​ FAMILIA 

 
Familia veche românească a avut un caracter nuclear, anume de 
“familie butuc”, copiii după căsătorie mutându-se în propria lor gospodărie, 
cu excepţia ultimului născut. 
La baza familiei stătea căsătoria care, în concepţia populară , 
constituia un element obligatoriu în ciclul vieţii. Căsătoria era precedată de 
logodnă, care se putea face printr-un înscris sau fără un act scris, cu 
consimţământul celor în cauză. Băieţii trebuiau să fie trecuţi de 14 ani, iar 
fetele de 12 ani. În realitate, se căsătoreau la o vârstă mai mare. 
Formalităţile încheierii căsătoriei erau asigurate, în sistemul popular, prin 
“spectacolul” nunţii, care era o ceremonie religioasă şi laică destinată a 
face “publicitatea” necesară introducerii tinerilor în comunitatea sătească. 
Jurământul în faţa altarului şi schimbarea inelelor făcea parte din 
ceremonial. 
Raporturile dintre soţi erau dominate de principiul inegalităţii sexelor, 
principiu consfinţit de preceptele religioase dominante. Pravilele romaneşti 
din secolul al XVII-lea stabileau obligaţia de fidelitate a soţiei, obligaţia de a 
urma pe soţ, soţul putând s-o certe pe soţia sa, să o bâtă, în funcţie de vină, 
până la o pune în fiare, în temniţă. 
Zestrea juca un rol important în actul întemeierii familiei. Cei avuţi 
creau copiilor zestre bogată. De regulă, fetele veneau cu lucruri 
gospodăreşti, iar băieţii cu casa, pământ, vite, unelte agricole. După 
căsătorie se realiza o comunitate de bunuri. La divorţ, destul de rar, se 
practică însă sistemul înapoierii bunurilor, fapt ce atrăgea uneori certuri 
între familiile celor căsătoriţi. 
La copii, conform sistemului patrilineal, legătura de rudenie (filiaţia) 
se stabilea după tată, apoi după mama. Stabilirea filiaţiei după tata era 
însoţită de anumite proceduri, cum era, de exemplu, ridicarea copilului de la 
pământ de către tată, în nordul Moldovei. Puterea părintească în sistemul 
popular avea forme absolute, părinţii putând dispune după bunul plac de 
copii. De asemeanea, aceștia aveau posibilitatea de a adopta copii nascuți 
în afara căsătoriei. 
În sistemul popular, incapacitatea pricinuită de vârstă înceta odată 
cu căsătoria tânărului său tinerei, acest moment marcând intrarea în rândul 
“oamenilor”. Tinerii fără barbă, chiar căsătoriţi, nu puteau participa la 
adunările de obşte, consideraţi ca fiind anormali. Pravilele din secolul al 
XVII-lea considerau că băieţii, începând cu vârsta de 25 de ani, deveneau 
majori, având toate drepturile şi putând face orice lucru.