Fondul de comerț

REZUMAT
Obiectivele articolului de față sunt înțelegerea, din perspectivă teoretică și
practică, a noțiunii de fond de comerț față de alte noțiuni (patrimoniu,
întreprindere/întreprindere comercială, patrimoniu de afectațiune al
profesionistului), determinarea naturii juridice a fondului de comerț,
identificarea elementelor componente ale acestuia, înțelegerea distincției
dintre firmele societăților reglementate de lege, precum și cunoașterea
operațiunilor juridice cu privire la fondul de comerț.

1. Reglementarea și definiția fondului de comerț

Fondul de comerț este menționat, fără a fi definit, la art. 21 lit. a) și art. 42
din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului, republicată, cu
modificările și completările ulterioare.

Definiția fondului de comerț este enunțată de legiuitor la art. 11 lit. c) din

Legea nr. 298/2001 pentru modificarea și completarea Legii nr. 11/1991
privind combaterea concurenței neloiale, potrivit căruia „constituie fond de
comerț ansamblul bunurilor mobile și imobile, corporale și necorporale
(mărci, firme, embleme, brevete de invenții, vad comercial), utilizate de un
comerciant în vederea desfășurării activității sale”.

Făcând trimitere și la art. 541 din Codul civil, care prezintă universalitatea
de fapt ca fiind „ansamblul bunurilor care aparțin aceleiași persoane și au o
destinație comună stabilită prin voința acesteia sau prin lege” și precizează
că „bunurile care alcătuiesc universalitatea de fapt pot, împreună sau
separat, să facă obiectul unor acte sau raporturi juridice distincte”, putem
defini fondul de comerț astfel: ansamblul bunurilor mobile și imobile,
corporale și necorporale (mărci, firme, embleme, brevete de invenții, vad
comercial), pe care un comerciant, prin voința sa, le utilizează – le
afectează – în vederea desfășurării activității sale, pentru obținerea de
profit.
2. Delimitarea noțiunii de fond de comerț de alte
noțiuni
2.1. Fondul de comerț și patrimoniul

Patrimoniul reprezintă totalitatea bunurilor, drepturilor și obligațiilor

comerciantului ce au valoare economică.

Fondul de comerț cuprinde unele dintre bunurile comerciantului (respectiv

pe cele afectate derulării activității sale), neincluzând însă creanțele și
datoriile acestuia. Prin urmare, fondul de comerț reprezintă o parte din
patrimoniul comerciantului. Cu toate acestea, în cazul înstrăinării fondului
de comerț, anumite drepturi și obligații ce izvorăsc din contractele de
muncă sau din cele de furnizare de utilități (apă, gaz, telefon etc.) se
transmit dobânditorului, dacă acestea nu au fost reziliate (Piperea, 2012, p.
55).

Fondul de comerț este o universalitate de fapt (a se vedea dispozițiile art.

541 din Codul civil; Piperea, 2012, p. 55; Angheni et al., 2008, p. 53), pe
când patrimoniul este o universalitate de drept, o universalitate juridică.

Fondul de comerț ia naștere din voința exclusivă a profesionistului

comerciant, persoană fizică sau juridică, a întreprinzătorului, care
afectează bunurile ce compun fondul de comerț unei activități lucrative, în
timp ce patrimoniul are ca izvor legea (Codul civil).

2.2. Fondul de comerț, întreprinderea și întreprinderea economică

Întreprinderea economică este o activitate economică organizată,

autonomă patrimonial și autorizată potrivit legilor în vigoare,
exercitată de un întreprinzător, care cuprinde pe lângă bunuri (ce fac
parte din fondul de comerț) și capitalul și forța de muncă (capitalul uman
nu este inclus în fondul de comerț).

De asemenea, întreprinderea economică este o activitate economică

cu scop lucrativ, constând în producerea, administrarea ori
înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, potrivit art. 2 lit. a)
coroborată cu lit. f) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 44/2008
privind desfășurarea activităților economice de către persoanele fizice
autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile familiale, cu
modificările și completările ulterioare.

Fondul de comerț este un ansamblu de bunuri mobile și imobile,

corporale și necorporale afectate desfășurării unei activități economice.
Profesionistul comerciant (persoană fizică sau juridică):

 exploatează o întreprindere economică în scopul de a obține

profit;
 deține întotdeauna un fond de comerț, al cărui scop este să
atragă clientelă și să obțină profit.

Ambele caracterizează profesionistul comerciant, fără a se confunda.

Întreprinderea, potrivit art. 3 alin. (2) și (3) din Codul civil, nu se confundă
cu întreprinderea economică, reglementată de OUG nr. 44/2008 și de
art. 2 din Legea nr. 346/2004 privind stimularea înființării și dezvoltării
întreprinderilor mici și mijlocii, cu modificările și completările ulterioare.

Codul civil are în vedere întreprinderea exploatată de un profesionist,

indiferent dacă are sau nu scop lucrativ.

Prin urmare, întreprinderea, ca noțiune, potrivit Codului civil, este dreptul

comun în materie. În cadrul ei distingem întreprinderea economică
reglementată de actele normative menționate.

Pentru o delimitare mai clară a noțiunilor, precizăm că:

 întreprinderea este exploatată de un profesionist, care are sau nu

scop lucrativ (în concepția Codului civil);
 întreprinderea economică este exploatată de un profesionist
comerciant, prin specificul activității economice organizate de acesta
(Codul civil nu menționează nimic despre activitatea economică,
referindu-se doar la activitate, fără să precizeze natura acesteia).

În sensul art. 2 lit. f) din OUG nr. 44/2008, întreprinderea profesionistului

comerciant este o întreprindere economică, și anume este „activitatea
economică desfășurată în mod organizat, permanent și sistematic,
combinând resurse financiare, forță de muncă, materii prime, mijloace
logistice și informație, pe riscul întreprinzătorului, în cazurile și în condițiile
prevăzute de lege”. De asemenea, în condițiile art. 2 din Legea nr.
346/2004, prin întreprindere se înțelege orice formă de organizare a unei
activități economice, autorizată potrivit legilor în vigoare să facă activități de
producție, comerț sau prestări de servicii, în scopul obținerii de venituri, în
condiții de concurență, respectiv: societăți, societăți cooperative, persoane
fizice autorizate, întreprinzători titulari ai unei întreprinderi individuale și
întreprinderi familiale, autorizate potrivit dispozițiilor legale în vigoare, care
desfășoară activități economice.

2.3. Fondul de comerț și patrimoniul de afectațiune al profesionistului

Fondul de comerț cuprinde numai bunuri (mobile, imobile, corporale,
necorporale, cu drepturile lor corespunzătoare) care aparțin profesionistului
comerciant, în timp ce patrimoniul de afectațiune este o fracțiune din
patrimoniul (civil) al profesionistului, care cuprinde pe lângă bunuri,
reprezentate de drepturi (reale), și drepturi de creanță și obligații (datorii).

Patrimoniul de afectațiune este o masă patrimonială în cadrul

patrimoniului întreprinzătorului, reprezentând totalitatea drepturilor și
obligațiilor afectate, prin declarație scrisă ori, după caz, prin acordul
de constituire sau printr-un act adițional la acesta, exercitării unei
activități economice.

Fondul de comerț se aseamănă cu patrimoniul de afectațiune prin:

 destinația comună a bunurilor care îl com-pun;

 afectarea bunurilor unei activități lucrative (industriale, comerciale);
 scop, respectiv atragerea clientelei și obținerea de profit.

3. Natura juridică a fondului de comerț

Fondul de comerț este o universalitate (de bunuri) având o identitate de
sine stătătoare care nu se reduce la bunurile care o compun (Angheni et
al., 2008, p. 53). Aceste bunuri au o destinație comună stabilită prin voința
profesionistului comerciant (titular al fondului de comerț), fiind afectate
aceleiași activități.

Fondul de comerț:

a) poate face obiectul unor contracte de vânzare-cumpărare, de

locațiune, al unor garanții reale mobiliare, poate fi lăsat moștenire,
poate face obiectul aportului la constituirea unei societăți sau la
majorarea capitalului social Și bunurile componente ale fondului de
comerț pot face obiectul unor astfel de contracte dacă legea prevede
posibilitatea înstrăinării separat de acesta;

b) explică subrogația reală a bunurilor care îl compun (spre exemplu,

mărfurile pot fi înlocuite cu bani în momentul vânzării lor, emblema poate fi
modificată) (Angheni et al., 2008, p. 53);

c) este o universalitate de fapt, neavând un activ și un pasiv (proprii),

acestea fiind caracteristice universalității juridice, respectiv patrimoniu Prin
voința comerciantului, ca universalitate de fapt, bunurile ce intră în
componența fondului de comerț sunt afectate exercitării unei activități
economice;
d) conferă titularului său un monopol de exploatare ce ține de
proprietatea industrială a profesionistului comerciant asupra
fondului. Organizarea bunurilor componente ale fondului de către titularul
său constituie o creație intelectuală, considerată în literatura de specialitate
asemănătoare cu creația științifică, literară și artistică. (Piperea, 2012, p.
56) În acest sens, fondul de comerț are vocația de a avea clientela sa,
motiv pentru care legea oferă posibilitatea protecției acestuia prin acțiuni
privind concurența neloială (spre exemplu, interzicerea activităților care
prejudiciază accesul la clientelă; a se vedea Piperea, 2012, p. 56), potrivit
Legii 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale, cu modificările și
completările ulterioare;

e) este un bun mobil necorporal, pornind de la faptul că în componența

fondului de comerț prevalează bunurile mobile, corporale sau necorporale,
iar dintre acestea preponderente ca valoare sunt cele necorporale. Astfel,
în cazul executării silite a fondului de comerț, aceasta urmează regulile
prevăzute de Codul de procedură civilă cu privire la bunurile mobile.
(Cărpenaru, 2012, p. 93) Totodată, nu poate fi dobândit prin uzucapiune
sau prin posesia de bună credință asupra bunurilor mobile (prescripția
instantanee reglementată de Codul civil), deoarece nu este susceptibil de
posesie, din același motiv acțiunea posesorie și acțiunea în revendicare
fiindu-i improprii, dar poate face obiectul unui drept de uzufruct și i se aplică
teoria accesiunii. (Piperea, 2012, p. 58)

4. Elementele fondului de comerț

Elementele fondului de comerț sunt corporale și necorporale.

✔ Elemente corporale sunt:

 bunurile imobile prin natură (clădiri) și prin destinație (instalații,

utilaje, mașini). Actele de vânzare-cumpărare cu privire la aceste
bunuri sunt activități economice, prin scopul lor;
 bunurile mobile corporale (materii prime, materiale, produse
rezultate din activitatea de producție; chiar dacă produsele astfel
rezultate au o legătură mai slabă cu fondul de comerț, fac parte din
acesta).

✔ Elemente necorporale sunt: firma, emblema, clientela, vadul

comercial, brevetele de invenții, drepturile de autor, mărcile de fabrică, de
comerț și de serviciu.

La Capitolul IV, Legea nr. 26/1990 aduce precizări cu privire la regimul

firmelor și emblemelor. Astfel:
a) Firma este un element de individualizare a comerciantului și constă
în numele sau, după caz, denumirea sub care acesta își exercită
comerțul și sub care semnează (art. 30 alin. (1)).

 Firma comerciantului persoană fizică (PFA sau întreprinzător

individual titular al unei întreprinderi individuale) se compune
din numele comerciantului scris în întregime (nume și
prenume) la care se adaugă mențiunea scrisă în întregime
„persoană fizică autorizată” sau, după caz, „întreprindere
individuală” (art. 31 alin. (1)). Prin urmare, firma unei persoane
fizice corespunde cu numele său civil.
 Firma întreprinderii familiale trebuie să cuprindă numele
reprezentantului întreprinderii la inițiativa căruia se înființează
aceasta, cu mențiunea „întreprindere familială” scrisă în
întregime (art. 31 alin. (11)).

Firma comerciantului societate are conținut diferit în funcție de forma

juridică a societății.

 Firma societății în nume colectiv se compune din numele a cel

puțin unuia dintre asociați plus mențiunea „societate în nume
colectiv” scrisă în întregime (art. 32).
 Firma societății în comandită simplă cuprinde numele a cel puțin
unuia dintre asociații comanditați plus mențiunea „societate în
comandită” scrisă în întregime (art. 33).

În scopul protejării terților, dacă numele unei persoane străine de societate

figurează, cu consimțământul său, în componența firmei societății în nume
colectiv ori a celei în comandită simplă, aceasta devine răspunzătoare
nelimitat și solidar de toate obligațiile societății. Aceeași regulă se aplică și
comanditarului al cărui nume figurează în firma unei societăți în comandită
(art. 34).

 Firma societății pe acțiuni sau a celei în comandită pe acțiuni se

compune dintr-o denumire proprie, de natură a o deosebi de
firma altor societăți, plus mențiunea scrisă în întregime
„societate pe acțiuni” sau „SA” ori „societate în comandită pe
acțiuni”, după caz (art. 35).
 Firma societății cu răspundere limitată se compune dintr-
o denumire proprie, la care se poate adăuga numele unuia sau
mai multor asociați, plus mențiunea scrisă în întregime
„societate cu răspundere limitată” sau „SRL” (art. 36).
 Firma sucursalei din România a unei societăți străine va trebui să
cuprindă și mențiunea sediului principal din străinătate (art. 37).
Firma comerciantului persoană juridică se scrie în limba română. Firma se
caracterizează prin noutate. Astfel, orice firmă nouă trebuie să se
deosebească de cele existente (art. 38 alin. (1)).

Când o firmă nouă este asemănătoare cu o alta, trebuie să se adauge

o mențiune care să o deosebească de aceasta, fie prin desemnarea
mai precisă a persoanei, fie prin indicarea felului de comerț exercitat
sau în orice alt mod (art. 38 alin. (2)).

Oficiul registrului comerțului este obligat să refuze înscrierea unei firme

care, neintroducând elemente deosebite în raport cu firme deja înregistrate,
poate produce confuzie cu acestea (art. 39 alin. (1)).

Nicio firmă nu va putea cuprinde o denumire folosită de comercianții

din sectorul public (art. 40). Prin înregistrare, comerciantul dobândește
un drept de folosință exclusivă asupra firmei. Aceasta capătă și valoare
economică și poate fi înstrăinată numai împreună cu fondul de comerț.

Dacă se înstrăinează fondul de comerț, cu orice titlu, dobânditorul

acestuia va putea să continue activitatea sub firma anterioară, care
cuprinde numele unui comerciant persoană fizică sau al unui asociat
al unei întreprinderi familiale, societăți în nume colectiv ori în
comandită simplă, cu acordul expres al titularului precedent sau al
succesorilor săi în drepturi și cu obligația de menționare în cuprinsul
acelei firme a calității de succesor (art. 41 alin. (1)).

Păstrarea firmei precedente este permisă societății pe acțiuni, în

comandită pe acțiuni sau societății cu răspundere limitată fără
menționarea raportului de succesiune (art. 41 alin. (2)).

b) Emblema este un plus în ceea ce privește identificarea comerciantului.

Firma are caracter obligatoriu, iar emblema, facultativ.

Emblema este semnul sau denumirea care deosebește un comerciant

de altul de același gen (art. 30 alin. (2)).

Emblema se caracterizează prin noutate. Astfel, orice emblemă va trebui

să se deosebească de emblemele înscrise în același registru al
comerțului, pentru același fel de comerț, precum și de emblemele
altor comercianți de pe piața unde comerciantul își desfășoară
activitatea (art. 43 alin. (1)).

Dacă emblema cuprinde o denumire, firma va fi scrisă cu litere având

mărimea de cel puțin jumătate din cea a literelor cu care este scrisă
emblema.
Emblema poate fi folosită pe panouri de reclamă, facturi, scrisori,
tarife, afișe, publicații și în orice alt mod, cu condiția să fie însoțită în
mod vizibil de firma comerciantului (art. 43 alin. (2)). Emblema se
înstrăinează și separat și împreună cu fondul de comerț. Dobânditorul
poate folosi emblema numai cu consimțământul transmițătorului.

c) Reguli comune referitoare la firme și embleme

Firmele și emblemele vor fi scrise în limba română (art. 30 alin. (3)).

Prin înscrierea firmei și a emblemei în registrul comerțului, titularul

dobândește dreptul de folosință exclusivă asupra acestora.

Verificarea disponibilității firmei și a emblemei se face de către oficiul

registrului comerțului înainte de întocmirea actelor constitutive sau, după
caz, de modificare a firmei sau a emblemei.

Firmele și emblemele radiate din registrul comerțului sunt

indisponibile, în principiu, pentru o perioadă de doi ani de la data
radierii, cu excepția situației menționate prevăzute la art. 41 alin. (1) din
Legea nr. 26/1990, adică atunci când dobânditorul cu orice titlu al unui
fond de comerț va putea să continue activitatea sub firma anterioară, cu
acordul expres al titularului precedent sau al succesorilor săi în
drepturi și cu menționarea raportului de succesiune. Este vorba însă
numai de firma care cuprinde numele unui comerciant persoană fizică sau
al unui asociat al unei întreprinderi familiale, societăți în nume colectiv ori în
comandită simplă.

d) Clientela și vadul comercial. Legea nu reglementează ca atare nici

clientela, nici vadul comercial. Importanța clientelei, ca element al fondului
de comerț, rezultă din faptul recunoscut că un profesionist comerciant,
persoană fizică sau juridică, se constituie pentru atragerea clientelei, în
vederea obținerii de profit.

Clientela reprezintă totalitatea persoanelor fizice și juridice care apelează

în mod obișnuit și fidel la același comerciant (la fondul de comerț al
acestuia) pentru procurarea de mărfuri și servicii.

Vadul comercial reprezintă aptitudinea (potențialitatea) fondului de comerț

de a atrage clienți. Acesta este determinat, în principal, de locul unde se
află amplasat imobilul, de calitatea mărfurilor, a serviciilor, de prețurile
practicate, de comportamentul personalului comerciantului.

Clientela și vadul comercial se înstrăinează numai împreună cu fondul

de comerț. În timp ce clientela apare ca un factor obiectiv, ca un element
material al fondului de comerț, vadul comercial se prezintă ca un factor
subiectiv al acestuia. În concepția tradițională, cele două sunt considerate
ca fiind elemente identice. După o altă opinie, pe care o împărtășim,
majoritară în doctrina juridică, ele sunt distincte, aflându-se într-o strânsă
corelație (Cărpenaru, 2012, p. 100). Clientela este consecința vadului
comercial.

e) Drepturile de proprietate industrială. Dreptul de proprietate

intelectuală, dreptul de Doctrina împarte drepturile de proprietate
industrială în două categorii: creații noi și semne noi (a se vedea Eminescu,
1982, p. 17 și următoarele; Cărpenaru, 2012, p. 101, cu operele citate
acolo). În categoria creațiilor noi sunt cuprinse invențiile, know-how-ul,
modelele de utilitate (a se vedea Legea nr. 350/2007 privind modelele de
utilitate, cu modificările ulterioare). Din clasa semnelor noi fac
parte mărcile și indicațiile geografice (a se vedea Legea nr. 84/1998
privind mărcile și indicațiile geografice, republicată, cu modificările
ulterioare).

Prin brevetul de invenție sunt recunoscute și apărate drepturile asupra

invenției. Aceasta este înregistrată la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci
(a se vedea Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenție, republicată),
care eliberează brevetul de invenție. Protecția asupra invenției operează
timp de 20 de ani și se transmite atât împreună cu fondul de comerț, cât și
separat de acesta.

Mărcile sunt semne distinctive utilizate de profesioniștii comercianți

(denumiți și operatori economici) pentru a deosebi produsele, lucrările și
serviciile lor de cele identice sau similare ale altor profesioniști (a se vedea
Legea nr. 84/1998). Titularul dreptului la marcă are dreptul exclusiv de a
folosi sau exploata semnul ales ca marcă, precum și dreptul de a interzice
folosirea aceluiași semn de către alții (a se vedea Eminescu, 1983, pp.
109-110; Cărpenaru, 2012, p. 101).

Art. 21 lit. c) din Legea nr. 26/1990 reglementează obligația comercianților

de a înregistra în registrul comerțului mențiuni referitoare la brevetele de
invenții, mărcile de fabrică, de comerț și de serviciu, denumirile de origine,
indicațiile de proveniență, firmă, emblemă și alte semne distinctive. Prin
această dispoziție, drepturile de proprietate industrială sunt recunoscute și
ocrotite de lege.

Drepturile de autor (copyright, engl.). Ansamblul prerogativelor de care se

bucură autorii cu privire la creațiile lor literare, științifice și artistice
formează drepturile de autor. Potrivit Convenției de la Berna pentru
protecția operelor literare și artistice (din 1886, revizuită în 1971), „sunt
considerate obiecte ale proprietății intelectuale toate creațiile originale
literare, artistice și științifice exprimate prin orice mediu și pe orice suport,
tangibile sau intangibile, cunoscute acum sau care se vor inventa în viitor”.
În domeniul digital sunt aplicabile aceleași acte normative privind
proprietatea intelectuală și drepturile de autor ca pentru toate celelalte
creații originale. Pentru acest domeniu, în anul 2002 au intrat în vigoare
două tratate: Tratatul OMPI privind Dreptul de Autor (WCT) și Tratatul
OMPI privind Interpretările și Fonogramele (WPPT). Cele două sunt
cunoscute ca fiind „tratate ale internetului” și au fost realizate în anul 1996
de Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale. Astfel este actualizată și
completată Convenția de la Berna și se introduc elementele societății
digitale. Într-o perioadă de șase ani (1996-2002) s-a realizat ratificarea
acestor noi tratate de către 30 de țări, minimul cerut de Organizația
Națiunilor Unite pentru punerea lor în aplicare. În România, dreptul de autor
și drepturile conexe sunt protejate prin Legea nr. 8/1996, republicată.

Din fondul de comerț fac parte drepturile de autor și drepturile conexe cu

privire la creațiile literare, științifice și artistice, precum și la programele din
domeniul informaticii. Titularul fondului de comerț, în calitate de dobânditor
al drepturilor patrimoniale de autor, are dreptul să le valorifice în condițiile
prevăzute de lege.

f) Regimul creanțelor și datoriilor. Creanțele și datoriile comerciantului

nu fac parte din fondul de comerț, acesta nefiind o universalitate juridică, ci
de fapt. Prin urmare, creanțele și datoriile comerciantului nu se transmit
dobânditorului împreună cu fondul de comerț în cazul înstrăinării acestuia.
Cu toate acestea, așa cum am menționat, anumite drepturi și obligații ce
izvorăsc din contractele de muncă sau din cele de furnizare de utilități (gaz,
apă, electricitate) se transmit dobânditorului, dacă acestea nu au fost
reziliate (Piperea, 2012, p. 55; Cărpenaru, 2012, p. 102). Potrivit unei alte
opinii, care are în vedere noua concepție referitoare la patrimoniul de
afectațiune, creanțele și datoriile privind activitatea economică fac parte din
acesta, deci din fondul de comerț (Cărpenaru, 2012, p. 102).

5. Actele juridice cu privire la fondul de comerț

Fondul de comerț, ca atare, precum și elementele care îl compun pot face
obiectul unor acte juridice. Operațiunile juridice cu privire la fondul de
comerț sunt: vânzarea-cumpărarea, transmiterea ca aport într-o societate,
locațiunea, garanția reală mobiliară asupra acestuia etc. Fiind o
universalitate de fapt mobiliară, fondul de comerț se poate transmite pe
cale succesorală în condițiile prevăzute de Codul civil.

✔ Vânzarea-cumpărarea fondului de comerț presupune vânzarea

acestuia în întregime, precum și vânzarea separată a bunurilor mobile și
imobile care intră în componența lui. Vânzarea fondului de comerț este
supusă regulilor Codului civil privind contractul de vânzare. Înstrăinarea
imobilelor componente ale fondului de comerț intră sub incidența regulilor
dreptului comun referitoare la înstrăinarea imobilelor (inclusiv cele privind
publicitatea imobiliară).

Potrivit art. 21 lit. a) din Legea nr. 26/1990, în registrul comerțului trebuie
înregistrate mențiuni referitoare la vânzarea fondului de comerț, care devin
opozabile terților de la data efectuării lor.

Obligațiile ce rezultă din contractul de vânzare a fondului de comerț sunt:

 vânzătorul este obligat să predea lucrul vândut și să îl garanteze pe

cumpărător (a se vedea Ionescu, 2008, p. 93 și următoarele);
 cumpărătorul este obligat să primească bunul și să plătească prețul.

Firma, clientela și vadul comercial se înstrăinează numai împreună cu

fondul de comerț. Drepturile de proprietate industrială (brevete de invenții și
mărci), drepturile de autor și emblema se înstrăinează separat de acesta.

✔ Transmiterea fondului de comerț ca aport într-o societate (Cas. III,

Decizia din 20.01.1939, p. 224). Transmiterea fondului de comerț ca aport
se deosebește de vânzarea acestuia deoarece nu comportă primirea unui
preț în schimbul fondului de comerț. Asociatul primește părți sociale sau
acțiuni, în funcție de forma juridică a societății. Transmiterea fondului de
comerț ca aport intră sub incidența Legii societăților, fiindu-i aplicabile
regulile speciale referitoare la constituirea societăților.

✔ Locațiunea fondului de comerț. Dreptul de folosință privește, ca și în

cazul vânzării, atât fondul de comerț ca atare, cât și elementele
componente ale acestuia.

În schimbul unui preț, proprietarul fondului, în calitate de locator, transmite

locatarului folosința asupra fondului de comerț (Cas. I, Decizia din
04.04.1928, p. 92). Locatarul are dreptul să continue exercitarea comerțului
sub firmă proprie, exploatând fondul de comerț, dar poate să continue
activitatea și sub firma anterioară, menționând în cuprinsul ei calitatea de
succesor, dacă locatorul consimte expres.

Obligațiile care rezultă din contractul de locațiune a fondului de

comerț sunt:

 locatarul este obligat să respecte destinația economică și

funcțională a fondului de comerț. El nu poate aduce schimbări în
organizarea și structura acestuia decât cu acordul locatorului;
  locatorul are obligația de a nu face concurență locatarului prin
desfășurarea unui comerț de același gen în apropierea sa.

Despre locațiune se face mențiune în registrul comerțului. O aplicație a

acestui contract este locația de gestiune (a se vedea Legea nr. 15/1990
privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și
societăți comerciale, cu modificările ulterioare; Hotărârea Guvernului nr.
1.228/1990 pentru aprobarea Metodologiei concesionării, închirierii și
locației gestiunii, cu modificările ulterioare; Hotărârea Guvernului nr.
140/1991 privind metodologia atribuirii în locație a gestiunii sau închirierii
unor subunități prin licitație directă, abrogată). În temeiul contractului de
locație a gestiunii, regia autonomă sau societatea comercială cu capital de
stat acordă unei persoane fizice sau juridice dreptul de exploatare
(gestionare) asupra unei secții, uzine, fabrici ori altei subunități, în schimbul
unor foloase patrimoniale convenite de către părți (Cărpenaru, 2012, p.
107). Prin gestiune se înțelege un ansamblu de operații prin care se
asigură administrarea bunurilor unei secții, uzine, fabrici etc., care implică
punerea lor în valoare pentru obținerea unor rezultate economice
superioare (cu privire la contractul de locație a gestiunii, a se vedea David,
1991, p. 36 și următoarele). Potrivit HG nr. 140/1991, dacă locatorul nu
este și proprietarul imobilului, fondul de comerț care formează obiectul
contractului de locație a gestiunii nu cuprinde și imobilul unde se
desfășoară activitatea. În acest caz este necesară încheierea unui contract
de închiriere pentru folosirea imobilului (a se vedea Cărpenaru, 2012, p.
107; Curtea Supremă de Justiție, Secția comercială, 1996, p. 95).

✔ Garanția reală mobiliară asupra fondului de comerț (Curtea

Supremă de Justiție, Secția comercială, 2001, p. 149). Garanția reală
mobiliară poate avea ca obiect un bun mobil individualizat sau determinat
generic ori o universalitate de bunuri mobile, inclusiv fondul de comerț.

Conținutul și caracteristicile garanției vor fi determinate de părți. Garanția

se constituie pe baza unui contract de garanție, cu sau fără deposedarea
de bunul care face obiectul garanției. Legea cere îndeplinirea unei
formalități de publicitate prevăzute de Codul civil, pentru protejarea
dreptului real de garanție dobândit de creditor. Această cerință se
consideră îndeplinită din momentul înscrierii avizului de garanție reală la
Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare.

Legea nr. 26/1990 prevede obligația comerciantului de a cere înscrierea în

registrul comerțului a unei mențiuni privind constituirea garanției reale
mobiliare asupra fondului de comerț. Mențiunea devine opozabilă terților de
la data efectuării ei în registrul comerțului.
BIBLIOGRAFIE

1. Angheni, S., Volonciu, M., Stoica, C. (2008), Drept comercial, ediția a

IV-a, Editura C.H. Beck, București.
2. Cărpenaru, S.D. (2012), Tratat de drept comercial român. Conform
noului Cod civil, Editura Universul Juridic, București.
3. David, S. (1991), Contractul de închiriere și contractul de locație a
gestiunii, Dreptul, nr. 10-11.
4. Eminescu, Y. (1982), Tratat de proprietate industrială, volumul
1, Creații noi, Editura Academiei, București.
5. Eminescu, Y. (1983), Tratat de proprietate industrială, volumul
2, Semne distinctive, Editura Academiei, București.
6. Ionescu, B. (2008), Garanția contra evicțiunii în ipoteza vânzării
fondului de comerț, Revista de Drept Comercial, nr. 10.
7. Piperea, Gh. (2012), Drept comercial. Întreprinderea, Editura C.H.
Beck, București.
8. Cas. I, Decizia din 04.04.1928, Pandectele Române, nr. 111/1928.
9. Cas. III, Decizia din 20.01.1939, Revista de Drept Comercial, 1939.
10. Curtea Supremă de Justiție, Secția comercială (1996), Decizia
nr. 330/1995, Dreptul, nr. 3.
11. Curtea Supremă de Justiție, Secția comercială (2001), Decizia
nr. 2.804/1999, Revista de Drept Comercial, nr. 4.
12. Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului, republicată în
Monitorul Oficial nr. 49/04.02.1998, cu modificările și completările
ulterioare.
13. Legea nr. 298/2001 pentru modificarea și completarea Legii nr.
11/1991 privind combaterea concurenței neloiale, publicată în
Monitorul Oficial nr. 313/12.06.2001.
14. Legea nr. 346/2004 privind stimularea înființării și dezvoltării
întreprinderilor mici și mijlocii, publicată în Monitorul Oficial nr.
681/29.07.2004, cu modificările și completările ulterioare.
15. Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată în Monitorul
Oficial nr. 505/15.07.2011, cu modificările ulterioare.
16. Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 44/2008 privind
desfășurarea activităților economice de către persoanele fizice
autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile familiale,
publicată în Monitorul Oficial nr. 328/25.04.2008, cu modificările și
completările ulterioare.