Poemul „Luceafarul” are ca punct de plecare un basm românesc, „Fata în grădina de

aur", cules de folcloristul german Richard Kunisch, pe care Eminescu l-a versificat într-o primă
versiune, chiar sub acest titlu. Apoi, trecându-l printr-o serie de alte variante, marele poet l-a
filtrat, restructurându-l mereu și dându-i sensuri noi, până ce a devenit „Luceafărul". Cea de a
cincea variantă este cea definitivă, cea mai frumoasă stilizare și cea mai bogată în simboluri:
„în cadrul de basm se înalță expresia cea mai desăvârșită a lirismului erotic și filozofic al lui
Eminescu", spunea Tudor Vianu.
Lectura poemului „Luceafărul" s-a făcut la „Junimea" înainte de apariția lui în
„Almanahul Societății Academice Social-Literare „România Jună"” din Viena, în 1883. În
acelasi an, poemul a fost reprodus în revista „Convorbiri literare" și în revista „Familia", iar la
sfârșitul anului a apărut în prima ediție de „Poezii", îngrijită de Titu Maiorescu.
„Luceafărul" este un poem filozofic, în care tema romantică a condiției omului de geniu
capătă strălucire desăvârșită. Eminescu însuși consemna pe marginea unui manuscris sursa de
inspirație a „Luceafărului" și definirea geniului în lume: „Aceasta este povestea. Iar înțelesul
alegoric ce i-am dat este că, dacă geniul nu cunoaște nici moarte și numele lui scapă de noaptea
uitării, pe de altă parte, aici, pe pământ nici nu e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a
fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc."
Problema condiției omului geniului este ilustrată de poet prin prisma filozofiei lui
Schopenhauer, potrivit căreia cunoașterea lumii este accesibilă numai omului superior, singurul
capabil să depașească sfera subiectivității, să se depășească pe sine, înalțându-se în sfera
obiectivului. Spre deosebire de el, omul obișnuit nu se poate înălța deasupra concreteții vieții,
nu-și poate depăși condiția subiectivă. În poem, se fac simțite și alte surse filozofice, cât și
mituri autohtone și universale: la originea lumii se află cerul și pământul (Platon); la originea
universului stă Noaptea, fiica Haosului, care este zeița tenebrelor și mama tuturor zeilor
(Hesiod); Hyperion este Fiul Cerului, care este tatăl Soarelui și al Lunii; relația dintre Demiurg
și Hyperion (eul superior), care îi cere să-i dezlege taina morții (filozofia indiană); mitul
Zburătorului.
Poemul „Luceafărul" este alcătuit din 392 de versuri, dispuse în 98 de catrene, fiind
dominat de existența a doua planuri: unul universal-cosmic și altul uman-terestru,
alcătuind patru tablouri, gândite ca entități distincte. În plus, textul a fost construit pe baza
antitezei, la fel ca majoritatea operelor eminesciene, făcându-se referire la planul
teluric și planul celest. Trebuie să evidențiem, de asemenea, pe parcursul întregului poem
și ipostazele omului de geniu în raport cu ipostazele ideii de femeie.
Primul tablou din structura poeziei este o poveste fantastică de iubire între Luceafăr
(geniu, ființa superioară) și fata de împărat (aflată la vârsta cand poate fi tulburată de Zburător;
dar și simbol al omului comun). Dragostea lor poate fi văzută ca o atracție a contrariilor, căci
tânăra aspira spre absolut în timp ce Luceafărul dorește să cunoască concretul. Visul tinerei fete
trebuie interpretat drept criza puberală, dorința de realizare prin dragoste ce este rezolvată
mitologic prin motivul Zburătorului. Cadrul desfășurării acestei idile este atât cosmic cât și
teluric, în timp ce atmosfera este gravă, solemnă. Cei doi aparțin unor lumi total diferite.
Tabloul ne prezintă o poveste de iubire între două ființe aparținând unor lumi diferite folosind
alegoria. Luceafărul se indrăgostește de „o preafrumoasă fată", al cărei portret îi scoate în
evidență unicitatea („una la părinți", „mândră-n toate cele" , „Cum e fecioara între sfinți /Și
luna între stele"). Fata, la rândul ei, este cuprinsă de același sentiment. În concepția fetei
Luceafărul este un spirit pentru chemarea căruia trebuie o formulă magică de descântec.
Descifrând alegoria, putem spune că sensul ei este că pământeanul aspiră către absolut. În timp
ce spiritul aspiră simte nevoia concretului. Pentru a-l putea chema lângă ea fata folosește
descântecul: „Cobori în jos Luceafăr blând ...".
Cele două întrupări ale Luceafărului sunt ilustrate prin cele două metamorfoze,
angelică și demonică, acestea fiind in antiteză. Întocmai ca în basm, Luceafărul, la chemarea
fetei se aruncă in mare și preschimbat într-un tânăr palid, cu părul de aur și ochi scânteietori,
purtând un giulgiu vânăt, încununat cu trestii apare in fața fetei ca un înger, ca un zeu. Acesta
o invită pe fată în palatele lui de pe fundul oceanului unde toată lumea s-o asculte pe ea.
Metamorfoza Luceafărului pune la contribuție mituri cosmogonice, asfel la prima întrupare
Luceafărul are părinți cerul si marea: „- Din sfera mea venii cu greu /Ca să te-ascult ș-acuma. /
Și soarele e tatăl meu. /Iar noaptea-mi este muma." Cea de-a doua chemare este în spațiul
cosmic. Fata îl refuză și de fiecare dată, deși frumusețea lui o impresionează puternic: „- O, ești
frumos, cum numa-n vis /Un demon se arată. /Dară pe calea ce-ai deschis /N-oi merge
niciodată".
Ideea apartenenței geniului la nemurire este exprimată sugestiv, cu claritate în strofa
următoare: „- Dar cum ai vrea să mă cobor? Au nu-nțelegi, tu oare. Cum că eu sunt nemuritor,
Și tu esti muritoare?" Fata însă nu poate accede la lumea lui și nici nu-l poate înțelege („Deși
vorbești pe înțeles/ Eu nu te pot pricepe", așa că îi cere să devină el muritor, să vină el în lumea
ei: „Dar dacă vrei cu crezământ Să te-ndrăgesc pe tine, Tu te coboară pe pământ, Fii muritor ca
mine”. Renunțarea la nemurire poate fi asociată cu sacrificiul pe care geniul trebuie să îl facă
pentru a fi înțeles de oamenii de rând. Sacrificiul duce la pierderea acestei calități, iar prin
urmare, omul de geniu va trebui să ducă o viață ca un simplu muritor de rând. Mesajul transmis
de catre autor se referă la faptul că pentru un adevărat geniu, cunoașterea este mult mai
importantă decât iubirea. Puterea de sacrificiu a omului de geniu în numele împlinirii idealului
absolut este ilustrată de intensitatea sentimentului de iubire, care duce la renunțarea la nemurire.
Luceafărul pleacă spre Demiurg pentru a-i cere acestuia dezlegarea de nemurire, „S-a rupt din
locul lui de sus/ Pierind mai multe zile."
Tabloul al II-lea se desfășoară în plan terestru, în plan uman, este idila dintre Cătălin
și Cătălina, idila care simbolizează repeziciunea cu care se stabilește legătura sentimentală între
reprezentanții lumii inferioare. Avem aici o atmosferă intimă, familiară. Acum eroina nu mai
este preafrumoasa fată de împărat, ea devine Cătălina, ceea ce simbolizează faptul că acum este
o fată ca oricare alta cu un nume comun, care se poate îndrăgosti rapid de un băiat oarecare.
Cătălin este viclean copil de casă, un paj din preajma împărătesei, băiat din flori dar îndrăzneț
cu ochii. Urmărind-o pe Cătălina socotește că e momentul să-și încerce norocul și prinzând-o
într-un ungher îi servește Cătălinei o adevarată lecție de dragoste: „-Dacă nu știi, ți-aș arăta/
Din bob în bob amorul (...) și ochii tăi nemișcători/ Sub ochii mei rămâie (...), Când fața mea
se pleacă-n jos,/ în sus rămâi cu fața (...) Când sărutându-te mă-nclin./ Tu iarăși mă sărută". În
al doilea tablou este evidențiată iubirea dintre doi pământeni. Aceștia poartă nume obișnuite și
asemănătoare, sugerând faptul că cei doi se potrivesc.
Ideea compatibilității celor două lumi este ilustrată foarte sugestiv, într-un limbaj
popular, cât se poate de obișnuit: „și guraliv și de nimic/ Te-ai potrivi cu mine…".
Superioritatea Luceafărului este conștientizată de Cătălina, prin exprimarea propriei neputințe
de a pătrunde în lumea ideilor înalte a astrului: „în veci îl voi iubi și-n veci/ Va ramânea
departe...".
Tabloul al III-lea este dominat de planul universal-cosmic, Luceafărul este Hyperion
(eul superior), iar fata este motivația călătoriei, simbolul iubirii ideale.
Acest fragment liric începe cu un pastel cosmic, care ilustrează zborul uranic, Eminescu făcând
scurte referiri la ideea filozofică a lui Kant despre relativitatea timpului și spațiului, trimițând
totodată și la geneza si apocatastaza (moartea) Universului inspirată din imnurile vedice (Rig
Veda): „Porni luceafărul. Creșteau /În cer a lui aripe. / Și cai de mii de ani treceau /În tot atâtea
clipe. /Un cer de stele dedesubt, /Deasupra-i cer de stele /Părea un fulger ne-ntrerupt /Rătăcitor
prin ele / Și din a haosului vai, /Jur-împrejur de sine. /Vedea ca-n ziua ce dintâi /Cum izvorau
lumine;".
Călătoria lui Hyperion spre Demiurg simbolizează drumul cunoașterii și totodată
motivația meditației pe care Eminescu o face asupra condiției omului de geniu în raport cu
oamenii obișnuiți, dar și cu idealul spre care aspiră acesta. Setea de cunoaștere a omului de
geniu („o sete care-l soarbe") face ca Hyperion să meargă la Demiurg pentru a fi dezlegat de
nemurire pentru a descifra taina iubirii absolute, în numele căreia este gata de orice sacrificiu:
„Reia-mi al nemuririi nimb
și focul din privire. / Și pentru toate dă-mi în schimb /O oră de iubire..."
Demiurgul îi refuză lui Hyperion dorința, îi oferă înțelepciune, rolul de cântăreț orfic
(ca Orfeu!) sau pe cel de conducător de lumi, dar îi refuză moartea. Se exprimă ideea că omul
este muritor, nu-și poate determina propriul destin și se bazează numai pe noroc, în antiteză cu
omul de geniu, capabil de a împlini idealuri înalte, care-l fac nemuritor, dar și neînțeles de
societate: „Ei doar au stele cu noroc și prigoniri de soarte, / Noi nu avem nici timp, nici loc, /
și nu cunoaștem moarte." Demiurgul respinge cu fermitate dorința lui Hyperion, „moartea nu
se poate...", exprimându-și profundul dispreț pentru această lume superficială, meschină, care
nu merită sacrificiul omului de geniu: „și pentru cine vrei să mori? / întoarce-te, te-ndreaptă /
Spre-acel pământ rătăcitor / și vezi ce te așteaptă.” În cadrul acestei părți, demiurgul reprezintă
absolutul, ideea de materie universală, superior organizată. Hyperion este forma individualizată
a absolutului. Dorința lui de a obține dezlegarea de nemurire reprezintă dorința de a obține altă
structură. Refuzul demiurgului este imposibilitatea obiectivă de a mai coborî treptele de
organizare a materiei universale.
Tabloul al IV-lea ne readuce în planul terestru dar și în cel universal cosmic. Hyperion
devenit din nou Luceafăr se întoarce pe cer și își revarsă din nou razele asupra Pământului. În
acest tablou avem un foarte frumos pastel terestru care contrastează cu pastelul cosmic din
partea a 3-a. Luceafărul descoperă pe cărările din crânguri sub șiruri lungi de tei doi tineri
îndrăgostiți care ședeau singuri. Fata îl vede și îl cheamă să-i lumineze norocul. Oamenii sunt
ființe trecătoare. Ei au doar stele cu noroc în timp ce Luceafărul nu cunoaște moarte. Mâhnit
de cele ce vede, Luceafărul nu mai cade din înalt la chemarea fetei ci se retrage în singurătatea
lui constatând cu amărăciune: „Ce-ți pasă ție chip de lut /Daco-i fi eu sau altul?/Trăind în cercul
vostru strâmt/ Norocul va petrece/Ci eu în lumea mea mă simt Nemuritor și rece". Resemnarea
în „lumea lui", nemuritor și rece, este resemnarea ideală la care tinde orice om superior cu
conștiința ridicării lui din condiția umanului. Răspunsul final al Luceafărului este constatarea
rece, obiectivă, a diferențelor fundamentale între două lumi antonimice: una trăind starea pură
a contemplației, cealaltă starea instinctualității oarbe în cercul strâmt al norocului, al șansei de
a se împlini sau a neșansei.
Cele patru tablouri păstrează oarecum o simetrie, două făcând referire la planul cosmic
pe când în celelalte două tablouri este evidențiat planul terestru, realizându-se o îmbinare a
acestora.
În structura poemului există elemente care aparțin celor trei genuri literare: liric, epic
și dramatic. Lirismul provine din muzicalitatea formei, din trăirile personajelor, dar și din
prezența unor specii aparținând genului liric: pastelul terestru și cosmic, meditația și elegia. În
ceea ce privește genul dramatic, trebuie să distingem între aspectul tehnic al termenului și cel
al conținutului; ca tehnică dramatică, poemul este alcătuit din mai multe scene în care
modalitatea esențială de exprimare este dialogul - din punctul de vedere al conținutului, vorbim
de frământările dramatice ale personajelor între ceea ce sunt ele-n realitate și ceea ce vor să fie.
De genul epic aparține schema epică, caracterul narativ al poemului.
Limbajul artistic poate fi definit prin câteva particularități: Una dintre acestea este
limpezimea de factură clasică este dată de absența podoabelor stilistice, epitetele alese de poet
dovedind preocuparea acestuia pentru claritatea descrierii, Eminescu folosind cele mai potrivite
cuvinte pentru conturarea ideilor: „Luceafărul” este o capodoperă nu numai prin profunzimea
ideilor ci și prin perfecțiunea formei. Dintre particularitățile de stil ale poeziei, se remarcă, mai
întâi, limpezimea clasică. Aceasta a fost obținută prin înlăturarea podoabelor stilistice. Pentru
a ajunge la superlativul „o prea frumoasă fată”, Eminescu a eliminat epitetul „luminoasă”, apoi
o serie de metafore: „un canacas de fată”, „o dalie de fată”, „un ghiocel de fată”, „un giuvaer
de fată” etc. În plus, poetul a utilizat doar 89 de adjective, în majoritate de origine latină. În
plus, epitetul popular „o prea frumoasă fată" a fost ales după un lung șir de încercări: „un
ghiocel de fată", „un vlăstărel de fată", „o dalie de fată", „o pasere de fată", „un giuvaer de fată"
etc; Totodată, folosirea puținelor adjective (89 în tot poemul), particularizată prin frecvența
acelorași câteva: mândru, frumos, mure, blând,, dulce, viu sau prin formarea unora noi, cu
prefixul „ne”: nemărginit, nemuritor, nespus, negrăit, nemișcător etc. Toate aceste adjective fac
parte din câmpul lexical al iubirii, acesta fiind sentimentul predominant în text.
Ideile filozofice care străbat poemul sunt exprimate prin maxime, sentințe, precepte
morale (în rostirea Demiurgului), ceea ce conferă versurilor valoare gnomică. Apoi puritatea
stilului este obținută prin preponderența termenilor de origine latină. Eminescu valorifică mai
ales fondul românesc de cuvinte, și integrează în text expresii populare, acceptând un număr
mic de neologisme („haos”, „ideal”, „palat”, etc).
Omul de geniu are neîncetat dorința de a învăța lucruri noi, scopul său final fiind cunoașterea
absolută.
 Poezia „Luceafărul" este cea mai înaltă expresie a poeziei românești, deoarece ea
reunește „aproape toate motivele, toate ideile fundamentale, toate categoriile lirice și toate
mijloacele lui Eminescu, poemul fiind într-un fel și testamentul lui poetic, acela care lamurește
posterității chipul în care și-a conceput propriul destin" (Tudor Vianu).