I.

ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA SCOARŢEI CEREBRALE

Scoarța cerebrală reprezintă etajul superior de integrare a activitații

sistemului nervos. Are o suprafață de 1400 – 2200 cm2, un volum de 450 – 500 cm3
și conține peste 14 miliarde de neuroni.
În cele mai multe regiuni scoarța este formată din șase straturi:
Stratul superficial (molecular), cu celule puține, de talie mică, dar bogat în fibre
nervoase tangențiale și transcorticale;
Stratul granular extern, format din neuroni în număr mare, de dimensiuni mici,
rotunzi, poligonali, cu prelungiri orientate spre stratul molecular și spre straturile
profunde, care nu depașesc scoarța cerebrală;
Stratul piramidal extern, alcătuit din neuroni piramidali de talie medie;
Stratul granular intern, bogat în fibre dispuse mai mult orizontal. Are in
structura sa numeroși neuroni de dimensiuni mici, rotunzi sau poligonali, cu
prelungiri orientate spre stratul molecular și spre straturile profunde;
Stratul piramidal intern, cu un mare număr de celule piramidale mari (celule
Betz), caracteristice pentru cortexul motor. Are în celula sa și celule mai mici ai
căror axoni se orientează spre straturile superioare. În acest strat există și o rețea
densă de fibre nervoase;
Stratul fuziform sau multiform, cu celule de forme diferite, însă cele mai
numeroase au aspect fuziform. Densitatea neuronilor este mică, însă fibrele
nervoase sunt numeroase.
 Această stratificare cu șase straturi a primit numele de izocortex sau
neopallium.
Densitatea neuronilor poate varia. Cînd predomină celulele motoare Betz și
sunt reduse straturile granulare, cortexul se numește heterotipic agranular și este
caracteristic pentru ariile motorii. Cînd predomină straturile granulare și sunt
reduse sau lipsesc straturile cu celule Betz, cortexul se numește heterotipic
granular (coniocortex) și este caracteristic ariilor senzitive.
Există regiuni ale scoarței în care găsim mai puțin de șase straturi – vorbim
în acest caz de alocortex sau arhipallium, care este mai vechi filogenetic (lobul
olfactiv).
Studiul dispoziției neuronilor – citoarhitectonica - și al orientărilor fibrelor
nervoase – mieloarhitectonica – a dus la delimitarea porțiunilor de cortex cu
aceeași structură, cunoscute sub denumirea de ariile lui Brodmann( peste 45 de
arii).
I. 1. Substanța albă a emisferelor cerebrale este formată din trei feluri de fibre
de proiecție, comisurale și de asociatie.
 Fibrele de proiecție sunt cele care vin sau pleacă de la scoarță, stabilind
conexiunile scoarței cu etajele inferioare ale S.N.C. Din această categorie fac parte
fibrele căilor senzitive și cele ale căilor motorii.
Fibrele comisurale sunt acelea care leaga cele două emisfere între ele. O
astfel de comisură este corpul calos, care formează plafonul ventriculilor laterali I
și II și plafonul ventriculului III. Pe secțiunea sagitală se prezintă ca un arc cu
cavitatea inferioară. Sub corpul calos se observă a doua comisură - fornixul
(trigonul cerebral), care are central un corp ce se bifurcă în două prelungiri atît
anterior cît și posterior. A treia comisură este comisura albă anterioară, care leagă
între ei cei doi lobi temporali și trece pe dinaintea fornixului.
Fibrele de asociație leagă între ele diferite regiuni ale scoarței din aceeași
emisferă. Ele pot fi scurte – leagă între ele girusurile vecine, sau lungi – leagă între
ei lobi ai aceleiași emisfere.
I. 2. Localizări corticale
Observațiile anatomoclinice și experimentale pe animale (prin excitare,
lezare, extirpare și urmărirea efectelor), precum și prin înregistrarea potențialelor
electrice, au precizat existența de arii corticale cu funcții precise : motorii,
senzitive, senzoriale, de asociație (senzitive și motorii) și vegetative.
Localizările motorii sunt regiuni ale scoarței ce conțin centri nervoși de la
care pornesc impulsuri motorii adresate mușchilor striați. Aria motorie principală
se află in lobul frontal, girusul precentral. În această arie își au originea circa 30%
din fibrele fasciculului piramidal. Celelalte fibre ale fasciculului piramidal mai
provin din lobul frontal, lobul parietal și chiar din aria senzitivă din girusul
postcentral – lob parietal. În aria motorie principală, centrii sunt localizați de sus în
jos după silueta răsturnată a corpului. Se formează la acest nivel o caricatură
monstruoasă la care ies în evidență mîna (în special degetul mare), pentru
coordonarea activității manuale, și capul, pentru coordonarea funcției fonatorii și a
mimicii. Această proiecție deformată a primit numele de homunculus motor.
Localizările senzitive și senzoriale. În lobul parietal , în girusul postcentral,
se gasește aria senzitivă primară. Somatotopia ariilor tegumentare are aceeași
orientare ca și în aria motorie principală, adică regiunea capului este proiectată în
partea inferioară a girului postcentral, iar picioarele în partea superioară. În zona
senzitivă, cea mai bogată reprezentare o au buzele, limba și mîna cu degetele ei, în
special degetul mare (homunculus senzitiv). În această arie se proiectează fibrele
care alcătuiesc calea sensibilității exteroceptive(tactile,termice, dureroase, de
presiune) din piele, precum și fibrele sensibilității proprioceptive (excitații culese
din tendoane, articulații, mușchi, periost, ligamente). La acest nivel se produc
senzațiile respective.
 Ariile senzoriale cuprind zone în care se proiecterază fibrele ce aduc
informații de la diferite organe de simț. Ele cuprind localizările vizuale, auditive,
gustative și olfactive. Segmentul cortical al analizatorului vizual este localizat în
lobii occipitali mai mult pe fața lor internă, în vecinătatea fisurii calcarine. Aici se
proiectează fibrele nervului acustic și se produce senzația auditivă. Segmentul
cortical al analizatorului gustativ se află în partea inferioară a girusului postcentral,
din lobul parietal. Segmentul cortical al analizatorului olfactiv este răspîndit difuz
în scoarța lobilor temporali și pe fețele mediale ale acestora.
Distrugerea, în mod experimental la animale și accidental la om, a diferitelor
zone, duce la pierderea sensibilității în cazul ariei senzitive sau la pierderea funcției
în cazul zonelor senzoriale (orbire, surditate, anosmie de tip central), deși organele
receptoare respective sunt intacte.
Zonele de asociație determină activitați psihomotorii și psihosenzitive prin
integrarea funcțională a ariilor motorii cu cele senzoriale. Ele s-au dezvoltat mai
recent pe scara filogenetică și ocupă o mare întindere în scoarță.
Unii dintre centrii de asociație conduc acte motorii ce se învață în cursul
vieții :
Centrul motor al vorbirii, localizat în girusul frontal inferior (la dreptaci pe
emisfera stîng`, la stîngaci pe emisfera dreaptă), controlează activitatea aparatului
fonator. Distrugerea lui, prin tumori sau hemoragii, duce la afazie motorie.
Bolnavul nu poate vorbi, deși organul fondator nu este paralizat. Omul înțelege ce i
se spune și poate citi;
Centrul motor al scrierii, localizat tot în girusul frontal inferior, deasupra
precedentului, controlează activitatea mușchilor mîinii în actul scrisului. Lezarea
lui accidentală duce la agrafie. Bolnavul este incapabil să scrie, deși poate să
vorbească și să înțeleagă cuvintele scrise sau vorbite. Motricitatea mîinii nu este
tulburată pentru alte activități.
Alți centri de asociație sunt senzoriali :
Centrul înțelegerii cuvintelor vorbite, localizat în girusul temporal superior.
Lezarea lui accidentală duce la surditate verbală. Bolnavul aude, poate vorbi și
scrie, înțelege cuvintele scrise, dar nu înțelege cuvintele vorbite de interlocutor ;
Centrul înțelegerii cuvintelor scrise, localizat în girusul parietal inferior.
Afectarea acestui centru duce la cecitate verbală, în care bolnavul nu recunoaște și
nu înțelege cuvintele sau cifrele scrise.
Localizări vegetative. Acestea se găsesc în partea frontală laterală și pe fața
orbitală a lobului frontal. Cuprinde ariile 10, 11, 12, 13, 14. Prin excitarea acestor
arii se intensifică reacțiile vegetativ respiratorii,circulatorii, gastrointestinale,
excretorii.
I. 3. Fiziologia scoarței cerebrale
Scoarța emisferelor cerebrale cuprinde două teritorii deosebite filogenetic,
atît din punct de vedere structural, cît și funcțional.
Arhicortexul, numit și rinencefal sau sistem limbic, foarte dezvoltat la
celelalte mamifere, reprezintă la om o mică parte din fața medială a emisferelor
cerebrale. Arhicortexul are o structură mai simplă, numai din două structuri
celulare și este sediul proceselor psihice afectiv-emoționale, precum și a actelor de
comportament instinctiv.
Neocortexul, apărut mai recent, foarte dezvoltat la primate, are o structură
din șase straturi celulare și reprezintă sediul proceselor psihice superioare
(activitate nervoasă superioară). A.N.S. reprezintă funcția materiei ajunsă la cel
mai înalt grad de organizare. Curent, prin A.N.S. înțelegem procesele ce stau la
baza memoriei, învățării, gîndirii abstracte, creației științifice și artistice.
Formarea reflexelor condiționate
În crearea unui reflex condiționat, pentru a se forma o legătură temporară,
sunt necesare mai multe condiții: asocierea unui excitant indiferent (sunet, lumină)
cu unul cu valoare biologică absolută (aliment, pericol, durere); precesiunea -
excitantul indiferent trebuie să preceadă cu puțin pe cel absolut; coincidența -
excitantul absolut trebuie administrat în timpul acțiunii celui indiferent; repetiția -
asocierea celor două feluri de excitanți trebuie repetată în aceleași condiții de mai
multe ori; izolarea - camera în care se stabilește reflexul trebuie să fie ferită de alți
excitanți; dominanța - animalul trebuie să fie într-o condiție fiziologică favorabilă
declanșării reflexului absolut.
Mecanismul de formare a reflexului condiționat a fost explicat de Pavlov
prin apariția concomitentă pe scoarță a două focare de excitație, la nivelul ariilor de
proiecție a celor doi excitanți ce se asociază. Focarul excitantului absolut este
dominant și el atrage excitația din focarul excitantului indiferent. Cu timpul, prin
repetare, se „bătătorește” o cale între cele două focare. La un moment dat, este
suficientă administrarea separată a excitantului indiferent care va determina
excitarea focarului cortical al reflexului absolut ,și astfel se obține un răspuns din
partea organului efector. Un exemplu simplu îl constituie reflexul condiționat
salivar. Prin asocierea repetată a unui sunet cu hrana, cu timpul, sunetul singur
poate declanșa salivația. În acest moment, sunetul a devenit excitant condițional
(semnal).
Decorticarea animalului este urmată de dispariția reflexului condiționat cu
păstrarea celui necondiționat care se închide la niveluri subcorticale. Animalele
decorticate nu pot fixa reflexe condi\ionate noi și le pierd pe cele învățate anterior.
În prezent, în formarea acestor reflexe, se admite un rol esențial substanței
reticulate a trunchiului cerebral.
Stereotipul dinamic. Dacă asociem într-o succesiune fixă mai mulți
excitanți, obținem o succesiune fixă de răspunsuri. După o vreme, este suficientă
administrarea primului excitant pentru a obține apoi automat celelalte răspunsuri
condiționate. Acest mod particular de răspuns cortical se numește stereotip dinamic
și el reprezintă o economisire de energie nervoasă ce duce la eliberarea scoarței
pentru alte activități pe care le putem executa concomitent. Scrisul, mersul sunt
exemple de stereotipuri dinamice la om.
I. 4. Procesele corticale fundamentale
Cu ajutorul metodei reflexelor condiționate, Pavlov a arătat că la nivelul
scoarței au loc în permanență două procese fiziologice fundamentale : excitația și
inhibiția.
Excitația este un proces activ, o stare funcțională a centrilor nervoși ce
determină intrarea în activitate sau intensificarea activității de fond a organelor
efectoare.
Inhibiția este, de asemenea, un proces activ ce se opune excitației și produce
o stare funcțională în centrii nervoși care determină diminuarea sau încetarea
activității organului efector.
Excitația și inhibiția se caracterizează prin mobilitate (în locul unui proces de
excitație poate surveni inhibiția și invers), forță (fiecare din aceste procese are o
anumită tărie reletivă) și echilibru dinamic.
Tipurile de inhibiție. Pavlov a remarcat că inhibiția este de două feluri :
condiționată și necondiționată.
Inhibiția condiționată (internă) este caracteristică scoarței cerebrale. în
cadrul ei se descriu inhibiția de stingere - când un excitant condițional se repetă
multă vreme fară asociere cu cel absolut, răspunsul reflex diminuă treptat pînă la
dispariție (stingerea răspunsului condiționat); inhibiția de diferențiere. La stabilirea
unui reflex condiționat salivar sonor, spre exemplu, inițial, cîinele salivează la
orice sunet. Dacă noi întărim prin excitant absolut (hrană) numai un anumit sunet,
iar pe celelalte le lăsăm neîntărite, cu timpul cîinele nu va mai saliva decît la
apariția sunetului care prevestește hrana. Deci, el face diferențierea frecvențelor
sunetelor; inhibiția de întîrziere. Daca, la un cîine cu reflex condiționat, prelungim
treptat timpul dintre apariția semnalului (sunetul) și administrarea hranei, vom
observa că, după o vreme, animalul nu mai salivează imediat ce sunetul se
produce, ci după 2 – 3 minute de acțiune a acestuia; inhibiția supraliminară este tot
o inhibiție internă. Ea are rol de protecție a creierului față de excitanții prea
frecvenți sau prea puternici, administrați repetat.
Inhibiția condiționată a fost denumită de Pavlov inhibiție internă, deoarece
ea se naște și se dezvoltă în interiorul centrilor corticali ai reflexului condiționat.
Inhibiția necondiționată, comună atît scoarței cît și celorlalte niveluri
subcorticale, este o inhibiție externă ce ia naștere în afara focarului cortical al
reflexului și determină stingerea răspunsului reflex prin mecanism de inducție
negativă. Exemplu de inhibiție externă este reacția de orientare care se produce în
cazul apariției unui excitant suplimentar celui condiționat. Spre exemplu, un cîine
cu reflex salivar la sunet nu mai salivează dacă producerea sunetului este urmată
imediat de aprinderea unui bec sau de provocarea unui sunet suplimentar, față de
care animalul nu a fost condiționat.

I. 5. Fiziologia formației reticulate

Formația reticulată reprezintă un ansamblu de nuclei și conexiuni nervoase,
ce se întinde din bulb pînă în diencefal. La acești nuclei sosesc colaterale ale căilor
ascendente ce conduc spre scoarța cerebrală sensibilitatea extero-, proprio- și
interoceptivă. De la formația reticulată pornesc atît căi ascendente reticulo-
talamocorticale ce se distribuie difuz și simetric la cele două emisfere cerebrale, cît
și căi descendente, reticulo-spinale spre motoneuronii gamma din coarnele
anterioare ale măduvei spinării. La nivelul formației reticulate s-au evidențiat trei
sisteme funcționale: un sistem reticulat ascendent activator (S.R.A.A.), ce
determină reacția de trezire corticală, crește atenția, acuitatea simțurilor și puterea
de muncă intelectuală un sistem reticulat descendent facilitator, ce determină
exaltarea reflexelor spinale și creșterea tonusului muscular (hipertonie); un sistem
reticulat descendent inhibitor, ce produce diminuarea reflexelor spinale și scăderea
tonusului muscular (hipotonie). Activitatea formației reticulate, în ansamblu,
depinde de aferențele ce vin de la organele de simț și de la scoarța cerebrală.
Formația reticulată participă la realizarea celor mai complexe funcții ale creierului
ca gîndirea, conștiența, memoria și învățarea, precum și la reglarea ritmului somn-
veghe.
 Veghea este o stare funcțională a creierului, caracterizată prin orientarea spre
o anumită activitate. Veghea se datorește intrării în funcție a S.R.A.A.
Starea de veghe la om se confundă cu starea de conștiență. În acest timp
individul efectuează toate activitățile voluntare, trăiește majoritatea experiențelor
afective. Veghea nu poate dura indefinit. Normal, după 12 – 14 ore de veghe,
creierul trece într-o stare funcțională, somnul.
Somnul se datorește reducerii nivelului funcțional al S.R.A.A.
În timpul somnului încetează analiza conștientă a stimulilor extero-, proprio-
și interoceptivi și este suprimată activitatea voluntară.
Somnul reprezintă o stare de repaus a unor teritorii cerebrale, concomitent cu
păstrarea sau creșterea activitații altor teritorii. Există două feluri de somn: somnul
profund sau normal, fara vise, și paradoxal, însoțit de vise și mișcări rapide ale
globilor oculari. Fazele de somn normal și paradoxal se succed de mai multe ori în
cursul somnului. Primele durează cîte 90 minute, celelalte cîte 10 minute. Trezirea
individului se face mai greu în faza de somn paradoxal decît în cea de somn normal
sau profund.
În timpul somnului, sistemele funcționale encefalice sunt reechilibrate.
Ritmul somn-veghe este unul dintre bioritmurile fundamentale ale
organismului, mai puțin important pentru activitatea somatică și foarte important
pentru activitatea psihică, conștientă.

I. 6. Activitatea nervoasă superioară (A.N.S.)

Cele mai evoluate procese fiziologice se află la baza gîndirii, conștienței,
memoriei, învățăturii și limbajului.
Gîndirea este o formă superioară de activitate cerebrală, caracteristică
omului aflat în stare de veghe.
Conștiența reprezintă ansamblul gîndurilor unui individ. Starea de conștiință
se realizează prin activitatea simultană a scoarței cerebrale și a unor structuri
subcorticale, în special talamusul și formația reticulată.
Învățarea este capacitatea creierului de a depozita memoria.
 Memoria este capacitatea creierului de a aduce un gînd în lumina
conștiinței. Ea este un fenomen tot atît de complex ca și conștiința și gîndirea.
Memoria poate fi de scurtă sau de lungă durată.
Memoria de scurtă durată servește la reținerea momentană, pentru cîteva
minute sau ore, a unor informații simple. Ea se realizează prin circuite neuronale.
Memoria de lungă durată, numită și memorie permanentă, asigură
păstrarea informațiilor timp de zile, luni, ani sau chiar toată viața. Ea se realizează
pe baza acumulării în acid ribonucleic în neuron și a unor modificări biochimice și
anatomice la nivelul sinapselor. S-a constatat, spre exemplu, că numărul sinapselor
din scoarța cerebrală crește cu vîrsta, iar sinteza unor categorii de proteine se
intensifică la nivelul sinapselor, în timpul învățării.
Limbajul. Una din caracteristicile fundamentale ce-l deosebesc pe om de
animal este limbajul. Prin limbaj oamenii pot comunica între ei. Mesajul verbal
este elaborat de aceleași structuri encefalice care participă la edificarea conștiinței
(emisfere cerebrale, talamus, formație reticulată). Acest mesaj este transmis apoi
centrului motor al vorbirii, localizat în aria 44 din circumvoluția frontală
ascendentă a emisferii stîngi, care este emisfera dominantă la dreptaci. De aici
pleacă comenzi ce coordonează activitatea organelor fonatorii principale (laringe în
cavitatea bucală) și auxiliare (aparatul respirator), ce execută articularea cuvintelor.

I. 7. Fiziologia sistemului limbic

Cortexul arhaic (rinencefalul), localizat la nivelul marii circumvoluții
limbice a lui Broca, este bogat conectat cu neocortexul, hipotalamusul și căile
olfactive.
Sistemul limbic este sediul unor procese psihice esențiale ca: procesele
afective, procesele de memorare-învățare, actele de comportament.
Reacțiile ce se desfășoară la acest nivel determină creșterea tonusului
funcțional al neocortexului.

I. 8. Fiziologia nucleilor bazali

 Nucleii bazali (corpi striați) joacă rol de stație de releu a căilor
extrapiramidale, iar la vertebratele inferioare reprezintă nivelul suprem de integrare
motorie.
La om, ei contribuie la realizarea mișcărilor voluntare de ansamblu, precum
și la îndeplinirea unor mișcări automate. Împreună cu alți nuclei extrapiramidali
din subtalamus, precum și în colaborare cu cerebelul, corpii striați participă la
reglarea tonusului muscular, a posturii corpului și a motilității voluntare.
Lezarea acestor nuclei duce la boli caracterizate prin hipotonie și
hiperkinezie (coreea) sau prin hipertonie și hipokinezie (boala Parkinson).

II. AFECŢIUNI PSIHICE CRONICE LA ADULT

II. 1. Psihogeniile

Reprezintă un grup polimorf de afecțiuni psihice,de intensitate si coloratură

psihopatologică variabilă,rezultate in urma unor traume psihice care depășesc
posibilitățile de adaptare a individului.
Se descriu doua categorii de psihogenii: de intensitate psihotică:psihozele reactive;
de intensitate nevrotică:nevrozele;
Psihogeniile au o serie de elemente definitorii:
Determinism psihogen - evenimentul psihotraumatizant este brutal, sever
(psihotrauma intensa)cu durata de acțiune relativ scurtă (ore, zile, saptămîni) in
cazul psihozelor reactive; repetat, trenant,de intensitate redusă sau moderată
(suprasolicitare prelungită, situații conflictuale in familie, la locul de muncă,
acționînd dupa principiul “picăturii chinezesti”) in cazul nevrozelor.
Intre evenimentul stresant si dezvoltarea simptomatologiei clinic, există relația
cauză-efect.
Evenimentul psihotraumatizant depășește capacitatea adaptativă a
individului,determinînd psihogenia.
Terenul(particularitațile psihosomatice)favorizeaza apariția bolii clinice.
Simptomele clinice au: intensitate psihotică, determinaînd scăderea claritații si
largimii campului de constiența.
Simptomele constau in: agitație psihomotorie, stupor, confuzie, anxietate, idei
delirante.
Intensitate redusa de tip nevrotic, constînd in astenie (fizică si psihică), cefalee,
insomnii, anxietate, iritabilitate, tulburări de apetit (hiperfagie sau anorexie),
tulburari functionale somatic ( cenestezii, palpitații, senzație de nod in gat), fobii si
obsesii; de asemenea, tulburari de dinamica sexuală - scăderea libidoului,
impotenta.
Inserția in mediu nu este alterata.
Scoaterea bolnavului din mediul psihotraumatizant,precum si indepărtarea in
timp,față de momentul psihotraumei,determină:
Dispariția stării morbide si vindecarea psihozei reactive.Concomitent se impune
psihoterapie si chimioterapie (sedative, hipnotice, anxiolitice, psihotone).
Estomparea stării morbide pîna la remisiune integrală,la 90% dintre nevroze.(Un
procent de 30% dintre nevrotici se vindeca spontan,fara medicație,doar prin
indepărtarea din mediul psihotraumatizant.)Restul de 10% din cazuri se
cronicizeaza.
Psihogeniile se clasifică în:
1.Reacții psihotice de tip crepuscular,care apar in mod acut in condiții deosebite:
prizonierat, răazboi, detenție, viol, calamitați naturale, incendii.
Stupoarea reactivă
Pacientul pare „împietrit” și nu poate fi mobilizat de nici un pericol.Nu-și poate lua
nici o măsură de apărare(pierderea instinctului de conservare).
Agitația psihomotorie
Percepția este abolită,pacientul strigă,geme,se agită fără scop,este furios,sparge și
distruge lucruri.
c)Fuga patologică este declanșată de stări excepționale, psihogene( inclusive
decesul unei persoane iubite). Pacientul fuge fără țintă și are tulburări ale stării de
conștiență de tip crepuscular.
La ieșirea din starea afectivă de șoc, are amnezie lacunară.
2.Reacții psihotice cu tulburăari predominant ale afectivității
Depresia reactivă apare în contextul unei trauma psihice importante: decesul unei
ființe dragi, pulberarea unei speranțe. Pacientul are dispoziție depresivă, plînge,
este disperat.
3.Reacții psihotice de tip delirant
Apar, brutal, la subiecții expuși unor schimbări radicale ale mediului lor de
viață(șoc de adaptare). Pe fondul unei stări anxioase intense, apar idei delirante, de
persecuție, de urmarire, de relație. De exemplu, delirul prizonieratului paranoidul
de izolare prin necunoașterea limbii la emigranți, refugiați, halucinoză acută de
inchisoare.
In cadrul reacțiilor psihotice delirante se descriu iatrogeniile.Etimologic,
iatrogeniile se referă la stările morbid generate, prin acțiunea direct a personalului
medical. În cle mai multe cazuri este vorba de stări psihice reactive, la etilogia
cărora pot contribui:
-erori de tehnică medical și diagnostic
-atitudini neadecvate în relațiile personalului medical cu pacientul: atitudine
distantă și ermetică, afirmații greșite sau stresante, discuțiile șoptite ori în termeni
savanți purtate de fața cu pacientul.
-absența unei relații de apropiere și de incredere între personalul medical și pacient.
-teama de actul medical și pacient
-înțelegerea eronată a fenomenelor, pacientul necesită explicații clare, concise,
asupra situației stării sale de sănătate.
Oricît ar fi de grav diagnosticul, bolnavul nu trebui mințit, dar nici nu trebui să i se
zugrăvească boala și prognosticul în culori sumbre.
În dialogul personalului medical cu pacientul trebuie să se țină cont de
personalitatea bolnavilor: celor anxioși sau depresivi trebuie să li se insufle curaj.
Cuvîntul calm, bine spus ,atît ît trebuie și cînd trebuie, constituie un factor
psihoterapeutic benefic.

Nevrozele

Reprezintă un gup de afecțuni cu determinare psihogenă, exprimate clinic

printr-o simpomatologie cu debut insidious și intensitate redusă, resimțită neplăcut
de bolnav. Nevroticul nu are halucinații, este orientat temporo-spațial și la propria
persoană.
Simptomatologia nu alterează inserția pacientului in real, ci îi provoacă dificultăți
de adaptare la mediu.
Majoritatea nevroticilor își pot desfășura activitățile socio-profesionale și familiale
la un nivel apropiat decat obișnuit.
Suferința nevrotică este trăită conștient si penibil de către bolnav.
Personalitatea premorbidă, dizarmonică predispune în mod particular la
dezvoltarea nevrozelor. Tulburările apar in condițiile suprasolicitării psihice. De
obicei, ele sunt reversibile.
Clasificarea formelor clinice de nevroze
-nediferențiate(neurastenia, nevroza depresivă și anxioasă)
-diferențiate(nevroza fobică, obsesivo-fobică, isterică, nevroza cu exprimare
motorie).

Nevroza astenică (neurastenia)

Cauza o reprezintă suprasolicitarea îndelungată, care duce la epuizare, la oboseală

patologică a funcțiilor psihice.
Oboseala fiziologică se remite după odihnă compensatoare. Neurastenia este
reversibilă numai după un tratament adecvat și scoaterea din mediul
psihotraumatizant.
Trepiedul simptomatic al nevrozei astenice este constituit de astenie, cefalee,
insomnie.
Fatigabilitatea este rapidă, fără legătură cu efortul; pacienții nu se pot concentra,
atenția slabește rapid, nu mai pot achiziționa noțiuni noi, nu mai pot citi o carte.
Deseori izbucnesc in plîns sau oftează.
Somnul este neodihnitor, superficial, apar insomnii(de adormire, readormire sau
insomnie totală). La trezire, neurastenicul este mai obosit decît s–a culcat.
Cefaleea are caracterul unei dureri „în cască“, cu punct de plecare occipital.
Cefaleea este rezistentă la antialgicele obișnuite.
Neurastenia este insoțită de hiperestezie polisenzorială: îl supără foșnetul foilor de
ziar, scîrțîitul ușii, robinetul ce picură.
Pacientul are o serie de tulburări funcționale ale aparatelor cardiovascular si
respirator, precum si cenestezii. Îl deranjează contactul hainelor cu pielea, acuză
parestezii ale extremitaților. Alte echivalențe somatice funcționale constau in
senzați de sufocare, de “nod în gît”, ”constricție faringiană”.
Pacienții au valuri de căldură, alternînd cu senzație de frig, palpitații(tahicardie),
extremitați reci, transpirații, vertij, diaree(colon iritabil), polachiurie.
Uneori starea psihică este dominată de anxietate(iminența unui pericol
nedeterminat).
De mare importanță este diagnosticul diferențial cu sindromul pseudonevrotic cu
care debutează: boli psihice- debutul neurasteniform în schizofrenie, ateloscleroză
cerebral, cerebrastenia după un traumatism cranio-cerebral,PGP,boli generale:
hepatita virală sau intoxicații cu Pb,oxid de carbon.

Tratament
Profilaxia neurasteniei constă într-un program rațional de muncă și
relaxare(odihna, cultură fizică, drumeții)
Tratamentul curativ vizează: restabilirea somnului, folosind
hipnotice(Ciclobarbital, Fenobarbital, Nitrazepam), reducerea anxietații, a stării de
tensiune psihică,se utilizează tranchilizante(Hidroxizin, Oxazepam, Diazepam,
Meprobamat, Napoton) și sedative(bromuri); ele nu induc direct somnul, dar
scăzînd „bombardamentul” cortexului, contribuie la reducerea simptomelor;
medicația beta-blocantă(Propanolol) are rol anxiolitic, diminuează tahicardia, dar
nu și performanțele intelectuale;
În nevroza depresivă se folosesc antidepresive(Antideprin, Amitriptilină,
Mianserin);
În combaterea asteniei se utilizează psihotonice: Meclofenoxat, Piracetam,
Lecitină, Fosfobion, vitamine din grupul B, C, Actiphos(săruri de fosfor).
Cura sanatorială, cu program de odihnă activă, psihoterapie, metodele de relaxare
și ergoterapia(ocupații plăcute, ca pictura, lucrul de mînă) întregesc tratamentul
nevrozelor.

Nevroza obsesivo-fobică

Se caracterizează printr-o serie de simptome funcționale reversibile, dar foarte

neplăcute.În cîmpul ideativ al bolnavilor apar obsesii și fobii, față de care bolnavul
are atitudine critică și luptă împotriva lor.
Pacientul este frămîntat de amintiri obsesive, de imagini lipsite de semnificație ce
revin obsesiv.
Pot surveni impulsiuni(tendințe intempestive de a face ceva) și
compulsiuni(conduite de evitare, bolnavul luptînd cu sine spre a nu comite
acțiunile obsedante).
Nevroza de „constrîngere” (obsesivo-fobică) este frecventă în rîndul tinerilor și
adulților, cu toate că majoritatea celor afectați preferă să sufere in tăcere.
Ideile obsesive se pot referi la contagiune: preocuparea sau scîrba față de
substanțele eliminate de organism,preocuparea față de murdărie sau bacteria.
Pacienții duc o luptă epuizantă cu microbii invizibili. Mîinile și picioarele lor sunt
înroșite de atîta spălat, uneori se exfoliază și se suprainfectează.
Subiectul pierde ore in șir spălîndu-se și dezinfectîndu-se cu alcool medicinal.

Obsesii cu conținut agresiv

Frica de a-i răni pe alții; frica de a te răni pe tine însuți;
Frica de a folosi obscenități sau jigniri;
 Frica de a ceda unor impulsiuni criminale;
Frica de ceva groaznic care s-ar putea întîmpla(incendiu, moartea unei
persoane apropiate).

Obsesii sexuale-imagini sau gînduri perverse(pedofilie, incest, homosexualitate)

Obsesii legate de numărat-necesitatea obsesivă de a număra pînă la o anumită cifră.
Obsesii legate de controlul ușilor, frînelor, gazelor, apelor, luminilor.
Aceste gînduri absurde venite din neant se repetă obsesiv și au o puternică
încărcătură emoțională negativă. Ei repetă acțiuni bizare de a căror inutilitate sunt
pe deplin conștienți, dar sunt incapabili de a se elibera. Voința și conștiența sunt
păstrate, bolnavii luptă din răsputeri contra bolii. Cel mai chinuitor aspect al bolii îl
constituie conștiința faptului că ideile care le stăpînesc viața sunt aburde și
distructive. Viața cotidiană se află sub semnul tiraniei, îndoielii, care duce la
ritualuri absurde.
Această tensiune psihică chinuitoare „macină” afectiv individual. De aceea,
psihastenia se mai numește și “nebunie lucidă”.
Sindromul obsesivo-fobic se întîlnește: în nevroză, ASC, melancolia de involuție,
PGP și psihopatia psihastenică.
Tratamentul nevrozei obsesivo-fobice este individualizat, diferențiat de la caz la
caz.
Chimioterapia cuprinde anxiolitice, sedative, antidepresive, tranchilizante.
Psihoterapia trebuie condusă cu răbdare și perseverență.

Nevrozele motorii

Sunt forme clinice de nevroză, caracterizate prin manifestări mixte, de tip

neurastenic si motor: nevroza ticurilor, crampa profesională,
logonevroza(balbismul sau bîlbîiala).
Factorii favorizanți în etiologia lor sunt stările conflictuale existente în familie și
particularitațile temperamentului(structuri psihice labile, imaturitate psihică).
o reprezintă suprasolicitarea îndelungată (situații conflictuale la locul de muncă).
Isteria (nevroza isterică)

A fost descrisă la începutul acestui secol de Charcot și Babinski.Vechii greci

apreciau că simptomele erau determinate de suferința uterului(hystero-uter).
Crizele isterice -Ticurile sunt mișcări polimorfe bruște, fără scop, rapide, ce
reproduc schematic o mișcare voluntară. Ticurile dispar în somn și la efort
volițional. Ele se accentuează la emoții.
Crampa profesională constă în contractura tranzitorie a unor grupe musculare la
membrele superioare, ocazionată de un act voluntar concret.
Contractura intensă și dureroasă (crampă) poate apărea chiar la gîndul de a scrie
sau interpreta la vioară, amplificînd anxietatea și emotivitatea.
Cauza se dezlănțuie secundar unor condiții stresante.Aceste crize survin la
personalitatea structurată dizarmonic, caracterizată de: imaturitate afectivă,
infantilism al gîndirii și labilitate emoțională, egocentrism,dependență afectivă,
”sugativă afectivă”.
Teatralism, excesivă dramatizare, erotizarea raporturilor sociale și exhibiționism.

“Crizele de nervi” (isterice) se pot manifesta asemănător cu cele de

epilepsie, dar nu prezintă semnele obiective caracteristice epilepsiei.
Asistenta medical trebuie să cunoască diferențierea crizei de epilepsie
generalizată (grand mal) de isterie (hy).

Criza g.m. : apare deseori nocturn, în somn(epilepsie morfeică). Dacă apare ziua
debutează brutal, survenind oriunde.
Criza hy: apare întotdeauna ziua și numai în public(crize dclanșate de psihogen).
Criza g.m. : bolnavul scoate un țipăt și cade brutal. Suferă traumatisme în
cădere(frunte, nas, bărbie).
Criza hy: bolnavul cade spectaculos, alege locul unde se va prabuși teatral și nu se
rănește(evitarea conștientă a traumatizării).
Criza g.m. : pierderea conștiinței este totală.
Criza hy : în general rămîne conștient și are parțial păstrată memoria celor
petrecute(percepe ce se petrece în jur sau numai parțial), ca intr-o stare
crepusculară.
Criza g.m. : succesiunea bine stabilită a unor fenomene motorii: convulsii tonice,
apoi clonice urmate de relaxare sfincteriană.
Criza hy : nu există o fază tonico-clonică tipică. Apare tremurătura întregului corp,
mimînd convulsiile, apoi încurbarea corpului în arc(opistotonus isteric).
Toată criza constă intr-o agitație caricaturală prelungită. Nu apare relaxarea
sfincteriană.
Criza g.m. : deseori se scurge din gură o salivă spumoasă, adesea sanguinolentă.
Limba este mușcată.
Criza hy: nu face „spumă la gură”, nu are limba mușcată.
Criza g.m. : în momentul crizei fața se cianozează(apnee).
Criza hy: nu are cianoză.
Criza g.m. : absența reacției pupilare la lumină(midriază fixă).
Criza hy: pupile reactive la lumină. Bolnavul se opune la deschiderea ochilor.
Criza g.m. : durata crizei de epilpsie este de aproximativ 1-2 minute.
Criza hy: durata crizei de isterie este variabilă-zeci de minute, pînă la ore.
Criza g.m. : apariția de reflexe patologice postcritic-semnul lui Babinki, abolirea
ROT și a reflexului cornean.
Criza hy: absența reflexelor patologice.
Criza g.m. : postcritic-comă, somn, amnezie
Criza hy: postcritic-fază depresivă, cu plîns.
Atitudinea terapeutica în criza de epilepsie:
Se așează capul pe ceva moale pentru a evita TCC în timpul convulsiilor și a
preveni aspirarea produselor biologice în trahee.
Se scoate centura, se deschide gulerul. Se introduce între dinți un prosop pentru a
nu-și secționa limba în timpul crizei convulsive.
Injectarea i.v 10-30 mg Diazepam, spațiate la 15-30 minute interval.
În status epilepticus se pot injecta pînă la 10-15 fiole pe 24 ore.
 Diazepamul nu se amestecă cu alte medicamente uzuale injectabile, fiind
incompatibil cu majoritatea lor(precipită substanța activă).
Diazepamul rămîne dizolvat un interval de timp suficient în soluția de
glucoză 5-10% sau ser fiziologic dacă se amestecă maximum 4 ml(2 fiole)
de Diazepam cu 250 ml de solvent(ser) și se perfuzează imediat.
Tratamentul crizei de epilepsie nu este Fenobarbitalul injectabil i.m. (niciodată
i.v.).
Tratamentul de elecție în criza epileptică convulsivă este Diazepamul i.v. ,
deoarece pătrunde direct în circulație. Administrarea Fenobarbitalului i.m. este
ilogică(se absoarbe dupa 20-30 minute).
Administrînd în prealabil Fenobarbital și ulterior Diazepam i.v. , există riscul
stopului respirator.
Tratamentul crizei de isterie:
Nu se susține bolnavul.
Nu se crează agitație în jurul lui, se îndepărtează publicul spectator.
Se transportă bolnavul într-o cameră liniștită.
Se administrează sedative injectabil (Clorpromazin, Diazepam).
Se poate injecta apă distilată, intradermic, perimamelonar(neindicat) sau
suprapubian, în scopul creării unei alte dominante corticale.
Se sustrage atenția pacientului de la preocuparea sa asupra crizei.
Criza de isterie se poate manifesta și prin alte simptome clasice de conversie,
simulînd caricatural afecțiuni neurologice: paraplegie, hemiplegie isterică,
afonie(mutism isteric) ,orbire, parestezii. Mutismul isteric, demonstrativ, constă
în înlocuirea vorbirii prin limbaj gesticulat.
Aceste manifestări apar pe un fond de insuficientă dezvoltare mintală.
Simptomele somatice traduc conflictul psihic intern, starea de anxietate a
pacientului. Bolnavul cere compasiune și foloase de pe urma acestor „boli”.
Asistenta trebuie să descifreze, ” să citească printre rînduri „ înțelesul lor
simbolic și să încerce să capteze atenția și simpatia pacientului spre a-l
detensiona psihic.
 Trebuie evitată accentuarea simptomelor prin: reducerea situațiilor generatoare
de conflict și anxietate din jurul pacientului, centrarea pe trăirea sufletească și
nu pe simptomele somatice, distragerea atenției de la acuzele somatice,
antrenarea pacientului în activități relaxante, abordarea bolii psihice cu calm și
blîndețe.

Psihozele endogene
Paranoia

Este o psihoză cronică endogenă, caracterizată prin evoluția continuă a unui

delir sistematizat, durabil, impenetrabil la critic.
Delirul cronic se dezvoltă pe fondul conservării complete a gîndirii și a
voinței; nu se întîlnesc halucinații.
Debutul bolii se face după vîrsta de 30 de ani, cel mai des după 50, fiind
precipitat de o psihotraumă.
Temele delirante dezvoltate de paranoici au conținut de: persecuție, gelozie,
invenție, mărire, filiație, delir pasional, erotomatic, ipohondriac.
În afara delirului sistematizat, subiectul se poate comporta normal. Mulți
paranoici pot avea o bună încadrare în societate.
Frecvent, paranoicul poate „ transmite” partenerului un delir indus (“ folie a
deux“).
Paranoicii sunt foarte revendicativi, trăiesc mereu cu convingerea că sunt
înșelați, incorect judecați. Caracteristic este binomul: persecuție-megalomanie.
În delirul de filiație se sistematizează idei de revendicare pe baza
convingerii asupra unei ascendențe superioare(regale, imperiale) față de condiția
socio-culturală a bolnavului.
În delirul erotomanic se constată convingerea fermă a subiectului că este
iubit de o persoană cu un statut social superior, care dorește căsătoria cu el.
De obicei este vorba de o femeie în vîrstă, nemăritată, care brusc are
revelația dragostei ce i-o poartă un partener distins, cunoscut din ziare, de la
televizor, pe care îl va „bombarda” cu telefoane, scrisori .Orice nereușită va fi
interpretată drept probă de încercare din partea partenerului.
Din faza de speranță se trece în cea de dezamăgire și ură, persoana iubită
transformîndu-se în dușman, persecutor.
După cîteva luni de desfășurare a sistemului delirant, subiectul „înșelat” poate
săvîrși acțiuni de răzbunare, chiar crime.
Delirul sistematizat de gelozie constă în convingerea patologică a subiectului că
este înșelat de partener. O circumstanță agravantă este consumul de
alcool(polinevrita etanilocă detemină și impotență). Bolnavul se simte ridiculizat,
batjocorit, examinează lenjeria partenerului îi urmărește gesturile. Se cristalizează
un bloc ideativ-afectiv durabil, impenetrabil la critică.
Există riscul de homicid: bărbatul omoară partenera, femeia pe rivală, iar
homosexualul rivalul.
Există, de asemenea, riscul suicidar în desfășurarea delirului de persecuție sau de
culpabilitate sexuală (delirul masturbanților).

Tratamentul

În cazul paronoiei, chiar în condițiile internării, rezultatele tratamentului sunt

modeste.Pacientul fiind lipsit de critica bolii, se consideră prizonier și bolnav.
De multe ori refuză alimentele sau medicația, afirmînd că sunt otravite(în pofida
oricărei doezi sau argument logic). Se indică o cură susținută de luni(ani) de zile,
cu neuroleptice la care se asociază psihoterapie și ergoterapie.
Nu se recomandă antrenarea pacienților în activități competitive, agresive, ce
implică contact fizic(fotbal, baschet, box).
Se recomandă activități solitare, artistice(desen, fotografie, dactilografie). Ulterior
se trece la activități intelectuale ce permit contactul social(joc de sah, bridge,
scrabble).
Asistenta trebuie să supravegheze și să recompenseze prin laudă obiectivele atinse
cu succes, contribuind la cîștigarea încrederi în sine și a pacientului.
Pacientul nu trebuie contrariat, dar nici aprobat în convingerile delirante
persecutorii. Psihicul bolnavului trebuie orientat, focalizat pe datele reale(„ aici și
acum” ).

Psihoza maniaco-depresivă(PMD)

Cunoscută și sub numele de psihoză periodică, este o boală care atinge cu

predominanță sfera afectivității, manifestată prin accese periodice, recurente de
manie sau melancolie(depresie), urmate de regulă interfazic de echilibrare
timică(recuperare, în general completă).

Boala evoluează clinic, ca forme unipolare (numai accese maniacale ori numai
depresie) sau forme bipolar, bifazice (la majoritatea bolnavilor).
Durata episoadelor și a intervalelor este variabilă; accesele se pot remite și spontan
în 5-7 minute. Chimioterapia scurtează semnificativ durata episodului, iar
remisiunile sunt mai lungi.
PMD se include în cadrul afecțiunilor de tip endogen la care este dovedită
ereditatea. Psihoza bipolară se pare că rezultă prin alterarea unei gene autosomale
majore, în timp ce depresia de tip monofazic este multifactorială. Unele studii au
depistat enzima tirozin hidroxilaza, codificată pe cromozomul 2, drept marker
genetic.
Depresia majoră unipolară este mai frecventă la femei (2/1); psihoza bipolar are o
incidență egală la ambele sexe.
Factorii de mediu precipită declanșarea bolii. PMD este mai frecventă în cadrul
grupurilor populaționale cu nivel socio-cultural-economic mai ridicat.
Vîrsta medie de debut este sub 40 de ani.

Episodul maniacal poate debuta brusc, exploziv sau este precedat de simptome
prodromale, de obicei același la fiecare bolnav indispoziție, tulburări digestive,
respiratorii, pshihice.
În perioada de stare se întîlnesc: dispoziție euforică,exacerbarea sferei afectiv-
intelectuale, dezinhibiție pe plan pulsional, accelerarea ritmului ideativ, excitație
continuă, cu hiperactivitate dezordonată. Mania este definită ca o stare de exaltare
psihomotorie și dezinhibiție instinctiv-afectivă.
Ținuta este neglijentă și extravagantă(farduri stridente,panglici,medalii,pene).
Pacientul este euforic și are tendința imperioasă către hiperactivitate (tahikinezie):
gesticulează amplu, se mișcă permanent, cîntă, dansează, mută lucrurile în cameră.
Hiperactivitatea dezordonată (ca o mișcare browniană) este însoțită de euforie și
logoree.
Bolnavul vorbște fără încetare și abordează un familiarism jenant în relațiile cu
necunoscuții din jur. Are tendință la rime, jocuri de cuvinte, glume obscene,
divagații, schimbînd subiectul prin asociații rapide (fugă de idei), ce reflectă
dezorganizarea din gîndirea maniacului.
Fuga de idei efervescentă poate genera incoerență, prin scăderea corelațiilor logice
(tahipsihie, excitație maniacală).
Atenția spontană este exagerată în defavoarea atenției de concentrare și a tenacității
(hipoprosexie voluntară).
Conținutul ideativ este parazitat de idei delirante (de grandoare, invenție,
îmbogățire, erotice).
Delirul expansiv al maniacului este instabil și fugace, schimbîndu-se de la o zi la
alta.
Starea de exaltare afectivă, se manifestă pe plan instinctual prin excitație erotică
pînă la obscenități, exhibiționism, masturbație, hipersexualitate.
Instabilitatea afectivă determină trecerea de la euforie și bucurie la mînie și
agresivitate, atingînd paroxismul (furia maniacală).
Chimioterapia a scurtat mult durata accesului maniacal și posibilitatea dezlănțuirii
furiei maniacale.
Tabloul psihic este completat de simptome de natură somatică. Maniacalii se
alimentează superficial, au un metabolism bazal crescut, scad în greutate, sunt
tahicardici și au tranzitul gastrointestinal accelerat. Femeile au amenoree pe durata
accesului maniacal.
Trebuie subliniat că examenul neurologic este normal.

Depresia endogenă (psihotică)

Episodul depresiv (melancolic) poate surveni imediat sau după un interval de la

remisiunea accesului maniacal ori a altui acces depresiv.
Tabloul clinic al depresiei endogene este la polul opus maniei.
Se caracterizează prin: depresie majoră, inhibiție, în sfera afectiv-instinctuală,
lentoarea ritmului ideativ, inhibiție psihomotorie.
Depresia psihotică este o stare afectivă de intensă încărcătură negativă, trăită de
bolnav ca o durere morală profundă.
Debutul episodului depresiv poate fi brusc sau lent (cîteva săptămîni), precedat de
insomnie severă, mai ales în a II-a parte a nopții, cefalee, cenestopatii multiple și
neplăcute, inapetență. Bolnavul are dispoziție tristă, sărăcire ideativă, abulie,
pierderea inițiativei și a motivației.
Vocea este stinsă, monotonă, rară, șoptită, răspunsurile sunt monosilabice.
Corespunzător inhibiției psihice, se observă inhibiție motorie: pacientul rămîne
așezat, cu capul flectat pe piept, cu mîinile încrucișate și plînge.
Mimica exprimă o adîncă durere morală.
Atenția și memoria îi sunt orientate predominant spre trăirile interioare, axate pe
momentele afective negative ale existenței personale.
Frecvent apar idei delirante cu conținut depresiv: autoacuzare (se simte vinovat
pentru toate nenorocirile persoanelor din anturaj și din lume). Pot apărea idei
delirante de negație a lumii, a vieții proprii, a corpului propriu.
Depresivul își reproșează că nu-i mai poate iubi pe cei din jur, că nu mai poate
participa la viață (anestezie afectivă) și resimte o impresie penibilă de neputință și
autodepreciere (durere morală).
Dezgustul față de viață, dorința și căutarea morții sunt constant întîlnite. Suicidul,
căutat obsedant, poate fi realizat în mod lent, prin refuzul alimentar, ori survine
brusc (raptus suicidar) prin defenestrare, înec, strangulare, împușcare, otrăvire.
Uneori actul suicidar este abil pregătit și disimulat (sinucidere elaborată):
acumulare de medicamente pînă la doza toxică, confecționarea unei frînghii din
lenjerie, simularea ameliorării pentru a fi externat.
În perioada de stare, inhibiția împiedică bolnavul să recurgă la actul de autoliză.
Riscul suicidar este maxim în perioada convalescenței („ coada depresiei” ), cînd
individul și-a redobîndit inițiativa și capacitatea de decizie.
Sinucigașul este o ființă ambivalentă, care dorește în același timp să moară și să
supraviețuiască. Tentativa de autoliză este un apel disperat la ajutor.
Alături de simptomatologia psihică se întîlnesc tulburări somatice: astenie fizică,
insomnia rebelă, amenoree, scăderea libidoului și apetitului.

Tratament
Puseele acute de boală necesită internare de urgență.
Episodul maniacal - se administrează inițial neuroleptice cu efect sedativ rapid
(Clorpromazin, Haloperidol), care se scad progresiv, iar ulterior săruri de litiu.
Supravegherea tratamentului se face clinic și prin monitorizarea concentrației
litiului în sînge.Litiul scurtează durata crizei și mărește intervalul dintre accese.
Episodul depresiv vizează echilibrarea timică (chimioterapie și/sau terapie
electroconvulsivantă); prevenirea sinuciderilor în timpul internării și
convalescenței; reinserția socio-profesională.
Folosirea medicației antidepresive (tri și tetracicline) urmărește reechilibrarea
biochimică a unor neuromediatori cerebrali (serotonia, noradrenalina). Sunt
utilizate antidepresive cu intense proprietăți sedative (Amitriptilină, Doxepin) sau
cu proprietăți sedative reduse (Imipramin, Clomipramin).
Efectul scontat se obține după 2-4 săptămîni (inducție enzimatică).
Tratamentul de întreținere durează 3-6 luni.
Medicația antidepresivă are și efecte secundare. Semnificative sunt cele de tip
anticolinergic, fiind contraindicată în caz de: glaucom, adenom de prostată, infarct
miocardic acut, epilepsie, sarcină.
Terapia electroconvulsivantă se aplică formelor severe de depresie endogenă.În 70-
80% din cazuri se obțin rezultate favorabile.
În cazurile de refuz alimentar cu dezhidratare se administrează glucoză hipertonă,
ser fiziologic, și vitamine.
Se asigură igiena zilnică vestimentară și corporală.
Pacienții sunt supravegheați în ture, pentru a evita tentativele de suicid. Se înlătură
orice obiect tăios (lamă, cuțit, oglindă) și medicamente care ar putea servi în scop
suicidar. Se asigură ferestrele de la etaj cu plase metalice pentru a preveni
defensarea.
Pacientul se va plasa în salon comun, cu alți pacienți (niciodată singur).
Supravegherea permanentă se va realiza într-n climat de încredere și nu de spionaj
(amplifică anxietatea și depresia).
De multe ori pacientul depresiv avertizează anturajul direct sau indirect asupra
intențiilor sale suicidare.Asistenta medicaă trebuie să avertizeze imediat medicul.
Schizofrenia

Psihoză cronică, predominant endogenă, ce debutează in special în adolescență sau

în tinerețe și evoluează episodic sau continuu printr-o simptomatologie centrată în
jurul sindromului disociativ (discordant).
Boala a fost descrisă în 1911, de către Bleuler, accentuînd caracteristica acestei
psihoze, discordanța tulburărilor psihice ( schizein = a despărți, phren = minte).
Maladia debutează între 15-35 ani, fiind egal repartizată la cele două sexe.
Incidența este de 50-250 cazuri noi la 100.000 locuitori. Se apreciază că în lume ar
exista aproximativ 10 milioane de schizofreni și anual apar încă 2 milioane de
bolnavi.
Debutul poate fi acut (mai rar) sau insidios (cel mai frecvent): debut
pseudodemențial ori pseudonevrotic (tipul neurasteniform, obsesivo-fobic).
Anturajul remarcă modificarea personalității și a comportamentului.
Bolnavul devine mai izolat, își schimbă preocupările, este indiferent față de cei din
jur și față de igiena personală. De multe ori este surprins cu privirea fixă într-un
punct, fiind rupt de realitate (are halucinații).
În perioada de stare, se evidențiază sindromul disociativ. Discordanța schizofrenică
se manifestă în sferele gîndirii, afectivității și comportamentului.
Tulburări ale afectivității: indiferență și dezinteres – pacientul pierde interesul
pentru relațiile sociale și preocupările obișnuite, autism, ambivalența sentimentelor
– bolnavul manifestă sentimente contrarii față de aceeași persoană, impresia de
stranietate resimțită de pacient (derealizare și depersonalizare, senzația de
înstrăinare față de sine însuși).
Tulburări psihomotorii: rîs nemotivat, mimică neadecvată contextului, situației,
discordanță între sentimente și reacții, catatonie.
Tulburări intelectuale: uneori dificultate în asocierea ideilor; sistemul logic de
comunicare este distorsionat; idei delirante, cu tematică variabilă: idei de
persecuție, grandoare sau mistice; halucinații.
Formele clinice de schizofrenie sunt simplă, hebefrenică, catatonică, paranoidă,
afectivă, reziduală.
 Etiopatogenia

Studiile efectuate, inclusiv pe gemeni monozigoți, pledează în favoarea

importanței factorilor ereditari.
Cercetări moderne de genetică moleculară orientează spre teoria poligenică, boala
rezultînd în urma efectului cumulativ al mai multor gene.Studii recente sugerează
că locul pentru” gena psihozei „ ar fi plasat pe cromozomul X.
Cercetări biochimice și psihofarmacologice au evidențiat, drept posibile cauze ale
schizofreniei, anomalii ale neurotransmițătorilor dopamină și serotonină.Proba
terapeutică confirmă ipoteza dopaminergică.
Alături de tulburările psihice, au fost evidențiate o serie de aspecte neurologice,
indicînd defecte în integrarea corticală a sensibilității proprioceptive și
exteroceptive, precum și disfuncții ale transferului interemisferic.
Cercetările moderne de neuroimagistică au decelat modificări structurale ale
encefalului în schizofrenie: dilatarea primilor trei ventriculi cerebrali, lărgirea
scizurilor dintre circumvoluțiile prefrontale, atrofia vermisului cerebelos. Aceste
date anatomice au corespondent funcțional în scăderea ratei metabolismului
glucidic și reducerea semnificativă a fluxului sanguin în emisfera dominantă a
schizofrenului (studii PET, „positron emission tomography”și, respectiv, SPECT,
„single photon emission computed tomography”).
Defectul de unitate a conștiinței și personalității, disocierea lor constituie
discordanța schizofrenică.
Am putea compara schizofrenia cu un cancer al psicului. Datorită discordanței în
sfera afectivă, schizofrenia este o veritabilă demență afectivă (Kraepelin).
Ambivalența afectivă consta în existența concomitentă , descompusă în tendințe
contradictorii, a sentimentelor (dorința concomitent cu repulsia, afirmația cu
negația, certitudinea cu incertitudinea).
Pe plan afectiv pot apărea manifestări paradoxale, bizare, ca, de exemplu,
inversiunea afectivă (ura absurdă față de propia mamă, dragostea absurdă față de
un iepuraș de pluș dăruit de către extratereștri).
Tonalitatea afectivă a schizofrenicului reprezintă un amalgam de apatie,
insensibilitate, ostilitate, negativism. Bolnavul se izolează,își restrînge sfera
intereselor personale, devine iritabil, intră în conflict cu familia. De la o stare de
bună dispoziție nemotivată, trece repede la o stare de indispoziție, iritabilitate,
plîns nemotivat.
Viața instinctiv-afectivă este profund dezorganizată, apărînd aberații ale vieții
sexuale: masturbare, inversiune sexuală, fixare incestuoasă.
Comportamentul poate fi oscilant, pueril, cu tendință la acte antisociale, bizare.
Schizofrenul este o ființă cu reacții afective și comportamentale imprevizibile. Pe
plan comportamental, discordanța se manifestă sub forma inadecvării între mimică
și sentiment (în același timp surîde și se încruntă, manifestă grimase, puerilism,
manierism). Maniersmul reflectă bizareria comportamentală a schizofrenului.
Mișcările sunt caricaturale, supraîncărcate gestual, prețioase, cu o simbolică
ininteligibilă.
Pot surveni descărcări brutale de pulsiuni instinctive de la bulimie, masturbare, rîs
nemotivat pînă la grave acte antisociale: omoruri nemotivate, sinuciderii stranii,
automutilări, autocastrări, efectuate cu răceală și seriozitate.
Sistemul de gîndire este distorsionat, dominat de un raționalism morbid.
Ideația este modificată, în sensul prezenței unei marcate incoerențe, bolnavul dînd
răspunsuri alături de tematica abordată de interlocutor. Discuția este transformată
într-un fel de reverie verbală, apărînd cuvinte spontane, inadecvate. Limbajul este
ermetic, transformat, prin neologisme inventate de bolnav, „într-o salată de
cuvinte” (verbigeație).
Sindromul delirant parazitează intens sfera psihocomportamentală.
Pacientul interpretează delirant lumea reală, care e percepută și transformată într-o
lume absurdă. Schizofrenul are intuiții, revelații delirante, ce apar brusc, fiind la
baza actelor bizare, incoerente și intempestive.
Patognomonic este delirul de influență exterioară și control asupra sentimentelor,
trairilor emoționale, motivațiilor, acțiunilor (furtul sau influențarea gîndirii prin
fluide, raze laser, infraroșii – „gîndire forțată” ). Pacientul afirmă că propriile
gînduri se răspîndesc în jur, sunt sonorizate și ascultate de anturaj.
Se pot întîlni idei delirante cu conținut absurd, de gelozie sau persecuție(otrăvire,
distrugere psihică, ce pot fi însoțite de orice tip de halucinații. Pot apărea idei
delirantecorporale, de mărime, invenție, religioase, de clarviziune, de telepatie.
Halucinațiile auditive au caracter de comandă imperativă, putînd declanșa reacții
imprevizibile, brutale, de auto sau heteroagresiune.
Bolnavul pierde interesul, inițiativa față de evenimente, se detașează, pierde
contactul vital cu realul. Schizofrenul se retrage într-o lume proprie, delirantă,
ermetic închisă, labirintică, incoerentă. Detașarea autistă, onirică, desprinderea de
lumea exterioară imprimă conduite de inerție (pasivitatea, automatism) sau
conduite negativiste (opoziție, mutism, refuzul ajutorului, refuzul alimentelor,
fugă).
Schizofrenia catatonică se caracterizează prin: tulburări psihomotorii, negativism,
mutism, flexibilitate ceroasă, catalepsie, stereotipii.
Debutează în jurul vîrstei de 20 ani. Se manifestă prin tulburări în sfera activității și
voinței, realizînd sindromul catatonic. Pacientul rămîne un timp îndelungat în
poziții fixe, incomode, în nemișcare, în totală inhibiție motorie.
Catatonicul rămîne ore sau zile în picioare, într-un colț de salon (în pofida
tulburărilor circulatorii periferice consecutive), sau culcat, cu capul nespriinit
( „ pernă psihică” ). De asemenea, păstrează timp îndelungat pozițiile imprimate de
către examinator (catalepsie, flexibilitate ceroasă).
Pacientul cu schizofrenie catatonică are o sugestibilitate exagerată și repetă ca în
oglindă mimica (ecomimie), gesturile (ecopraxie) sau vorbirea interlocutorului
(ecolalie).
Schizofrenia catatonică este forma cea mai benignă de schizofrenie, răspunzînd
favorabil la terapia electroconvulsivantă și la neurolepticele majore.
Schizofrenia paranoidă debutează mai tardiv, prin apariția ideilor delirante de
persecuție, misionarism, gelozie, transformări corporale. Pacientul interpretează
fiecare gest, mimica celor din jur, ca exprimînd gînduri ostile lui.Apar idei
delirante de otravire (refuză alimentele), afirmă că îi sunt transmise substanțe
toxice în cameră prin robinetul de la baie. Se crede posedat de forțe oculte, mistice.
În sfera percepțiilor apar halucinații auditive, cu caracter de comentariu defavorabil
sau insulte.
Asocierea sindromului disociativ, comportamentul bizar, autismul, izolarea socială,
deteriorarea personalității, precum și perceperea realității în mod puternic
distorsionat, permit diferențierea schizofreniei paranoide de paranoia.
Schizofrenia hebefrenică debutează în adolescență (15-20 ani) și se caracterizează
prin discordanță centuată. Hebefrenia este cea mai severă formă de schizofrenie,
debutînd la o vîrstă în care are loc schimbarea personalității. La debut, subiecții au
o veritabilă „precocitate” , dedicîndu-se problemelor abstracte de filozofie, au idei
de superioritate față de cei din jur; pot să apară idei delirante fugace. Bolnavii au
tendința de a se studia timp îndelungat în oglindă, tendința de izolare,
comportament ilogic și manierist. Afectivitatea este disociată, survin rîs și plîns
nemotivat, discordant, grimase. Evoluția este severă, răspunsul la tratament fiind
nesatisfăcător.
În schizofrenia afectivă prognosticul și evoluția sunt cele mai bune.Riscul major îl
reprezintă sinuciderea.
După un episod acut inițial, necesitînd spitalizare, aproximativ 40% din pacienții
schizofrenici recuperează și au recidive în următorii 5 ani.La 20% din cazuri
recuperarea este relativ bună, dar boala recidivează. Restul de 40% se recuperează.
Tratamentul schizofreniei vizează următoarele obiective: atenuarea fenomenelor
psihotice şi readaptarea și reintegrarea în mediul socio-familial.
Se pot aprecia mai multe variante terapeutice.
Chimioterapia. Se asociază neuroleptice incisive (Haloperidol, Majeptil,
Levomepromazin), sedative, hipnotice.
Tratamentul de întreținere constă în neuroleptice injectabile cu acțiune prelungită
(Fluanxol, Modecate), asociat cu doze mici orale de neuroleptice.
Medicația antipsihotică este eficace în controlul simptomelor; întreruperea
tratamentului este urmată de reapariția lor.
Pentru a controla fenomenele extrapiramidale generate de către neuroleptice se
asociază medicație anticolinergică centrală (Romparkin).
Psihoterapia în grup sau individuală.
Ergoterapia, în vederea reinserției în viața socială, reuperării și reîncadrăii în
muncă. Contactul cu pacientul este uneori dificil de stabilit, datorită ideilor
delirante, retragerii autiste, pierderii interesului sau anxietății intense.
Administrarea neurolepticelor induce tulburări de vedere și tremurături (perturbînd
unele ativități mai precise).
Terapia familiei, în scopul întreținerii unui mediu protector de bolnav.

REABILITAREA ŞI RECUPERAREA BOLNAVULUI PSIHIC

Şcoala engleză, prin Bennett (1978) şi Shepherd (1978), consideră reabili-

tarea ca fiind procesul în care persoana handicapată fizic sau psihic este ajutată să
utilizeze cât mai bine posibil resursele ce i-au mai rămas, în aşa fel încât să
funcţioneze la un nivel optim într-un cadru social cât mai normal posibil.
Shepherd (1978) foloseşte termenul de proteză socială, adică modul prin
care, cu ajutorul societăţii, bolnavul este adus în situaţia de a funcţiona cât mai
normal posibil în comunitate, cu resursele ce i-au mai rămas, într-un mediu social
cât mai normal posibil, de exemplu într-o casă protejată sau într-o altă formă de
îngrijire comunitară.
Bennett spune că munca, locuinţa şi familia sunt importante, întrucât se
păstrează nivelul de funcţionare şi clientul se adaptează mediului social.
Reabilitarea porneşte de la premiza că persoana purtătoare a unei dizabilităţi
sau handicap poate să câştige unele abilităţi sau capacităţi prin învăţare şi exersare.
In procesul de reabilitare calitatea vieţii creşte prin acomodare, autonomie;,
tratament, continuitatea intervenţiilor, ajutor limitat, informare, responsabilitate şi
securitate.
Reabilitarea psiho-socială este procesul ce include activităţi ce ajută
pacientul să-şi dezvolte calitatea vieţii şi capacitatea de a se ajuta el însuşi, cu
maximum de abilităţi în a funcţiona acasă, la serviciu şi în mediul ales de el. Acest
proces "este dinamic şi continuu. Baza acestui proces este atitudinea ce determină
funcţionalitatea individului, care la rândul ei favorizează funcţionalitatea socială.
Acest proces ţine cont de principiul „lentorii". (Ciompi spune că este mai impor-
tantă lentoarea decât rapiditatea; în acest timp pacientul este lăsat în ritmul său).
Acest proces dinamic şi continuu se bazează pe refacerea istoriei vieţii pacientului.
Reabilitarea ca mod de reflexie, ca modalitate de a trata pacientul, manieră
de a gândi. Respectul, egalitatea, umanismul sunt ingredientele unui sistem de
îngrijire modern şi eficace. Atitudinea celui care îngrijeşte trebuie să fie de
acceptare, respect, deschidere, consistenţă. Reabilitarea ca mod de reflexie încearcă
să vadă pacientul cronic din perspectiva fiinţă umană, pacient, cetăţean.
Reabilitarea ca mod de reflexie înseamnă să nu se abordeze pacientul de la
început cu problemele sale. Ea pleacă întotdeauna de la individ, de la om; când vrei
să ai contact cu oamenii trebuie să fii interesat de unicitatea încearcă să reducă
distanţele dintre pacient şi persoana care îl litarea dă din nou timp şi spaţiu
personal pacientului (îngrijitorul nu mai poartă halat, pacientul nu mai este
îmbracăt în pijama în cursul zilei).
Reabilitarea se concentrează pe dizabilităţi şi handicapuri, rezultatul intenţionat al
reabilitării este îmbunătăţirea funcţionării. Pentru a înţelege mai bine această
misiune, sunt importante noţiunile fundamentale - infirmitate -dizabilitate -
handicap.
Infirmitate - tulburare (boală) înseamnă pierderea sau dereglarea unei structuri sau
funcţii psihologice, fiziologice sau anatomice. Infirmităţile pot fi intelectuale,
psihologice, de limbaj, senzoriale, motorii. Pot fi ereditare sau câştigate -
importantă este depistarea precoce.
Dizabilitate înseamnă diminuarea sau pierderea, ca rezultat al tulburării
(infirmităţii), deprinderii de a desfăşură o activitate în condiţii considerate normale.
Handicap înseamnă orice dezavantaj social pe termen lung, care împiedică sau
limitează îndeplinirea unui rol care este normal pentru un individ (interferează
gradul de participare a individului la viaţa socială).
Intervenţii de reabilitate

„Găseşte timp"

A găsi timp pentru a munci

Este mândria succesului.
A găsi timp pentru a gândi
Este sursa puterii.
A găsi timp pentru a te juca
Este secretul tinereţii veşnice.
A găsi timp să citeşti
Este fântâna înţelepciunii
A găsi timp să ai prieteni
Este drumul fericirii.
A găsi timp să visezi
Este să împingi vagonul către o stea.
A găsi timp să priveşti în jurul tău
Înseamnă să-ţi scurtezi ziua, să fii egoist.
A găsi timp să râzi
Este muzica, sufletului.

Intervenţiile terapeutice ajută oamenii să-şi dezvolte mecanismele de a

face fată cu succes realităţii. Ele sunt mecanisme de apărare. Răspunsurile care
ajută oamenii să vorbească, să producă lucruri pentru ei însuşi sunt ajutoare
terapeutice. Intervenţii terapeutice sunt încurajările persoanei să descrie ceea ce
simte. Preluarea cuvintelor pacientului reprezintă intervenţie terapeutică, ele având
o semnificaţie pentru acesta.
A fi de acord sau a-ţi oferi opinia nu sunt intervenţii terapeutice. Minciunile
sunt intervenţii neterapeutice pentru că ascund realitatea şi-1 pregătesc să copieze
prin învăţare. Intervenţiile neterapeutice lasă pacientul cu disabilităţile sale, nu-1
ajută.

Principiile generale ale intervenţiilor terapeutice

sunt acceptarea, informarea persoanei cu boală mintală, încrederea mutuală,
exprimarea sentimentelor, înţelegerea, empatia şi simpatia, consistenţa, limitarea
comportamentului pentru obţinerea securităţii (a auto-controlului), definirea
realităţii.
Acceptarea
Pacientul are nevoie să fie acceptat exact cum este, ca persoana de valoare
şi demnitate. O persoană cu tulburări emoţionale de la care nu se poate aştepta să
atingă standarde normale de comportament.
Aceasta nu trebuie nici recompensată, nici pedepsită pentru comportamentul
său. A accepta un pacient cu ceea ce face nu înseamnă aprobarea sau sancţionarea
comportamentului său, dar nici judecarea sau pedepsirea lui. Trebuie arătat
interesul faţă de el ca fiinţă umană, ca un individ cu valoare şi demnitate.
Nu se acordă atenţie defectelor sale prin cuvinte sau gesturi, atitudine sau
chiar să se exprime dezaprobarea. În anumite situaţii când depăşeşte limitele
comportamentului acceptat într-o secţie, comunitate, trebuie semnalate acestea, dar
fără angajare afectivă.
Acceptarea poate fi numai din partea asistentei, pentru că foarte adesea
pacienţii nu doresc ajutorul său sau al altei persoane care doreşte să-1 ajute. El
poate fi fricos sau suspicios faţă de intenţiile altora îndreptate către el. Dacă o parte
din experienţele personale l-au convins să nu accepte alte persoane, va avea mari
dificultăţii în schimbarea acestei concepţii.
Limitând comportamentul pentru a-1 ajuta să se comporte mai potrivit şi
oferindu-i un suport cald, treptat el va începe să simtă că este acceptat şi văzut ca o
persoană de valoare. Acceptarea este un mod de exprimare a încrederii în valoarea
fundamentală a altei persoane. Persoana are nevoie să încerce încrederea, sin-
ceritatea relaţiei terapeutice de multe ori până când teama şi neîncrederea,
îndoielile sunt risipite.
 Informarea
Procedeele folosite obişnuit în activităţile de îngrijire ar trebui explicate
întotdeauna la nivelul de înţelegere al pacientului. Cei mai mulţi dintre noi dorim
să fim informaţi la ce să ne aşteptăm într-o situaţie dată. Pacienţii nu fac excepţie.
Explicaţiile trebuie date într-un limbaj simplu şi clar.
Totdeauna explicaţia oferită să ţină seama de limitările impuse de simpto-
matologie. Un pacient cu hipoprosexie are nevoie de explicaţie scurtă, clară şi
punctată, care ne asigură că el va accepta procedura. Unul indecis va avea nevoie
de noi să luăm decizii pentru el şi să folosim procedee care nu-1 vor obliga să
decidă. De fapt, scopul ascuns al explicaţiilor, a informării este de a-i reduce
anxietatea în orice mod posibil, pregătindu-1 pentru ceea ce urmează.
Încrederea mutuală
Nevoia de încredere mutuală este vitală pentru o relaţie terapeutică. Dacă
pacientul a suferit o mulţime de experienţe care l-au convins să nu se încreadă în
alţii, trebuie să începem să construim bazele încrederii, construindu-le încet şi cu
grijă. Cinstea, integritatea, consistenţa sunt pietrele de temelie ale unei astfel de
fundaţii. Dacă aţi promis unui pacient că îl vizitaţi zilnic sosiţi la timpul fixat, staţi
pe durata timpului promis şi îl părăsiţi când expiră timpul rezervat. Anunţaţi vizita
pacientului, acesta este modul de construire a încrederii. Este important să asculţi
liniştit şi să urmăreşti problema unui pacient căruia îi spui să discute despre
greutăţile sale.
Exprimarea sentimentelor
Pacientul are nevoie să-şi exprime sentimentele fară frica de represalii.
Încurajându-1 să-şi exprime sentimentele, aceasta îi va reduce nivelul frustrării şi îi
va permite asistentei să evalueze sentimentele reale şi motivaţia comportamentului
său. I se va vorbi şi se va asculta pacientul activ. Conversaţia se poate centra pe
nevoile, dorinţele şi interesele sale, nu pe cele ale ascultătorului.
Se va permite exprimarea de emoţii ca anxietatea, frica, ostilitatea, ura sau
furia. Abilitatea pacientului de a-şi exprima emoţii negative poate fi un semn de
sănătate, emoţiile puternice sunt potenţial explozive şi periculoase.
 Este straniu, dar noi putem fi frecvent de ajutor dacă suntem noi înşine
obiectul acestei ostilităti, mai mult decât dacă clientul ne place. Acceptarea liniştită
a neplăcerilor sale îi permite să-şi descarce emoţiile fără represalii. Pacientul are
nevoie de o atmosferă în care comportamentul său este calm acceptat.
Înţelegerea
Numai atunci când ne dezvoltăm auto-înţelegerea devenim capabili să
înţelegem comportamentul altora. Fiecare avem nevoie să analizăm propriile
noastre sentimente şi motivaţii şi uneori avem nevoie de ajutor în dezvoltarea
abilitaţilor ce sunt necesare în relaţiile interpersonale. Discuţiile în grup despre
emoţii şi efectele lor sunt foarte valoroase în autocunoaşterea profundă.
Ne putem simţi bine în relaţia noastră cu pacientul atunci când suntem siguri
asupra abilităţii noastre de a răspunde potrivit comportamentului pacientului.
Atunci când suntem capabili să înţelegem comportamentul pacientului şi să-i
găsim motivaţia, abia din acel moment se poate pregăti un plan de îngrjire
terapeutic capabil să întâlnească nevoile sale. Relaţia terapeutică înseamnă
folosirea cunoştinţelor profesionale şi abilităţilor într-o manieră constructivă pentru
binele pacientului. Pentru reuşită, ne plasăm în poziţia pacientului pentru a înţelege
ceea ce el trăieşte, în acelaşi timp faceţi eforturi să îmbunătăţiţi comunicarea, în
special în domeniul ascultării active.
Empatia şi simpatia
Una dintre cele mai importante calităţi în relaţia de ajutor este empatia. Ea
este abilitatea de a asculta o altă persoană şi de a fi capabil temporar să împrumuţi
sentimentele altei persoane, dar să-ţi menţii propriile sentimente. Când suntem cu
un pacient avem nevoie să ne menţinem obiectivitatea pentru a evalua funcţionarea
mintala a pacientului. Dacă se pierde obiectivitatea, se produce identificarea cu
pacientul, adoptând aceleaşi sentimente cu ale lui. Când se exprimă simpatia nu
suntem capabili să evaluăm statutul pacientului.
Consistenţa este o măsură care contribuie mult la securitatea pacientului.
Toţi pacienţii bolnavi mintal sunt nesiguri şi şovăitori. A nu şti la ce să te aştepţi
produce anxietate. Consistenţa în toate ariile experienţelor de spital este valoroasă
pentru pacientul psihiatric. O rutină de spital cu limite consistente este importantă
pentru el. Ea reduce numărul deciziilor pe care le ia zilnic şi el învaţă ceea ce se
poate să aştepte de la mediul înconjurător. Atitudinea întregului personal către el
trebuie să fie consistentă şi unitară. Atunci când pacientul este constant expus unei
atmosfere de înţelegere, liniştită, anxietatea sa scade şi el devine conştient că este
acceptat de personal.
Punerea unor limite
Personalul este stresat, nevoia de acceptare a comportamentului pacientului
impune valoarea terapeutică a atmosferei permisive. Insă oricum, permisivitatea
trebuie să aibă limite, pacientului nu i se poate permite să facă numai ceea ce îi
place. Când comportamentul devine de neacceptat, este important să se pună limite
rezonabile, în cadrul cărora pacientul să-şi exprime emoţiile constructiv şi nu
distructiv.
Definirea realităţii este o măsură care contribuie la înţelegerea de către
pacient a ceea ce se aşteaptă de la el. A cunoaşte realitatea este vital în vederea
redării încrederii în valoarea sa ca fiinţă umană. Când alţii încalcă standardele
noastre, tindem să-i judecăm şi să-i pedepsim într-un fel sau altul. Acestea sunt
comportamente normale pentru indivizi normali, dar persoana bolnavă emoţional
are nevoie de a avea un mediu social cu mică presiune socială, în care să poată
învaţă să trăiască din nou împreună cu alţii, în maniera în care o persoană cu
paralizie învaţă să meargă din nou.

Prevenţia în sănătatea mintală.

Modelul sănătăţii publice include 3 nivele ale activităţii de prevenire a

îmbolnăvilor şi de îngrijire:
Prevenţia primară cuprinde un complex de măsuri medico-sociale care
urmăresc prevenirea îmbolnăvirilor. Ele sunt îndreptate spre descreşterea
numărului de cazuri noi cu probleme de sănătate, prin intervenţia precoce,
efectuată înainte de momentul îmbolnăvirii, care va proteja vulnerabilitatea şi va
reduce şi riscul specific de degradare a sănătăţii mintale. Printre măsurile de pre-
venţie primară se enumeră şi examinarea periodică a sănătăţii unor categorii cu risc
crescut, biologic, profesional sau social.
Prevenţia secundară este concentrată pe intervenţiile prompte aplicate în
perioada apariţiei bolii, menite să limiteze întinderea şi severitatea unui episod.
Totodată, în prevenţia secundară sunt incluse măsurile de depistare precoce,
de screening în vederea depistării cât mai precoce a îmbolnăvirilor şi instituirii
tratamentului cât mai timpuriu.
Prevenţia terţiară este concentrată pe limitarea incapacităţilor produse ca
urmare a unei îmbolnăviri. Foarte multe afecţiuni psihice, îndeosebi cele de natură
organică, psihozele pot produce o alterare permanentă a nivelului de funcţionalitate
psihică sau neuropsihică, o deteriorare. în acelaşi timp, printre măsurile
terapeutice, spitalizarea, mai ales cea îndelungată în condiţiile unor afecţiuni
severe, invali- dante, rupe viaţa persoanei, care îşi pierde din deprinderi, ritmul de
viaţă, structurarea existenţei. Ca urmare, persoanei respective îi poate fi dificil ca
după externare să revină şi să se acomodeze la viaţa pe care o ducea înainte în
societate.
Prevenţia terţiară modernă începe încă în timpul internării în spital, prin
aplicarea sistematică a tehnicilor incluse în conceptul de reabilitare.