1.

Geneza și evoluția gândirii geopolitice nu poate fi judecată facînd abstracție

de contexte istorice, socio-politice, militare, economice, etc. Trecute sau
actuale, cum nu poate fi evaluată decît ca parte inseparabilă a reflecției umane,
în general. Fiecare din componentele sale are propriul specific și o traiectorie
care este diferențiată de altele, dar care are și puncte de convergență.
Dezvoltarea umană din cele mai vechi timpuri și pînă în prezent în orizont
politic, este o luptă permanentă pentru putere, susținută cu mijloace, metode și
instrumente care se rafinează, dar care nu schimbă esența și sensul luptei.
Raporturile de forță domină societățile și statele în interiorul cît și în afara lor,
chiar și atunci cînd funcționează consensul și echilibrul, obținute în majoritatea
situațiilor tot ca reflex al ameninţării cu forţă sau al forţei. „Lumea veche”, cu
întreaga ei încărcătură faptică, se „oferă” ca un „teritoriu” imens de studiu care,
în perspectiva enunţată, poate aduce noi argumente în favoarea
„antecedentelor” geopoliticii. De fapt, Renașterea a însemnat simultan”
descoperirea lumii”,dar și“ descoperirea omului”. Renașterea italiană,
iluminismul francez, german, mișcarea sturm und Drang exaltau eliberarea
omului din chingile gîndirii socialiste, sărbătoreau emanciparea națiunii elogiau
capacitățile creatoare ale spiritului. Immanuel Kant ( 1724- 1804), titanul
filosofiei germane, susținea emanciparea rațiunii proclamînd că ea este
“suverană fiindcă ascultă de legi ce ți de ea însăși”. Lumea este creată pe
măsura nevoilor eu-lui, iar practica ( care nu este decît acțiunea de realizare a
eu-lui) determină realitatea. Efectele eliberatoarre ale noilor idei filosofice și
social-politice au fost amplificate de evoluția științelor exacte ale naturii,
fenomen care a favorizat dezvoltareea de tehnici producătoare de mari
schimbări în mediul uman.Imaginea statică a lumii este demolată și înlocuită cu
tabloul unei lumi dinamice, în evoluție continuă, impunîndu-se recunoașterea
caracterului istoric al treburilor umane. În cest context, ideea dominației omului
de către mediu pierdea teren în favoarea convingerii că omul este cel care
cucerește și servește mediul geografic.Erodarea dominației determinismului
geografic a permis evoluția cunoașterii spre o întelegere echilibrată a
raporturilor dintre societate și natură. Alexis de Tocqueville ( 1805-1859)
remarcă în acea perioadă că „Providența n-a creat genul uman nici în întregime
independent, nici cu totul în sclavie. Ea a trasat, e adevărat, în jurul fiecărui om
un cerc fatal din care nu poate ieși; dar în vastele sale limite omul este puternic
și liber; la fel popoarele”... La sfărșitul secolului XVIII-lea influența
determinismului geografic era atît de pronunțată, încît atunci cînd s-a pus
problema populării Americii de Nord s-au auzit galsuri care avertizau asupra
pericolelor unei asemenea acțiuni,aducîndu-se dovezi inspirate de filosofia
„geografismului”. Aceste voci explicau că mediul fizic din „lumea nouă” (
climatul și solul) nu era favorabil oragnizării vieții sociale de către europeni. În
anii 80, cînd termenul de geopolitică a revenit în forță în cadrul dezbaterilor
politice și științifice, interpretare lui a rămas nesatisfăcătoare. În mediile
specialiștilor persistă controverse asupra semnificațiilor sale, iar ziariștii îl
folosesc adesea în mod arbitrar. Unii identifică geopolitica cu geografia
politică, în timp ce alții o delimitează de aceasta. O parte din partizanii
geopoliticii îi conferă rangul unei științe, în timp ce alții consideră că, în cazul
geopoliticii, dispunem doar de un demers al cunoașterii care se întemeiază pe
folosirea instrumentelor științifice, fără a căpăta structura tradițională a unei
științe. Explicarea problematicii geopoliticii este puternic inflențată de
specificul pregătirii. Dacă experții în geografie constituiau una din primele
categorii profesionale care s-a ocupat de geopolitică, istoricii au fost mult mai
activi, introducînd în analizele lor un bogat material faptic oferit de procesele
concrete ale ascensiunii sau decăderii statelor. Aceste studii au pus în evidență
evoluția inegală a statelor, națiunilor sau civilizațiilor, datorită modificărilor
intervenite în sfera bogăției, puterii militare sau altor conjuncturi istorice.
Treptat, rolul privilegiat în acest gen de investigații revine, alături de istorici,
experților în relații internaționale, fie diplomați, fie teoreticieni din sfera vieții
universitare. În consecință, obiectul geopoliticii va fi interpretat în perspectiva
dinamicii relațiilor dintre marile puteri și a evoluției echilibrului de putere la
nivel mondial. Astfel, „ noua Enciclopedie Britanică ” ( ediția din 1993)
consemnează că geopolitica este “ analiza influențelor geografice asupra
relațiilor de putere în politica internațională”, analiză care vizează, între altele,
controlul exercitat asupra unor zone ale globului importante din punct de vedere
strategic. Focalizarea studiilor asupra bazelor geografice ale puterii este
subliniată și în lucrările de bază consacrate știiței politice. Enciclopedia
Blackwell ( elaborată prin contribuția internațională a specialiștilor din 13 țări)
subliniză că, deși geopolitica examinează comportamentul statelor în funcție de
trăsături geografice ( teritoriul, clima, resursele, localizarea în spațiu) ca și în
fucție de activități umane ( populație, economie, structuri politice, cultură )
esențialul rezidă în studiul configurației relațiilor internaționale în care se
interesează un stat. Un practician remarcabil al diplomației Henry Kissinger
consideră că geopolitica se referă la analiza „ echilibrului de putere” și controlul
exercitat de marile puteri asupra anumitor zone geografice. Trimiterile la teoria
și practica relațiilor internționale nu anuleaza unghiul specific al analizelor
geopolitice. În evaluarea raporturilor de putere pe plan regional sau mondial,
geopolitica nu se substitute, ci doar intersectează planul politicii externe. Din
punct de vdere cognitiv, geopolitica aduce un plus de informație pentru
elaborarea unei conduite în politica externă a unui stat, iar din punct de vedere
praxiologic, caută, alături de alte instrumente juridice sau morale, sa asigure
succesul unei acțiuni concrete în planul relațiilor dintre state. Desigur, acesta ne
obligă să aducem în prim plan specificul abordărilor geopolitice. O primă
precizare care se impune se referă la modificarea în timp a modului de a
interpreta geopolitica. Spre deosebire de explicațiile din epoca lui Ratzel (a fost
un german geograf și etnograf) și Haushofer (a fost un german generală ,
 geograf și geopolitician ), astăzi geopolica nu mai este studiul influenței „
mediului” asupra politicii. În viziunea contemporană spațiul este un suport, o
miză dar nicidecum un „actor” al istorie. Accentul în analiza geopolitică
contemporană cade pe modul în care factorii umani implicați în faurirea
politicii interne și intenaționale a statelor înțeleg și își reprezintă problemele cu
care se confruntă în procesul afirmării ființei lor de stat sau naționale. În
consecință, ceea ce contează sunt modurile în care oamenii politicii sau militarii
folosesc realitățile geografice și relațiile dintre state pentru înfăptuirea
scopurilor urmărite.

3. Tatăl fondator al geopoliticii americane a fost amiralul Alfred Mahan (1840–

1914). Spre deosebire de alte clasice ale geopoliticii, el nu era un om de știință, ci
un ofițer naval și a acordat o mare atenție studierii rolului puterii navale a statului
în politica sa externă. Opera principală a amiralului A. Mahan, care a devenit
manualul multor oameni de stat din prima jumătate a secolului XX, a fost numit:
„Influența puterii mării asupra istoriei (1660-1783)”. În această lucrare, A. Mahan
aderă la teza comună tuturor direcțiilor geopoliticii despre influența directă a
poziției geografice asupra intereselor politice ale statului.
„Politica depinde atât de spiritul secolului”, a scris el, „cât și de natura și
prevederea conducătorilor, dar istoria națiunilor de coastă este determinată nu atât
de proprietățile conducătorilor, ci de condițiile, lungimea, forma coastei, numărul
de oameni ".
Pe baza acestei abordări, A. Mahan a definit criteriile pentru a evalua potențialul
geopolitic al statului și principala sa componentă - puterea navală. Șase astfel de
criterii au fost identificate:
 Poziția geografică a statului, deschiderea sa către mări, posibilitatea
comunicărilor maritime cu alte țări. Lungimea granițelor terestre, capacitatea
de a controla regiunile importante din punct de vedere strategic. Capacitatea
de a amenința flotele inamice cu flota lor.
 „Configurația fizică” a stării, adică configurarea coastelor și numărul de
porturi amplasate pe acestea. Prosperitatea comerțului și securitatea
strategică depind de aceasta.
 Lungimea teritoriului (în acest caz, este egală cu lungimea liniei de coastă).
 Cantitatea populaţiei în statistică. Este importantă evaluarea capacității
statului de a construi nave și de a le servi.
 Caracter național. Capacitatea oamenilor de a se angaja în comerț, deoarece
puterea pe mare se bazează pe comerț pașnic și larg.
 Natura puterii politice. Reorientarea celor mai bune resurse naturale și
umane spre construirea puterii marine a statului depinde de aceasta.
 Dacă toate criteriile de mai sus sunt îndeplinite, atunci statul are șansa de a atinge
puterea pe mare, pe care A. Mahan a determinat-o prin formula: N+MM+NB=SP,
ce semnifică: flota maritimă+flota comerciala + baze navale = puterea pe mare.
Geopoliticianul a considerat necesară abandonarea politicii externe tradiționale din
America de Nord „Doctrina Monroe”, orientată spre izolaționism și concentrată pe
problemele din emisfera occidentală. Din punctul său de vedere, Statele Unite ar
trebui să devină o putere navală puternică, capabilă să concureze în condiții egale
cu cele mai mari și mai puternice state din lume.
Dintre toate puterile europene, cea mai apropiată de Statele Unite, atât prin
tradiție și spirit, cât și în locația geografică și orientările geopolitice, Mahan a
considerat Marea Britanie. Prin urmare, Statele Unite și Marea Britanie pot avea
obiective și interese comune. Ambele țări trebuie să aibă o armată puternică în
structura forțelor lor armate, în timp ce dimensiunea armatei terestre poate fi
nesemnificativă. Ambele state anglo-saxone au nevoie de baze mult peste propriul
teritoriu pentru a controla comunicațiile oceanice de bază. Dar dacă Marea Britanie
până atunci era deja cea mai mare putere mondială, atunci SUA, potrivit lui
Mahan, trebuia să devină încă una. Printre statele maritime, pe lângă Marea
Britanie și Statele Unite, A. Mahan a atribuit Japoniei și chiar Germaniei. Japonia a
fost considerată de el drept posibilul aliat natural al Statelor Unite în Oceanul
Pacific (deși următoarele decenii au respins această presupunere). Atitudinea față
de Germania, în lumina situației politice și economice mondiale de atunci, a fost
mai prudentă. Cu toate acestea, în viitor, Mahan a prezis unificarea principalelor
state maritime - SUA, Marea Britanie, Germania și Japonia - într-un singur bloc
îndreptat împotriva celor mai mari puteri continentale - Rusia și China. În cadrul
iminentului conflict global între țară și ocean, puterile maritime trebuie să aibă un
avantaj, potrivit lui Mahan.
Nicholas Spykman (1893–1943) poate fi considerat moștenitorul lui Alfred
Mahan în geopolitica americană. Acest om de știință a devenit celebru în anii celui
de-al doilea război mondial, cu puțin timp înainte de moartea sa, și mai ales după
acesta. Ideile lui N. Spykman, care a condus timp de mai mulți ani departamentul
de științe politice de la Universitatea Yale, a interpretat într-un mod nou realitățile
geopolitice care s-au dezvoltat odată cu începutul și în timpul celui de-al Doilea
Război Mondial. N. Spykman a pornit de la faptul că scopul politicii externe ar
trebui să fie menținerea sau creșterea potențialului de putere al statului. O
concluzie similară s-a bazat pe o viziune realistă asupra lumii în care războaiele și
conflictele sunt inevitabile din cauza anarhiei care predomină în sfera relațiilor
internaționale.
„Putere”, a afirmat omul de știință american, „constituie în cele din urmă
capacitatea de a duce un război de succes, iar geografia conține cheile problemelor
strategiei militare și politice. Teritoriul statului este baza de la care operează în
timpul războiului, iar poziția strategică pe care o ocupă în timpul armistițiului
temporar, numit pace. Geografia este cel mai fundamental factor în politica externă
a statului, deoarece acest factor este cel mai constant. Miniștrii vin și pleacă, chiar
și dictaturile mor, dar lanțurile munților rămân de nezdruncinat. ”
N. Spykman a extins, în comparație cu A. Mahan, numărul de criterii pe baza
cărora ar trebui determinată puterea geopolitică a statului. Mai mult, la Spykman
această putere nu este direct legată de puterea marinei. În opinia sa, puterea statului
ca subiect al politicii internaționale depinde de: 1) teritoriu; 2) natura granițelor; 3)
dimensiunea populației; 4) prezența sau absența mineralelor; 5) dezvoltarea
economică și tehnologică; 6) puterea financiară; 7) omogenitate etnică; 8) nivelul
de integrare socială; 9) stabilitate politică; 10) spirit național.
N. Spykman a revizuit concluziile lui H. Mackinder cu privire la rolul Heartland
Eurasiatic în politica mondială. Geopoliticianul american credea că nu Heartland a
fost cheia controlului lumii. Acest rol îl joacă centura eurasiatică a teritoriilor de
coastă sau „semiluna marginală”. Această semilună, numită „Rimland”, este situată
între Heartland și marea rută a mării care merge din Europa de Vest în Japonia prin
Mările Nord, Baltic, Atlantic, Mediteranean și Roșu, Oceanul Indian, mările de
coastă , Orientul Îndepărtat, China de Est și Japonia Mării și se termină în Marea
Okhotsk în largul coastei Japoniei.
Conceptul geopolitic al lui N. Spykman a venit într-o măsură foarte bună pentru
a justifica politica externă americană din perioada inițială a Războiului Rece. Dacă
ne uităm cu atenție la harta lumii și desenăm mental o linie de-a lungul ei, care
corespunde lui Rimland, observăm că de-a lungul acestei linii s-au creat
numeroasele baze militare americane care au fost create la sfârșitul anilor 1940 și
începutul anilor 1950. Doar având un astfel de lanț de baze militare, Statele Unite
au folosit cu adevărat armele sale nucleare ca instrument de presiune asupra
Uniunii Sovietice. Singurul mijloc de livrare a acesteia către o posibilă țintă a fost
aviația și, pentru a ține evidența centrelor vitale ale „adversarului probabil”, a fost
necesară o astfel de configurație a locațiilor strategice de aviație care să coincidă
substanțial cu Rimland.
Războiul rece, care a început din motive politice și ideologice, s-a desfășurat într-
un cadru spațial care, în practică, a confirmat multe concepte geopolitice dezvoltate
anterior, inclusiv conceptul de N. Spykman. Evident, cu toate acestea, nu
geopolitica a stat la baza conflictului global, care a împărțit lumea în două mari
tabere. Însă teoria geopolitică a oferit argumente pentru a justifica strategia politică
și militară care a apărut în urma acestui conflict. În urma schimbărilor din politica
mondială care au avut loc, din diferite motive, la începutul anilor 1950 și 1960,
conceptele geopolitice au început să se schimbe. Un exemplu în acest sens este
cartea apărută în 1964 a geopoliticianul american S. Cohen (n.1925), numit
„Geografia și politica într-o lume divizată”.
 În raționamentul său, S. Cohen se bazează pe conceptul de N. Spykman, dar îi
face unele ajustări. El introduce noi concepte - „regiune geostrategică” și „regiune
geopolitică”. Regiunea geostrategică se referă la mari suprafețe de spațiu
caracterizate printr-o locație comună, orientări comerciale comune și legături
culturale și ideologice comune. În regiunea geostrategică sunt cele mai importante
comunicații terestre și maritime. Regiunea geopolitică este o componentă organică
a regiunii geostrategice. Este mai compactă și limitată din punct de vedere
geografic, intensitatea interconectărilor, gradul de interdependență economică și
politică disting fiecare dintre aceste regiuni de celelalte.
S. Cohen identifică două regiuni geostrategice - „Lumea marină dependentă de
comerț” și „Lumea continentală eurasiatică”. El a inclus următoarele regiuni
geopolitice în componența primei regiuni geostrategice: 1) Anglo-America și
Caraibe; 2) Marea Europei și Magrebul; 3) partea continentală a Asiei și Oceania
îndepărtată de centru; 4) America de Sud. La începutul anilor 1960, S. Cohen a
împărțit „Lumea continentală eurasiatică” în două regiuni geopolitice. Una dintre
ele era formată din Europa de Est și Heartland, pe care S. Cohen a numit-o și
„regiunea industrială rusă”, inclusiv partea europeană a URSS de atunci, Ural,
Siberia de Vest și Kazahstanul de Nord. A doua regiune geopolitică a vizat Asia de
Est și, în special, China continentală.
Spre deosebire de schema lui N. Spykman, conceptul geopolitic al lui Cohen nu
avea un Rimland unic și continuu. În locul acestui concept, geopolitica americană a
introdus una nouă - „centurile de separare”, care clasează Orientul Apropiat și
Mijlociu, precum și Asia de Sud-Est. Semnificația ambelor „centuri de separare” a
fost că traseele strategice pe mare și terestre au trecut de-a lungul lor, iar producția
de tipuri specifice de produse agricole și extragerea de materii prime importante au
fost concentrate pe teritoriile lor. Toate acestea determină, credea S. Cohen, dorința
statelor care domină în ambele regiuni geostrategice (SUA și URSS) de a stabili
controlul asupra acestor zone.
De la cel de-al Doilea Război Mondial, superputerile au încercat să creeze un cap
de pod în Orientul Apropiat și Mijlociu și în Asia de Sud-Est pentru a-și extinde
influența geopolitică. Este ușor de observat că Cohen a arătat condițiile geopolitice
de confruntare între cele două blocuri și conducătorii lor până la începutul anilor
'60. Într-adevăr, majoritatea conflictelor locale din spatele intereselor
superputerilor au avut loc tocmai pe aceste „centuri de separare”.
Cu toate acestea, savantul american a menționat că diviziunea Germaniei pare a
fi generația sa fixată, geopolitic logică și strategică necesară. Această necesitate și
logică sunt cauzate, din punctul său de vedere, de gravitatea tradițională a părții de
vest a Germaniei
spre Europa de Vest care se confruntă cu oceanul, în timp ce partea de est a
Germaniei, ca parte a Europei de Est, făcea parte din „Lumea continentală
eurasiatică”. S. Cohen a considerat unificarea Germaniei periculoasă din punct de
vedere al intereselor stabilității strategice și a avertizat că nu va exista pace în
Europa și în întreaga lume dacă nu există o frontieră clară între puterea maritimă
occidentală și puterea continentală eurasiană în Europa. Cu toate acestea, Războiul
Rece S-a încheiat cu unificarea Germaniei, deoarece baza pentru scindarea acestei
țări, precum și scindarea pentru întreaga Europă, nu au fost totuși factori ideologici
și politici, ci geopolitici.