PERIOADA INTERBELICĂ.

Tema și viziunea despre lume în Din ceas, dedus… de Ion Barbu

I. Încadrare în context şi în operă
Ion Barbu este unul dintre principalii reprezentanți ai generației poetice interbelice, alături de George Bacovia, Lucian Blaga și Tudor Arghezi. Se
formează în jurul cercului literar Sburătorul, sub îndrumarea lui Eugen Lovinescu. Barbu se impune în literatura română ca poet, prin singurul său volum de
poezii, Joc secund. Poezia Din ceas, dedus… face parte din ultima etapă de creație, din ciclul Joc secund. Multe dintre texte sunt arte poetice, opere ce tematizează
însuși procesul creației, atingerea poeziei de idei. Principala inovație este vizibilă însă la nivelul limbajului poetic deoarece logica exprimării dispare, se tinde către
o rostire minimă, limbajul este puternic ermetizat și se cultivă o muzicalitate interioară.
Concepția despre poezie a lui Barbu este una modernă. Acesta face o distincție între „poezia leneșă” (înțeleasă drept afect, confesiune) și „poezia
pură” (poezia de idei). Viziunea asupra poeziei este una neoplatoniciană, poetul distingând între un joc primar (lumea materială, concretă) și un joc secund
(lumea ideală, absolută).
II. Încadrare generică şi estetică
a. Argumentarea apartenenței la genul liric, specie literară (artă poetică modernă)
Ca specie a genului liric, Din ceas, dedus… este o artă poetică modernă, deoarece este poezia care deschide volumul Joc secund, are ca temă creația,
fiind o meditație asupra rolul poetului și al poeziei. În versurile ei, poetul își exprimă aderența la formula poeziei ermetice, pure, de idei. Se știe faptul că Ion
Barbu a refuzat să își ordoneze creațiile în funcție de criteriul cronologic, preferându-l pe cel valoric. De aceea, creația așezată în capul singurului său volum
capătă o semnificație aparte întrucât ea marchează apogeul creației poetice barbiene, opera definitorie.
b. Argumentarea apartenenței la un curent literar – modernismul (se vor alege 2 argumente)
Din punct de vedere estetic, poemul aparține modernismului prin cultivarea temei cunoașterii sau prin prezența unui limbaj poetic puternic
ermetizat. Încifrarea mesajului este redată mai întâi de predominanța metaforei și a simbolului ca figuri de stil. Asocierea unor termeni aparent incompatibili dă
naștere unor metafore-simbol inedite („joc secund, mai pur”, „nadir latent”). Totodată, caracterul modern al poeziei este exprimat și de depersonalizarea
limbajului poetic, prezența instanței organizatoare a textului fiind redată de substantivul „poetul” și de verbele de persoana a III-a „ridică” și „istovește”.
III. Tema şi viziunea despre lume
a. Prezentarea tematicii
Universul poetic barbian se organizează în jurul a două teme majore: cunoașterea (supratema poeziei moderniste) și creația. Prezența temei creației
este redată în text printr-un câmp lexical specific din care fac parte substantivele „poetul” (instanța organizatoare a textului), „cântec” (sensul originar al poeziei),
„joc” (metaforă pentru limbajul poetic ludic al poeziei), dar și prin verbele „ridică” și „istovește” care trimit la munci ale poetului. În poezia Din ceas, dedus..., cele
două teme se îmbină armonios, căci miza textului este, de departe, încercarea de a defini atingerea poeziei pure, de idei. De aceea, pentru Barbu, poezia este o
formă de cunoaștere.
b. Viziunea despre lume
Barbu exprimă în poezia Din ceas, dedus… o viziune neoplatoniciană asupra existenței și implicit a poeziei. Pe urmele lui Platon, poezia este definită
drept realitate secundă, joc, tărâm artificial, produs al imaginației creatoare. Asistăm în acest text la o întoarcere la sensul originar dat poeziei, acela de
cântec (organizare simfonică), de cosmos (în înțelesul originar de ordine). Totodată, poezia este definită drept limbaj încifrat, ascuns, ermetizare, în înțelesul
profund al termenului, care reprezintă o trimitere la Hermes, mesagerul zeilor. Ermetizarea se realizează prin scurtcircuitarea limbajului comun, prin crearea unui
limbaj poetic șocant care este capabil să creeze o viziune poetică ce permite unui cititor inițiat accesul la lumea ideilor pure. Tema și viziunea asupra existenței
sunt ilustrate de cele două secvențe care alcătuiesc poezia.
c. Ilustrarea temei și a viziunii despre lume prin o secvență relevantă
Prima strofă definește cele două realități antrenate în procesul atingerii poeziei pure, de idei. Lumea materială este redată prin două metafore
sugestive: ,,ceas” (simbol al existenței percepute ca trecere) și ,,cirezilor agreste” (simbol al existenței percepute ca dezordine). De cealaltă parte, lumea ideală
este redată prin metafore, precum ,,adâncul acestei calme creste” sau ,,mântuit azur”, care asociază această lume cu înălțimea, cu calmul meditativ sau cu
profunzimea. Atingerea lumii ideilor se realizează prin intermediul unor operații care au în comun ideea de dematerializare a lumii, dezbrăcarea de materialitate:
deducția, oglindirea, tăierea inițiatică. Scopul acestor procese este crearea unei alte realității, redate prin metafora ,,joc secund, mai pur” – o lume ideală, perfectă,
un tărâm artificial, al ideilor pure.
A doua strofă aduce în prim-plan, pentru prima oară, instanța organizatoare a textului, poetul, a cărui prezență impersonală este marcată prin persoana
a III-a. Rolul său este definit de verbele ,,ridică” și ,,istovește” care sugerează ideea de sublimare, de travaliu. Primele două versuri definesc poezia drept cântec,
organizare simfonică în jurul unui sens: „ridică însumarea/ De harfe resfirate ce-n zbor invers le pierzi”. În ultimele versuri, poeziei i se dă înțelesul de ascundere,
încifrare: „Și cântec istovește: ascuns, cum numai marea / Meduzele când plimbă sub clopotele verzi”. Comparația extinsă de pe final sugerează faptul că poezia
pură este o realitate intuibilă, care nu se adresează oricui.
IV. Construcția discursului liric
a. Titlul
Titlul este reluat în incipit, în primul vers al poeziei și este construit în jurul cuvântului „ceas” simbol al lumii materiale, al existenței percepute ca
trecere. În acest fel, este sugerată posibilitatea sustragerii (ieșirii) din lumea concretă printr-o operație de tip intelectual, deducția, proces care dematerializează
lumea. Acest titlu este înlocuit de către editori cu cel al volumului, Joc secund, accentuându-se caracterul de artă poetică al textului, dar și rolul definitoriu în
cadrul poeziei barbiene.
b. Compoziția
La nivelul compoziției, al structurii exterioare, poezia este organizată în două strofe a câte patru versuri care descriu două enunțuri poetice. Dincolo de
cultivarea unor asocieri inedite de cuvinte, Barbu mizează pe o organizare muzicală a discursului poetic prin cultivarea rimei încrucișate, a ritmului iambic și a
unei măsuri de 13-14 silabe. În felul acesta, poetul încearcă să reapropie înțelegerea poeziei de sensul său originar, acela de cântec. Totodată, observăm o cadență
liniștită a versului, datorită exprimării reci și impersonale.
c. Imaginarul poetic:
Imaginarul poetic barbian are la bază distincția pe care Platon o face între lumea materială și lume ideală. Cele două lumi sunt reprezentate cu
ajutorul unor simboluri ascendente, respectiv descendente. Lumea concretă este redată printr-o serie de simboluri ascendente: „ceas”, „cirezilor agreste”, „harfe
resfirate”, „zbor invers” care asociază această lume cu trecerea, cu instinctualitatea, cu dezordinea, cu prăbușirea, dar și cu disonanța. În schimb, lumea ideilor pure
este redată prin indici textuali ai ascendenței precum „mântuit azur”, „calme creste”, „joc secund, mai pur” sau „însumarea de harfe” care o asociază cu înaltul,
profunzimea, calmul meditativ, ordinea, puritatea, dar și armonia.
d. Limbajul poetic:
Limbajul poetic barbian este caracterizat prin ambiguitate și expresivitate. Ambiguitatea este creată mai întâi de predominanța metaforei și a
simbolului ca figuri de stil, efectul acestora fiind de încifrare a mesajului poeziei. Ermetizarea se produce apoi și prin cultivarea unei sintaxe poetice eliptice
(predicatul primei strofe lipsește), dar și prin prezența unui registru neologic: „nadir”, „latent”, „dedus”, „însumarea”. Expresivitatea este redată de utilizarea
unei palete largi de figuri de stil: epitetul „nadir latent”, inversiunea „de harfe resfirate ce-n zbor invers le pierzi” sau comparația „cântec... ascuns, cum numai
marea / Meduzele când plimbă sub clopotele verzi”. O caracteristică a poeziei lui Barbu este că aceleași sintagme reprezintă figuri de stil diferite.
e. Motive poetice:
Semnificațiile profunde ale textului sunt structurate în jurul unor motive care-i confirmă caracterul de artă poetică: deducția (operație de tip intelectual,
matematic care presupune ideea de abstractizare), oglindirea (operație de tip vizionar prin care realitatea e dezbrăcată de materialitate), tăierea inițiatică (operație
mistică ce trimite la ideea de moarte violentă urmată de renaștere într-o altă dimensiune). Toate acestea descriu operații alchimice care au ca scop transfigurarea
lumii, ieșirea din lumea concretă și pătrunderea într-o lume ficțională, atingerea poeziei pure. Un alt motiv important care-i configurează poeziei statutul de artă
poetică este motivul apei. Prezența sa este redată în text prin structuri precum „înecarea cirezilor agreste”, „grupurile apei”, „marea”. Ca simbol al (re)nașterii, apa
a fost pusă întotdeauna în legătură cu opera literară. La fel ca o nouă viață, și poezia dă naștere unei alte lumi, unui univers ficțional/ poetic.

Așadar, poezia Din ceas, dedus… exprimă o aceeași obsesie a cunoașterii care dă identitate poeziei interbelice. Există o realitate profundă, pare a ne
spune Ion Barbu, care se ascunde în spatele realității observabile cu ochiul liber și la care se poate ajunge, de exemplu, prin viziune, prin contemplație poetică.