Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
mileniu
Florentin Lehaci
-
16 februarie 2016
Cu alegerea teologului Ratzinger ca papă, ipoteza unei întâlniri a devenit mai probabilă, dar nu s-
a realizat. În ciuda acestor obstacole, visul a rămas în picioare, mai ales că venea pe fondul
uriașei deschideri a Vaticanului către „fraţii” din Răsărit, ca urmare a Conciliului Vatican II. Era
începutul lunii decembrie a anului trecut când papa Francisc a readus în memoria
publică acest moment cu o profundă semnificaţie istorică. Se împlineau exact 5 decenii. „Mâine
are loc a 50-a aniversare a unui eveniment memorabil pentru relaţiile dintre catolici și ortodocși.
La 7 decembrie 1965, în ajunul încheierii Conciliului Vatican II, cu o declaraţie comună a papei
Paul al VI-lea și a patriarhului ecumenic Athenagoras I, erau șterse din memorie sentinţele de
excomunicare trimise între Biserica Romei și cea a Constantinopolului în 1054”, a amintit papa.
De fapt, momentul decisiv avusese loc un an mai devreme, atunci când pe data de 5 ianuarie
1964, la Ierusalim, cei doi au marcat prima întâlnire dintre un patriarh ortodox şi un papă, după
500 de ani (din 1439).
Astfel, relaţiile Romei cu patriarhul de la Constantinopol s-au îmbunătăţit radical, stând sub
semnul evenimentului din 1964. Atunci a început un drum „care de acum nu se mai poate opri”,
a declarat Bartolomeu după întâlnirea cu Francisc la Ierusalim, în 2014. Continuând să creadă în
corectitudinea acestui drum, patriarhul ecumenic le-a trimis celor doi lideri religioși întâlniţi la
Havana că se roagă pentru ei, amintindu-le de debutul dialogului din anul 1964, „ale cărui roade
se văd acum”. Relaţiile Romei cu Constantinopolul par mai bune ca oricând. De fapt, în ultimii
ani a devenit o tradiţie ca patriarhul Constantinopolului să trimită o delegaţie de ierarhi ortodocşi
la Roma, pe 29 iunie, de praznicul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, şi, de asemenea, Vaticanul să
trimită o delegaţie la Constantinopol, pe 30 noiembrie, la sărbătoarea Sfântului Andrei. Prezenţa
în 2004 la Roma a patriarhului Bartolomeu a adus și mai multă greutate unor gesturi mai mult
decât protocolare.
În ciuda acestei deschideri imposibil de anticipat cu câteva sute de ani înainte, a rămas o singură
problemă în suspensie: apropierea de cea mai numeroasă biserică ortodoxă. Patriarhul
Moscovei are jurisdicţie asupra a două treimi din cei 200 de milioane de ortodocși din lume. Cu
alte cuvinte, vocea Moscovei este mai importantă decât a Constantinopolului. Însă ierarhia rusă a
refuzat, în repetate rânduri, să accepte o vizită a papei în Rusia şi chiar o întâlnire pe teren neutru
a papei cu patriarhul Alexie al II-lea al Rusiei. În consecinţă, Vaticanul a recurs la gesturi de
curtoazie. Papa Ioan Paul al II-lea a anunţat în 2004 că restituie Bisericii Ortodoxe a Rusiei o
icoană foarte venerată şi iubită de ortodocşii ruşi, icoana Maicii Domnului din Kazan. Era un
gest simbolic, considerat la Vatican ca unul cu o puternică încărcătură istorică. În
schimb, patriarhul Alexie al II-lea a fost rezervat. El a mulţumit pentru preţiosul dar, reafirmând
însă că nu există, deocamdată, nicio posibilitate pentru o vizită a papei la Moscova. Vaticanul
însă a perseverat în gesturile sale protocolare. Spre finalul aceluiași an, a avut loc alt act
spectaculos al papei, care i-a restituit Bisericii Ortodoxe moaştele Sfinţilor Ioan Gură de Aur şi
Grigorie Teologul (luate din Constantinopol de cavalerii Cruciadei a IV-a, în 1204).
Uniatismul a expirat
„Conștienţi de permanenţa a numeroase obstacole, ne dorim ca întâlnirea noastră să contribuie la
refacerea acestei unităţi voite de Dumnezeu. Într-o lume care așteaptă de la noi nu doar cuvinte,
ci acţiuni concrete, fie ca această întâlnire să devină un semn de speranţă pentru toţi oamenii de
bunăvoinţă!” Sunt cuvintele inserate într-o declaraţie comună, citată de Radio Vaticana. pe care
Francisc și Chiril au semnat-o la Havana. Care ar fi acele „numeroase obstacole” care au dus la
„pierderea unităţii, consecinţă a slăbiciunii umane și a păcatului”?
Între bisericile de la Moscova și Roma au existat schimburi dure de replici în ultimele decenii,
ierarhii ruși acuzându-i pe catolici că încearcă să îi convertească pe credincioșii ortodocși din
Ucraina, care ţin tot de Patriarhia de la Moscova. De exemplu, anterior episodului cu icoana din
Kazan, episcopul Chaplin (reprezentant al Patriarhiei Ortodoxe Ruse) avertiza că o întâlnire între
capii celor două biserici este exclusă până nu se rezolvă cauzele tensiunilor dintre Roma şi
Moscova, adică „umilirea Bisericii Ortodoxe în estul Ucrainei şi comportamentul
necorespunzător al preoţilor şi călugărilor catolici aflaţi pe teritoriul rus”.
De fapt, problemele semnalate originează într-una și mai veche, care poate fi rezumată
ca „uniatism” (trecerea populaţiei ortodoxe la catolicism, prin păstrarea însă a tradiţiilor proprii)
în Ucraina, ţară în care, în afară de catolicii de rit răsăritean și de Biserica Ortodoxă dependentă
de Moscova, există alte două Biserici Ortodoxe naţionale autocefale. „Sperăm ca întâlnirea
noastră să contribuie și la reconciliere acolo unde există tensiuni între greco-catolici și ortodocși.
Astăzi este clar că metoda «uniatismului» din trecut, înţeleasă ca unire a unei comunităţi cu alta,
separând-o de biserica sa, nu este o modalitate care permite restabilirea unităţii”, au declarat cei
doi artizani ai întâlnirii istorice de la Havana.
Totuși, după conciliul Vatican II, porţile spre unire s-au deschis destul de larg. Problema
esenţială consta în definirea conceptului de unire. Varianta „uniatismului” nu mai este viabilă,
conform declaraţiilor comune. Și atunci cum ar fi posibilă realizarea atât de clamatei unităţi? Un
răspuns a fost dat chiar în documentele din 1965. „Și deoarece o anumită diversitate a uzanţelor
și obiceiurilor, după cum s-a amintit mai sus, nu se opune în niciun fel unităţii bisericii, ba chiar
îi sporește frumuseţea și contribuie mult la împlinirea misiunii ei, Conciliul, pentru a înlătura
orice îndoială, declară că bisericile din Orient, conștiente de unitatea necesară a întregii biserici,
au facultatea de a se conduce fiecare după disciplina proprie, ca fiind mai adecvată firii
credincioșilor și mai aptă să favorizeze binele sufletelor”, se spune într-unul dintre documentele
semnate în cadrul Conciliului.
„După ce au făcut aşa un drum lung pentru a ajunge la Havana, papa Francisc de la Roma şi
patriarhul Chiril de la Moscova au mai înregistrat un succes. Au pus capăt, simbolic, câtorva
secole de duşmănie şi tensiuni diplomatice între cele două biserici. Se va ajunge la o nouă
întâlnire? Salutul va fi atunci şi mai amical”, comentează DW. Nu este exclus ca după Havana să
urmeze Creta, care va fi scena primului Mare Sinod Ortodox din ultimii 1.000 de ani. În
momentul de faţă, Chiril pare dispus să scrie istorie, mai multă chiar decât o face Bartolomeu. Pe
ordinea de zi vor fi și relaţiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creştine. Creta este posibil să
schimbe major faţa lumii religioase.