Sunteți pe pagina 1din 15

UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” DIN SUCEAVA

FACULTATEA DE DREPT ŞI ȘTIINȚE ADMINISTRATIVE

Forma de învăţământ: I.D.


Program de studiu: Administraţie Publică, Anul I, Sem. II

MANAGEMENT

PUBLIC

Lector univ. dr. : Petronela SCUTARIU


Student: Otilia LEȚCHI

2019
ORGANIZAREA ȘI FUNCȚIONAREA
AUTORITĂȚILOR CENTRALE ȘI
LOCALE

CUPRINS:
I.Noțiunea de organizare
II.Organizarea procesuală in autoritățile și instituțiile publice
III.Organizarea structuralăin autoritățile și instituțiile publice
IV.Tipuri de structuri organizatorice in autoritățile și instituțiile publice
V.Caz concret de organizare a unei autorități
ORGANIZAREA ȘI FUNCȚIONAREA
AUTORITĂȚILOR CENTRALE ȘI
LOCALE

I.Noțiunea de organizare
Organizarea într-o instituţie publică constă într-un ansamblu de procese de muncă
prin care se delimitează componentele sistemului organizatoric, se precizează atribuţiile
acestora, sarcinile, competenţele şi responsabilităţile funcţionarilor publici aflaţi în relaţii
organizatorice cu celelalte componente din interiorul şi din afara instituţiei/autorităţii
publice în procesul de realizare a intereselor publice generale şi specifice.
Din această definiţie rezultă două perspective de abordare a noţiunii de organizare
într-o instituţie publică:
1. organizarea ca ansamblu de procese de muncă fizică şi intelectuală clar
delimitate şi/sau combinate prin care se realizează obiectul de activitate, misiune social-
economică şi creşte gradul de satisfacere a intereselor publice;
2. organizarea ca ansamblu de funcţionari publici, de subdiviziuni organizatorice
şi de relaţii între aceştia, determinate şi delimitate astfel încât să asigure premisele
organizatorice adecvate realizării misiunii social-economice a instituţiei publice şi implicit
creşterea gradului de satisfacere a intereselor publice.

II.Organizarea procesuală in autoritățile și instituțiile publice


Abordarea organizării dintr-o asemenea perspectivă este absolut necesară dacă se ia
în considerare complexitatea proceselor de muncă fizică şi intelectuală implicate în
realizarea şi furnizarea diferitelor categorii de servicii publice.
Prin intermediul organizării procesuale se poate stabili o delimitare clară a
domeniilor de activitate dintr-o instituţie sau autoritate publică şi modul de integrare a
acestora în procesele de realizare a obiectului de activitate şi a obiectivelor
managementului public.
Organizarea reprezintă un mijloc de realizare a obiectivelor unei instituţii publice şi
nu un scop în sine, aşa cum este perceput de multe ori în sectorul public din România.
Prin urmare, se pune întrebarea cum ar fi mai bine să determinăm şi să delimităm
procesele de muncă fizică şi intelectuală, pentru ca obiectivele managementului public să
fie realizate la nivelul aşteptărilor clienţilor instituţionali şi cetăţenilor.
Urmărind logic această abordare se constată că sistemul de obiective din instituţia
publică reprezintă elementul permanent de raportare a conţinutului proceselor de muncă
fizică şi intelectuală dintr-o instituţie sau autoritate publică.
III.Organizarea structuralăin autoritățile și instituțiile publice
Organizarea structurală constă în reprezentarea şi dispunerea elementelor
organizării procesuale într-o structură organizatorică adecvată fiecărui tip de instituţie
sau autoritate publică integrată în sectorul public.
Adesea se fac confuzii între două noţiuni fundamental diferite, respectiv organizare
structurală şi structură organizatorică. Deşi la prima vedere pare doar o deosebire de
poziţionare a cuvintelor, sensul este unul diferit. Dacă organizarea structurală a fost
explicată deja, prin structură organizatorică se înţelege configuraţia internă a unei
instituţii sau autorităţi publice formată din persoane, subdiviziuni organizatorice şi relaţii,
astfel determinate încât să asigure premisele organizatorice adecvate realizării
obiectivelor managementului public.
În orice instituţie sau autoritate publică, structura organizatorică reuneşte două
segmente, aflate într-o interdependenţă permanentă: structura de conducere a
instituţiei/autorităţii publice şi structura de execuţie a instituţiei/autorităţii publice.
Structura de conducere reuneşte ansamblul funcţionarilor publici,
compartimentelor şi relaţiilor organizatorice interne şi externe constituite şi plasate în
structura organizatorică astfel încât să asigure condiţiile necesare desfăşurării proceselor
de management şi de execuţie prin care creşte gradul de satisfacere a interesului public.
Structura de execuţie este formată din ansamblul funcţionarilor publici,
compartimente şi relaţii organizatorice interne şi externe constituite cu scopul realizării şi
furnizării de servicii publice specifice tipului de instituţie/autoritate publică.
În toate instituţiile şi autorităţile publice din ţara noastră cele două componente ale
structurii organizatorice sunt destul de bine reprezentate, putându-se destul de uşor face o
distincţie între elementele celor două.
Deşi o astfel de grupare serveşte doar unei analize teoretice, este totuşi important să
semnalăm faptul că tipul de structură arată practic care sunt acele componente structurale
implicate cu precădere în procesele de management, în activităţi de analiză, concepţie
tehnică, de decizie etc. şi care au o contribuţie semnificativă în procesele de realizare şi
furnizare a serviciilor publice.
În unele domenii ale sectorului public din ţara noastră se utilizează şi un alt concept
şi anume structură administrativă, în special în domeniul administraţiei publice. Prin
structură administrativă se înţelege configuraţia internă şi relaţiile care se stabilesc între
componentele sistemului administrativ, în procesul de realizare a obiectivelor
fundamentale ale managementului public.
În instituţiile şi autorităţile publice din sistemul administrativ din ţara noastră prin
cadrul legislativ de la nivel central se stabileşte structura organizatorică, care devine astfel
obligatorie, ea nu poate fi adaptată sau modificată pe altă procedură decât cea prin care a
fost stabilită iniţial. Apare astfel un paradox care explică multe din blocajele sistemului
administrativ şi care este o consecinţă a gradului ridicat de centralizare a sistemului
administrativ din România. Deşi aceste structuri ar trebui să servească drept cadru de
desfăşurare a activităţilor prin care se realizează şi furnizează serviciile publice, putând fi
adaptate în funcţie de intensitatea şi amploarea cererilor de diferite servicii ce apar în
sistem, totuşi în practică acest lucru nu este posibil.
Doar procedura legală este cea prin care pot fi aduse modificări structurilor
organizatorice din instituţiile şi autorităţile publice integrate în sistemul administrativ din
ţara noastră.
Acest mod depăşit de înţelegere a rolului unei structuri organizatorice atrage
foarte multe disfuncţionalităţi cu consecinţe directe asupra proceselor de management şi
de execuţie din instituţiile şi autorităţile publice limitând semnificativ capacitatea
administrativă a acestora de a-şi realiza misiunea socială pentru care au fost constituite.
Este acesta unul din multele exemple de încălcare a unui principiu fundamental
declarat în lege, acela al autonomiei.
În cele două componente ale structurii organizatorice există următoarele
componente primare.
♦ postul;
♦ funcţia publică;
♦ compartimentul;
♦ relaţiile organizatorice;
♦ relaţiile administrative;
♦ ponderea ierarhică;
♦ nivelul ierarhic.
În continuare se va face o prezentare a conţinutului acestor concepte cu rol
determinant în îmbunătăţirea funcţionalităţii structurii organizatorice.
Postul este componenta structurală de bază alcătuită din ansamblul obiectivelor,
sarcinilor, competenţelor şi responsabilităţilor desemnate pe anumite perioade fiecărui
funcţionar public.
Deoarece postul reprezintă „celula” de bază a structurii unei instituţii şi/sau
autorităţi publice, sunt prezentate toate elementele componente ale acestuia, respectiv:
obiectivele postului, sarcinile, competenţele şi responsabilităţile ce revin fiecărui post.
Obiectivele postului reprezintă scopurile determinate în timp şi chiar cuantificate pe
care le are de realizat titularul postului. Aceste obiective se regăsesc în sistemul piramidal
de obiective al instituţiei/autorităţii ca obiective ale funcţionarilor publici şi titularilor de
funcţii publice de conducere şi de execuţie, care sunt fie funcţionari publici, fie
reprezentanţi ai politicului.
Obiectivele posturilor asigură prin realizarea şi agregarea lor succesivă şi ascendentă
realizarea obiectivului fundamental al managementului public. Deoarece obiectivele postului
arată practic rolul titularului de post în realizarea obiectivelor de ansamblu ale
instituţiei/autorităţii publice, ele justifică existenţa, menţinerea sau eliminarea postului din
structura organizatorică a instituţiei publice

IV.Tipuri de structuri organizatorice in autoritățile și instituțiile publice


În funcţie de particularităţile pe care le are fiecare domeniu de activitate, în sectorul
public se identifică mai multe tipuri de structuri organizatorice. Totuşi la o analiză atentă se
constată că predomină trei tipuri de structuri organizatorice cu ponderi diferite în diferitele
domenii ale sectorului public. Cele mai frecvent întâlnite structuri organizatorice în
instituţiile şi autorităţile publice din ţara noastră sunt următoarele:
structura ierarhic funcţională;
structura teritorială;
structura mixtă.
Structura ierarhic funcţională constă în organizarea instituţiei sau autorităţii
publice pe niveluri ierarhice, şi pe domenii, în funcţie de tipurile de servicii publice pe care
le realizează şi furnizează.
Principalele trăsături ale acestui tip de structură organizatorică sunt:
 existenţa unor compartimente operaţionale şi funcţionale
distincte, clar determinate în configuraţia structurii;
 şefii compartimentelor exercită toate atribuţiile conducerii şi
au în subordine toţi funcţionarii publici de execuţie din
structura compartimentelor pe care le conduc;
 funcţionarii publici de execuţie primesc ordine atât de la
şefii lor ierarhici, cât şi de la conducătorii compartimentelor
funcţionale, fiind dublu sau chiar multiplu subordonaţi;
 funcţionarii publici de execuţie răspund faţă de şeful
ierarhic şi faţă de şeful acestuia din urmă;
 număr mare de niveluri ierarhice.

O serie de particularităţi ale acestui tip de structură ierarhic funcţională există în


domeniul administraţiei publice din ţara noastră. La trăsăturile mai sus menţionate se
adaugă următoarele aspecte. În domeniul administraţiei publice au fost create instituţii cu
competenţă materială generală, care desfăşoară activitatea, principial în toate sferele vieţii
sociale. Principial, deoarece şi în aceste instituţii există diferenţieri în ceea ce priveşte
volumul şi natura atribuţiilor, în raport cu rolul instituţiei respective în cadrul sistemului
instituţiilor administraţiei de stat. Deşi au competenţă materială generală instituţiile
administraţiei publice locale nu sunt competente într-un număr de domenii de activitate
asemănătoare.
Alături de aceste instituţii, dar frecvent subordonate lor, funcţionează instituţiile de
specialitate care îşi desfăşoară activitatea numai în domenii distincte. Ele se diferenţiază ca
titulatură şi mod de reprezentare a structurii, în funcţie de nivelul ocupat în sistemul
administrativ.
La nivel central funcţionează ministerele, alte organe centrale ale administraţiei de
stat care au structuri ierarhic funcţionale orientate după o machetă standard, publicată în
legislaţie: hotărâre de guvern, ordonanţă de guvern, ordin al ministrului etc. Acestea se
diferenţiază doar prin numărul compartimentelor şi prin numărul de funcţionari publici
prevăzut de legiuitor.
La nivel central mai există şi alte instituţii purtând altă denumire decât ministere,
respectiv agenţii naţionale, autorităţi naţionale, oficii naţionale etc., ale căror structuri de
tip ierarhic funcţional sunt, de asemenea, publicate în monitorul oficial şi întrunesc
trăsăturile menţionate pentru acest tip de structură.
Există o serie de astfel de structuri de instituţii publice şi la nivel local. Acestea se
identifică în cadrul unor direcţii, administraţii, inspectorate, agenţii regionale etc.
Structurile organizatorice aferente unor astfel de instituţii publice sunt în principal
elaborate şi avizate de instituţiile şi autorităţile publice în subordinea cărora funcţionează şi
orice modificare în configuraţia structurii organizatorice se face doar de către autorităţile
ierarhice.
Structura teritorială desemnează organizarea instituţiei sau autorităţii publice în
raport cu unitatea administrativ-teritorială pe care îşi exercită competenţa.
Principalele trăsături ale structurii teritoriale sunt:

 sfera de exercitare a autorităţii de către componentele structurii este


determinată de unitatea administrativ teritorială alocată de instituţia sau
autoritatea ierarhic funcţională;
 numărul de compartimente este determinat de nivelul şi de intensitatea
nevoilor sociale identificate în unitatea administrativ-teritorială pe care o
are în administrare instituţia sau autoritatea publică cu o astfel de
structură;
 numărul redus de niveluri ierarhice, aceste tipuri de structuri fiind de tip
plat, extinse pe orizontală;
 ponderea mare a relaţiilor funcţionale între compartimentele structurii;
 existenţa în structură a unui număr destul de mare de compartimente
operaţionale în care se realizează şi se furnizează servicii publice de
interes general şi specific pentru unitatea administrativ-teritorială pe care
îşi exercită competenţa respectiva instituţie sau autoritate;
 gradul mare de flexibilitate al acestui tip de structură, care poate fi
adaptată funcţie de nevoile teritoriale identificate şi obiectivele
manageriale urmărite.
În sectorul public din ţara noastră se identifică două categorii de instituţii cu două
forme ale aceluiaşi tip de structură. Astfel există:
instituţii cu competenţă teritorială generală, care dispun de structuri
teritoriale,dar cu un grad ridicat de formalism şi rigiditate excesivă.
Astfel de instituţii sunt prefecturile, care reprezintă Guvernul în unitatea
administrativ-teritorială. Acestea au competenţă generală în unitatea administrativ-
teritorială judeţ. Structura organizatorică a prefecturii este determinată după un model
standard public prin hotărâre de guvern. Prin urmare, prefectura ca instituţie are
competenţe teritoriale largi, dar un grad de autonomie redus în conceperea structurii
organizatorice, care ar trebui să respecte toate trăsăturile menţionate pentru acest tip de
structură. Din aceste motive, funcţionalitatea structurilor organizatorice ale instituţiilor şi
autorităţilor cu competenţe materiale generale este puternic afectată şi tinde să aibă un
grad ridicat de formalism cu influenţe negative asupra celorlalte componente ale sistemului
de management din instituţia publică.

instituţii cu competenţă teritorială limitată, care, de asemenea, dispun de


structuri teritoriale bine determinate în unitatea administrativ teritorială: oraş-
municipiu,comună.
În această categorie, în ţara noastră sunt primăriile, reprezentative pentru
autoritatea executivă în unitatea administrativ teritorială.
Deşi primăriile au un grad acceptabil de autonomie în conceperea structurilor
organizatorice, totuşi inerţia sistemului şi profesionalismul limitat al managerilor publici din
aceste autorităţi îngreunează şi în multe situaţii limitează flexibilitatea structurii
organizatorice. Componentele structurii teritoriale într-o primărie trebuie să se schimbe în
funcţie de mutaţiile şi priorităţile intervenite în unitatea administrativ-teritorială administrată
de primărie şi nu să funcţioneze după un model standard, care formalizează excesiv rolul
acesteia şi minimizează funcţionalitatea ei.
Structura mixtă reuneşte caracteristici ale primelor două tipuri de structuri pe care le
integrează în mecanismul intern de organizare al instituţiei sau autorităţii.
Acest tip de structură se identifică în fiecare domeniu de activitate din sectorul public,
unde elementele structurii ierarhic-funcţionale se combină cu cele ale structurii teritoriale.
De altfel, structurile mixte sunt considerate ca generatoarele unui optim în
funcţionalitatea unei structuri organizatorice dintr-o instituţie publică. De modul în care
managerii publici ştiu să combine avantajele fiecărui tip şi să limiteze dezavantajele celuilalt
tip se poate ajunge la un nivel corespunzător de performanţă a instituţiei publice.
Tipul de structură mixtă este cel mai frecvent întâlnit în instituţiile şi autorităţile
publice din statele democratice, de aceea, prin avantajele pe care le presupune un astfel de
mod de organizare, se impune a se generaliza şi în instituţiile şi autorităţile publice din ţara
noastră.
V.Caz concret de organizare a unei autorități

ORGANIZAREA GESTIUNII FINANCIARE


LA PRIMARIA MUNICIPIULUI IASI
Sediu primăriei este fostul Palat Roznovanu, situat în apropierea celor mai semnificative
monumente ale oraşului.
Până în 1891 când este vândută statului,clădirea este reşedinţă a familiei Rosetti -
Roznovanu, cea mai puternică şi mai influentă familie în arena politică moldavă a urbei. Fiind
În încăperea în care se află acum Cabinetul Primarului îşi avea biroul M.S. Regele Ferdinand,
iar în actuala Sală de şedinţe a Consiliului Local s-a întrunit în 1918 Consiliul de Război al
României. În deceniile 2-4 ale secolului nostru, Palatul cunoaşte din nou strălucirea vieţii
mondene de altădată, pentru ca, din 1944 să devină sediul Comitetului Orăşenesc de Partid şi
din 1970 sediul Primăriei Oraşului. După 1990 s-au perindat prin Sala Mare cele mai
semnificative personalităţi ale vieţii politice româneşti, membrii ai Casei Regale, ambasadori
şi reprezentanţi ai statelor din toate colţurile lumii.
Primăria ca o structură funcţională cu activitate permanentă este constituită din primar,
viceprimar, secretar şi aparatul propriu al consiliului local şi duce la îndeplinire hotărârile consiliului
local şi dispoziţiile primarului, soluţionând problemele curente ale colectivităţii.
Primăria Municipiului Iaşi este organizată şi funcţionează ca autoritate a administraţiei publice
locale.

OBIECT DE ACTIVITATE

Strategia de dezvoltare a Municipiului Iaşi reuneşte funcţiile de planificare urbană cu cea de


management urban prin accentuarea modului în care sectorul public poate promova obiectivele sale de
dezvoltare strategică prin practici eficiente ale administraţiei publice locale, prin planificare urbană şi
management proactiv al terenurilor şi prin furnizarea infrastructurii fizice şi a serviciilor sociale în
colaborare cu sectorul privat.
Planificarea strategică reprezintă unul din instrumentele pe care comunităţile locale îl pot
utiliza pentru a avea certitudinea că politicile şi programele prognozate corespund aşteptărilor
cetăţenilor, necesităţilor de dezvoltare locală în strânsă corelaţie cu resursele locale disponibile,
precum şi dacă acestea se limitează în restricţiile impuse de limitarea resurselor locale disponibile.
Funcţionarea normală a oraşului şi strategia de dezvoltare a acestuia în context metropolitan
conduc spre următoarele obiective principale:
 Dezvoltarea economică locală;
 Dezvoltarea infrastructurii;
 Îmbunătăţirea calităţii vietii;
 Dezvoltarea resurselor umane;
 Dezvoltarea cooperării teritoriale.

FUNCTIONALITATEA PRIMARIEI
Atribuţiile, responsabilităţile şi competenţele organismelor ce asigură funcţionarea primăriei
sunt evidenţiate în Regulamentul de Organizare şi Funcţionare şi în Legea administraţiei publice locale
nr. 215/2001.
Consiliile locale şi primarii, precum şi consiliile judeţene şi preşedinţii consiliilor judeţene sunt
autorităţi ale administraţiei publice locale care soluţionează şi gestionează, în numele şi în interesul
colectivităţilor locale pe care le reprezintă, treburile publice, în condiţiile legii. Aceste autorităţi sunt
autonome, în sensul că în relaţiile dintre autorităţile publice locale şi consiliul judeţean, pe de o parte, precum
şi între consiliul local şi primar, pe de altă parte, nu există raporturi de subordonare.
Dreptul de a angaja şi de a utiliza credite bugetare este acordat prin lege numai conducătorilor
instituţiilor publice care, în această calitate, poartă denumirea de ordonatori de credite.

RELATIILE PRIMARIEI MUNICIPIULUI IASI


Primăria Municipiului Iaşi este autoritate administrativ autonomă locală. Ea are dreptul şi
capacitatea de a soluţiona şi de a gestiona, în numele şi în interesul colectivităţilor locale pe care le reprezintă,
treburile publice, în condiţiile legii.
Autonomia locală este numai administrativă şi financiară, fiind exercitată pe baza şi în limitele
prevăzute de lege, şi priveşte organizarea, funcţionarea, competenţele şi atribuţiile autorităţilor administraţiei
publice locale, precum şi gestionarea resurselor care, potrivit legii, aparţin oraşului.

CALCULE SI FUNDAMENTE PRIVIND VENITURILE LA


PRIMARIA MUNICIPIULUI IASI
Veniturile bugetare apar ca indicatori ai finanţelor publice cu o individualizare cu
subdiviziunea clasificaţiei bugetare şi repartizare diferenţiată pe componente ale sistemului bugetar.
Ele mai pot fi abordate ca instrumente economico-financiare de influienţare a activităţii economice la
nivel macro şi micro alături de calitatea de surse de formare a fondurilor băneşti centralizate.
Conform Legii Finanţelor Publice Locale, veniturile bugetelor locale se formează din
impozite, taxe, alte venituri şi din venituri cu destinaţie specială, precum şi din cote şi sume defalcate
din unele venituri ale bugetului de stat, cote adiţionale la unele venituri ale bugetului de stat şi ale
bugetelor locale şi din transferuri cu destinaţie specială de la bugetul de stat.
Pentru dimensionarea veniturilor proprii se iau în considerare veniturile din impozite şi taxe
locale care se stabilesc pe baza declaraţiilor de impunere ale contribuabililor, în cazul impozitelor şi a
nivelurilor taxelor stabilite prin hotărâre de consiliul local. Conform Legii nr.27/1994, cu modificările
şi completările ulterioare, impozitul este anual, se plăteşte trimestrial, în rate egale, până la data de 15
a ultimei luni din fiecare trimestru. În funcţie de termenele de încasare a veniturilor se dimensionează
cheltuielile, care de regulă sunt mai mari decât veniturile, fiind necesară echilibrarea bugetului, cu cote
şi sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat.
La baza întocmirii părţii de venituri a bugetului de venituri şi cheltuieli stau următoarele
criterii:
1) baza legală a veniturilor – veniturile nu se înscriu în bugetul de venituri şi cheltuieli
şi nu se încasează decât dacă sunt reglementate expres printr-un act normativ şi se cuvin unităţii
respective;
2) execuţia preliminată pentru anul de bază reprezintă execuţia certă pe o anumită
perioadă de timp şi execuţia probabilă până la sfârşitul anului, corelată cu eventualele influenţe;
3) analiza şi studierea comparativă a veniturilor realizate pe total, pe structură şi în
dinamică. Se realizează analiza şi studiul privind evoluţia veniturilor pe intervale mai mari de timp;
4) evoluţia volumului în funcţie de factorii producători de venituri – se fac calcule
analitice pentru fiecare sursă de venit sau se utilizează o serie de indicatori privitori la veniturile medii
realizate sau preliminate, corectat cu influenţele ce vor apărea în anul de plan.
Veniturile bugetelor locale sunt grupate pe următoarele categorii:
 venituri proprii: - venituri curente
- venituri din capital
- venituri cu destinaţie specială
 sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat;
 subveţii primite de la bugetul de stat şi de la alte bugete;
 donaţii si sponsorizări.
Principala sursă de finanţare a bugetului local sunt impozitele şi taxele pe care populaţia şi
agenţii economici trebuie să le plătească.
Veniturile proprii care se prevăd şi se încasează prin bugetele comunelor, oraşelor,
municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti şi al municipiului Bucureşti sunt structurate în:
venituri curente, venituri din capital şi venituri cu destinaţie specială.
Veniturile instituite şi mobilizate la buget în mod obişnuit sunt considerate venituri curente
sau ordinare. Aceste venituri se încasează cu regularitate la bugetul de stat, bugetele locale, bugetul
asigurărilor sociale de stat etc., în cadrul fiecărui exerciţiu financiar, pe baza unor prevederi legale,
constituind o sursă permanentă. Din această categorie fac parte veniturile fiscale şi veniturile nefiscale.
Veniturile curente sunt definite ca fiind impozitele şi taxele pe care primăria le colectează de
la populaţie.
Veniturile fiscale din taxe şi impozite au suferit sub aspectul modului de fundamentare
următoarele modificări:
 impozitele şi taxele locale au fost actualizate în funcţie de inflaţia ultimilor ani;
 autorităţile locale actualizează permanent, în funcţie de inflaţia anuală, impozitele
şi taxele în sumă fixă şi anexa pe baza căreia se calculează impozitul pe clădiri la persoanele fizice.
Veniturile curente fiscale- impozite directe cuprind: impozitul pe profit, impozite şi taxe de la
populaţie; taxa pentru folosirea terenurilor proprietate de stat, folosite în alte scopuri decât pentru
agricultură şi silvicultură; impozitul pe clădiri şi terenuri de la persoane juridice; taxa asupra
mijloacelor de transport deţinute de persoane juridice precum şi alte impozite directe.
Impozitele şi taxele de la populaţie sunt următoarele: impozitul pe veniturile liber-
profesioniştilor, meseriaşilor şi a altor persoane independente şi asociaţii familiale; impozitul pe
clădiri şi terenuri de la persoane fizice; taxa asupra mijloacelor de transport deţinute de persoane
fizice; impozitul pe veniturile din închirieri de imobile; alte impozite şi taxe de la populaţie.
Principalii indicatori pe baza carora se fundamenteaza cheltuielile curente care se prevad in
bugetele locale :
 Indicatori specifici ai cheltuielilor cu salariile : numarul mediu de salariati, salariul mediu
din anul de baza modificat cu influienta majorarilor de salarii previzionate pentru anul de plan , numarul
persoanelor cu functie de conducere, indemnizatie medie de conducere realizata in anul de baza influientat
cu eventualele modificari prevazute in anul in curs , sporurile de vechime si alte sporuri legal constituite,
numarul de consilieri si indemnizatia prinita, contributia consiliului local la constituirea fondului pentru
asigurarile sociale, contributia pentru plata fondului de somaj, nr. de persoane care se deplaseaza in interes
de serviciu, nr. de zile de deplasare , costul transportului pe o persoana ,costul diurnei pentru o persoana pe
zi , costul cu cazarea pentru o persoana.
 Indicatori specifici privind cheltuielile pentru burse sociale : numarul dosarelor depuse si
acceptate, cuantumul bursei, numarul lunilor de acordare a bursei.
 Indicatori specifici ai cheltuielilor materiale : cantitatile de materiale si preturile estimate,
luindu-se in calcul influienta indexarii preturilor si tarifelor de consum previzionate pentru anul de plan.
 Indicatori specifici ai cheltuielilor pentru incalzire : cantitatea de combustibil necesra si
pretul combustibilului estimat pentru anul de plan.
 Indicatori specifici ai cheltuielilor pentru mijloacele de transport : consumul normat de
carburat si pretul combustibilului estimat pentru anul de plan, piesele de schimb.
 Indicatori specifici ai ajutorului pentru incalzirea locuintei : numarul de cazuri care
beneficiaza de acest ajutor, baremul acordat conform prevederilor legale
 Indicatori specifici ai ajutorului pentru venitul minima acordat : numarul de dosare
depuse si validate, baremurile stabilite conform prevederilor legale
Criterii de fundamentare a cheltuielilor:
 baza legala a cheltuielilor – nici o cheltuiala nu poate fi inscrisa in bugetul de venituri si
cheltuieli sau finantata prin acesta daca nu este reglementata printr-un act normativ ;
 executia preliminara pentru anul de baza consta in executia certa pe o perioada de timp ;
 analiza si studierea comparativa a cheltuielilor, atat pe total, cat si pe structura si in
dinamica ;
 preturile si tarifele diferitelor servicii care au repercursiuni directe asupra structurii si
evolutiei cheltuielilor ;
 baremurile de cheltuieli sunt norme legale prin intermediul carora anumite categorii
de cheltuieli sunt stabilite la nivelele maxime, ce nu pot fi depasite.
BIBLIOGRAFIE

1. Pollit, C., Bouckaert, G., (2000), Public management reform: a comparative analysis,
Oxford University Press, New York, traducere din limba engleză de Stanciu, D.,
(2004), Editura Epigraf, Chişinău

2. Rosenbloom, D.H., (1986), Public administration. Understanding management, politics


and law in the public sector, Random House, New York
3. Scutariu P., Autonomia în managementul în administrația publică locală, Ed. Didactică
și Pedagogică, București, 2016, sursă principală în elaborarea prezentului curs
4. Simon, H.A., Thompson, V.A., Smithburg, D.W., (1991), Public administration,
Transaction Publishers, Piscataway, New Jersey, traducere din limba engleză de
Hârceah, C., Constantinescu, S., (2003), Editura Humanitas, Bucureşti
5. Androniceanu, A., (2005), Noutăți în managementul public, Editura Universitară,
Bucureşti, sursă principală în elaborarea prezentului curs

6. Androniceanu, A., (1999), Management public, Editura Economică, Bucureşti, sursă


principală în elaborarea prezentului curs