Sunteți pe pagina 1din 57

INTRODUCERE

Cartoful face parte dintre plantele aduse din America în Europa, unde
s-a extins treptat în cultură. În patria de origine (America de Sud), în zilele
noastre, se cultivă pe suprafeţe mult mai restrânse.
În Anzii Americii de Sud, cartoful este o plantă veche în cultură,
intrând în mitologia şi ritualul religios al indienilor, fapt confirmat de
numeroase vase în formă de tuberculi sau cu picturi reprezentând cartofii,
descoperite în cimitirele indiene de pe coastele Pacificului din Peru şi Chile,
de prin secolul II e.n. (V. Velican, 1965). Juan de Castelanos în lucrarea sa
“Historia del nuova reina de Granada” (“Istoria Noului Regat al Granadei”)
din anul 1536, face prima menţiune scrisă de un european despre această
plantă, descriind cultura de cartofi întâlnită în satul indian Sorocota (lângă
oraşul Valez în Columbia) unde se comercializează cartoful din împrejurimi.
În anul 1550, Pedro Cieza de Leon găseşte însemnate suprafeţe cu
cartof în regiunile muntoase din Columbia, Ecuador şi Peru, unde cartoful
constituia principala sursă de hrană. În raportul său “Cronica statului Peru”
adresat regelui Spaniei, el menţionează – între altele – şi de însănătoşirea
miraculoasă a unui demnitar incaş în urma consumului de cartof crud (S.
Chiru, 1991). Cunoscutul corsar englez, Sir Francisc Drake, pentru lungul
său drum de întoarcere în Anglia (1577), s-a aprovizionat cu tuberculi de
cartof din insula Moch (Chile). Din cronicile apărute după această dată, se
desprinde concluzia că această plantă se cultiva în zonele înalte din
Columbia până în Chile şi insulele de pe coasta chiliană.
În Europa, cartoful a fost introdus întâi în Spania (1565) folosindu-se
material provenind din Peru. În noile condiţii s-a răspândit destul de repede
în cultură, dacă numai cu opt ani mai târziu (1573) reprezenta obiect de
comerţ (V. Velican, 1965). Ulterior a fost răspândit în diferite grădini
botanice în Europa. La sfârşitul secolului al 16 – lea cartoful a fost cunoscut
în Anglia, dovadă fiind descrierea lui de către botanistul curţii regale, John
Gerard, în ierbarul său (The herball, 1597). În acea perioadă este cunoscut şi
în Italia, de unde este introdus în Belgia (1587). Din Italia, prin intermediul
profesorului Philip de Sivry, doi tuberculi ajung în posesia botanistului
Carola Clusius din Viena, care l-a descris în lucrarea sa “Plantarum rariorum
historia” (1601), numindu-l Papas peronorum. În anul 1590 medical Scholz
din Breslau (Silezia) îi transmite tuberculi de cartofi botanistului Bauhin din
Basel (Elveţia), care descrie planta în lucrarea sa Phytopinax (1956) sub
denumirea de Solanum tuberosum esculentum, denumire luată şi de Linne
(Schiemann, 1930, citat de V. Velican, 1965). În Franţa, cartoful se cunoaşte
pe la începutul secolului al 17 – lea (este descris de Olivier de Seres), astfel
că prin 1616 era o legumă apreciată la curtea regală din Paris. În Europa de
nord cartoful s-a introdus în cultură mai târziu (după anul 1700).
Extinderea în cultură a cartofului s-a făcut la început lent existând
reţinere sau chiar rezistenţă. Extinderea culturii cartofului a fost condiţionată
în bună parte de foametele ce au bântuit Europa de vest în sec. 17 – lea.
În ţara noastră cartoful se cultivă pe suprafeţe mai mari de pe la
începutul secolului al 19 – lea, însă este posibil ca prin grădini, îndeosebi în
Transilvania, cultura să fie mai veche.
În acest sens, menţionăm că unul din primele manuale de îndrumări
practice de agricultură, apărut la Blaj în anul 1760, se intitula ”Instrucţiuni
practice pentru cultura cartofilor”, publicaţie semnalată de profesorul E.
Topea în “Bibliografia manualelor româneşti de botanică” din 1935 (C.
Draica, 1992), fapt care dovedeşte existenţa culturii cartofului în ţara
noastră, încă de pe la mijlocul secolului al 18 – lea sau chiar mai devreme.
În Moldova, arată Ion Ionescu de la Brad în “Lecţiuni elementarii în
agricultură”, cartofii sunt resursa cea mai preţioasă pentru a scăpa oamenii
de foamete”. Pe timpul domnitorului Scarlat Calimachi (1812 – 1819),
coloniştii din Transilvania aduceau cartofi în Moldova. În lucrarea
“Documentele familiei Calimachi” (N. Iorga, 1902) se menţionează că
domnitorul Calimachi a făcut eforturi pentru extinderea cartofului, trimiţând
pe la sate oameni care cunoşteau cultura acestei plante să sfătuiască şi să
îndrume ţăranii. În acea perioadă, Al. Beldiman traduce din greacă
“Învăţătură sau povăţuire pentru facerea pâinii din cartofle”, tipărită la Iaşi
în 1818 (V. Velican, 1969). În Muntenia răspândirea în cultură a cartofului s
–a făcut în jurul anului 1810, fiind adus probabil tot din Transilvania. Între
primele lucrări despre această plantă, în ţara noastră, este menţionată şi o
carte despre cartof a profesorului G. Maior, apărută în anul 1897 (C. Draica,
1992).
Cap. II. IMPORTANŢĂ ALIMENTARĂ, COMĂOZIŢIE
CHIMICĂ, VALOARE NUTRITIVĂ

Cartoful timpuriu şi de vară se cultivă pentru tuberculii ce se folosesc


într-o gamă variată de preparate culinare, precum şi ca materie primă pentru
industria spirtului, amidonului, glucozei, dextrinei etc. Tot din tuberculii,
industrial, se prepară fulgii de cartofi, chipsul şi cartofii deshidrataţi. Aceştia
din urmă se transformă în făină, folosindu-se la prepararea pâinii cu cartofi.
Pe scară mai mică pot fi folosiţi în furajarea animalelor. În unele ţări ca
Germania, Polonia, fosta Cehoslovacie, cartoful înlocuieşte, între-o mare
măsură, consumul de pâine.
Valoarea alimentară este dată de conţinutul chimic al tuberculilor, care
funcţie de soi şi de gradul de maturare, conţin 66,1 – 88,0% apă, 12-33,9%
substanţe extractive fără azot, din care amidon 8,7-26,2%, proteine brute
0,8-4,9%, grăsimi 0,04-1,0%, celuloză brută 0,2-2,5%, substanţe minerale
0,4-1,9%, vitamina C 10-35 mg/100g, cantităţi mici de vitamina A, B 1, B2,
solanină 3-7 mg/100g, substanţă proaspătă (Tudor T.A., 1983).
De menţionat că vitamina nu se distruge prin fierberea cartofilor,
putând fi folosită integral de către organism, iar conţinutul de solanină să nu
depăşească 20 mg/100g substanţă proaspătă deoarece devine otrăvitoare şi
imprimă cartofului un gust amar. Prin cultivarea cartofilor timpurii şi
extratimpurii, care se valorifică atât pe piaţa internă cât şi la export, se
realizează venituri mari.
Conţinutul în substanţă uscată a tuberculului de cartof este mai ridicat
în zona parenchimului amidonos, scăzând atât spre centrul tuberculului cât
şi spre periferie. Substanţa uscată este mai mare cu circa 2% în jumătatea
ombilicală decât în cea coronară. În cazul aceluiaşi soi, conţinutul în
substanţă uscată la tuberculii mici este mai ridicat decât la cei mari. Cei
crescuţi în condiţii de secetă cu conţinutul în substanţă uscată mai mare
decât cei formaţi în condiţii mai umede.
Extractivele neazotate sunt compuse în principal din amidon (peste
95%) şi cantităţi reduse de zahăr.
Zahărul din tuberculi reprezintă circa 1,3% din substanţa uscată. În
perioada păstrării la temperaturi de circa 0oC zahărul în tuberculi creşte
până la 7-8%0, însă la ridicarea temperaturii el se transformă în amidon sau
se consumă prin respiraţie.
Proteinele sunt în proporţie redusă în tuberculi după cum s-a arătat,
însă la o producţie de 25 tone cu 2% proteină (8% din substanţă uscată)
cartoful produce circa 500 kg/ha proteină, similar cu cea realizată de
producţia unui hectar de cereale.
Vitaminele prezente în tuberculii de cartof sunt în principal A, B 1,
B2,B6 şi C şi în cantităţi foarte mici (sau lipsesc) D şi PP. Vitamina C se
găseşte în cantitate acea mai mare (13 – 45 mg/100 g substanţă uscată),
putând asigura cerinţele în alimentaţia omului. Conţinutul în vitamina C
scade o dată cu creşterea tuberculilor şi în perioada păstrării şi creşte în
pragul încolţirii. Provitamina A se găseşte numai în tuberculii cu miez
galben, bogat în caroten.
Alcaloizii (solanina etc.) se găsesc aproape în toate organele plantei.
După diferiţi autori citaţi de H. Sluşanschi (1969), cartoful conţine 6b
alcaloizi (glucozizi ai solaninei): ,, - solanina şi ,, - chaconina. V.
Bîrnaure (1991) arată ca alcaloizii conţinuţi de tuberculi (solanină,
chaconină, demisină, solacaulină), numiţi curent şi deranjamente ale tubului
digestiv (gastroenterite). După V. Velican (1965), citând datele lui Lampit,
conţinutul alcaloidic în diferite organe (în mg/100 g substanţă uscată) este
următorul:
- tuberculul întreg 20- 48;
- tuberculul (coaja) 106 – 270;
- tuberculul (măduvă) 6 – 40;
- colţi 565 – 4370;
- stoloni 135 – 270;
- tulpini 25 – 55;
- frunze 510 – 520;
- flori 1550 – 3450;
- bace 320;
- rădăcini 105 – 340.
Tuberculii au conţinutul cel mai ridicat în solanină în primele 10
straturi de celule ale cojii, în special în jurul ochilor, în tuberculii nematuri,
în cei înverziţi (datorită luminii) sau încolţiţi.
Deoarece alcaloizii din cartof sunt toxici (n conţinut peste 0,02% este
periculos pentru om şi animale) (V. Velican, 1965), se va evita consumul
tuberculilor la lumină, pentru a preveni înverzirea.
Cenuşa în tuberculi este de circa 1%, iar în tulpini la recoltare 2,5%.
În tuberculi predomină potasiul şi fosforul, iar în tulpini potasiul şi calciul.
Din 100 g (substanţă uscată) cartof, organismul este asigurat cu peste 300
calorii, 6 g proteină, 5 g grăsimi, 0,6 mg vit. B 1, 3 mg B2, 4 mg PP, 45 mg C,
cantităţi mari de K, P, Mg, Na, Ca, Fe.
CAP. III VARAVTERELE MORFOLOGICE ALE
CARTOFULUI

Cartoful este o plantă anuală, care dezvoltă în sol tulpini subterane, pe


care cresc rădăcini subţiri, fibroase, ce ajung la 30 – 40 cm lungime şi
stoloni ca nişte ramificaţii mai groase şi care prin tuberizare la vârf
formează tuberculii, organele comestibile ale plantei. Forma, mărimea şi
culoarea tuberculilor variază în funcţie de soi. Pe suprafaţa tuberculilor se
găsesc numeroşi ochi, mai deşi spre vârf şi mai rari spre bază. Ochii prezintă
în general câte trei muguri, mai viguroşi fiind cei dispuşi spre vârf.
La suprafaţa solului se formează tulpini aeriene erecte, de 30 – 120
cm înălţime, ce cresc sub formă de tufă. Frunzele sunt alterne, penat
compuse cu foliole netede sau gofrate, pubescente. Inflorescenţa este o cimă
simplă sau compusă, cu flori de culoare albă sau violacee, cu polenizare
autogamă. Unele soiuri nu înfloresc. Fructul este o bacă mică, de culoare
violet – verzui.

CAP. IV. PROCESUL TEHNOLOGIC

4.1. Rotaţia
În amplasarea culturii cartofului şi stabilirea locului în rotaţie, trebuie
să se ţină seama de particularităţile biologice ale planetei şi cerinţele privind
calitatea producţiei, de necesităţile efectuării mecanizate a lucrărilor de
întreţinere şi recoltare, de structura culturilor şi asolamentele din unitate.
Cele mai bune premergătoare pentru cartof sunt leguminoasele perene
(trifoiul în zone umede şi lucerna în zona de câmpie) şi anuale (pentru boabe
sau nutreţ), în asolamentele fără cerealele de toamnă. După acestea urmează
cerealele păioase (de toamnă şi de primăvară), porumbul (boabe şi siloz),
bostănoasele în asolamente legumicole), inul de fuior sau lei şi floarea
soarelui (la ultimele două plante există pericolul infestării cu putregai
cenuşiu şi alte boli), unele legume (barză, castraveţi, morcovi etc.) şi alte
plante. Nu se amplasează după solanacee (tutun, tomate, vinete, ardei),
datorită bolilor şi dăunătorilor comuni.
Cartoful are cerinţe ridicate faţă de afânarea şi textura solului, cum s-a
arătat, în vederea obţinerii unor producţii ridicate şi de calitate, iar pentru
mecanizarea integrală a culturii, panta terenului nu trebuie să depăşească 9-
11% (6o) şi 5% în cazul irigării.
După cartof, solul rămâne afânat (datorită lucrărilor de îngrijire şi
recoltare), putând urma majoritatea plantelor de cultură. Soiurile timpurii de
cartof sunt foarte bune premergătoare pentru grâul de toamnă, orzul şi
orzoaica de toamnă sau rapiţa de toamnă. Cartoful este o foarte bună
premergătoare pentru toate plantele de primăvară, cu excepţia celor din
familia Solanaceae. Perioade de vegetaţie foarte diferită, în funcţie de soi (70
– 150 zile), permite încadrarea cartofului în variate poziţii ale rotaţiei
culturilor din unitate.
Pentru cartof, cele mai potrivite rotaţii sunt cele de 4 ani (tabelul 1.,
după V. Bîrnaure, 1991). Se preconizează rotaţii la un interval mai lung dacă
apare atac de nematod auriu (Gobodera rostichiensis) iar rotaţii de 3 ani
numai când cartoful trebuie amplasat pe soluri mai corespunzătoare sub
aspectul texturii etc.
Tabel 1. Influenţa raţiei asupra producţiei la cartof
I.C.P.C. Braşov (medie pe 8 ani) S.E.A. Suceava (medie pe 8 ani)
Tip de rotaţie q/ha Rotaţia q/ha
4 ani – cartof 25% 328 În fuior, grâu, trifoi, 34,4
porumb, cartof
3 ani – cartof 33% 314 Grâu, porumb, 33,2
orzoaică, cartof
2 ani – cartof 50% 263 Borceag, grâu, cartof 31,3
2 ani – cartof 66% 244 Grâu, cartof 30,2
Monocultură (cartof 199 Cartof – 26,5
100%) monocultură

În unităţile cultivatoare în care cartoful deţine suprafeţe restrânse


amplasarea sa în rotaţie nu este greu de rezolvat, însă în unităţi cu pondere
mare a acestei culturi (20 – 25%) intervin probleme mai dificile, mai ales
când nu toate solurile sunt corespunzătoare. Astfel, între-o fermă specializată
care deţine circa 250 ha cartof anual, la o rotaţie de 4 ani, trebuie să existe
1000 ha cu terenuri favorabile pentru cartof (în unul sau mai multe trupuri).

4.2. Fertilizarea

Cartoful are un consum ridicat în elemente nutritive, în special potasiu


şi azot, dar şi fosfor, magneziu şi calciu. Pentru o tonă de tuberculi şi
celelalte părţi componente ale plantelor, după diverşi autori, cartoful extrage
din sol următoarele cantităţi de elemente nutritive (valori medii): 4 – 6 kg
azot, 1,6 – 2,8 kg fosfor, 7- 10 kg potasiu, 2,2 kg calciu şi 1,6 kg magneziu.
Din elementele extrase de plantă, în tuberculi se află 78,7% N; 81,4% P 2O5;
88,9% K2O; 68,8% MgO şi 38,7% CaO (tabelul 2.).
Tabel 2. Acumularea elementelor nutritive în organele cartofului (în %
din total)
Organele ELEMENTELE NUTRITIVE
N P2O5 K2O MgO CaO
cartofului
Tuberculi 78,7 81,4 88,9 68,8 38,7
Tulpini + 11,1 8,0 8,4 21,6 36,3
frunze
Rădăcini 10,2 10,6 2,7 9,6 25,0
Total 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0

Dinamica asimilării elementelor fertilizante depinde în primul rând de


soi, de perioada de vegetaţie a acestuia, de consumul său specific, variind în
funcţie de fenofază. În prima parte a vegetaţiei, tulpinile folosesc rezerva de
elemente din tuberculul – mamă şi în mai mică măsură pe cele din sol
(tabelul 3.). consumul elementelor nutritive din sol creşte treptat, ajungând la
un maxim în perioada formării tuberculilor
.
Tabel 3. Dinamica absorbţiei elementelor nutritive de către cartof
Perioada de la Conţinutul în Consumul de elemente nutritive (% din total)
N P2O5 K2O CaO MgO s
plantare (în substanţă
zile) uscată (% din
total)
0 –50 3,2 10,9 11,7 6,3 7,0 6,7 8,5
51 – 60 12,0 34,4 32,3 30,1 26,1 23,1 29,3
61 – 70 28,7 60,7 54,4 57,7 54,3 52,6 54,7
71 – 81 53,1 78,0 72,4 84,9 71,9 71,4 73,6
82 – 91 73,0 87,8 89,1 92,5 90,1 86,5 80,2
92 – 101 88,9 91,7 97,7 100, 93,5 93,3 100,0
0
102 – 112 100,0 100,0 100,0 - 100,0 100,0 -

Soiurile mai timpurii au consumul maxim la începutul verii,


necesitând îngrăşăminte mai uşor solubile decât la soiurile tardive la care
absorbţia decurge mai lent prelungindu-se spre sfârşitul verii.
Azotul în doze optime influenţează favorabil nivelul producţiei de
tuberculi, prin creşterea sistemului radicular şi foliar, mărindu-se astfel.
Azotul sporeşte ponderea tuberculilor mari (de calitatea I-a),
determinând o creştere a preţului de valorificare.
În funcţie de sol, sporurile realizate cu 11 kg de azot sunt cuprinse
între 40 şi 100 kg tuberculi.
Fosforul are efect favorabil asupra creşterii sistemului radicular şi a
capacităţii de asimilare a acestuia, determină creşterea numărului de
tuberculi, mărirea conţinutului în amidon, maturizarea tuberculilor şi
formarea unui periderm dens şi elastic, mărind rezistenţa la vătămare şi
păstrare.
Fosforul în exces influenţează negativ producţia deoarece reduce
perioada de vegetaţie şi de asimilaţie a plantei şi grăbeşte maturizarea
tuberculilor. carenţa de fosfor se manifestă prin încreţire şi arsuri pe frunze,
influenţează negativ producţia şi calitatea acesteia (mai ales asociate cu
excesul de azot).
Fosforul trebuie aplicat în doze mai reduse la cartoful extratimpuriu,
unde interesează creşterea rapidă a tuberculilor şi mai puţin rezistenţa lor la
păstrare. Doze mai mari de fosfor pretind culturile pentru consumul de
toamnă – iarnă şi cele semincere, obţinându-se un număr sporit de tuberculi
şi cu o mai bună rezistenţă la conservare.
În funcţie de tipul de sol şi soi, 1 kg fosfor substanţă activă asigură
sporuri de 30 – 50 kg tuberculi.
Potasiul este consumat în cantitate foarte mare de către cartof.
El favorizează fotosinteza, transformarea glucidelor simple în amidon
şi migrarea acestuia din frunze în tuberculi, contribuie la sinteza substanţelor
proteice, prelungeşte perioada de vegetaţie şi măreşte rezistenţa la boli,
influenţează numărul de tuberculi şi procentul de tuberculi mari.
Carenţa de potasiu inhibă creşterea, determină cloroza şi uscarea
frunzelor, diminuând mult producţia.
Calciu şi magneziu deşi sunt consumate în cantităţi mari de cartof sunt
asigurate de rezerva existentă în sol, carenţa lor apare pe soluri cu pH sub 5,
manifestându-se prin clorozarea şi încreţirea frunzelor, reducerea numărului
şi masei tuberculilor.
Microelementele (fier, bor, mangan, cupru, molibden) sunt importante
în nutriţia plantelor de cartof, ele găsindu-se în sol sau în îngrăşămintele
organice şi minerale aplicate la cartof. Lipsa lor se resimte îndeosebi pe
solurile nisipoase, podzoluri spălate sau turbării. Pe acestea, în funcţie de
carenţa în unul sau mai multe microelemente se pot aplica prin încorporare
în sol (10 kg / ha borax, sulfat de mangan etc.), sau prin stropiri pe frunze
(sulfat de mangan 0,1%, sulfat de cupru 0,02%, zeamă bordeleză 1% etc.),
rezultatele de la noi din ţară, evidenţiază efectul favorabil al tratamentelor
prin stropire cu sulfat de cupru şi zeamă bordeleză (I. Bretan, 1969).
Ca îngrăşăminte organice, a cartof se poate folosi gunoiul de grajd,
turba şi îngrăşămintele verzi.
Îngrăşămintele chimice constituie o pârghie foarte importantă în
sistemul de fertilizare a cartofului. Se folosesc în acest scop îngrăşăminte cu
NPK, în doze şi rapoarte între elemente variabile în funcţie de sol, soi şi
scopul culturii.
Îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu se aplică toamna sub arătură sau la
întreţinerea arăturii, cu grapa cu discuri toamna, iar cele cu azot primăvara la
pregătirea solului pentru plantare, eventual o parte fazial, mai ales în zone
umede şi în condiţii de irigare (40 – 50% din azot, se aplică la începutul
tuberizării, la 10 – 35 zile de la răsărire, după soi).
Amendamentele cu calciu şi magneziu sunt indicate să se aplice pe
soluri cu pH sub 5 (V. Velican 1965) sporindu-se astfel producţia cartofului
şi a celorlalte plante din rotaţie. Amendamentele se recomandă să se aplice
plantei premergătoare (300 – 1000 kg/ha var ars), deoarece s-a observat că
neutralizarea acidităţii solului direct la cultura cartofului, a dus la
răspândirea râiei comune. Dacă se adaugă cantităţi mici de calciu la
fertilizarea cu gunoi (50 – 100 kg sulfat de amoniu, 75 kg carbonat de calciu
la 100 kg superfosfat), se previne şi se reduce aciditatea solului fără urmări
negative pentru cartof (V. Velican 1965).

4.3. Lucrările solului


cartoful este o plantă pretenţioasă faţă de calitatea lucrărilor solului,
atât cele de bază (vara – toamna), cât şi cele care se fac în vederea plantării
(primăvara). Prin acestea trebuie să se asigure condiţii optime de nutriţie şi
afânare (aeraţie), faţă de care cartoful are cerinţe ridicate, după cum toate
tipurile de sol (mai mult pe cele cu textură mai fină), după cum se constată
din tabelul 4l (după M. Berindei, 1966).
Arătura este o lucrare necesară pentru cartof în toate condiţiile
pedoclimatice în care se cultivă. Ea trebuie executată diferenţiat în funcţie de
tipul de sol, planta premergătoare şi panta terenului.
Tabel 4. Influenţa tasării solului asupra producţiei de tuberculi (în
vase de vegetaţie).

Solul Gradul de tasare a solului Producţia de tuberculi


Grame la %
(masa volumetrică –
vas
g/cm2)
Nisipos 1,25 850 100
1,70 289 34
Nisipos – lutos 1,15 833 10
1,60 173 21
Lutos 0,95 936 100
1,40 140 15

Adâncimea arăturii pentru cartof este de 25 – 30 cm. Adâncimi mai


mari ale arăturii (27 – 30 cm) sunt necesare pe solurile mai reci şi textură
mai grea, pentru a realiza afânarea şi o încălzire mai bună. Uneori aceste
soluri au stratul arabil subţire, caz în care adâncimea arăturii se face treptat,
câte 2 –3 cm anual.

4.4. Materialul de plantare

Cartoful se înmulţeşte prin sămânţă doar în procesul de ameliorare,


pentru obţinerea de material hibrid şi la menţinerea unor specii care nu
produc tuberculi. În producţie se foloseşte înmulţirea vegetativă prin
tuberculi. Pentru aceasta, necesită mari cantităţi de material de plantare,
costisitor a cărei calitate condiţionează în mare măsură producţia.
Producerea materialului de plantare cuprinde o serie de măsuri
speciale, de prevenire a degenerării în vederea păstrării capacităţii
productive a soiurilor. Prin folosirea unor măsuri preventive se produce
material de plantat “liber de viroze” , în zone răcoroase şi umede, favorabile
cartofului însă nefavorabile afidelor vectoare de virusuri.
În ferme specializate pentru producerea materialului de plantat la
cartof se pot aplica măsurile tehnologice corespunzătoare.
În mod obişnuit durata totală de obţinere a materialului de plantare (la
cartof, de la clona A la I1) este de 8 – 9 ani. Prin culturi de ţesuturi se poate
scurta această perioadă la 4 – 5 ani în condiţiile obţinerii unui material de
plantat liber de viroze.
Pregătirea materialului de plantare (din soiul zonat şi categoria
biologică prevăzută pentru zona respectivă de cultură) cuprinde: alegerea
unui material sănătos şi fără leziuni, sortarea (calibrarea )pe categorii de
mărimi, încolţirea sau tratamente cu unde electromagnetice, iar în anumite
situaţii secţionarea tuberculilor.
Sortarea materialului de plantat se face toamna, după recoltare
înaintea depozitării, reţinându-se material valoros din punct de vedere fizic
(fără leziuni şi neatacat de boli).
Sortarea pe categorii de mărimi (calibrarea) se face cu maşini speciale
de sortat pe baza grosimii tuberculilor.
Plantarea cartofului. Tehnica plantării cartofului s-a perfecţionat pe
măsura progreselor în mecanizare. S-a trecut de la plantarea cu sap ala
plantarea în urma plugului sau pe rigole făcut cu rariţe speciale (plantare
semimecanizată) şi apoi la plantarea complet mecanizată.
La cartofi se consideră momentul plantatului atunci când s-a zvântat
solul până sub adâncimea de plantare cu 3 – 4 cm, care permit efectuarea
lucrărilor de pregătire în condiţii bune fără tasare şi să nu rămână felii.
Plantatul timpuriu este recomandat în special la materialul încolţit,
favorizându-se astfel formarea unui bun sistem radicular.
La plantări timpurii soiurile timpurii şi preâncolţite se recoltează mai
timpuriu şi se valorifică mai bine, iar cele tardive au timpul necesar să
ajungă la maturitate înaintea brumelor. Dacă se plantează prea timpuriu,
datorită temperaturilor scăzute, rămâne riscul îngheţării primilor lăstari
(sensibili la - 1 – 2oC) stagnând vegetaţia până apar noi colţi, iar când se
menţin temperaturi de 4 – 5oC mai mult timp pe soluri mai grele şi umede se
favorizează dezvoltarea ciupercii Rhyzoctonia, ce atacă tuberculii şi
îndeosebi colţii, care se debiltrează şi pier, rezultând goluri (V. Velican
1965). Întârzierea plantatului însă este mult mai păgubitoare decât
eventualele riscuri ale unei plantări timpurii. La plantat timpuriu se foloseşte
mai bine apa din zăpezi şi ploile de vară, înrădăcinarea este mai bună,
tuberizarea mai timpurie, stolonii mai scurţi, cuibul mai adunat, favorizând
recoltatul mecanic.
Cantitatea de tuberculi plantaţi la hectar variază în funcţie de
densitate (numărul de cuiburi şi de tuberculi în cuib) şi de masa tuberculilor,
fiind cuprinsă între 3000 şi 4800 kg/ha (tabelul 5.). La soiurile timpurii prin
secţionare şi preîncolţire, cantitatea se poate reduce la jumătate. La
depozitarea materialului de plantat în toamnă se reţine o cantitate cu cel
puţin 15% (V. Velican 19665) mai mare decât necesarul calculat, pentru a se
acoperi pierderile prin păstrare.

Tabelul 5. Densităţi de plantare la cartof


Scopul culturii Mii plante / ha Cantitatea necesară (kg)
30 – 45 mm 45 – 60 mm 30 – 45 mm 45 – 60 mm
Timpurii 70 55 – 60 3500 4800
Consum de vară 60 – 65 55 – 50 3300 4400
Consum de 55 – 60 45 – 50 3100 4200
toamnă – iarnă
Pentru industrie 55 45 – 50 3000 4200
Notă: la cartoful extratimpuriu se adaugă 10000 cuiburi / ha când se
ace secţionarea la 3 – 4 colţi (cantitatea necesară pentru plantat este aceeaşi).
Aprovizionarea se face cu un plus de 10 – 15% (pierdere la păstrare -
sortare).

4.5. Recoltarea şi producţia

Recoltarea şi producţia cartofului este lucrarea care pretinde un mare


efort şi multă atenţie.
Epoca de recoltare a cartofului este în funcţie de scopul culturii şi de
soi.
Calendaristic recoltarea cartofului se face la soiurile timpurii din iulie
în septembrie, la cele mijlocii din august în septembrie, iar cele tardive în
septembrie şi octombrie.
Recoltarea trebuie făcută pe timp frumos, când solul este reavăn
(cartofii cu noroi nu se pot păstra), iar tuberculii trebuie scoşi curaţi de
pământ şi fără vătămări.
Cartofii extratimpurii se recoltează prin smulgere (pe soluri
nisipoase), fie folosind sapa sau plugul, urmat de strânsul şi sortarea
tuberculilor. În această fază tuberculii sunt foarte sensibili la vătămări.
Cartofii pentru consumul de vară se recoltează în iulie cu maşina E –
649, care produce mai puţine vătămări (peridermul fiind incomplet format),
iar în august cu combina CRC – 2 sau E – 684.
Cartofii pentru consum toamnă – iarnă şi industrializare se recoltează
la maturitate, când peridermul este format, cu combinele de cartof.
Cheltuielile cu recoltatul sunt direct legate de numărul de manipulări,
de aceea în organizarea muncii să se evite manipularea tuberculilor de prea
multe ori.

CAP. V. CLASIFICAREA SORTIMENTELOR

A. Soiuri extratimpurii.
JORA
Soi originar din R.S. Cehoslovacă, importat în ţară în anul 1958 ca
material experimental.
Caractere morfologice
Tufa de talie mijlocie, cu port semierect, cu aspect compact, viguros.
Tulpini verzi, nepigmentate, potrivit de groase, în număr de 5 – 6.
Frunza mijlocie ca mărime, puternic segmentată, alcătuită din foliole
ovoidale, late, cu vârf scurt, de culoare verde – gălbuie.
Inflorescenţa simplă, flori albe, antere galbene; nu fructifică. Înflorire
săracă, de durată scurtă.
Tuberculul rotund, plin, cu coaja subţire şi netedă, lucioasă, de culoare
gălbuie. Miezul galben, nu se sfărâmă la fiert, are gust bun, consistenţă
făinoasă – untoasă.
Ochii superficiali, sprâncenaţi, mici. Colţul crescut la lumină
pigmentat în violaceu, acoperit cu peri.
Însuşiri culinare bune; conţinut în amidon scăzut, 12 – 14%.
Valoare culturală – soi de masă extratimpuriu, foarte valoros pentru
cultura timpurie. Realizează producţii destul de mari, cu un procent ridicat
de tuberculi comerciabili la primele recoltări, la sfârşitul lui mai – începutul
lui iunie. Tuberculii au repaus germinal foarte scurt, fapt pentru care soiul
Jora se pretează foarte bine la cultura de vară cu tuberculii noi (metoda două
recolte într-un an).

ERSTELING

Istoric
Soi originar din Scoţia. Importat la noi în ţară în repetate rânduri, mai
recent în anul 1963. Se înmulţeşte în prezent în cadrul sistemului de
producere a seminţei superelită şi elită la centrele G.A.S. Miercurea Ciuc şi
Hărman.
Provine din încrucişarea soiurilor Early rose X Kidney (1980); pus în
comerţ din anul 1900.
Caractere morfologice
Tufa de talie mijlocie, potrivit de bogată în frunze, cu aspect răsfirat;
creştere şi dezvoltare foarte rapidă.
Tulpini puţine, cu port erect, verzi, slab pigmentate în violaceu;
ramificare slabă.
Frunzele de mărime mijlocie, normal segmentate, cu foliole oval-
alungite, cu vârf ascuţit, destul de mari. Au culoare verde – deschis.
Inflorescenţa – cimă simplă, cu pedunculul floral scurt.
Florile mici, de culoare albă. Mugurii florali se scutură uşor. Înflorirea
este săracă şi de durată scurtă. Fructificarea lipseşte.
Tuberculii de formă ovală, slab turtită în părţi. Au coajă subţire şi fină,
netedă , lucioasă, de culoare gălbuie. Miezul galben, nu se sfărâmă la fiert şi
capătă o consistenţă untoasă. Are un gust foarte bun, excepţional.
Ochii superficiali, mici şi sprâncenaţi, numeroşi, destul de uniform
distribuiţi pe suprafaţa tuberculului.
Colţii crescuţi la lumină foarte păroşi, au forma ovală şi culoare roz-
violaceu, nepigmentată.

Însuşiri culinare foarte bune, excepţionale. Conţinutul în amidon mic,


13 – 14%.
Valoare culturală. Soi de masă extratimpuriu, destul de productiv,
foarte exigent faţă de sol, agrotehnică şi agrofond. Preferă soluri nisipo-
lutoase, uşoare şi fertile. Se pretează foarte bine pentru cultura timpurie,
fiind foarte bune cotat la export pentru calităţile sale gustative. Este admis în
cultură al moi, deşi este sensibil al râia neagră. Se recomandă pentru cultură
în zona vestică de câmpie pentru satisfacerea cerinţelor de export cu cartofi
timpurii.

IRISH COBBLER

Istoric
Soi originar din S.U.A. Importat la noi în ţară în anul 1961 şi înmulţit
la unele gospodării agricole de stat din Transilvania.
A fost obţinut dintr-o variaţie mugurală din soiul Early rose pus în
comerţ din anul 1876.
Caractere morfologice
Tufa de talie mijlocie, bine îmbrăcată în frunze, cu aspect compact şi
viguros, port semierect.
Tulpini potrivit de groase, muchiate, slab pigmentate în violaceu.
Frunzele mijlocii ca mărime, normal segmentate, cu foliole ovoidale
late şi mari, de culoare verde – deschis. Prezintă uneori concrescenţe.
Inflorescenţa cimă simplă, lung pedunculată.
Florile mijlocii ca mărime, de culoare violacee – deschis. Înflorirea de
durată scurtă, potrivit de bogată. Fructificarea lipseşte.
Tuberculii de formă rotundă plină. Coaja gălbuie, subţire, netedă şi
lucioasă. Miezul alb, nu se sfărâmă la fiert şi are consistenţă făinoasă, gust
foarte bun.
Ochii semiadânci, sprâncenaţi, uniform distribuiţi pe roată suprafaţa
tuberculului.
Colţul crescut la lumină pigmentat în roz – violaceu.
Perioada de vegetaţie variază între 75 şi 80 de zile, soi extratimpuriu.
Se caracterizează printr-o tuberizare foarte rapidă. La recoltarea timpurie de
la 10 iunie, la Centrele C.I.O.S. Bragadiru şi Buzău, s-a obţinut o producţie
de 9000 kg/ha tuberculi comerciabili, iar în a doua decadă a lunii iunie,
17900 kg/ha. La Tg. Secuiesc, la recoltarea de la începutul lunii iulie s-a
realizat o producţie de 7000 kg/ha. Este un soi care se pretează bine la
cultura timpurie.
Rezistenţa la boli: rezistent la râia neagră, foarte sensibil la viroze şi
degenerare.
Capacitate de producţie foarte mare în raport cu precocitatea. În
medie pe doi ani a depăşit producţia soiului martor Viola cu 28%, realizând
o recoltă de 19800 kg/ha. În zona foarte favorabilă soiul Irish Cobbler a dat
producţii între 17 400 kg/ha la Hărman – Braşov şi 27 200 kg/ha la Tg.
Mureş, regiunea Mureş Autonomă Maghiară.

SARTEMA
Istoric
Soi originar din Olanda. Importat în ţară din anul 1962 şi înmulţit la
Centrele producătoare de superelită de la G.A.S. Lăzarea, Râşnov, Huedin.
Provine din încrucişarea soiurilor Tinwalds perfection X Berlikumer
geltje X Fruhmolle (1937); pus în comerţ din anul 1951.
Caractere morfologice
Tufa de talie mijlocie, cu creştere rapidă şi viguroasă. Este bine
îmbrăcată în frunze, cu aspect compact.
Tulpini puţin numeroase (4 – 6), groase şi viguroase, cu port erect,
culoare verde, slab pigmentate în violaceu.
Frunze mari, puternic segmentate, compuse din foliole ovoidale late
cu vârf ascuţit; au culoare verde – gălbuie. Foliola terminală de la vârf
prezintă concrescenţe unilaterale şi bilaterale. Prima pereche de foliole
laterale acoperă foliola terminală.
Inflorescenţa cimă simplă, cu peduncul lung viguros.
Florile mijlocii ca mărime, de culoare albă, cu o slabă nuanţă violet la
baza corolei. Anterele galbene, sărace în polen. Înflorirea potrivit de bogată,
de durată scurtă (3 săptămâni – 1 lună).
Fructificare rară.
Tuberculii de formă rotund – ovală, plină şi regulată, în general mari
(25% tuberculi mari şi 58% mijlocii). Au coaja gălbuie, subţire, netedă şi
lucioasă. Miezul este galben, nu se sfărâmă la fiert şi are consistenţă untoasă
– făinoasă, gust bun.
Ochii superficiali, sprâncenaţi, uniform distribuiţi pe tubercul.
Colţii crescuţi la lumină de culoare roşie, forma ovală, păroşi.
Însuşiri culinare foarte bune. Conţinut în amidon mic, 12 – 13%.
Valoare culturală. Soi de masă extratimpuriu, cu capacitate de
producţie ridicată şi calitate superioară. Este indicat pentru cultura timpurie
din toate zonele naturale de cultură a cartofului.

SOIURI TIMPURII
Viola
Istoric
Soi de origine germană. Importat în ţară din anul 1940 şi raionat în
special în regiunile din zona contaminată cu râia neagră. Se înmulţeşte la
Centrele G.A.S. Lăzarea, regiunea Mureş Autonomă Maghiară.
Caractere morfologice
Tufa pitică, cu port culcat, bine îmbrăcată în frunze, cu aspect
compact, de tip foliar.
Tulpini cilindrice, subţiri şi numeroase, de culoare verde
nepigmentate.
Frunzele mari, compuse din foliole ovoidale late, cu vârf ascuţit,
puternic segmentate. Au culoare verde – gălbuie. Prezintă uneori
concrescenţe.
Inflorescenţa cimă simplă, cu peduncul pigmentat.
Flori mici, puţine, de culoare roz – violacee. Înflorirea săracă, de
durată scurtă (2-3 săptămâni).
Fructificarea săracă şi neregulată.
Tuberculii de formă ovală – reniformă, plină, de mărime mijlocie.
Coajă galbenă, subţire şi fină, netedă – lucioasă. Miezul de un galben intens,
nu se sfărmă la fiert şi are consistenţă untoasă şi gust excepţional de bun, fin.
Stolonii sunt scurţi şi aşezarea tuberculilor în cuib strânsă.
Ochii mici, superficiali şi sprâncenaţi, uniform distribuiţi pe tuberculi.
Colţul crescut la lumină pigmentat în roşu – violaceu, păros.
Însuşiri culinare excepţionale. Conţinut în amidon scăzut, 13 – 14%.

AMSEL
Istoric
Soi originar din R.D. Germană. Importat în ţară în anul 1960 şi
înmulţit la G.A.S. Sibiu.
Caractere morfologice
Tufa de talie mijlocie, bogată în frunze, cu aspect compact, port
semierect.
Tulpini aproape drepte, verzi, fără pigmentaţie, cu ramificaţie slabă,
creştere viguroasă.
Frunze mijlocii ca mărime, alcătuite din foliole ovale, cu vârf, scurt,
de culoare verde lucioasă, cu segmentaţie normală. Prezintă concrescenţe
unilaterale şi bilaterale ale foliolei terminale.
Inflorescenţa cimă simplă.
Florile albe, iar mugurii florali verzi pigmentaţi ăn brun – roşcat la
bază. Sunt mici până la mijlocii, cu anterele galbene portocalii. Înflorirea
este mijlocie, de durată scurtă.
Tuberculii rotund – ovali, plini şi neregulaţi, cu slabă adâncitură în
parte ombilicală. Coaja gălbuie, subţire şi netedă. Miezul galben, slab
sfărâmicios la fiert, gust bun.
Ochii superficiali până la semiadânci, sprâncenaţi, puţini.
Colţul crescut la lumină pigmentat în roşu – violaceu, slab – păros.
Însuşiri culinare bune. Conţinutul în amidon mijlociu, de 16 – 17%.
Valoare culturală. Soi de masă timpuriu, cu mare capacitate de
producţie şi rezistenţă mai bună şa degenerare în comparaţie cu celelalte
soiului din grupa celor extratimpurii şi timpurii.

PIERWIOSNEK

Istoric
Soi originar din R.P. Polonă. Importat în ţară în anul 1960 şi înmulţit
la unele gospodării agricole de stat din regiunile Braşov şi Bacău, cultivat în
cultura timpurie în regiunile sudice de câmpie.

Caractere morfologice
Tufa de talie înaltă, bogată în frunze, cu aspect compact, port
semierect la începutul vegetaţiei şi culcat spre maturitate.
Tulpini muchiate, groase şi viguroase, de culoare verde, cu
pigmentaţie roşie – brună.
Frunzele mari, puternic segmentate, compuse din foliole ovoidele late,
de culoare verde – închis, slab păroase.
Inflorescenţa cimă simplă, lung pedunculată.
Florile violacee, cu marginile corolei albe. Înflorirea mijlociu de
bogată, de durată mijlocie.
Fructificare slabă şi neregulată.
Tuberculi de formă rotundă, rotund – ovală slab turtită în părţi, de
regulă mari, în proporţie de 35 – 45%. Coaja gălbuie, intens colorată în roz
în jurul ochilor. Miezul alb nesfărâmicios la fiert, cu consistenţă făinoasă şi
gust foarte bun.
Ochii semiadânci, numeroşi (14 – 16), uniform distribuiţi pe tubercul.
Din cauza repausului germinal foarte scurt, tuberculii încolţesc foarte repede
după recoltare şi se păstrează greu. Se pretează bine pentru cultura de vară
cu tuberculi noi (metoda două recolte pe an).
Colţul crescut la lumină roşu – violaceu, păros.
Însuşiri culinare foarte bune. Conţinut în amidon mic, 13- 14%.
Valoare culturală. Soi de masă timpuriu şi productiv, cu însuşiri
culinare foarte bune, se pretează foarte bine pentru cultura timpurie, mai ales
în zona sudică. Are rezistenţă slabă la păstrare şi necesită o îngrijire specială
cu respectarea riguroasă a condiţiilor de păstrare.

SOIURI SEMITIMPURII
GALBEN TIMPURIU (Allerfruheste gelbe)
Istoric
Soi vechi german, importat la noi în ţară din 1920. Este bine
aclimatizat şi dă rezultate de producţie foarte bune în sudul ţării.

Caractere morfologice
Tufa de talie mijlocie, bine îmbrăcată în frunze, cu creştere destul de
rapidă la începutul vegetaţiei, portul semiculcat.
Tulpini destul de numeroase (5 – 7), relativ subţiri, verzi,
nepigmentate.
Frunzele normal segmentate, compuse din foliole ovoidale late, mari,
de culoare verde – gălbuie. Prezintă concrescenţe unilaterale şi bilaterale ale
foliolei terminale de la vârf – caracter distinctiv la soiului.
Inflorescenţa cimă simplă, cu pedunculul verde, nepigmentat, păros.
Flori albe, mijlocii ca mărime, anterele galbene deschis, cu polen
puţin. Înflorirea mijlocie, de durată scurtă.
Fructificare slabă.
Tuberculi de formă rotundă, plină. Coaja galbenă, subţire, netedă şi
lucioasă. Miezul galben – intens, puţin sfărâmicios la fiert, cu consistenţă
făinoasă – untoasă, gust foarte bun. Stolonii lungi, aşezarea tuberculilor în
cuib împrăştiată.
Ochii mici, superficiali, sprâncenaţi, puţini, grupaţi în parte de vârf a
tuberculului.
Colţii crescuţi la lumină de culoare verde, fără pigmentaţie, păroşi.
Însuşiri culinare foarte bune. Conţinutul în amidon mic, de 14 – 14%
Valoare culturală. Soi de masă semitimpuriu, productiv şi superior
calitativ. Indicat pentru cultura timpurie, pentru cultura de vară. Fiind
sensibil însă la râia neagră este admis provizoriu în producţie.

BINTJE

Istoric
Soi originar din Olanda. A fost importat la noi în 1961.

Caractere morfologice
Tufa înaltă şi viguroasă, cu creştere şi dezvoltare rapidă. Este bogată
în frunze, cu aspect compact şi port erect.
Tulpini în număr de 4 – 6, viguroase şi groase, de culoare verde,
pigmentată în brun – violaceu.
Frunzele mari, puternic segmentate, compuse din foliole laterale
ovale, late, cu vârf scurt, de culoare verde – cenuşie închis, lucioase. Foliola
terminală de la vârful frunzelor prezintă concrescenţe cu foliolele laterale.
Inflorescenţa cimă simplă, cu pedunculul scurt.
Florile albe, de mărime mijlocie. Anterele gălbui, sărace în polen.
Înflorirea slabă, de durată scurtă, 20 – 25 de zile. Nu fructifică.
Tuberculii de forma ovală, plină, cu coaja gălbuie, subţire, netedă şi
lucioasă. Miezul galben nu se sfărâmă la fiert şi are consistenţă făinoasă –
untoasă, gust foarte bun. Stolonii scurţi, aşezarea tuberculilor în cuib strânsă.
Ochii mici şi superficiali, sprâncenaţi, puţini la număr şi grupaţi mai
mult în partea de la vârful tuberculului.
Colţul crescut la lumină pigmentat în violaceu, de forma ovală, păros.
Însuşiri culinare foarte bune, se pretează pentru toate preparate.
Conţinutul în amidon scăzut, variabil între 12 şi 15%.

URGENJŢA
Istoric
Soi originar din Olanda. Importat în ţară în anul 1961. Se înmulţeşte
în cadrul sistemului organizat de producere a seminţei superelită la
Staţiunile experimentale I.C.C.A. Braşov şi Suceava.
Este obţinut din încrucişarea soiurilor Furore X katahdin (1939);
introdus în comerţ din anul 1953.
Caractere morfologice
Tufa de talie mijlocie, bogată în frunze, compactă, cu port semierect,
aspect viguros.
Tulpini groase şi viguroase, muchiate şi slab ramificate. Puţine la
număr (4 – 5), de culoare verde, cu pigmentaţie roşie – brună.
Frunzele mici până la mijlocii, puternic segmentate, cu foliole ovale,
cu vârf acuminat, de culoare verde – închis, lucioase. Nervurile foliolelor
pigmentate în roşu.
Inflorescenţa cimă simplă, lung pedunculată, pedunculul pigmentat.
Florile relativ mici, roz – violacee, anterele galbene, sărace în polen.
Înflorirea este destul de bogată, de durată mijlocie, 25 – 30 de zile. Nu
fructifică.
Tuberculii de formă oblong – ovală, plină, cu coaja roşie, subţire,
netedă şi lucioasă. Miezul galben, nu se sfărâmă la fiert, are consistenţă
făinoasă, gust bun – foarte bun.
Ochii superficiali, sprâncenaţi, uniform distribuiţi pe tuberculi, în
medie de 10 – 12.
Colţul crescut la lumină pigmentat în roşu – violaceu, păros.
Însuşiri culinare foarte bune, potrivit pentru toate preparatele
culinare. Având coaja roşie se potriveşte cu gustul consumatorilor din sudul
ţării.
Valoare culturală. Soi de masă semitimpuriu, productiv; se pretează
foarte bine la cultura timpurie. Fiind rezistent la râia neagră se poate cultiva
în toate zonele naturale de cultură a cartofului din ţară.
Cere o agrotehnică şi un agrofond superior, soluri mai uşare şi fertile.
Se păstrează destul de greu întrucât având repausul germinal scurt tuberculii
încolţesc imediat după recoltare. În acest sens se recomandă să se facă
păstrarea în condiţii de temperatură sub 4C pentru a se preîntâmpina
încolţirea şi pierderile legate de aceasta.

ELLA (alb de vară)


Istoric
Soi german vechi. Se cultivă la noi în vestul şi nordul Transilvaniei, în
regiunile Maramureş, Crişana şi Banat.
Provenit din încrucişarea soiurilor Early Rose X Erste von Fromsdorf
(1898).

Caractere morfologice
Tufa înaltă, cu
Port erect, bine îmbrăcată în frunze, compactă.
Tulpini groase şi viguroase, verzi, fără pigmentaţie.
Frunzele mari, normal segmentate, cu foliole ovoidale late, puternic
încreţite. Au culoarea verde deschis. Poziţia frunzelor erectă.
Inflorescenţa cimă simplă, lung pedunculată.
Florile albe, cu antere portocalii, bogate în polen. Înflorirea bogată de
durată lungă (30 – 35 zile).
Fructificarea abundentă în toţi anii.
Tuberculii de formă lung – ovală, puţin turtită în părţi. Coaja albă,
netedă şi subţire. Miezul alb nu se sfărâmă la fiert, consistenţa făinoasă –
untoasă, gust bun. Stolonii scurţi, aşezarea tuberculilor în cuib strânsă.
Ochii mici, superficiali şi sprâncenaţi. Colţul crescut la lumină verde.
Însuşire culinare bune. Conţinutul în amidon mijlociu, 14 - 16%.
Valoare culturală. Soi de masă semitimpuriu, bun pentru cultura
timpurie. Fiind sensibil la râia neagră nu este raionat ci admis în cultură
numai pentru regiunile din vestul ţării, necontaminate cu râie.
SOIURI SEMITÂRZII
MITTELFRUHE

Istoric
Soi german mai vechi, importat în ţară în anii 1942 – 1943. Răspândit
în cultură în zona contaminată cu râie neagră, Moldova de nord mai ales,
raionul Câmpulung, cât şi în regiunea Braşov. În ultimii doi – trei ani
suprafeţele cultivate cu acest soi au scăzut simţitor datorită capătului că are
tuberculi diformi ce nu sunt apreciaţi de consumatori.
Caractere morfologie.
Tufa înaltă, semierectă, cu creştere luxuriantă.
Tulpini numeroase (8 – 10), ramificate, de culoare verde, fără
pigmentaţie.
Frunzele mari, normal segmentate, poartă foliole ovoidale late, cu vârf
scurt. Au culoare verde – închis, cu pete albăstrui. Nu prezintă concrescenţe.
Inflorescenţa cimă compusă, lung pedunculată, pedunculul păros
Florile mijlocii ca mărime, albastre – violacee, cu antere galbene,
bogate în polen. Înflorirea bogată în toţi anii, de durată lungă.
Fructificare bogată în toţii anii.
Tubercul rotund sau rotund – oval, cu ghebozităţi; în partea ombilicală
adâncit. Coaja albă – gălbuie, subţire şi netedă. Miezul galben,
nesfărâmicios la fiert, cu consistenţă făinoasă – untoasă, gust foarte bun.
Ochii mici, semiadânci şi adânci, sprâncenaţi, numeroşi.
Colţul crescut la lumină albastru – violaceu, globulos şi păros.
Însuşiri culinare bune; fierbe repede, gust foarte bun. Forma
neregulată a tuberculilor face ca acest soi să nu fie apreciat pe piaţă ca soi
bun de masă. Are un conţinut ridicat în amidon, între 18 şi 19 %, se poate
folosi şi în industrie.
Valoare culturală. Soi semitârziu de întrebuinţare mixtă; productiv şi
rezistent la râia neagră şi la mană. Este raionat pentru zona contaminată cu
râie neagră din nordul ţării.

GULABA

Istoric
Soi vechi. Răspândit în cultură în ţara noastră mai ales în Transilvania
şi în sudul ţării, unde se cultivă în cultura timpurie.
Caractere morfologice
Tufa potrivit de înaltă, cu aspect compact, port semierect.
Tulpini potrivit de groase şi viguroase, verzi, pigmentate în brun –
roşcat, mai ales la punctul de inserţie a frunzelor pe tulpină.
Frunzele normal segmentate, cu foliole ovoidale, cu vârf ascuţit. Au
culoare verde – lucioasă. Cu prezintă concrescenţe ale foliolei de la vârf.
Inflorescenţa cimă simplă, cu peduncul slav pigmentat, păros.
Florile albe, mijlocii ca mărime, cu anterele galbene, sărace în polen.
Înflorirea mijlociu de bogată , de durată scurtă (20 – 25 zile).
Fructificarea lipseşte.
Tuberculi de formă lung – ovală, plină.
Coaja roz, subţire, netedă şi lucioasă. Miezul alb, nu se sfărâmă la
fiert, are consistenţă făinoasă – untoasă, gust foarte bun. Stolonii scurţi;
aşezarea tuberculilor în cuib strânsă.
Ochii mari, superficiali şi bulbucaţi, pronunţat sprâncenaţi, numeroşi
(peste 14, uniform repartizaţi pe suprafaţa tuberculului.
Colţul crescut la lumină roşcat – violaceu, păros.
Însuşiri culinare foarte bune; potrivit pentru toate preparatele.
Conţinutul în amidon 14 – 16%.
Valoare culturală. Soi de masă semitârziu, bine apreciat de cultivatori
şi de consumatori. Cu este raionat şi numai admis în cultură, datorită
sensibilităţii la râia neagră. Este recomandat pentru cultură în sudul ţării.

KENNBEEK

Istoric
Soi originar din S.U.A. Importat în ţară în 1958. A fost înmulţit de la
început de G.A.S. Apoldul de Jos, regiunea Hunedoara, iar materialul
importat în 1961 se înmulţeşte în cadrul sistemului de producere a seminţei
superelită la Centrul G.A.S. Lăzarea, regiunea Mureş Autonomă Maghiară.
Caractere morfologice
Tufa de talie mijlocie, bogată în frunze, cu aspect compact şi viguros,
cu port semierect, la maturitate culcat.
Tulpini groase şi viguroase, muchiate, de culoare verde,
nepigmentate.
Frunzele mari, puternic segmentate, compuse din foliole ovoidale late,
cu vârf ascuţit. Au culoare verde – închis, lucioasă. Prezintă concrescenţe ale
foliolei terminale de la vârf.
Inflorescenţa cimă simplă şi compusă, chiar pe aceeaşi plantă.
Florile mari, albe. Înflorirea bogată, de durată mijlocie (25 – 30 zile).
Fructificare slabă şi neregulată.
Tuberculii de formă ovală sau lung – ovală, plină. Sunt în general
foarte mari, în proporţie de 40 – 50%. Coaja gălbuie, subţire şi netedă.
Miezul alb, slab sfărâmicios la fiert, gust potrivit de bun.
Ochii mari, superficiali şi sprâncenaţi.
Colţii crescuţi la lumină de culoare roz – violacee.
Însuşiri culinare bune. Conţinutul în amidon mijlociu, de 1,50 –
16,8%.
Valoare culturală. Soi de masă semitârziu, cu capacitate de producţie
relativ ridicată. Formează tuberculi foarte mari, ceea ce constituie o
deficienţă în folosirea lor ca material de sămânţă.
Este recomandat pentru producţie în regiunea Hunedoara, unde a fost
înmulţit de la început şi a dat producţii medii peste 20 000 kg/ha.

PONTIAK

Istoric
Soi originar din Canada. Importat în ţară în anul 1959 şi introdus în
cultură în regiunea Maramureş (raionul Carei).
Caractere morfologice
Tufa cu port semierect, bine îmbrăcată în frunze, compactă, aspect
viguros.
Tulpini muchiate, groase şi viguroase, de culoare verde, pigmentate în
brun – roşcat
Frunzele mari, normal segmentate, compuse din foliole ovoidale, de
culoare verde – lucioasă.
Inflorescenţa cimă compusă, cu pedunculul pigmentat şi păros.
Florile de culoare roz – violacee, cu antere galbene. Înflorirea bogată,
de durată mijlocie (25 - 30 zile).
Tuberculii mari, de formă rotundă, plină; au coaja roşie – purpurie.
Miezul alb – lăptos, slab sfărâmicios la fiert, gust bun, consistenţa făinoasă.
Ochii mici şi superficiali, uniform distribuiţi pe tuberculi.
Colţii crescuţi la lumină pigmentaţi în roşu, păroşi.
Însuşiri culinare foarte bune. Durate de fierbere scurtă – 25 minute.
Conţinutul în amidon scăzut, 14 – 15%.
Capacitate de producţie bună. La Centrul experimental de la Tg.
Secuesc, în medie pe 3 ani, producţia soiului Pontiak a fost de 27 100 kg/ha,
la Sibiu 29 700 kg/ha, iar la Tg. Mureş 28 500 kg/ha, dovedindu-se inferior
soiului martor Mittelfruhe sub raportul producţiei.
Valoare culturală. Soi semitâtziu, cu însuşiri culinare bune. Fiind
sensibil la râia neagră şi mai puţin productiv nu este raionat.

VORAN

Istoric
Soi vechi de origine germană.

Caractere morfologice
Tufa de talie înaltă, cu creştere viguroasă, luxuriantă, bogată în frunze,
cu aspect compact, port erect.
Tulpini potrivit de groase, arcuite, de culoare verde, pigmentate în
brun – roşcat, mai ales la bază.
Frunzele maro, normal segmentate, cu foliolele laterale ovoidale late,
de culoare verde – cenuşie caracteristică. Prezintă concrescenţe şi acoperire
a foliolei terminale de la vârf.
Inflorescenţa cimă simplă, scurt pedunculată.
Florile albe, cu antere galbene, sărace în polen. Înflorirea bogată, de
durată foarte lungă (peste 35 zile); în unii ani produce lăstari, care înfloresc
toamna târziu.
Fructificare slabă şi neregulată.
Tuberculi de formă rotund – ovală, plină, subţiată spre vârf. Coaja
albă, cu slabă pigmentaţie roşietică în partea de la vârf a tuberculului. Este
potrivit de subţire, netedă. Miezul galben.
Ochii mici, superfinciali şi aprâncenaţi, relativ puţini.
Colţii crescuţi la lumină pigmentaţi în brun – roşcat, păroşi.
Însuşiri culinare bune. Fierbe după 27 – 35 minute; este rezistent la
fierbere, are consistenţă făinoasă, se pretează pentru toate preparatele
culinare. Conţinutul în amidon mijlociu, de 16 – 18%, poate fi întrebuinţat şi
jîn industrie (înrebuinţare mixtă).
Valoare culturală. Soi târziu, cu capacitate ridicată de producţie, bine
adaptat la condiţiile tării noastre. Este raionat în zona foarte favorabilă
culturii cartofului din partea nordică a Transilvaniei şi Moldovei.

ORA

Istoric
Soi nou originar din R.D. Germana.
Caractere morfologice
Tufa înaltă şi viguroasă, bogată în frunze, cu aspect compact, port
erect.
Tulpini groase şi muchiate, ramificate în partea mijlocie, pigmentate la
bază în brun.
Frunzele mari, puternic segmentate, compuse din foliole ovale, verzi,
lucioase. Prezintă concrescenţe ale foliolei terminale de la vârf.
Inflorescenţa cimă simplă, lung pedunculată, slab pigmentată,
păroasă.
Florile mijlocii ca mărime, de culoare albă. Înflorirea bogată, de
durată lungă.
Fructificare frecventă, potrivit de abundentă.
Tuberculii de formă rotund – ovală, plină. Coaja albă, netedă, potrivit
de groasă. Miezul galben, slab sfărâmicios la fiert.
Ochii superficiali şi semiadânci, sprâncenaţi.
Colţii crescuţi la lumină sunt pigmentaţi în roz – violaceu, globuloşi.
Însuşiri culinare destul de bune şi întrebuinţare mixtă. Are o durată de
fierbere de 26 – 30 minute, tuberculii se sfărâmă puţin la fiert, având o
consistenţă făinoasă – untoasă. Cu se pretează la toate preparatele culinare.
Este valoros pentru industrie, având un conţinut bogat în amidon, de 18 –
22%.
Valoare culturală. Soi rezistent la boli (râia neagră, mană), foarte
productiv, bogat în amidon. Este indicat pentru cultură în zona foarte
favorabilă culturii cartofului.
SOIURI AUTOHTONE RAIONATE, APROBATE
PENTRU PRODUCERE DE SĂMÎNŢĂ

CARPATIN

Istoric
Soi creat la Staţiunea experimentală agricolă Braşov, secţia Măgurele.
Rezultat din încrucişarea soiurilor Katahdin X Merkur (1951).
Caractere morfologice
Tufa înaltă, cu creştere viguroasă şi rapidă. Bogată în frunze, cu aspect
compact şi port semierect.
Tulpini muchiate la bază, du culoare verde, nepigmentate,
neramificate.
Frunze mari, normal segmentate, compuse din foliole ovale, cu vârf
scurt. Prezintă concrescenţe ale foliolei de la vârf. Culoarea verde – gălbuie.
Inflorescenţa cimă simplă, cu pedunculul potrivit de lung, păros.
Florile roz – violacee, aproape ale spre sfârşitul înfloritului; anterele
galbene, sărace în polen. Înflorirea bogată cu durate de 20 – 25 zile.
Fructificarea lipseşte.
Tuberculul rotund – oval, plin. Coaja albă, subţire, netedă – lucioasă.
Miezul alb – lăptos.
Ochii superficiali, sprâncenaţi.
Colţii crescuţi la lumină cu pigmentaţie roz – violacee, păroşi.
Însuşiri culinare bune. Fierbe în 25 – 30 minute. Are consistenţă
făinoasă – lăptoasă, gust bun. Nu este potrivit pentru toate preparatele
culinare; fiind slab sfărâmicios şi făinos este indicat pentru piureuri.
Conţinutul în amidon mijlociu, 15 – 16%. Rezistă bine la păstrare.
Valoare culturală. Soi de masă foarte timpuriu, se pretează bine la
cultura timpurie. Se înmulţeşte în sistemul de producere a seminţei
superelită la Staţiunea experimentală Braşov.

BRAŞPVEAN

Istoric
Soi autohton, creat la Staţiunea experimentală Braşov, secţia
Măgurele. A fost obţinut prin încrucişarea soiurilor Katahdin X Merkur
(1951).
Caractere morfologice
Tufa înaltă cu creştere viguroasă, bogată în frunze, cu port semierect.
Tulpini verzi, pigmentate în brun – roşcat, ramificate.
Frunzele mari puterni segmentate, alcătuite din foliole ovoidale late,
cu vârf ascuţit. Au culoare verde – intens, lucioase. Prezintă concrescenţe.
Inflorescenţa cimă simplă, lung pedunculată.
Flori roz violacee, cu antere galbene, bogate în polen. Înflorirea
relativ bogată, de durată scurtă.
Fructificare frecventă şi abundentă.
Tubercul lung - oval, slab turtit. Coaja gălbuie, subţire, netedă –
lucioasă. Miezul galben .
Ochii superficiali, sprâncenaţi, destul de numeroşi.
Colţii crescuţi la lumină cu pigmentaţie roşie – violacee.
Însuşiri culinare foarte bune. Miezul gălbui, fierbe în 28 – 30 minute ;
are consistenţă făinoasă – untoasă şi gust foarte bun.
Se pretează la toate preparatele culinare.
Valoare culturală. Soi timpuriu de masă, rezistent la boli şi foarte
productiv, foarte valoros pentru producţie. Este aprobat pentru producere de
sămânţă şi raionat.

BUCUR

Istoric
Soi autohton, creat la fosta Staţiune experimentală Moara Domnească
– Bucureşti. Provine dintr-o variaţie mugurală extrasă din soiul Viola (1953).
Se înmulţeşte în cadrul sistemului de producere a seminţei la Staţiunea
experimentală Suceava şi Centrul G.A.S. Miercurea Ciuc.
Caractere morfologie
Tufa pitică, cu port culcat, foarte bogată în frunze, cu aspect compact
(tip foliar – după Alsmik).
Tulpini potrivit de grose şi numeroase, verzi, nepigmentate, ramificate
în partea mijlocie.
Frunzele destul de mari, puternic segmentate, compuse din foliole
ovoidale late, cu vârf ling şi marginile limbului ondulat. Au culoarea verde –
cenuşie, mată. Prezintă concrescenţe bilaterale ale foliolei terminale de la
vârf.
Inflorescenţa cimă simplă, scurt pedunculată.
Florile mici, de culoare albă, anterele galbene, sărace în polen.
Înflorirea săracă, de durată scurtă, până la 20 zile.
Nu fructifică.
Tuberculii de formă lung – ovală, plină. Coaja gălbuie, subţire, netedă
şi lucioasă. Miezul galben. Stolonii scurţi; aşezarea tuberculilor în cuib,
strânsă.
Ochii mici, superficiali, în număr de 8 – 10, grupaţi în partea de vârf a
tuberculului.
Colţii crescuţi la lumină verzi, fără pigmentaţie, păroşi.
Însuşiri culinare foarte bune. Fierbe în 27 – 30 minute, nu se sfărâmă
la fiert, consistenţă untoasă – făinoasă, gust ofarte bun. Se pretează la toate
preeparatele culinare. Rezistă bine la păstrare.
Valoarea culturală. Soi de masă timpuriu, foarte valoros prin
însuşirile culinare superioare, producţie bună şi rezistenţă mai bună la mană.
Indicatpentru producţie mai laes pentru nordul Moldovei, zonă foarte
favorabilă culturii cartofului. Se înmulţeşte la staţiunea Suceava.

SOIURI SEMITÂRZII
COLINA (Bucureşti 24 – 53)
Istoric
Soi autohton creat la fosta Staţiune experimentală agricolă Moara
Domnească – Bucureşti, în anul 1953. Obţinut din autofecundarea soiului
Priska.
Caractere morfologice
Tufa de talie înaltă, cu creştere viguroasă, port erect, bine îmbrăcată în
frunze, cu aspect compact.
Tulpini groase şi muchiate, de culoare verde, nepigmentate.
Frunzele mari , normal segmentate, compuse din foliole ovoidale late,
cu vârf scurt. Au culoare verde mată. Prezintă concrescenţe ale foliolei de la
vârf.
Inflorescenţa cimă simplă, peduncul potrivit de lung, păros.
Florile albe, mari, antere galbene, bogate în polen. Înflorirea bogată,
de durată lungă (peste 30 de zile).
Fructificare anuală, bogată.
Tuberculii de formă rotundă – plină. Coaja gălbuie, subţire, netedă –
lucioasă. Miezul galben.
Ochii superficiali şi sprâncenaţi, numeroşi, egal distrubuiţi.
Colţii crescuţi la lumină verzi, cu pigmentaţie roşie – violacee.
Însuşiri culinare foarte bune. Miezul de culoare galbenă, nu se
sfărâmă la fier, are consistenţă untoasă – făinoasă, gust foarte bun.
Conţinutul în amidon cuprins între 14 – 16%-
Valoare culturală. Soi de masă semitârziu, cu capacitate ridicată de
producţie şi însuşiri culinare foarte bune. Indicat pentru regiunile de deal şi
pentru cultura irigată în zona sudică de câmpie. Se înmulţeşte în cadrul
sistemului de producere a seminţei superelită la Staţiunea experimentală de
la Braşov.

MĂGURA (Măgurele 62 – 54)

Istoric
Soi autohton, creat la Staţiunea experimentală Braşov, secţia
Măgurele. obţinut din încrucişarea soiurilor Katahdin X Merkur (1953).
Se înmulţeşte la Staţiunea Braşov.
Caractere morfologice
Tufa de talie mijlocie, bogată în frunze, compactă, cu port semierect,
la maturitate culcat.
Tulpini viguroase şi groase, verzi, slab pigmentate în brun – roşcat, cu
o ramificare slabă.
Frunze mari, puternic segmentate, compuse din foliole ovoidale late,
de culoare verde – închis, lucioase. Prezintă concrescenţe la foliolele de la
vârf.
Inflorescenţa cimă simplă, pedunculul mijlociu ca lungime, păros.
Florile roz – violacee anterel galbene. Înflorirea bogată, de durată
mijlocie (25 – 35zile). Nu fructifică în fiecare an.
Tuberculul rotund – oval, plin. Caja gălbuie, netedă şi subţire. Miezul
galben - deschis.
Ochii superficiali, sprâncenaţi.
Colţul crescut la lumină roşu – violet.
Însuşiri culinare bune. Miezul gălbui, slab sfărâmicios la fiert,
consistenţă făinoasă, gust bun. Conţinutul în amidon mijlociu, 17 – 18%.
Valoare culturală. Soi de masă semitârziu, productiv şi superior
soiului martor Mittelfruhe prin forma mai frumoasă a tuberculilor.
Cap VI. CALITATEA CARTOFILOR
6.1. CONDIŢII DE CALITATE

Calitatea culinară a tuberculilor, se determină pe baza anumitor


însuşiri fizice şi chimice şi după preferinţele consumatorilor. În general,
tuberculii trebuie să aibă următoarele însuşiri (V. Velican, 1965):
- suprafaţa să fie netedă, proeminenţele sau cavităţile îngreunează
curăţitul şi produc risipă;
- coaja să fie subţire;
- ochii nu prea adânci şi mai puţin sprâncenaţi;
- pulpa trebuie să fie mai consistentă pentru salată, supă, tocană,
fileuri şi mai făinoasă pentru pireu, papanaşi sau pentru copt;
- să fiarbă în 28 – 30 minute, fără să se sfărâme sau să se
înnegrească după fierbere;
- să aibă gust şi aromă plăcută.
- Calitatea tuberculilor se determină prin fierbere şi degustare. S-au
stabilit factori care influenţează unele componente ale calităţii
tuberculilor:
- - structura miezului, determinată de raportul între amidon şi
proteină, diind în legătură cu: tendinţa celulelor de a se umfla şi
rotunji (celule mai bogate în amidon absorb mai multă apă, iar
tuberculii se sfărâmă mai uşor), cimentarea lamelelor mediane şi
slăbirea lor prin fierbere (lamele ce conţin mai mult calciu rezistă
mai bine la descompunere), dimensiunea celulelor (celulele mai
mici dau o structură mai făinoasă);
- culoarea miezului poate fi de la alb – fildeşiu la galben de diferite
nuanţe (nuanţa galbenă este imprimată de carotine);
- gustul este condiţionat de conţinutul de grăsimi şi în sporuri
minerale (raportul potasiu : azot) etc.;
- aroma este condiţionată de prezenţa unor substanţe aromatice
(flavone), existente în proporţie mai mare în tuberculii cu miez
galben.

6.2. REGULI PENTRU CERIFICAREA CALITĂŢII


(STAS 3787-80)

1. Verificarea cartofilor de toamnă pentru consum alimentar, se face


pe loturi conţinând cartofi de aceeaşi clasă de calitate şi aceleaşi
soi (la soiurile pure din grupa A).
2. La fiecare lot se verifică toate caracteristicile de la pct 2. Cu
excepţia purităţii biologice, care se garantează de producător, la
fiecare livrare, pe baza documentului stabilit conform normelor de
certificare elaborate de organul central coordonator.
3. Mărimea lotului este de maxim 50 tone. Încărcătura în vrac seu în
saci a unui vehicul (autocamion, vagon, remorcă, căruţă etc.) se
consideră lot.
4. Luarea probelor
4.1. Dacă produsul este ambalat (preambalat) se iau probe la
întâmplare din minimum 5% din numărul ambalajelor (dar
nu mai puţinde trei ambalaje), din trei până la cinci puncte
ale lotului.
4.2. Dacă produsul se află în vrac, sub formă de grămezi mairi,
se împarte fiecare grămadă în subloturi de circa 10 tone şi
din fiecare se iau probe din cel puţin cinci puncte situate în
stratul superior, mijlociu şi inferior al lotului.
4.3. Din cartofii care se transportă în vrac (în vagon, autocamion,
remorcă, căruţă etc.), probele se iau di trei până la cinci
puncte diferite, fie la încărcarea fie la descărcarea mijlocului
de transport.
4.4. Probele elementare luate din lot se amestecă frmând proba
generală care se cântăreşte cu o precizie de 100 g.
4.5. Mărimea probei generale trebuie să fie de:
– minimum 10 kg în cazul transportului în căruţă, remorcă
sau autocamion;
– minimum 20 kg în cazul transportului în vagoane;
– minimum 50 kg în cazul grămezilor mai mari de 50 t.

6.3. METODE DE VERIFICARE

1. Verificarea purităţii biologice


Puritatea biologică se stabileşte conform normelor de certificare
elaborate de organul central coordonator.
2. Determinarea calibrului
Determinarea calibrului se face prin măsurarea acestuia cu sita cu
ochiuri pătrate. Determinarea calibrului se face pe toţi cartofii din proba
generală prevăzută la pct. 4.4. (Cap 6.1), corespunzător calităţii respective şi
masa lor se raportează procentual la masa probei generale.
3. Verificarea aspectului, gustului şi mirosului.
Verificarea se face organoleptic. Pe proba generală.
4. Determinarea corpurilor străine
Cartofii din proba generală se curăţă bine de pământ pe o prelată.
Apoi se separă corpurile străine minerale şi vegetale şi se cântăresc cu o
precizie de 5 g.
Calculul corpurilor străine se face după următoarea formulă:

m  m1
Corpuri străine =  100
m
în care:
m = masa probei generale, în kg;
m1= masa probei fără corpuri străine în kg.
Rezultatul se exprimă în procente cu o zecimală.
5. Determinarea cartofilor cu defecte şi a acelora atacaţi de boli
criptoganice.
5.1. Cartofii care au servit la determinarea corpurilor străine şi a
calibrului se examinează bucată cu bucată. Cartofii u defecte
exterioare vizibile se separă în grupele cu defecte prevăzute
în tabelul de la pct 2. Dacă un cartof preyintă mai mute
defecte, el se clasează după defectul cel mai pronunţat.
Fiecare grupă se cântăreşte separat cu preciyie de 5 g şi
masa obţinută se raportează procentual la masa probei.
Rezultatul se exprimă cu o zecimală.
5.2. Pentru determinarea conţinutului de cartofi atacaţi de boli
criptoganice, din cartofii fără defecte exterioare care au
rezultat de la determinarea de la pct. anterior se iau, la
întâmplare, 50 bucăţi, se cântăresc şi apoi se secţionează
longitudinal cu un cuţit inoxidabil şi se examinează dacă
prezintă atac de boli criptoganice. Examinarea se face
conform instrucţiunilor aprobate de organul central
coordonator. Cartofii atacaţi de boli criptogamice se
cântăresc cu o preciyie de 100 g şi masa obţinută se
raportează procentual la masa cartofilor examinaţi.
Rezultatul se exprimă cu o zecimală. Dacă se constată cartfi
atacaţi de râie neagră, veştejire bacteriană şi putregai brun,
aceştia se separă distinct şi se face menţiune în buletinul de
analiză.
Cap. VII. BOLILE CARTOFULUI

Cartoful este una din plantele agricole sensibile la cele mai multe boli.
Unele din aceste boli sunt foarte dăunătoare şi dacă nu se iau măsuri din
timp pentru prevenire sau de combatere , cultura poate fi total compromisă.
Bolile cartofului apar atât în timpul vegetaţiei, cât şi în cursul păstrării
tuberculilor peste iarnă în depozite sau silozuri.
Ele se împart în două categorii:
- boli parazitare şi
- boli neparazitare.

BOLI PARAZITARE

Râia neagră a cartofului, numită şi cancer, rac sau buba neagră, este o boală
de carantină foarte dăunătoare, produsă de ciuperca syinchytrium
endobioticum (Schilb). Perc. Este răspândită în special în regiunile
bogate în precipitaţii (peste 700 mm anual), cu soluri grele şi acide.
Boala atacă toate organele plantei de cartof cu excepţia rădăcinilor. Pe
tulpini, pe frunze, stoloni şi tuberculi apar nişte excrescenţe (tumori) de
culoare verde – albicioasă la început şi cu aspect de burete, care mai târziu
devin brune – negricioase şi putrezesc. Tumorile mici, inţial de mărimea
unei gămălii de ac, cresc mari ajungând la mărimea unui tubercul şi chiar
mai mari.
Temperatura optimă de infecţie este de 19 – 20C, cu limitare de - 5C
şi 30C.
Contaminarea culturilor de cartof se face prin tuberculii de sămânţă
infectaţi (cu tumori), prin pământul infectat aderent pe cartofi, prin gunoiul
de grajd provenit de la animalele hrănite cu cartofi bolnavi, prin apele ce se
scurg de pe terenurile infectate, prin uneltele cu care s-a lucrat în culturile
infectate, prin vehiculele de transport, prin încălţămintea oamenilor. În
combaterea râiei negre a cartofului metoda cea mai practică, sigură şi cea
mai economică este cultivarea soiurilor rezistente.
Răspândirea manei de la un an la altul se face prin tuberculii bolnavi
sau prin miceliul de rezistenţă la ciupercii, rămas în pământ din anul trecut.
De aceea pentru prevenirea manei se recomandă să se folosească la plantare
cartofi de sămânţă proveniţi din culturi neinfectate. Se pot folosi şi cartofii
din culturile infectate, alegându-se după recoltare tuberculi sănătoşi fără nici
un fel de simptoame.
Ca măsură de prevenire a răspândirii infecţiei de mană se recomandă
cosireaşi arderea vrejilor din culturile mănate, înainte de ase face recoltarea
cartofilor.
Fusarioza sau putregaiul uscat al cartofului este produs de ciuperca
numită Fusarium spec (Schilb).
Este o boală destul de frecventă care a pricinuit în ultimii ani pagube
destul de însemnate.
Miceliul ciupercii se dezvoltă în tuburile vasculare ale tulpinilor
infectate, pe cae se astupă şi împiedică astfel circulaţia sevei. Din cauza
aceasta plantele se veştejesc repede, începând de la bază spre vârf,
prezentând la baza tulpinilor, la colet, o pâslă albicioasă, formată din
miceliul ciupercii.
Plante bolnave de fusarioză, trebuie să se smulgă imediat şi să se ardă,
recoltându-se tuberculii bolnavi separat şi folosindu-se imediat la consum.
Tuberculii sunt atacaţi şi de alte speii de Fusarium şi anume:
Fusarium solani (Mart.) App et. Wr. Şi Fusarium striatun, Sherb. Tuberculii
bolnavi prezintă deasupra un mucegai albicios în care se găseşte miceliul
ciupercii şi condiile. În secţiune, porţiunea bolnavă are o culoare brună li o
consistenţă uscată şi tare, aspect mumifiat. Pe măsură ce boala evoluează,
tuberculul se zbârceşte în întregime, se brunifică şi prezintă multe pete
albicioase la suprafaţă.
La depozitarea cartofilor se ca face o alegere riguroasă a tuberculilor,
înlăturându-se toţi acei ce prezintă simptoame cât de mici.
Pentru prevenirea putregaiului uscat se vor folosi la plantare numai
cartofi de sămânţă sănătoşi , din culturi neinfectate.
În cadrul rotaţiei, cartoful nu se va planta decât după cel puţin 4 ani pe
sola, care a fost infectată de putregaiul uscat.
Înnegrirea bazei tulpinii şi putreaiul umed al tuberculilor. Produs
de bacteria Erwinia phytofora. Cauzează la moi pagube însemnate culturilor
de cartof, mai ales în regiunile umede şi în solurile grele şi joase. Plantele
atacate rămân mici şi firave, se smulg foarte uşor din pământ având tulpinile
putrede sus şi foliolele frunzelor răsucite spre interior. Tulpinile se înnegresc
la bază, iar ţesuturile devin moi, pe cale de putrezire şi plantele se usucă.
Boala pate să apară în toate fazele de vegetaţie. Dacă boala apare la
începutul vegetaţiei, tuberculii nu se mai formează; dacă apare după formare
lor trece de la tulpini prin stoloni la tuberculi şi provoacă putrezirea lor
rapidă, prin putregaiul umed ce-l produce în miezul cartofului.
La începutul infecţiei tuberculii nu prezintă simptoame evidente şi
boala se dezvoltă de regulă în depozit, în cursul păstrării, trecând şi la
tuberculii sănătoşi prin contact.
Tuberculii bolnavi prezintă în interior nişte caverne pline de un
mucilagiu cu miros puternic de acid butiric.
Râia comună a cartofului este produsă de bacteria Streptomyces
scabies (Thaxt) Waksmann et Henrici.
Este o boală frecventă la noi, mai alaes în regiunile nordice din
Transilvania şi Moldova, unde are condiţii optime de umiditate şi
temperatură.
Boala apare pec coaja tuberculilor, formând pete neregulate, de
culoare brună şi chiar mici excrescenţe – pustule proeminente – cae în cazul
unei infecţii puternice se unesc şi acoperă întreaga suprafaţă, fără să
pătrundă în miez. Tuberculii bolnavi capătă un aspect zdrenţăros, urât, fără
să-şi piardă însă valoarea lor nutritică, depreciindu-se ca valoare comercială.
Virozele cartofului. Produse de diferite virusuri, constituie un grup
de boli foarte răspândite în zonele de cultură a cartofului fiind deosebit de
păgubitoare. Cele mai frecvente sunt: mozaicul Y, rpsucirea frunzelor,
mozaicul X, mozaicul A şi stolburul.
Mozaicul Y (încreţirea frunzelor sau streakul), produs de virusul Y
Marmor upsilon Holmes prezintă simptoame externe evidente şi plantele
infecta se recunosc uşor în lan.
Răsucirea frunzelor, produsă de corium solani Holmes este tot o
viroză gravă, cae produce uneori pagube, până la 80 – 90%. Se recunoaşte
uşor în lan prin simptoamele externe caracteristice.
La o infecţie primară, care se produce în câmp la plantele provenite
den tuberculi de sămânţă sănătoşi, răsucirea frunzelor se produce începând
cu frunzele de la vârf spre cele de la baza tulpinilor. Foliolele se îngălbenesc,
se răsucesc uşor, iar frunyele capătă un port erect, caracteristic.
Răsucirea frunzelor se transmite prin tuberculi şi se răspândeşte în
câmp prinafide (Myzus persicae). Combaterea răsucirii frunzelor se face prin
cutivarea de soiuri rezistente şi combaterea afidelor vectoare, eleiminarea
plantelor bolnave.
Mozaicul X, produs de virusul Marmor dubium Holmes, este una din
virozele uşoare, ce s egăseşte la multe soiuri în formă latentă.
Mozaicul X se răspândeşte prin contactul mecanic la plantelor de
cartof infectate cu cele sănătoase, prin intermediul frunzelor şi al rădăcinilor.
Eliminarea plantelor bonave din lan nu se poate face decât pe bază de testări
serologice, când se scot din lan plantele dovedite pozitive la testarea cu
antiser specific.
Mozaicul A – Marmor solani Holmes, produs de virusul A, este o
viroză destul de răspândită, care se transmite prin afide Myozides persicae
Sluz şi Doralis rahmni). Plantele bolnave nu prezintă simptome externe
vizibile; limbul foliar se înăspreşte, fără să prezinte încreţiri sau răsuciri.
Stolburul produs de virusul Lycopersicon australiensis, var. stolbur
Kovacevskii, apare mai mult în regiunile sudice de câmpie.
Apare de regulă după înflorit şi se manifestă prin răsucirea în
îngălbenirea frunzelor; frunzele tinere din vârful tulpinilor prezintă o
pigmentaţie antocianică, violacee. La câteva zile după apariţia primelor
simptome, plantele încep să se ofilească şi se usucă. Tuberculii plantelor
bolnave rămân mici şi dau colţi filoşi.
Stolburul se răspândeşte prin cicade – Hyalestes obsoletus, Sign; nu se
retransmite prin tuberculi.
Mozaicul produs de virusul S este destul de răspândit la noi şi se
găseşte în forma latentă la multe soiuri. Recunoaşterea plantelor bolnave este
foarte grea, întrucât această viroză nu prezintă simptome externe vizibile.
Cirozele aduc pagube însemnate culturilor de cartof prin scăderea
producţiei în anul apariţiei atacului, dar mai ales prin deprecierea valorii
biologice şi culturale a tuberculilor, care se produce din cauza degenerării.
Combaterea virozelor este foarte grea, întrucât nu există mijlos’ace directe
de distrugerea lor. La combaterea virozelor trebuie să se ţină cont de modul
de transmitere a virusului şi de simptomele pe care le prezintă fiecare în
parte.
Majoritatea virusurilor, cu excepţia lui X şi S, se transmit prin insecte
(afine sau cicade). Dintre vectorii virusurilor, păduchele verde al piersicului
(Myzus persicae Sulz) este cel mai periculos. Se găseşte la cartof pe parte a
dorsală a foliolelor. Un alt transmiţător al virozelor este şi păduchele
cartofului (Macrosporium solan), precum şi Hya lestes obsoleus, Doralis
rhami (cicade) etc.

BOLI NEPARZITARE

Volile neparazitare ale cartofului sunt provocate în general de diferite


cauze externe: condiţii de vegetaţie necorespunzătoare cerinţelor plantei
(secetă, temperaturi ridicate, ger etc.), condiţii proaste de păstrare etc.
Dintre aceste boli, mai frecvente sunt următoarele:
Filozitatea se manifestă prin formarea unor colţi subţiri, ca firele de
aţă. Pe acelaşi tubercul se găsesc uneori coţi normali şi colţi filoşi.
Tuberculii filoşi nu răsar deloc sau răsar şi dau plante firave, cu aspect
degenerat, o producţie foarte scăzută. Ca urmare se recomandă să se elimine
din materialul de sămânţă, în cursul încolţirii.
Puitul constă în formarea mai multor tuberculi mici (pui) şi
concrescuţi din ochii primului tubercul apar nişte stoloni scurţi, la capătul
căroroa se formează tuberculii – pui (tubercul ramificat).
Puitul apărut spre sfârşitul vegetaţiei, scade producţia şi o depreciază
calitativ. Puitul apare mai mult la soiurile semitârzii şi târzii.
Înnegrirea miezului. La curăţirea şi la fierberea cartofilor se observă
deseori că miezul este pătat în negru – cenuşiu.
Această pătare depreciază în mare măsură valoarea culinară şi
aspectul cartofilor de masă, prezentând un dezavantaj pentru pregătirea
cartofilor uscaţi (tăiţei, fulgi, chips). Unele soiuri de cartof cu o sensibilitate
deosebită la înnegrirea miezului (săpunar, wohltmann).
Îndulcirea cartofului se produce în cursul iernii, la tuberculii care
stau mai multe zile la lo temperatură scăzută, în jur de 0C. Gustul dulceag
se datorează acumulării zahărului în tuberculi ca urmare a reducerii
respiraţiei întrerupte din cauza scăderii temperaturii. La creşterea
temperaturii gustul dulceag poate fi schimbat; tuberculii îndulciţi, ţinuţi timp
de 6-7 zile în cameră la 20 - 25C îşi recapătă gustul normal datorită faptului
că respiraţia se intensifică, iar excesul de zahăr se consumă.
Degenerarea cartofului este un fenomen care se manifestă în
condiţiile tării noastre sub forma de degenerare virotică mai ales în zona
foarte favorabilă culturii cartofului şi ca degenerare de tip climatic în
regiunile de câmpie.
În cazul degenerării virotice prevenirea fenomenului se bazează pe
combaterea virozelor în cadrul procesului de înmulţire a soiurilor şi de
producere a materialului de sămânţă.