Tema CONŞTIINŢA

1. Natura și geneza conştiinţei umane

2. Reflectarea și formele ei
3. Conştiinţa – formă a reflectării psihice
4. Conştiinţa şi limba. Semnul
5. Funcţiile conştiinţei

6. Conştientul şi inconştientul

1. Natura și geneza conştiinţei umane

Omul este dotat cu un har minunat – cu raţiune orientată atât în trecutul

îndepărtat, în prezent, cât şi în viitor, în lumea visurilor şi fanteziei, tinzând
spre rezolvarea creatoare a problemelor practice şi teoretice.
În istoria societăţii umane cugetătorii au căutat cu insistenţă dezlegarea tainei
fenomenului conştiinţei. Ştiinţa, filosofia, literatura, arta, tehnica, etc. – şi-au unit
eforturile pentru a dezvălui tainele profunde ale vieţii noastre spirituale.

Ca ipostază a existenţei, fenomenul conştiinţei a fost şi va rămâne o temă

majoră a preocupărilor de ordin filosofic.
În cadrul acestor preocupări, la diferite etape istorice, au fost mereu abordate
întrebări ca :
 Ce este conştiinţa ?
 Este ea eternă sau, dimpotrivă, se naşte şi piere ?
 Dacă se naşte, atunci de ce ? Când ? Şi cum ?
 Care-i sunt manifestările, rolul ?
Toate aceste întrebări vizează, de fapt, natura specifică a conştiinţei, originea
şi geneza ei, funcţiile pe care le poate îndeplini.
Termenul de „conştiinţă” provine din latină, de la co (cu) şi scientia (ştiinţă),
ceea ce ar însemna etimologic „cu ştiinţă”, adică a face ceva cu ştiinţă, a avea
ştiinţă de actele tale şi de consecinţele lor.
„Conscientia” se mai poate traduce şi prin „a şti împreună”, ştiinţă comună,
cunoaştere împreună cu alţii.
Gândirea filosofică a cumulat în timp mai multe aprecieri cu privire la natura,
originea, specificul şi funcţiile conştiinţei.
 Imm. Kant, de exemplu, considera conştiinţa ca „raţiunea practică
prezentându-i omului datoria sa”. În acest sens, se poate spune : „Conştiinţa mea
îmi face reproşuri”.
2
Într-un sens mai larg, conştiinţa nu este un judecător, ci un martor, ca în
exemplul : „Eu spun că am conştiinţa de a fi în sala de lectură a Bibliotecii universitare”.
În acest caz conştiinţa este intuiţia pe care o are spiritul despre percepţiile şi
actele sale.

Rene Descartes prin faimosul dicton spunea : „Dubito, ergo cogito; cogito,
ergo sum” (oricât de fals ar fi judecăţile mele, este sigur că eu gândesc), din care reiese
clar că eu sunt cel ce gândeşte, deci un subiect conştient.
Mai reiese că, pentru Descartes, gândirea este identică cu conştiinţa.
Potrivit lui Descartes nimeni nu poate să gândească fără a avea conştiinţa că
gândeşte, iar ceea ce este inconştient depinde de corp, nu de gândire.
Filosoful englez Herbert Spenser (1820-1903) spunea, la 1875, : „a fi conştient
înseamnă a gândi”.

Conştiinţa este rezultatul firesc al dezvoltării lumii materiale. (xer.,133) Deşi este
un produs al materiei, conştiinţa nu este de natură materială, ci de natură ideală.
Cu alte cuvinte, ideile despre obiecte se deosebesc calitativ de obiectele reflectate,
constituind doar imaginea subiectivă a acestora, expresia informaţional,
cognitivă a lor.
Deşi este de natură subiectivă, cuprinzând procese psihice variate, conştiinţa
se integrează în unitatea materială a lumii, prin g e n e z a ei.
Conştiinţa a putut să apară numai ca funcţie a creierului complex organizat,
format sub influenţa muncii şi a vorbirii, adică a limbajului.

Factorii ce au preconizat apariţia conştiinţei au fost munca, pe baza căreia s-au

constituit gândirea şi limbajul, acestea influenţând, la rândul lor, caracterul muncii.
Munca a devenit o activitate conştientă, specific umană, de confecţionare a unor
unelte cu scopul creării unui mediu natural nou, social, propriu omului.
În procesul dezvoltării activităţii de muncă, şi mai întâi de toate a desăvârşirii mânii,
se precizau şi se îmbogăţeau senzaţiile tactile, s-a format capacitatea de a sesiza
cele mai fine nuanţe a le sunetelor vorbirii omeneşti.
Logica acţiunilor practice se fixa în cap şi se transforma în logica gândirii :
omul învăţa să gândească.

Formarea conştiinţei omului e legată de apariţia relaţiilor sociale, care cerea

de a supune viaţa individului unui sistem de cerinţe social–stabilite a îndatoririlor,
disciplinei comportării, exprimate şi reglementate cu ajutorul limbii, obiceiurilor
şi moravurilor constituite istoriceşte.

Geneza conştiinţei a cunoscut două salturi : filogenetic* şi al reflectării

a) Saltul pe plan filogenetic este de la animal la om, de la biologic la social
şi cuprinde antropogeneza
b) Pe planul strict al reflectării, odată cu intervenţia factorului muncii,
se realizează saltul de la senzaţie la gândire, la conştiinţă şi la limbaj
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------
-
*filogenie – procesul evoluţiei formelor organice ale unei specii de animale sau de
plante din momentul apariţiei vieţii pe pământ; ramură a biologiei.
3
2. Reflectarea și formele ei

Prin noţiunea de „reflectare” înţelegem capacitatea sistemelor materiale de a

reproduce, în forme specifice, influenţele exercitate de alte sisteme asupra lor.

Această proprietate a sistemelor materiale se manifestă în mod specific în

diferite forme de mişcare a materiei.
În natura anorganică (de origine minerală), reflectarea se manifestă în forme
incipiente de interacţiuni fizico-chimice.

O dată cu apariţia materiei organice apar noi forme de reflectare, calitativ

superioare. La nivelul formei biologice de mişcare a materiei reflectarea capătă un
caracter activ.

Astfel, în evoluţia sa, în natura vie, reflectarea a cunoscut mai multe forme :

1) excitabilitatea – cea mai simplă formă de reflectare, care apare o dată cu viaţa,
permiţând orientarea şi adaptarea la mediu;
2) sensibilitatea – apare o dată cu celulele nervoase specializate în obţinerea
informaţiei, pe care organismul animal o utilizează în vederea unei adaptări mai
bune la condiţiile mediului înconjurător;
3) pshihicul – formă superioară de reflectare informaţională din natura vie.
Este un rezultat al evoluţiei vertebratelor şi apariţia unui sistem nervos mai
complicat, dirijat de un centru – creierul. Concomitent, se diferenţiază şi se
specializează organele de simţ.
Pe această bază apare forma superioară de reflectare – cea umană, conştientă,
ce asigură autonomia vieţii noastre de relaţie, instituind o lume de valori şi
scopuri.

Astfel, definiţia conştiinţei poate fi următoarea : este cea mai înaltă formă
de reflectare a realităţii, proprie numai oamenilor, un produs al activităţii creierului
uman ce a apărut sub acţiunea condiţiilor sociale.
 4
3. Conştiinţa – formă a reflectării psihice

Conştiinţa este un fenomen informaţional. Ea este informaţia despre esenţe,

cauze şi legi. Prin intermediul conştiinţei, omul descifrează tainele lumii,
îşi explică natura şi istoria, ajunge să acţioneze în cunoştinţă de cauze.
În conştiinţă, lumea obiectivă, materială, este reprodusă într-o lume de idei,
de sensuri, de trăiri şi atitudini. Deci conştiinţa este imagine subiectivă a
lumii obiective.
Totodată, conştiinţa nu poate fi separată de organul ei material, care este creierul
uman. Deci, creierul este organ al conştiinţei, iar conştiinţa este o funcţie a
creierului uman.
Nivelul conştiinţei depinde de gradul de organizare al creierului. Aceasta este
confirmată prin faptul că conştiinţa copilului se formează, în legătură cu
dezvoltarea creierului lui, iar când creierul unui om bătrân se rămoleşte, se sting
şi funcţiile conştiinţei.
Conştiinţa se dezvoltă în paralel cu memoria şi cu reflectarea de sine.

Conştiinţa se manifestă ca un sistem deosebit de complex, cuprinzând

ansamblul vieţii psihice a omului.
În structura conştiinţei pot fi delimitate trei părţi : procese psihice cognitive,
afective (privitor la sentimente) şi volitive. Încă, Aristotel menţiona că ele participă,
în prpoporţii diferite, la realizarea conştiinţei, a actelor conştiinţei.

1) O pondere mai mare în funcţionarea conştiinţei o au procesele psihice cognitive

ca : senzaţiile, percepţiile, reprezentările, noţiunile, judecăţile, raţionamentele ş.a.
Fenomenele conştiinţei sunt informaţie care se fixează şi se foloseşte ca idei.
Producerea de cunoaştere este, de fapt, funcţia fundamentală şi esenţială
a conştiinţei.
Psihicul uman, spre deosebire de cel animal, reflectă şi poate reflecta ceea ce este
necesar, general şi esenţial.
Fiind, în primul rând, lumea ideilor din capul omului, conştinţa este reflectarea
ideală. În această calitate, conştiinţa nu este o simplă sumă de idei, ci este un sistem,
o lume, un univers.

2) Procesul psihic afectiv. Fiind un sistem de idei, conştiinţa este, în acelaşi timp,
şi o lume de trăiri şi atitudini. Împreună cu procesele cognitive, care au o funcţie
orientativă, procesele afective (emoţii, sentimente, pasiuni, atitudini etc.) îndeplinesc
o funcţie dinamizatoare a conştiinţei şi a persoanei.
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------
-
Emoţia – ca manifestare a vieţii afective – este o tulburare de scurtă durată, o ruptură de
echilibru (exemplu : mânie, entuziasm, frică, bucurie, tristeţe ş.a.)
 Sentiment – atitudine faţă de influenţele exterioare (plăcere, bucurie, durere, iubire, ură,
furie, groază , datorie, onoare, frumos ş.a.); sunt trăiri statornice, de lungă durată
Pasiune – sentiment puternic şi de durată : dragostea; interes deosebit, înflăcărare,
entuziasm
Atitudine – purtare, comportare
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------
-
5
Procesele afective se află în strânsă legătură cu cu trebuinţele foarte variate
ale omului, precum şi cu scopurile, interesele, năzuinţele, dorinţele, aspiraţiile
şi idealurile lui.
Conştiinţa umană se exprimă în cea mai mare parte prin atitudini. De aceea
trebuie să subliniem rolul deosebit al atitudinii ca fenomen de conştiinţă. În acest sens,
atitudinea presupune înţelegere, angajare motivată raţional, presupune orientare
cognitivă şi participare afectivă.

3) Procesul volitiv include perseverenţa, curajul, dârzenia şi acţiunea.

Dacă începutul formării conştiinţei are loc prin cunoaştere, finalizarea sa
are loc prin acţiune. Acţiunea umană este instanţa care verifică temeinicia
cunoştinţelor, profunzimea sentimentelor, orientarea atitudinilor.
Mai renarcăm faptul că însăşi conştiinţa constituie deja o acţiune, întrucât vizează
întotdeauna un obiect exterior.
De exemplu, sentimentul de dragoste este o atitudine faţă de cineva, un mod de
a îndrepta conştiinţa mea spre o realitate din lumea exterioară.
Conştiinţa este „intenţionalitate”, adică este îndreptată totdeauna spre ceva
din afara mea.

Activitatea psihică conştientă a oamenilor presupune capacitatea de abstractizare

proprie gândirii.
Ca proces de cunoaştere, gândirea, asociată cu alte procese psihice (memorie,
imaginaţie, atenţie, etc.), se desfăşoară în trei coordonate temporale : trecut,
prezent şi viitor.
O altă trăsătură importantă a gândirii este creativitatea. Gândirea are un rol
activ, constructiv.
Conştiinţa are şi capacitatea de a anticipa mersul real al evenimentelor, de a
prevedea rezultatele activităţii practice. Cu ajutorul gândirii, omul îşi fixează
anumite scopuri, pe care apoi le realizează.
Stabilirea scopurilor, căutarea activă a mijloacelor şi căilor pentru atingerea lor
constituie trăsătura cea mai caracteristică a conştiinţei.

Specificul conştiinţei poate fi scos în evidenţă şi prin alte aspecte. Astfel conştiinţa
se prezintă ca unitate a două momente contradictorii şi anume :
a) conştiinţă a realităţii exterioare
b) conştiinţă a propriei realităţi (autoconştiinţă)
Aceste momente se presupun reciproc : nu poţi avea conştiinţa unei realităţi
exterioare, fără conştiinţa de sine (autoconştiinţă), şi invers. Unitatea indisolubilă a
acestor două momente îi permite omului să se afirme ca Eu şi să se raporteze în
mod specific la realitate.
 Autoconştiinţa presupune separarea şi deosebirea omului de sine însuşi, Eul său
de tot ce-l înconjoară.
Autoconştiinţa este conceperea de către om a acţiunilor sale, a sentimentelor,
gândurilor, motivelor de comportare, a intereselor, a situaţiei sale în societate.

6
4. Conştiinţa şi limba. Semnul

Un rol hotărâtor în activitatea psihică umană îl are limbajul (vorbirea).

Limbajul este un sistem de semnalizare (cel de-al doilea) şi exprimă deosebirea
radicală a conştiinţei umane faţă de psihicul animal.
Limbajul natural este principalul instrument al comunicării între oameni.
Gândirea umană nu este posibilă fără limbaj.

Baza obiectivă a limbajului o constituie limba.

Limba este tot atât de veche, ca şi conştiinţa. Conştiinţa şi limba formează
o unitate : în existenţa lor ele se presupun una pe alta. „Limba este conştiinţa
adevărată practică...” (K.Marx). Esenţa limbii se manifestă în funcţia sa dublă : să
servească drept mijloc de comunicare şi instrument de gândire.
Limba este realitatea nemijlocită a gândului, a conştiinţei. Ea participă în
procesul activităţii de gândire ca temelia ei senzorială ori ca instrument.
Prin intermediul limbii are loc trecerea de la percepţii şi reprezentări la noţiuni,
decurge procesul de operare cu noţiunile. În vorbire omul fixează gândurile, sentimentele
sale şi datorită acestui fapt are posibilitatea de a le supune analizei ca un obiect
ideal aflat în afara lui.

Limba şi conştiinţa sunt strâns unite. Conştiinţa, gândirea sunt latura determinantă
în această unitate : fiind reflectare a realităţii.
Dar unitatea nu este identitate. Ambele laturi ale acestei unităţi se deosebesc
una de alta : conştiinţa reflectă realitatea, iar limba îi atribuie semnificaţie şi
o exprimă în gânduri. (Sp.140-144)
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------
-
Limba şi conştiinţa constituie o unitate contradictorie. Limba influenţează asupra
conştiinţei. Normele ei formate istoriceşte, specifice la fiecare popor, în unul şi acelaşi obiect
reliefează diferite caracteristici. De exemplu, stilul de gândire în cultura filosofică germană
e altul decât în cea franceză. Acest fapt depinde într-o anumită măsură şi de particularităţile
limbilor naţionale ale acestor popoare.
Însă dependenţa gândirii de limbă nu este absolută – gândirea este determinată
în special de legăturile sale cu realitatea, pe când limba poate numai parţial să modifice
forma şi stilul gândirii.
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------
-
Ştiinţa lingvistică face o deosebire între limbă şi limbaj.
 Limba – este formată din sistemul de semne prin intermediul cărora se comunică
între oameni, precum şi din totalitatea regulilor gramaticale – sintactice* şi semantice* –
de formare a propoziţiilor şi frazelor cu sens.
Limba se evidenţiază, sub aspect semantic, ca sistem de analiză, sinteză
şi generalizare a fenomenelor, iar semnul lingvistic se prezintă ca un complex de
sunete care au valoare de importanţă, referindu-se nu la obiectul real, ci la o noţiune,
la o clasă de obiecte.

Limbajul – se referă la facultatea de comunicare prin semne, la trăsăturile comune

tuturor limbilor vorbite de oameni.
7
Limbajul îndeplineşte funcţia de cunoaştere şi cea de comunicare în procesul
activităţii umane.
Limbajul e un fenomen social, deoarece apare pe parcursul dezvoltării societăţii.
Fiind o formă de existenţă şi de exprimare a gândirii, limbajul joacă, totodată,
un rol considerabil în formarea conştiinţei.
Limbajul este un mijloc de fixare şi de păstrare a cunoştinţelor acumulate şi
de transmitere a lor de la o generaţie la alta. Datorită limbajului este posibilă
gândirea abstractă.
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------
-
Limbajul poate fi atât natural cât şi artificial. Prin limbaj natural se subînţelege limbajul
cotidian care serveşte ca formă de exprimare a gândurilor şi ca mijloc de comunicare între
oameni. Limbajul artificial se crează de către oameni pentru necesităţi înguste (limbajul
simbolurilor matematice, teoriilor fizice, diverselor sisteme de semnalizare etc.)
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------
-
Semnul lingvistic este convenţional prin natura sa fizică faţă de ceea ce exprimă,
dar totodată este condiţionat de procesul cunoaşterii realităţii.
Semnul e un obiect material, proces, acţiune, care îndeplinesc în comunicare
rolul de reprezentant a altceva şi sunt folosite pentru obţinerea, păstrarea,
transformarea şi transmiterea informaţiei.
Sistemele de semne au apărut şi se dezvoltă ca formă materială, în care se
înfăptuieşte conştiinţa, gândirea, se realizează procesele informative în societate
(inclusiv şi în tehnică).

Însemnătatea semnelor :
a) prin forma materială a semnului este reflectată realitatea obiectivă
b) cu ajutorul semnelor se transmit informaţii despre lucruri, însuşiri şi relaţii.

Sistem iniţial de semne este limba obişnuită, naturală. Printre semnele nelingvistice
se evidenţiază :
a) semnele – copii (fotografii, amprente digitale, amprente ale animalelor şi plantelor
fosile ş.a.)
b) semne caracteristice (fiori, simptome de boală, nouri negri – apropierea ploii,
fumul rugului ş.a.)
c) semne – semnale (sirena fabricii, sonerie, clacson, aplauze ş.a.)
d) semne – simboluri (culorile drapelului, stema unui stat, a unui oraş ş.a.)
 e) semne – relaţii : totalitatea de limbi naturale şi artificiale : artificiale – diferite
sisteme de coduri (alfabetul morze, în marină, programe p-u computere), formule, scheme,
semne ale circulaţiei rutiere ş.a.
Orice semn funcţionează numai într-un sistem corespunzător. Ştiinţa despre structura
şi funcţionarea sistemelor de semne este semiotica.
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------
-
*semiotică – (gr. semeion - semn), ştiinţă care se ocupă cu studiul general al semnelor.
*sintaxă – parte a gramaticii care studiază regulile de îmbinare a cuvintelor în
propoziţii şi a propoziţiilor în fraze.
*semantica – ramură a semioticii care studiază raportul dintre expresiile lingvistice
şi semnificaţia lor, corespondenţa dintre semne şi ceea ce desemnează
ele, sensurile cuvintelor.

8
5. Funcţiile conştiinţei

Fenomenele conştiinţei îndeplinesc mai multe funcţii precum : de cunoaştere,

de atitudine şi demiurgice.

1) Prin funcţii de cunoaştere înţelegem acele funcţii prin care conştiinţa

permite omului să însuşească informaţional realitatea. Omul descrie şi explică lumea
în toată gama dimensiunilor ei. Aceasta îi permite omului să acţioneze în cunoştinţă
de cauză, să se prezinte ca fiinţă supremă în Univers.
Funcţiile de cunoaştere ale conştiinţei sunt fundamentale.

2) Funcţiile de atitudine. (Sunt componentele universului spiritual). Prin aceste

funcţii omul trăieşte în anumite feluri modul de a fi în faţa lumii. Atitudinea faţă
de realitate, trăirea, se manifestă, de regulă, în două genuri : afectiv şi volitiv.
Prin gama afectivităţii, omul are emoţii, sentimente, pasiuni, iar prin gama actelor
de voinţă, omul se impune pe sine realităţii – îi învinge rezistenţele, îşi realizează
propriile interese, scopuri şi idealuri.

3) Funcţiile demiurgice ale conştiinţei sunt o sinteză a funcţiilor cognitive şi de

atitudine. Ele reprezintă acea activitate a conştiinţei care conduce la crearea, prin om,
a ceva nou, de exemplu, crearea unor sisteme de idei sau obiecte. Înainte de a
construi ceva în realitate, omul construieşte în mintea sa.

Cercetările de specialitate relevă că, de fapt, conştiinţa mai îndeplineşte şi alte

funcţii ca : funcţiile de selecţie, de sinteză, proiectivă, de comunicare, axiologică,
normativă, precum şi funcţia de adaptare a individului la realitate.

6. Conştientul şi inconştientul
 Conştiinţa orientează, într-o anumită direcţie, şi structurile inconştientului. Filosoful
francez Henri Ey (1900-1977, psihiatru şi psihanalist) scria : „Inconştientul face parte
din fiinţa noastră conştientă, este corpul ei, este o proprietate a fiinţei noastre
conştiente”.
Prin inconştient, înţelegem o totalitate a fenomenelor psihice care scapă conştiinţei,
care nu se conştientizează.
Acelaşi Henri Ey subliniază că „inconştientul nu se poate ivi în activitatea
conştientă, decât scăpând de vigilenţa conştiinţei, de cenzura ei... . Inconştientul este
inversul câmpului conştiinţei”.

Inconştientul ocupă un loc esenţial în viaţa spirituală a omului. De exemplu,

noi nici pe departe nu concepem toate consecinţele faptelor proprii. Nu toate
impresiile exterioare ajung până la focarul conştiinţei. Multe acţiuni poartă
caracter automatizat (maşinal).

9
Fenomenele psihice inconştiente se manifestă în diferite împrejurări :

 la copil, în primii ani de viaţă, când conştiinţa individuală nu s-a format încă;

 la adult, în starea de somn, în cursul viselor, când se succed anumite

reprezentări, emoţii şi alte fenomene psihice, fără o reflectare conştientă;

 în starea de veghe, în cazul unor fenomene psihice, care se produc în afara

câmpului conştiinţei, cum sunt automatismele;

 în unele maladii care produc abolirea (anularea) conştiinţei.

Se pot diferenţia două tipuri de fenomene psihice :

1) fenomenele care se desfăşoară întotdeauna în afara conştiinţei şi reprezintă

inconştientul propriu-zis
2) fenomene psihice care sunt, la un moment dat inconştiente, iar ulterior, pot
deveni conştiente, şi reprezintă subconştientul (mai numit preconştientul).

Cercetarea ştiinţifică a problemei inconştientului este domeniul psihanalizei,

fondată de medicul psihiatru austriac Sigmund Freud (1856-1939).
Psihanaliza a condus la descoperirea a trei subsisteme ce guvernează viaţa mentală.
În 1923 Freud le denumeşte : SINE, EU, SUPRAEU.

Freud analizează modul în care se face refularea* tendinţelor inconştiente.

Refularea constă în faptul că Eul se apără în mod inconştient de dorinţele,

ideile penibile (neplăcute, jenante ) sau primejdioase, ce contrazic normele morale sau
convingerile.
Freud arată că dorinţele şi ideile refulate din conştiinţă, continuă să acţioneze
în subconştient, manifestându-se sub o formă deghizată, mai ales în cursul viselor
sau în cursul tulburărilor psihice.
 Teoria psihologică a lui Freud are meritul că a demonstrat pentru prima oară că
activitatea psihică a omului nu se reduce la conştiinţă. El a analizat în termeni conceptuali
structura psihismului uman în profunzime, prin descoperirea celor trei niveluri
ale vieţii mentale : SINE, EU, SUPRAEU.

Trebuie să subliniem dependenţa inconştientului de conştient. Conştiinţa coexistă cu

inconştientul său, exprimându-se odată cu el. „Nu se poate sustrage omului conştiinţa,
fără a distruge însuşi omul, nu se poate, de asemenea, să nu se recunoască inconştientul,
fără a nega conştiinţa” – menţiona Freud.
Deci, este vorba de două dimensiuni ale psihismului uman, care au între ele
relaţii dinamice, vitale, relaţii ce constituie însăşi organizarea vieţii psihice umane.

------------------------------------------------------------------------------------------------
*refulare – comprimare în subconştient dorinţe sau imagini care contrazic conştiinţa
morală a persoanei
Definirea conștiinței a parcurs 3 etape :
Prima etapă = începutul psihologiei științifice până în anii 30 ai sec. XX :
A fi conștient înseamnă a gândi
A stabili relații
A dispune de capacitatea de a face sinteze
Înseamnă a te adapta la noile solicitări
Înseamnă a te autosupraveghea.
Etapa a doua = anii 40 – 60 ai sec XX – constituie modalitatea de a răspunde ce înseamnă
a fi conștient.
A fi conștient este un atribut propriu tuturor aspectelor vieții psihice sau a unora dintre
acestea,
A fi conștient înseamnă de a fi în lume = întâlnirea eului cu un alt eu = , problematica,
etica.
A fi conștient înseamnă de a te percepe și avea un model personal al lumii.
Etapa a treia – anii 70 ai sec. XX până în zilele noastre.
Conștiința este considerată că ea nu se suprapune peste sfera psihicului, este o parte a
psihicului, cea mai importantă. Această etapă se creează pe caracteristicile psihologice ale
conștiinței. Conștiința însoțește acțiunea evidențiind-o ca conștiință în act.
De asemenea conștiința înseamnă elaborarea a noilor cunoștințe.
Alți autori pun accentul pe simțire, senzații (adică omul are reprezentări mentale
încărcate de emoții, senzații). Conștiința presupune de asemenea adaptarea omului la
mediu. Omul se integrează activ subiectiv.

Conștiința definește următoarele funcții:

Informațional-cognitivă – individul dispune de informații ce pot fi utilizate în descifrarea,

înțelegerea și interpretarea unui nou obiect, fenomen, proces. Omul își dă seama de ceva
și reproduce în subiectivitatea sa realitatea sub formă de imagini, noțiuni, impresii, etc.

Finalistă – scopurile se stabilesc de către cunoștință înaintea acțiunilor. Omul anticipează

mintal rezultatul acțiunii sale, felul cum rezolvă acest scop.
Anticipativ – predictivă – omul organizează mintal activitatea sa, adică fragmentează
elementele componente,stabilește succesiunea lor, ierarhia, locul, etc.
Creativ – proiectivă – omul nu reproduce realitatea doar pentru a o reproduce, ci pentru a
o schimba, modifica, a o adopta necesităților sale.
 Limba este unul din factorii principali în constituirea cunoștinței și comunității
umane. Ea ca mod de comunicare este acel sistem de semne (simboluri) care face posibilă
transmiterea experienței și cunoștințelor, prelucrarea cunoștințelor și păstrarea lor.
Într-un sens anumit, limba a creat lumea socială, a obiectelor, denumindu-le, fixând
utilitatea lor și semnificația. Ea unește indivizii în înțelegerea autentică a lumii. Alături de
limba vorbită, conștiința poate fi exprimată, materializată și prin simboluri. Simbolul este
…?
La etapa contemporană conștiința este reprezentată științific prin :
 este dependentă de materie, de evoluția ei și formele ei de interpretare
 este dependentă de creier, de structura lui
 conștiința este dependentă de comunicarea umană, este activitatea de transformare
a realității, unde limba este forma de materializare a cunoștinței.