Sunteți pe pagina 1din 11

SUMAR

CURS 2 SÂNGE ERITROCITE

- Introducere

- Rolurile funcţionale ale eritrocitelor

- Număr eritrocite: valori normale, variaţii

- Componentele eritrocitului

- Proprietăţile eritrocitelor

Obiective educaționale După parcurgerea acestui capitol, veţi putea:

- Preciza rolurile funcționale ale eritrocitelor, în ordinea importanței

- Preciza valorile normale ale numărului de eritrocite şi interpreta variațiile numărului de eritrocite

- Menţiona principalele componente ale eritrocitului şi preciza rolurile lor funcţionale

- Preciza nivelurile sanguine ale hemoglobinei, discuta structura şi combi- naţiile acesteia; explica impactul prezenței methemoglobinei și carboxihemoglobine în sânge, defini anemia

- Să definiţi indicii eritrocitari și să precizaţi care este utilitatea măsurării lor

- Defini hemoliza, diferenţia hemoliza in vivo/in vitro

- Analiza factorii care influenţează stabilitatea în suspensie a eritrocitelor şi situaţiile în care aceasta se modifică; explica care este utilitatea clinică a măsurării acesteia

- Explica proprietatea antigenică a eritrocitelor, sistematizae grupele sanguine 0AB ş Rh, explica importanța determinării grupelor sanguine în practica clinică,

1.1. Introducere Eritrocitele, numite și hematii sau globule roșii, sunt cele mai numeroase elemente figurate din sânge și singurele implicate în transportul gazelor respiratorii. Structura și compoziția eritrocitelor fac ca acestea să se poata plia și strecura prin cele mai mici capilare și, în acest fel, să aprovizioneze țesuturile cu O2 și să preia o parte din CO2.

1.2.

Morfologie și dimensiuni

Eritrocitele au forma unor discuri biconcave, cu periferia mai colorată și centrul mai palid. Această formă reprezintă o adaptare la funcția lor principală, aceea de transport a gazelor respiratorii. Astfel, forma de lentilă biconcavă îi conferă eritrocitului suprafața maximă pentru volumul pe care îl are, ceea ce permite difuziunea eficientă a O 2 și CO 2 . Eritrocitele sunt lipsite de nucleu, nu au aparat Golgi sau mitocondrii, iar energia utilizată provine din glicoliză, în principal anaerobă. Diametrul eritrocitar, remarcabil de constant, este de 8 µm in vivo și de 7.2 µm pe lamă ; suprafața unui eritrocit este de 120 µ 2 .

1.3. Compoziția eritrocitului

Eritrocitul conține apă, în proporție de 64%, și reziduu uscat, în proporție de 36%. Din compoziția eritrocitului fac parte următoarele :

Glicoforinele sunt proteine integrale de membrană, a căror domeniu extracelular conţine numeroase grupări de acid sialic cu încărcătură electrică negativă. Glicoforinele sunt şi

receptori pentru unii paraziţi, cum este Plasmodium falciparum.

Proteine ale citoscheletului Dintre proteinele citoscheleteului fac parte spectrina, actina, ankirina, aducina. Spectrina reprezintă 50-75% din masa citoscheletului și formează o rețea ancorată la membrana celulară prin intermediul ankirinei și aducinei. Spectrina contribuie la menținerea formei eritrocitului și, de asemenea, la elasticitatea acestuia. Defectele spectrinei stau la baza eliptocitozei și a sferocitozei ereditare, soldate cu pierderea formei biconcave. Eliptocitele și sferocitele au o fragilitate accentuată, ceea ce scurtează semnificativ durata de viață a eritrocitelor.

Enzime Enzimele căii glicolitice susțin degradarea glucozei, cu producerea de ATP. În eritrocit, singura cale de producere a ATP este glicoliza anaerobă. În conexiune cu aceasta se produce 2,3-difosfoglicerat și, pe de altă parte, funcționează șuntul hexozo-monofosfat, în cursul căruia este generat glutation. Acesta are un rol important în prevenirea oxidării hemoglobinei și a unor structuri critice ale eritrocitului, de membrană sau ale citoscheletului. Methemoglobin reductaza reduce fierul oxidat din structura hempglobinei la fier feros, iar

anhidraza carbonică susține formarea de bicarbonat din CO 2 , la nivel tisular, de către

eritrocite.

1.3.3. 2,3 difosfoglicerat

2,3 DPG este produs secundar al glicolizei, care se leagă la lanțurile β ale hemoglobinei și

scade afinitatea acesteia pentru O 2 , cu deplasarea la dreapta a curbei de disociere a Hb (a se

vedea Sistemul respirator).

1.3.4. Hemoglobina

Hemoglobina este cea mai importantă componentă a eritrocitului și reprezintă 34% din masa

acestuia. Hemoglobina fixează aproape întreaga cantitate de O2 care pătrunde în sânge,

fixează în parte CO 2 și participă la menținerea valorilor normale ale pH-ului sanguin.

Structura hemoglobinei

Hemoglobina (GM = 64.000 daltoni) este o feroprotoporfirină cu structură tetramerică.

Fiecare din cele 4 subunități este formată dintr-un lanț polipeptidic, globina, și o grupare

numită hem, care conține în centru 1 atom de Fe feros (Fe 2+ ) (Fig. Cele patru lanțuri

globinice ale unei molecule de hemoglobină sunt identice două câte două. Fiecare din cei

patru atomi de Fe 2+ fixeaza necovalent o moleculă de O 2 , pe care îl transportă la țesuturi sub

formă moleculară, așa încât o moleculă de Hb transportă, când este complet saturată, patru

molecule de O 2 (vezi “Transportul gazelor sanguine”).

În cursul dezvoltării intrauterine se succed mai multe tipuri de hemoglobine, care diferă nu

doar prin structura lanțurilor globinice, ci și funcțional.

Tabel

Tipuri de hemoglobine care se succed în cursul dezvoltării ontogenetice

Stadiul dezvoltării ontogenetice

Hemoglobină

Tipuri de lanțuri globinice

 

Gower 1

ζ

2 ε 2

Embrion

Portland 1

ζ

2 γ 2

Gower 2

 

α2ε2

La naștere

HbF (75%)

 

α 2 γ 2

HbA (25%)

 

α 2 β 2

 

HbA (97%)

 

α 2 β 2

Adult

HbA 2 (2,5%)

 

α 2 δ 2

HbF (0,5%)

 

α 2 γ 2

În primele săptămâni de dezvoltare sunt sintetizate hemoglobinele embrionare, pentru ca la făt să predomine hemoglobina F. Prezența lanțurilor γ în locul celor β face ca HbF să aibă o afinitate crescută pentru O 2 , ceea ce facilitează trecerea acestui gaz de la mamă la făt. Înlocuirea HbF cu hemoglobina adultului începe imediat după naștere și este completă la 1 an de viață. La adult sunt prezente 3 tipuri de hemoglobină : HbA, care conține 2 lanțuri α și 2 lanțuri β, HbA 2 , care conține 2 lanțuri α și 2 lanțuri δ și HbF. Concentrația hemoglobinei Valorile normale ale concentrației de hemoglobină, la adult, sunt 15-17 g/dl la sexul masculin și 14-16 g/dl la sexul feminin. Scăderea concentrației de hemoglobină, posibil asociată cu scăderea numărului de eritrocite, definește anemia. Concentrații mai mari decât normal de hemoglobină sunt întâlnite în poliglobulii. Combinațiile hemoglobinei Hemoglobina formează combinații fiziologice sau patologice. Fiziologic, Hb se combină cu O 2 , pentru a forma oxihemoglobina și cu CO 2 , pentru a forma carbaminohemoglobina. Hb redusă este cea care a cedat O2 țesuturilor. Atunci când concentrația Hb reduse din sângele capilar depășește 5 g/dl, indiferent de nivelul Hb oxigenate, se instalează o colorație albăstruie a mucoaselor și tegumentelor, care poartă numele de cianoză. Combinațiile patologice ale hemoglobinei, rezultate din interacțiunea Hb cu anumite substanțe, sunt lipsite, în general, de capacitatea de a furniza O 2 țesuturilor și sunt, deci, nefuncționale. Una dintre combinațiile patologice întâlnite în practica clinică este carboxihemoglobina, formată prin legarea monoxidului de carbon CO la Hb. CO rezultă din arderea incompletă a unor substrate organice. Deoarece afinitatea Hb pentru CO este de 250 ori mai mare decât pentru O 2, când CO este prezent în mediu, Hb îl fixează preferențial. Deoarece O 2 nu se poate lega la Hb care a fixat CO, saturația Hb cu O 2 scade, ceea ce duce la hipoxie tisulară. În plus, CO deviază la stânga curba de disociere a Hb, ceea ce face ca eliberarea la țesuturi a O2, atât cât mai este legat, să devină mai dificilă. Carboxihemoglobina are un timp de înjumătățire foarte lung. Acesta poate fi mult scurtat prin inhalarea de oxigen hiperbar. Combinațiile patologice ale hemoglobinei absorb radiații luminoase cu lungimi de undă diferite față de cele normale, ceea ce permite identificarea lor prin spectrofotometrie. Hemoglobinele patologice

Hemoglobinele patologice sunt acelea care prezintă modificări ale hemului sau ale lanțurilor globinice, calitative sau cantitative, sau ambele. Afinitatea pentru O 2 a unor astfel de Hb poate fi crescută, cu hipoxie tisulară, sau dimpotrivă, scăzută. Tipuri particulare de hemoglobine și care ridică mai frecvent probleme în practica medicală sunt:

methemoglobinele, HbS, Hb instabile, Hb cu afinitate anormală pentru O2. Methemoglobina este o Hb în care Fe se găsește sub formă ferică Fe 3+ . MetHb îşi pierde capacitatea de a fixa oxigen şi, în plus, curba sa de disociere este mult deviată la stânga. În general, proporția de methemoglobină din cantitatea totală de Hb este de sub 3%, menținută prin acțiunea methemoglobinreductazei. Într-o proporție mai ridicată, dar încă sub 30%, de metHb, colorația tegumentelor devine albastră-cenușie, iar la peste 30% se instalează simptomele lipsei de O2. Când methemoglobina ajunge să reprezinte mai mult de 50% din Hb, se poate ajunge la deces. Methemoglobinele sunt rezultatul unor defecte genetice ale methemoglobin reductazei sau al acțiunii unor agenți oxidanți asupra hemoglobinei normale. Astfel de agenți pot fi: nitrați sau nitriți în apa de fântână, anilină sau nitrobenzen în industrie, medicamente. În România sunt identificate în fiecare an câteva sute de cazuri de nou-născuți cu methemoglobinemie, datorată conținutlui de nitrați/nitrați în apa de fântână utilizată la dizolvarea laptelui praf. Anemia drepanocitară se datorează înlocuirii acidului glutamic cu valină în poziția 6 a lanțului β al Hb. Rezultatul este HbS, o hemoglobină instabilă. În condiții de hipoxie aceasta precipită în interiorul eritrocitului, care ia o formă rigidă de seceră și este hemolizat la trecerea prin capilare mici. În această situație, durata de viață a eritrocitelor scade marcat, la aproximativ 20 de zile. Boala se întâlnește în regiunile meditareneene și la indivizii cu ascendență africană. Hemoglobinele instabile sunt rezultatul unor mutaţii genice care scad solubilitatea hemoglobinei în mediul apos intracelular. Astfel de hemoglobine precipită în interiorul celulei, cu scăderea duratei de viaţă a eritrocitului şi anekie consecutivă.

4. Numărul de eritrocite Valori normale ale numărului de eritrocite sunt de: 5-5.5 milioane/μl sânge la sexul masculin și 4.5-5 milioane/μl la sexul feminin. Numărul de eritrocite poate varia atât în condiții fiiologice, cât și patologice. Pe de altă parte, variațiile pot fi relative, prin hemodiluție sau hemoconcentrație, sau absolute. Variațiile fiziologice sunt, în general, puțin marcate. Creșterea numărului de eritrocite se numește policitemie (poliglobulie). Policitemii fiziologice se întâlnesc la sexul masculin, la

indivizii care trăiesc la altitudini ridicate, temporar la nou-născut (pentru aproximativ 1 săptămână) și în efort fizic. Scăderi fiziologice ale numărului de eritrocite se întâlnesc la gravide și postprandial (scăderi relative). În patologie, numărul de eritrocite crește fără o cauză aparentă (policitemii idiopatice) sau ca răspuns la hipoxie (boli pulmonare, cardiopatii congenitale) sau la prezența unei concentrații exagerate de eritropoietină (boli renale, tumori hepatice, abuz de eritropoietină).

5. Proprietățile eritrocitelor Eritrocitele au anumite proprietăți, unele importante necesare pentru realizarea funcției, altele pentru că stau la baza unor determinări de laborator de o importanță clinică majoră.

a. Indicii eritrocitari

Indicii eritrocitari oferă informații asupra dimensiunilor eritrocitelor și asupra încărcării lor cu hemoglobină. Indicii eritrocitari se calculează pe baza valorilor măsurate ale numărului de eritrocite, ale hematocritului și ale concentrației de hemoglobină și sunt oferiți, de laboratorul clinic, în cadrul hemoleucogramei. Lărgimea distribuției eritrocitare ilustrează gradul variației dimensiunilor eritrocitare și are valori normale de 11,5-14,5%. Valori crescute ale distribuției eritrocitare indică anizocitoza (inconstanța dimensiunilor eritrocitelor). Volumul eritrocitar (corpuscular) mediu VEM are valori normale de 80-94 fl (µm 3 ). Eritrocitele de dimensiuni normale sunt numite normocite, cele de dimensiuni mici se numesc microcite, iar cele de dimensiuni mari sunt descrise ca macrocite. Hemoglobina eritrocitară medie HEM definește cantitatea de hemoglobină conținută , în medie, de un eritrocit și are o valoare de 27-33 pg. Concentrația medie a hemoglobinei eritrocitare CHEM descrie proporția medie de hemoglobină conținută de un eritrocit și are o valoare normală de 32-36%. Valoarea normală a CHEM este echivalentul normocromiei, cea scăzută este echivalentul hipocromiei, iar cea crescută a hipercromiei. Indicii eritrocitari sunt parametri utili pentru caracterizarea morfologica a populatiei eritrocitare și pentru diagnosticul diferențial al anemiilor.

b.

Elasticitatea

Această proprietate face posibil accesul oxigenului la toate celulele organismului. Când trec prin vase mici, eritrocitele se pliază şi apoi revin la forma inițială, fără a genera tensiuni

semnificative în membrană și deci fără a suferi leziuni. Dacă eritrocitele nu ar fi atât de deformabile, nu ar putea trece prin capilare cu un diametru mai mic decât propriile lor dimensiuni, ceea ce ar limita accesul oxigenului la celule. Deformabilitatea eritrocitului depinde de geomeria celulei, de calitatea peretelui celular (dublu strat lipidic, citoschelet) şi de vâscozitatea conţinutului celular (dat, în ăprincipal, de concentratţia de hemoglobină).

c. Permeabilitatea selectivă a membranei

Membrana eritrocitară este relativ impermeabilă pentru cationii mono- și divalenți și are o permeabilitate crescută pentru apă, anioni și uree. Glucoza este preluată de doi transportori pentru glucoză, iar ATP-ul nu trece prin membrana celulară. Concentrațiile intracelulare crescută de K + și joasă de Na + și de Ca ++ sunt menținute prin activitatea pompelor de Na + /K + și, respectiv, de Ca ++ , din membrană.

d. Rezistența globulară

Rezistența globulară descrie proprietatea eritrocitelor de a nu se distruge, de a nu hemoliza, sub influența unor factori exteriori. Termenul de hemoliză definește distrugerea membrane eritrocitare, cu pierderea hemoglobinei în afara celulei. Hemoliza poate avea loc in vivo și în afara organismului. Hemoliza fiziologică se referă la distrugerea hematiilor îmbătrânite. Printre factorii care produc hemoliză patologică in vivo se numără factorii imuni (anticorpi antieritrocitari), factorii osmotici sau factorii chimici (cloroform, benzen). In vitro hemoliza este efectul expunerii la temperatură ridicată, expunerii la factori hipotoni sau la simpli factori mecanici (agitarea sângelui în recipientul de recoltare). În laboratorul clinic, rezistența globulară este verificată prin expunerea eritrocitelor recoltate de la un anumit individ unui set de soluții de NaCl hipotone. Scăderea rezistenței globulare la aceste soluții este întâlnită în anumite tipuri de anemii, cum ar fi cea din sferocitoza ereditară (vezi şi Manualul de lucrări practice).

e. Stabilitatea în suspensie

Stabilitatea în suspensie descrie proprietatea eritrocitelor, dense, de a sedimenta cu o viteză mai mică decât ar fi de așteptat în plasma mai puțin densă. Stabilitatea eritrocitelor este menținuta prin potențialul zeta de membrană eritrocitară, datorat numeroaselor grupări de acid sialic, cu încărcătură electric negativă, din structura glicoproteinelor de suprafață. Potențialul zeta face ca eritrocitele să se respingă unele pe altele și să întârzie sedimentarea. Stabilitatea de suspensie mai depinde de încărcătura electrică a plasmei, dată de compoziția

ei, respectiv de raportul albumine/globuline. La pH-ul plasmatic normal, măresc stabilitatea sistemului, iar globulinele scad stabilitatea de suspensie. Stabilitatea de suspensie a eritrocitelor stă la baza unei determinări importante în laboratorul clinic, și anume măsurarea vitezei de sedimentare a eritrocitelor (hematiilor) VSH. Valorile normale ale VSH, măsurată la 1 oră, sunt de 6-8 mm la sexul masculin, și de 10-16

mm

la sexul feminin.

Așa

cum se poate înțelege din cele expuse, valoarea VSH depinde de numărul de eritocite și

de încărcătura electrică a plasmei. Scăderea numărului de eritrocite și scăderea raportului albumine/globuline accelerează VSH. Creșterea numărului de eritrocite și creșterea raportului albumin/globuline scad VSH. Măsurarea VSH este utilă atât ca indicator nespecific al infecțiilor, inflamațiilor, cât și în urmărirea acestora. În interpretarea valorilor însă, trebuie să se țină cont de numărul de eritrocite (vezi şi Manualul de lucrări practice).

f. Antigenicitatea. Grupele sanguine.

Pe suprafața membranei eritrocitare se găsesc numeroase grupări chimice cu proprietăți antigenice. Relevanța clinică a existenței acestor antigene este dată de capacitatea acestora de a declanșa un răspuns imun. Un antigen grupal este un antigen de membrană eritocitară și reprezintă un caracter fenotipic, expresia unui caracter genotipic. Antigenele de grup sanguin sunt de natură proteică, glicoproteică sau glicolipidică. Există mai mult de 300 de antigene de membrană eritrocitară,

cele mai multe grupate în sisteme. Un sistem de grupe sanguine este alcătuit din unul sau mai

multe antigene și conține un număr variabil de grupe. Societatea Internațională de Transfuziologie recunoaște existența a 35 de sisteme de grupe sanguine: OAB, Rh, Lewis, Kell, Diego, Duffy, Kidd, Colton, etc. Unele dintre antigenele de grup sanguin pot fi găsite și în alte țesuturi (antigenele sistemului 0AB au o distribuție largă), altele sunt specifice mebranei eritrocitare (Rh). Grupa sanguină a unui individ este ereditară, constituțională și

permanentă. Pentru descoperirea grupelor sanguine umane, în 1900, Karl Landsteiner a primit, 30 de ani mai târziu, premiul Nobel pentru Medicină și Fiziologie. Expunerea unui individ la un antigen pe care nu îl posedă generează un răspuns imun, soldat cu producerea de anticorpi îndreptați împotriva acelui antigen. Anticorpii de grup

sanguin apar în mod natural sau prin transfuzii inadecvate, în urma transplantului de organe

sau în cursul sarcinii. Interacțiunea între antigenul și anticorpul corespunzător este cauza

aglutinării și a distrugerii ulterioare a eritrocitului purtător de antigen de către sistemul

reticulo-endotelial sau prin hemoliză. Antigenele de membrană eritrocitară se mai numesc aglutinogene, iar anticorpii plasmatici mai sunt numiți aglutinine. Reacţiile posttransfuzionale hemolitice şi boala hemolitică a nou-născutului sunt generate de interacțiunea antigenele de suprafață eritrocitară cu anticorpii corespunzători.

Sistemul OAB Este, din punct de vedere clinic, cel mai important sistem de grupe sanguine, datorită faptului că anticorpii acestui sistem apar în mod natural. Aglutinogenele sistemului 0AB sunt: H (sau zero, pentru că are putere antigenică redusă), A și B. Cele 3 antigene pleacă de la o structură comună, la care se adaugă reziduuri glucidice. Acestea sunt prezente pe suprafața eritrocitului din primele luni de viață intrauterină și nu sunt specifice celulelor seriei roșii. Ele se găsesc în toate țesuturile, cu excepția cristalinului și corpului vitros. Niveluri mai reduse de antigene sunt prezente în țesutul nervos, cornee, păr, țesut osos ți cartilaginos. Prezența antigenelor sistemului 0AB și în alte țesuturi decât cel sanguin ridică probleme în transplantul de organe. Anticorpii (sau aglutininele) sistemului OAB reacționează cu orice alt antigen OAB decât cel prezent pe propriile eritrocite. Acești anticorpi sunt anti A (sau alfa) și anti B (sau beta) și apar în plasmă în lunile 3-6 de viață. Anticorpii sistemului 0AB sunt numiți naturali pentru că sunt sintetizați în absența contactului cu antigenul respectiv. Se consideră că producerea aglutininelor alfa și beta este declanșată de contactul nou-născutului cu bacterii din mediu, care pătrund în organism pe cale respiratorie sau digestivă și care prezintă structuri chimice asemănătoare antigenelor sistemului 0AB, declanșând sinteza de aglutinine. Titrul de anticorpi este maxim în jurul vârstei de 10 ani, iar la vârste înaintate scade progresiv. La 80% dintre indivizi, numiți secretori, aglutinogenele sunt prezente în secreții (urină, lapte matern, secreții digestive, spermă). Anticorpii sistemului 0AB sunt imunglobuline M şţi au o semnificaţie clinică majoră pentru că apar în mod natural şi pentru că sunt foarte reactivi. In sistemul OAB se descriu 4 grupe sanguine: 0 (I), A (II), B(III) și AB(IV). O anumită grupă a acestui sistem este caracterizată de prezența unui antigen de suprafață eritrocitară și, în același timp, de prezența unei anumite aglutinine în plasmă. Numele grupei este dat de tipul de aglutinogen prezent pe eritrocitele persoanei respective. Indivizii care prezintă un anumit antigen sintetizează anticorpi împotriva antigenului care le lipsește. Caracteristicile grupelor sanguine ale sistemului OAB sunt prezentate în tabelul de mai jos. În sângele unui individ nu pot coexista aglutinogenul și aglutinina corespunzătoare. Așa cum s-a menționat, dacă acestea vin în contact, se produce aglutinarea și liza eritrocitelor.

Aglutinogenele și aglutininele caracteristice grupelor sanguine ale sistemului 0AB

Grupa sanguină

Aglutinogen

Aglutinină

(pe membrana eritrocitară)

(în plasmă)

O (I)

-

α + β

A (II)

A

β

B (III)

B

α

AB (IV)

A + B

-

Sistemul Rh

Al doilea sistem de grupe sanguine, în ordinea importanței clinice, este sistemul Rh. În acest

sistem există 6 antigene, dintre care cel cu puterea antigenică cea mai mare este antigenul D.

Antigenul D este o rpoteină integrală de membrană, cu funcţie necunoscută. Sistemul Rh

cuprinde 2 grupe sanguine. O grupă a sistemului Rh este caracterizată prin prezența sau

absența antigenului D, așa încât cele 2 grupe sanguine sunt: Rh + (aglutinogenul D este

prezent pe suprafața eritrocitelor) și Rh – (aglutinogenul D lipsește). Cea mai ridicată

frecvență a grupei Rh- , de 15% din populație, este înregistrată la populația caucaziană.

Tabel Grupele sanguine ale sistemului Rh

Grupa sanguina

Antigen Rh (D) (pe membrana eritrocitară) Prezent Absent

Rh pozitiv

Rh negativ

In sistemul Rh nu există în mod natural anticorpi anti-Rh. Apariția acestora la un individ Rh - se numește izoimunizare Rh . Pentru ca izoimunizarea să se producă, este necesar ca individul Rh- să vină în contact cu eritrocite purtătoare de antigen Rh. Din momentul contactului, organismul individului Rh negativ va începe sinteza de anticorpi anti-Rh, a căror concentrație maximă este atinsă după 2-4 luni. Anticorpii antiRh sunt, în cea mai mare parte, IgG și persistă pentru ani de zile în plasma persoanelor izoimunizate. La un nou contact cu eritrocite Rh +, aglutininele antiRh produc aglutinarea și liza acestora. Izoimunizarea în sistemul Rh se poate produce artificial, la un individ Rh – transfuzat greșit cu sânge Rh + sau natural, la o mamă Rh care poartă un făt Rh +, caracter moștenit de la

tată. Izoimunizarea maternă este cauza bolii hemolitice a nou-născutului, numită și eritroblastoză fetală. Astfel, în cazul unei mame Rh negative purtătoare de făt Rh pozitiv, eritrocitele fătului pătrund în circulația maternă fie la naștere, fie cu ocazia unei întreruperi de sarcină și declanșează producerea de anticorpi antiRh. IgG rezultate prin izoimunizare sunt molecule mici și pot traversa bariera feto-placentară, așa încât vor produce aglutinarea și liza eritrocitelor unui făt Rh +., la o următoare sarcină. Importanța clinică a grupelor sanguine

Grupele sanguine sunt importante în transplantul de organe, în aprecierea riscului de boală

hemolitică a nou-născutului, în medicina legală și în medicina transfuzională.

Termenul de transfuzie sanguină se referă la administrarea de sânge sau produse derivate din

acesta, recoltate de la un individ numit donator, unui alt individ, numit primitor. Principiul de

bază al oricărei transfuzii sanguine, enunțat de Landsteiner, este acela că aglutinogenele

donatorului nu trebuie să corespundă cu aglutininele primitorului (vezi Manualul de lucrări

practice).