somnului şi al morţii. Versul-incipit, Dormeau
adânc sicriele de plumb, introduce lectorul într-un univers straniu, perceput vizual ca imagine
statică. Personificarea Dormeau ... sicriele şi epitetul adânc dezvăluie motivul somnului mortuar.
Verbul la timpul imperfect, de la începutul versului, redă ideea de durată nelimitată, de
încremenire a realului în tiparele morţii, iar determinantul de plumb, cu valoare de superlativ
stilistic, sugerează greutatea apăsătoare a atmosferei din spaţiul thanatic. În continuare,
mineralul se extinde asupra altor arii ale realului, împietrindu-le: viaţa fragilă (flori de plumb),
fiinţa omenească, devenită absenţă (funerar vestmânt) şi creaţiile umane, transformate în obiecte
rigide, artificiale (coroanele de plumb). Laitmotivul sigurătăţii (stam singur) relevă apăsarea pe
care o exercită spațiul asupra ființei umane. Astfel, individul însingurat înregistrează
neputincios pustiul din jurul său, cufundându-se în propriul abis interior. Vântul, simbol obsesiv
în poetica bacoviană, perceput sinestezic, cu sugestii auditive şi tactile, semnifică efemeritatea şi
inconsistenţa existenţei umane sau neliniştea sufletului captiv în trupul-cavou. Ca suflu cosmic,
el produce senzaţia de rece, specifică morţii, şi face să rezoneze strident golul existenţei umane.
Imaginea auditivă din finalul primei strofe, Şi scârţâiau coroanele de plumb - strigăt isteric al
mineralului - accentuează presimţirea sfârşitului iminent.
Strofa a doua se află în relație de corespondență cu prima și prezintă o prelungire a
decorului descris inițial. Mai întâi, imaginea sicrierilor cufundate într-un somn adânc este
înlocuită de amorul meu de plumb, metaforă care indică faptul că mineralizarea sub efectul toxic
al plumbului a cuprins şi lumea interioară. Epitetul din structura dormea întors este, probabil,
expresia îndepărtării definitive de viaţă, cum va spune mai târziu filosoful Lucian Blaga, vorbind
despre întoarcerea cu faţa spre apus, metaforă a trecerii într-o altă dimensiune. Pierderea
capacităţii de a iubi şi de a visa sporeşte sentimentul amarei singurătăţi. În acelaşi decor funerar
(pe flori de plumb), spaima de moarte este atât de copleşitoare, încât se exteriorizează prin
strigăt (şi-am început să-l strig). Bocetul sfâşietor denotă atât durerea devastatoare, cât şi
speranţa unei reveniri, însă moartea implacabilă spulberă orice iluzie. Eul poetic este suprins
într-o imagine de priveghi ritualic al propriului suflet stins: Stam singur lângă mort... , expresie
tragică şi absurdă a înstrăinării de sine. Absenţa iubirii – principiu fundamental al vieţii – este
resimţită ca senzaţie de îngheţ lăuntric (...şi era frig). Ultimul vers al poeziei exprimă ideea
bacoviană a prăbuşirii în neant sau în propriul abis interior: Şi-i atârnau aripele de plumb.
Metafora din final sugerează zborul invers, căderea surdă şi grea, iar sentimentul stins este
evocat ca un înger de plumb sau ca o sacralitate decăzută, prăbuşită fatal în spaţiul mineral,
amorf.
Muzicalitatea gravă a versurilor redă plânsul unui suflet ars, apelând, în manieră
simbolistă, la mijloace fonetice şi prozodice. Fiecare dintre termenii plasaţi în rimă poartă o
mare greutate consonantică (plumb, vestmânt, vânt), aspect care sugerează o închidere
irevocabilă de orizont. Cuvântul plumb, element de recurenţă în poezie, are în alcătuirea lui o
vocală (u) închisă între patru consoane (p,l,m,b). La nivel auditiv, cuvântul-simbol redă ideea de
cădere surdă, fără ecou, şi, în acelaşi timp, induce ideea de claustrare sufocantă. Stridenţa
acustică a verbului onomatopeic scârţâiau exprimă dizarmonia lăuntrică. Rimele masculine, cu
accentul pe ultima silabă a fiecărui vers, aduc un plus de greutate în respiraţia versului, întrerupt
uneori de punctele de suspensie, care lasă impresia de rostire dezarticulată, ca efect al unor
emoţii puternice. Ritmul predominant iambic, elegiac, şi măsura de zece silabe susţin gravitatea
rostirii. Astfel, stratul sonor al poeziei este unul grav, de cântec trist.
În concluzie, poezia Plumb ilustrează principiile esteticii simboliste şi are deschideri
ample către modernitate, prin încercarea de a surprinde condiţia omului contemporan, prizonier
al vidului existenţial. Astfel, stările vagi şi emoţiile fluide, muzicale ale simbolismului capătă
coloratura tragică a expresionismului.

Plumb

de George Bacovia

Dormeau adânc sicriele de plumb,

Și flori de plumb și funerar vestmânt -
Stam singur în cavou… și era vânt…
Și scârțâiau coroanele de plumb.

Dormea întors amorul meu de plumb

Pe flori de plumb, și-am început să-l strig -
Stam singur lângă mort… și era frig…
Și-i atârnau aripile de plumb.