NOŢIUNI DE ONTOGENEZĂ (Gametogeneză, fecundaţie, ovoimplantare)

Dezvoltarea oului uman. Sexul genetic. Sexualizarea

Oul uman prezintă o garnitură cromozomială diploidă, perpetuată în toate celulele

organismului: 46XX pentru femeie şi 46XY pentru bărbat. Jumătate din garnitură este de
provenienţă maternă, jumătate de provenienţă paternă: 23X şi respectiv 23Y sau 23X.

Sexul genetic, stabilit încă din momentul fecundaţiei, determină în mod direct,
sexualitatea gonadică şi indirect, prin intermediul hormonilor gonadei embrionare, sexualizarea
organelor genitale interne şi externe, cât şi a hipotalamusului. Mai precis, hormonii testiculului
embrionar imprimă evoluţia structurii embrionare înspre organele componente, caracteristicile
tractului genital masculin, cât şi masculinizarea hipotalamusului. În absenţa hormonilor
androgeni ai gonadelor embrionare, organizarea tractului genital va fi de tip feminin, iar
hipotalamusul va prezenta şi el o funcţionalitate de tip feminin.

Sexualizarea gonadică: Gonada nediferenţiată apare la ambele sexe, la embrionul de 5

mm (săptămâna 5 de gestaţie).

Gonada nediferenţiată este ambivalentă: se poate diferenţia în testicul (săptămâna a 7-a)

sau în ovar (în săptămânile 11-12).

În mod schematic, la embrionii de sex masculin diferenţierea înspre testicule presupune

dezvoltarea medularei de origine mezenchimală, în timp ce corticala involuează. În cazul
formării ovarelor, se dezvoltă corticala ce provine din epiteliul celomic, în timp ce medulara
involuează.

Celulele germinale primordiale: pot fi identificate din săptămâna a 4-a (ziua 24-a), în
mezodermul splanhno-pleural al sacului vitelin. Celulele germinale primordiale se divid activ şi
migrează pe parcursul săptămânilor 4-5 prin peretele intestinului primitiv şi mezenterului dorsal
până la gonada primitivă pe care o colonizează.

1
 Testiculul: se formează în prezenţa unui gonozom Y prin individualizarea cordoanelor
medulare şi ulterior prin popularea acestora cu celule germinale primordiale.

Testiculele prezintă o activitate secretorie bifazică: prima etapă pe parcursul vieţii

intrauterine, având rol morfogenetic, ce dispare rapid, până la naştere; a doua etapă de la
pubertate, având rol în maturizarea individului, spermatogeneză, viaţă sexuală etc.

Ovarul: diferenţierea gonadelor primordiale înspre ovare, are loc în săptămânile 11-12.
Survine sistemaric, dacă gonadele primordiale nu au evoluat în săptămâna a 7-a înspre testicul.

Celulele germinale primordiale vor coloniza corticala: la început cresc cresc în

dimensiuni, fiind denumite ovogonii, iar apoi vor suferi un proces de multiplicare activă. Odată
cu în profaza meiozei reducţionale (prima diviziune de maturaţie), vor fi denumite ovocite de
ordinul I.

Au loc proliferări succesive sub forma unor cordoane ale corticalei. Cea de-a doua
generaţie de cordoane (Valentin şi Pfluger) înglobează celulele germinative primordiale,
fragmentându-se în mici insule.

Fiecare insulă este formată dintr-o celulă germinală, înconjurată de un singur strat de
celule provenit din cordoanele corticale. În acest stadiu, sunt denumite foliculi primordiali.
Trecerea celulei germinale din stadiul de ovogonie în stadiul de ovocit de ordinul I şi dispunerea
celulelor care îl înconjură în mai multe straturi, duce la constituirea foliculului primar.

Numărul de foliculi scade progresiv. La maturitate ajunge pe parcursul fiecărui ciclu

menstrual doar câte un folicul, ceea ce reprezintă un număr total de 450-500 foliculi de-a lungul
perioadei fertile a femeii.

Ovogeneza: De la pubertate, pe parcursul întregii perioade fertile a femeii cu ocazia

fiecărui ciclu menstrual, încă în perioada de regresie a corpului galben, un ,, val ,, de foliculi
primari îşi încep dezvoltarea sub influenţa gonadotropinelor hipofizare .

2
 O parte din foliculi, după ce au atins 0.5-1 mm diametru, regresează devenind foliculi
antrezici; unul doar, ajungând la maturitate şi va realiza în ziua a 14-a a ciclului, ponta ovulară.

Celulele epitelioide ce înconjură ovocitul se diferenţiază la rândul lor în două straturi. Din
momentul diferenţierii celor două straturi, foliculul este denumit ,, secundar ,,.

3
 Foliculul ovarian matur (foliculul de Graaf) are diametrul de aproximativ 10 mm şi este
alcătuit dinspre periferie din:

1. Teaca externă;
2. Teaca internă;
3. Membrana proprie Slavyanski;
4. Celulele granuloase delimitând un spaţiu folicular endocavitar, umplut cu lichid
(compoziţia acestuia este asemănătoare plasmei şi conţine estrogeni);
5. Cumulus oophorus (cumulus proliger, în mijlocul căruia se află ovocitul, înconjurat
de membrana pellucidă).

Ovocitul s-a menţinut încă de la naştere, în profaza meiozei până la debutul maturizării
foliculului. Din acest moment, prima diviziune de maturaţie se reia. Sunt parcurse succesiv
următoarele trei faze ale primei diviziuni, rezultând de data aceasta, două celule neidentice,
amândouă dispunând doar de 23 cromozomi (set haploid de cromozomi). Aceste celule sunt
ovocitul de ordinul II şi primul globul polar, redus doar la elemente nucleare, ce va dispare.

Imediat după expulzia primului globul polar, debutează de-a doua diviziune de maturare
(ecuatorială). Această a doua diviziune evoluează până la stadiul de metafază, după care se

4
opreşte. Cea de-a doua diviziune de maturare se va termina doar dacă va avea loc penetraţia
spermatică.

Ovulaţia: este procesul prin care ovulul, înconjurat de celulele granuloase ale coronei
radiata este expulzat din interiorul foliculului matur.

Ruptura foliculului de Graaf se soldează cu:

1. Expulzia ovulului cu diametrul de 150 microni, înconjurat de corona radiata;

2. Eliminarea lichidului folicular.

Pereţii foliculului se retractă. Un dop fibrinos acoperă locul de ruptură. Vasele sanguine
tecale vor invada granuloasa. Se constituie corpul galben.

Spermatogeneza: reprezintă procesul prin care spermatogoniile proliferează şi se

diferenţiază în celule libere mobile, denumite spermatozoizi. Spermatogeneza debutează la
pubertate şi se continuă de-a lungul întregii perioade de activitate sexuală a bărbatului.

Spermatogeneza parcurge două etape:

1. Spermatocitogeneza ce constă în transformarea succesivă a spermatogoniilor în

spermatociţi şi spermatide;
2. Spermiogeneza, prin care spermatidele se transformă în spermatozoizi.

Ciclul epiteliului seminifer : fiecare etapă a spermatogenezei are o durată fixă şi

constantă, pentru fiecare specie: durata integrală a spermatogenezei la bărbat este de 74+/- 5 zile;
producţia de spermatozoizi este realizată la nivelul tubilor seminiferi, sub forma unui ciclu
continuu (spre deosebire de ovulaţie care este un proces discontinuu).

Tubii seminiferi: sunt pentru fiecare testicul, în număr de aproximativ 30. Testiculii
conţin trei tipuri de celule cu o structură particulară:

1. Celule Leydig (cu secreţie hormonală androgenică);

2. Celule germinale (seminale) ;
3. Celule Sertoli.

5
 Ultimele două tipuri de celule, intră în alcătuirea tubilor seminiferi. Tubii seminiferi sunt
separaţi de interstiţiu printr-o membrană proprie.

Spermatozoidul (gametul masculin) are o dublă funcţie:

1. Fecundantă (debutează odată cu contactul spermatozoidului cu ovulul şi se încheie cu

fuziunea pronucleilor)
2. Ontogenetică: ce constă în aportul său genetic la constituirea oului (zigotului).

Este alcătuit din cap şi flagel. La rândul său, flagelul este format din col (gât), piesa
intermediară şi coada. Ultimele două porţiuni ale flagelului reprezintă aparatul cinetic al
spermatozoidului.

După ce părăsesc tubii seminiferi, spermatozoizii sunt păstraţi timp de 11-16 în epididim.
Gameţii masculini nu sunt însă capabili a fecunda oul. Vor suferi un proces de maturare,
capacitaţia.

Capacitaţia este un proces de maturare, care are loc în căile genitale ale femeii (uter sau
regiune ampulară a trompelor), în urma căruia spermatozoizii devin capabili să pentreze
învelişurile oului pentru a-l putea fecunda.

6
 Fecundaţia constă în unirea celor doi gameţi (ovulul şi spermatozoidul) în urma căreia
rezultă oul (zigotul).

Întâlnirea celor doi gameţi are loc în mod obişnuit în porţiunea ampulară a trompei.
Presupune:

1) captarea oului de către trompă şi deplasarea acestuia de-a lungul tubei;

2) progresiunea spermatozoizilor din vagin în cavitatea uterină şi în continuare în tube.

Durata de conservare a capacităţii fecundante a spermatozoizilor este apreciată la 24 de

ore.

Nidaţia: implantaţia sau nidarea oului, este mecanismul complex prin care oul se
orientează, aderă şi se fixează în grosimea mucoasei uterine. Implantarea la om (ca şi la cobai
sau cimpanzei) este interstiţială adică are loc în grosimea stromei endometriale.

7
 Uneori, o mică sângerare survine concomitent cu implantarea oului. Implantarea oului
antrenează modificări locale ale mucoasei uterine, cunoscute sub denumirea de decidualizare
(mucoasa se transformă astfel în deciduă sau caducă – denumiri sinonime).

Tipurile deciduei în raport cu topografia sa, sunt următoarele:

1. decidua capsulară sau reflectată ce înveleşte blastocistul, înspre cavitatea uterină;

2. decidua bazală, interpusă între peretele uterin şi ou şi care participă la formarea
placentei;
3. decidua vera sau parietală ce tapisează restul cavităţii uterine.

8
 În luna a III- a decidua vera atinge o grosime până la 10 mm În luna a IV-a are loc
fuziunea deciduei capsulare cu decidua parietală, desfiinţând din acest moment cavitatea uterină
virtuală.

Dezvoltarea oului. Produsul de concepţie parcurge două etape:

1. prima, embrionară, ce se întinde până în luna a III-a, pe parcursul căreia se edifică

principalele schiţe de organe şi sisteme şi produsul de concepţie dobândeşte în linii
mari forma sa
2. a doua, fetală, în care au loc practic doar fenomenele de creştere şi maturaţie a
organelor şi sistemelor.

Prima săptămână de dezvoltarea a oului, constă practic în segmentarea şi nidarea lui, şi a

fost parcurs mai sus.

Cea de-a doua săptămână de dezvoltare a oului este dominată de formarea embrionului
didermic (a discului embrionar) şi de schiţarea anexelor embrionare.

9
 Se diferenţiază două foiţe: superficială (ectoblastul) şi profundă (endoblastul). Între
ectoblast şi trofoblast se formează cavitatea amniotică ce este căptuşită cu epiteliul amniotic (de
origine ectoblastică) şi care conţine lichidul amniotic.

Se formează şi lecitocelul, căptuşit de celule endoblastice.

Săptămâna a III-a se caracterizează prin:

1. Apariţia celei de-a treia foiţe a oului (mezoblastul) între cele două foiţe precedente;
2. Embrionul se alungeşte în sens cranio-caudal, se încurbează, iar prin rularea
marginilor lui se transformă într-un tub;
3. Apare o a treia anexă embrionară, vezicula alantoidiană.

Din cele trei foiţe fundamentale ale oului se vor forma pe parcursul zilelor şi
săptămânilor următoare: din ectoblast ţesutul nervos şi epidermul, din mezoblast: scheletul osos,
muşchii, ţesutul conjunctiv, aparatele circulator şi renal iar din endoblast: glandele digestive,
mucoasa digestivă şi epiteliul respirator.

La 21 de zile, embrionul măsoară 2.5 mm. Săptămâna a IV-a se caracterizeză prin

debutul organogenezei: se individualizează capul şi extremitatea caudală a embrionului; îşi
începe activitatea tubul cardiac primitiv, îşi fac apariţia somitele din care se vor dezvolta
musculatura şi scheletul axial; lecitocelul se divide în intestin primitiv şi vezicula ombilicală,
ataşate prin canalul vitelin; apare placa neurală, sub forma unei îngroşări a ectodermului.

Se formează şi veziculele optice primare, placoda auditivă, arcul mandibular.

Placentaţia. Originea placentei este dublă: ovulară provenind din trofoblast şi maternă,
provenind din decidua bazală.

Trofoblastul se divide în două straturi:

1. Citotrofoblastul (stratul lui Langhans), format din celule dispuse în interior;

2. Sinciţiotrofoblastul sau stratul sinciţial extern, denumit şi plasmodiotrofoblast.

Trofoblastul dublat în interior de mezenchimul extraembrionar este denumit şi corion.

10
 Odată realizată penetrarea oului, prin activitatea sa proteolitică trofoblastul determină în
ziua a 9-a formarea în grosimea mucoasei uterine, în dreptul oului, a mai multor lacune, care vor
conflua în zilele următoare. Din ziua a 13-a în spaţiul astfel creat, apar vilozităţile coriale.

Dezvoltarea placentei a fost divizată din aceste motive în două etape: etapa previloasă, cu
două faze: prelacunară (zilele 6-9) şi lacunară (zilele 10-13) şi etapa viloasă, din ziua 13 până la
termen.

Transformările suferite de placentă din ziua a 21-a până în luna a IV-a de sarcină
sunt, în linii mari, următoarele:

1. Reducerea elementelor citotrofoblastice;

2. Formarea chorionului laeve şi dispariţia cavităţii uterine;
3. Formarea septurilor cotiledonate de origine trofoblastică;
4. Constituirea arborelui vilozitar.

Evoluţia placentei de la sfârşitul lunii a IV-a de sarcină. Placenta creşte în dimensiuni,

prin creşterea cotiledoanelor. Creşte numărul capilarelor vilozitare (la 2-8). Citotrofoblastul tinde
să dispară treptat. Nucleii sinciţiali se aglomerează din loc în loc, ducând la formarea de lame
citoplasmatice sinciţiale subţiri.

Sistemul circulator placentar. Sistemul circulator al placentei urmează dispoziţia

arborelui vilozitar. Cele două artere ombilicale se divid în artere cotiledonale (artere vilozitare
primare). Acestea se vor divide la rândul lor în artere vilozitare secundare şi terţiare,
distribuindu-se în ultimă instanţă, în reţeaua capilară vilozitară.

Reţeaua vilozitară este drenată de vene care urmează în sens invers traiectul arterelor,
confluând în ultimă instanţă în vena ombilicală. Circulaţia sângelui matern în camera interviloasă
este asigurată prin arterele şi venele utero-placentare.

Vasele utero-placentare care drenează sângele sunt dispuse predilect înspre periferia
placentei.

Cordonul ombilical. Se formează din pediculul ombilical. Iniţial cuprinde două artere şi
două vene ce provin din vasele alanto-coriale. Ulterior o venă va dispare.

11
 Învelişul cordonului este reprezentat de epiteliul amniotic. În interiorul cordonului,
printre structurile sale vasculare se află gelatina lui Wharton.

Placenta (morfologie). Anexele oului.

Placenta umană este de tip hemocorial: nu există o comunicare directă între sistemele
circulatorii matern şi fetal. Sângele matern ce circulă liber în camera interviloasă, vine în contact
direct cu trofoblastul (corionul) vilozitar.

La termen măsoară aproximativ 20 cm în diametru, are o grosime medie de 3.5 cm şi o

greutate de 500-600 grame. Raportul greutate placentară/greutate fetală scade progresiv pe
parcursul sarcinii, la termen fiind de 1/6. După săptămâna 36-a de sarcină, placenta nu mai creşte
în greutate.

Placenta prezintă două porţiuni: maternă şi fetală. Partea maternă provine din caduca
bazală, ce contribuie la constituirea camerei interviloase.

Partea fetală este reprezentată de cotiledoanele placentare în număr de 16-32 cu

structurile lor vilozitare, ce plutesc libere în sângele matern din camera interviloasă. Sistemul
circulator este distribuit în mod analog arborelui vilozitar. Suprafaţa de schimb a epiteliului
vilozitar, desfăşurată, măsoară în medie 14m².

,,Senescenţa,, placentei. În sarcinile la termen, pot fi întâlnite modificări morfologice

care în anumite proporţii sunt considerate normale şi ar avea drept semnificaţie o ,, îmbătrânire,,
a placentei:

1. Rărirea vilozităţilor, micşorarea dimensiunii lor;

2. Apariţia de depozite perivilozitare de material fibrinoid;
3. Densificarea stromei;
4. În forme mai avansate, apariţia de mici zone în care structurile vilozitare au dispărut,
realizând aspectul unor mici chisturi.

12
 Circulaţia sanguină placentară. Circulaţia în teritoriul matern (intervilozitar) este
asigurată prin vasele utero-placentare. Sângele este ejectat din arterele utero-placentare în camera
interviloasă, cu o presiune de 70-80 mmHg. Debitul minut realizat este de 500-700 ml, în sarcina
la termen. În camera interviloasă, presiunea medie, în afara contracţiilor, este de 8-10 mmHg.
Presiunea în venele utero-placentare, care asigură drenajul din nou în teritoriul circulator matern
este tot de 8-10 mmHg.

În sistola ventriculară maternă, sângele arterial este proiectat din arterele utero-placentare
sub formă de jeturi. Sângele se deplasează astfel rapid, dinspre placa bazală, până la nivelul
plăcii coriale. Întreg sistemul vilozitar placentar este astfel pus în contact cu sângele matern
oxigenat. Apoi, sângele după ce a scăldat vilozităţile, revine înspre placa bazală şi este preluat de
venele utero-placentare. Drenajul sângelui este asigurat de: 1) variaţiile presiunii din interiorul
camerei interviloase, ce poate creşte, după cum sunt prezente sau nu contracţiile uterine, până la
28-32 mm coloană Hg; 2) mişcările pulsatile ritmice ale vilozităţilor şi 3) aspiraţia realizată după
contracţii, de către reţeaua venoasă uterină.

Circulaţia în teritoriul circulator fetal (vilozitar). Fluxul sanguin placentar e estimat la

200-250 ml/min. Interesează aproximativ 1/3 din volumul sanguin fetal circulant. Media
presiunii sanguine în arterele ombilicale e de 48 mmHg.

În capilarele vilozitare, presiunea sanguină e de 30-35 mmHg, suficient de mare, pentru a

nu permite colabarea capilarelor viloitare în condiţiile unei creşteri moderate a presiunii sanguine
în camera interviloasă.

Sângele desaturat de oxigen din teritoriul circulator fetal, ajunge la placentă prin
intermediul celor două artere ombilicale. Se realizează schimburile, prin intermediul
membranelor sinciţio-capilare, cu sângele matern aflat în camera interviloasă. În continuare,
sângele fetal îmbogăţit în oxigen (şi substanţe nutritive) trece din capilarele vilozitare în sistemul
venos al arborelui vilozitar, iar de aici, prin intermediul venei ombilicale ajunge la făt. Acest
sânge cu o mai mare concetraţie în oxigen, este distribuit, preferenţial înspre ficat, cord şi
extremitate cefalică. (Trece din vena ombilicală prin canalul Arantius în vena cavă ascendentă,
apoi în atriul drept. De aici, prin comunicaţia interatrială ajunge în atriul stâng, în ventriculul
stâng şi apoi în aortă).

13
 O parte din sânge trece din atriul drept în ventriculul drept, după ce s-a amestecat cu
sângele venos adus de cava superioară. Este ejectat prin artera pulmonară, dar scurtcircuitează
teritoriul pulmonar, trecând prin intermediul canalului arterial, în aortă. Sângele cu conţinut mare
în oxigen, este dirijat preferenţial înspre creier, prin intermediul arterelor carotide, înainte de a se
realiza amestecul cu sângele adus din teritoriul arterei pulmonare, prin intermediul canalului
arterial.

Fiziologia placentei. Principalele funcţii ale placentei, sunt următoarele:

1. Endocrină;
2. Metabolică;
3. De schimb.

Funcţia endocrină a placentei. Placenta este un organ endocrin (fapt susţinut de Halban
încă din 1905) ce secretă o gamă largă de hormoni proteici şi sterolici.

Gonadotropina corială (hCG: human corial gonadotropin). Locul de sinteză îl

reprezintă sinciţiotrofoblastul. Este o glicoproteină cu GM de aproximativ 30.000 daltoni
(27.000-59.000). Fracţiunea glutidică reprezintă 25-30% din totalul gonadotrofinei. Fracţiunea
proteică e reprezentată de două lanţuri polipeptidice: α , ce prezintă specificitate de specie (şi
este comun pentru hCG şi gonadotrofinele hipofizare) şi β, care prezintă specificitate de hormon
(diferind în cazul hCG de lanţul β al LH şi FSH).

Funcţiile hCG ar fi în principal:

1. De a asigura transformarea corpului galben menstrual în corp galben gestaţional şi a

asigura menţinerea funcţiei corpului galben gestaţional pe parcursul primelor
săptămâni de sarcină;
2. Efect de tip LH asupra testiculului fetal. Ar induce sinteza de testosteron asigurând
diferenţierea de tip masculin a tractului genital şi masculinizarea hipotalamusului.

În diagnosticul sarcinii, primele examene paraclinice introduse au fost reacţiile biologice.

Acestea au drept principiu de lucru identificarea hCG în umorile gravidei. Mai recent, este
utilizată β-hCG în diagnosticul precoce al sarcinii, datorită specificităţii hormonale a lanţului β
(se evită eventualele erori datorate interferenţei cu LH).

14
 Hormonul lactogen placentar (hLP, sau somatomamotropina corială) identificat de
Ito şi Higashi (1961) este un hormon proteic cu proprietăţi imunologice asemănătoare prolactinei
şi hormonului de creştere. Este un polipeptid alcătuit din 191 aminoacizi, cu GM de 20.000-
38.000 D.

Acţiunile biologice ale hLP sunt de tip:

1. Mamotrof, în sinergie cu acţiunea steroizilor sexuali;

2. Somatotrof, similară celei exercitate de GH, dar la aceleaşi concentraţii, de 1000 ori
mai mică în cazul hLP;
3. Acţiune metabolică anabolizantă şi lipolitică.

Funcţia principală a hLP ar fi deci de a acţiona ca un mecanism întotdeauna capabil să

asigure o rezervă nutritivă pentru făt, în condiţii speciale, ca de exemplu în condiţii de post.

ACTH-ul produs de către placentă are un rol încă neelucidat.

Sinteza hormonilor sterolici în sarcină. În sinteza hormonilor steroizi, palcenta se

comportă ca un organ endocrin incomplet, nedispunând de întreg bagajul enzimatic ce i-ar fi
necesar.

În sarcină producţia de steroizi creşte extrem de mult: estradiolul este produs în afara
sarcinii, pe parcursul a 24 de ore, în cantitate de 0.1 – 0.6 mg ; în sarcină producţia este de 15-20
mg; estriolul este produs în afara sarcinii în cantităţi de 0.02 – 0.1 mg/24h, iar la gravidă, de 50-
150 mg/24h; progesteronul în cantitate de 0.1-20 mg/24h, iar la gravidă, de 250-600 mg/24h.

Progesteronul. În sarcină, progesteronul este produs de către:

1. Corpul galben gestaţional;

2. CSR maternă şi fetală;
3. Sinciţiotrofoblastul placentar.

Efectele progesteronului în sarcină nu sunt perfect precizate: asigură starea de cvietudine

( de ,, linişte,, ) a miometrului în sarcină până la debutul travaliului. Prezintă diverse alte acţiuni:

15
 1. De hiperventilaţie;
2. De creştere a temperaturii bazale;
3. Metabolică: efect antagonic insulinei;
4. Natriuretică;
5. Imunoreglatoare (supresie a reacţiei limfocitare).

Estrogenii. Trei sunt cei mai importanţi: 17-β estradiolul (compus cel mai activ), estrona
şi estriolul.

Sinteza ovariană a estrogenilor: în celulele tecale ale foliculului ovarian evolutiv, se

sintetizează androstendiona, ,, de novo,, , androstendiona trece în lichidul folicular, fiind utilizată
de celulele granuloasei pentru producerea estronei, iar estrona este transformată în 17β –
estradiol.

Sinteza în unitatea feto-placentară: ficatul fetal produce LDL – colesterol (low density
lipoprotein-colesterol). În corticosuprarenală, LDL colesterolul este transformat în
dehidroepiandro-steron (dehidroizoandrosteron sulfat: DHEA-S). DHEA-S este transformat în
estradiol 17β (E2) ; 16-a hidroxi DHEA-S este transformat în estriol (E3).

Estrogenii prezintă multiple acţiuni pe parcursul gestaţiei:

1. Asupra uterului, acţiune morfogenetică (hipertrofia şi hiperplazia fibrelor

miometriale;
2. Asupra glandei mamare, are acţiune sinergică cu progesteronul (mamogenetică şi de
blocare a lactogenezei);
3. Multiple efecte metabolice: retenţie de sodiu, creştere a volemiei, modificări în
compoziţia proteinelor plasmatice (creştere a globulinelor transportoare), modificări
ale echilibrului fluido-coagulant (creşteri) interesând unii factori ai coagulării.

Estrogenii prezintă şi alte efecte: efect antagonist faţă de insulină, influenţarea nivelurilor
de tiroxină prin creşterea producţiei de TBG (tiyroxin binding globulin); inducerea leucocitozei
cu neutrorfilie; vasodilataţia cutanată;implicare în maturarea pulmonară fetală, în mod indirect
(stresul hipoxic fetal duce la o diminuare a nivelurilor producţiei de estrogeni şi la o creştere a
sintezei de cortizol în suprarenala fetalădin cantităţile crescute de colesterol disponibil).

16
 Decidua. Decidua produce o serie de hormoni, substanţe cu rol modulator, enzime etc. :
relaxină, prolactină, prostaglandine, cytochine.

Relaxina. Printre efectele relaxinei se numără: intervenţia reglatoare în lactaţie, acţiunea

de remodelare a ţesutului conjunctiv şi relaxarea simfizei pubiene în timpul naşterii.

Interleuchina-1. Este un important imunomodulator.

Prolactina, produsă la nivelul deciduei, ar interveni în reglarea transportului apei şi

electroliţilor transcorial, iar prin aceasta, în reglarea volumului lichidului amniotic.

Funcţia de schimb a placentei (schimburile materno-fetale)

Schimburile transplacentare se realizează prin mecanisme proprii tuturor membranelor

semipermeabile:

a) Diviziune simplă: traversarea se face conform gradientului de presiune; difuziunea

facilitată: se face în sensul gardientului de presiune;
b) Transport activ: transfer cu consum de energie;
c) Procese speciale: pinocitoza sau transferul prin spaţii celulare (pinocitoza are rol
important în imunologie, iar transportul prin spaţii intercelulare, explică transferul
hematiilor de exemplu).

Schimburile gazoase: transferul oxigenului şi CO2 se face conform principiilor

difuziunii simple.

Transferul apei, electroliţilor şi ai substanţelor minerale. H2O este transferată foarte

rapid, prin difuziune simplă, odată cu principalii electroliţi. Unii electroliţi traversează placenta
prin difuziune simplă: Na+, K+, Cl--, CO3H-. Alţi electroliţi sunt transferaţi prin transport activ,
concentraţiile lor la făt fiind mai mari decât în sângele mamei: Ca+², P5 (x2 ori), Fe+2 (x 2-3 ori).

Glucidele traversează membrana de schimb vilozitară prin transport activ. Totuşi

nivelurile fetale sunt mai mici decât la mamă.

Lipidele şi acizii graşi: transferul este posibil doar pentru acizii graşi (transport activ),
nivelurile fetale fiind mult mai mari decât cele materne.

17
 Proteinele și acizii aminați: aminoacizii suferă fenomenul de transport activ. Fătul își
sintetizează proteinele proprii. Mai traversează placenta imunoglobulinele G.

Vitaminele: În general toate vitaminele traversează membrana de schimb placentară.

Vitaminele din grupul B sunt în concentrații mai mari la făt decât la mamă. Vitamina K nu
traversează placenta decât în cantități foarte mici (e însă traversată cu ușurință de vitamina K1
sintetică.

Hormonii: tiroxina poate traversa placenta. Pasajul insulinei nu este posibil.

Substanțele medicamentoase: o serie de substanțe medicamentoase traversează

placenta, lucru ce trebuie să fie bine cunoscut de medicul terapeut. Sulfamidele și antibioticele
traversează placenta, dar sunt regăsite în concentrații mai mici a făt, decât la mamă. Traversează
placenta opiaceele și barbituricele. Alcoolul traversează placenta.

Agenții patogeni traversează placenta, ca și unii paraziți: virusurile traversează ușor

placenta; microbii pot traversa placenta, adeseori după ce produc leziuni locale. Spirocheta
traversează placenta în general după luna a V-a. Bacilul Koch o traversează foarte rar.
Toxoplasma poate traversa și ea placenta.

Funcțiile metabolice ale placentei. Glucidele: fătul utilizează pentru nevoile sale
energetice aproape în exclusivitate glucoză. În condițiiile încărcării glucidice materne, crește și
glicemia fetală.

Lipidele: nu traversează placenta,ca atare. Fătul își produce colesterolul ce îi este

necesar.

Proteinele și polipeptidele. Transportul activ al aminoacizilor se face cu asigurarea unor

niveluri fetale superioare celor materne. Placenta este impermeabilă pentru proteinele plasmatice
materne și își sintetizează propriile polipeptide și proteine.

Funcția imunologică a placentei

Implicarea placentei în reacțiile imunologice de tolerare a fătului ( ce reprezintă o

veritabilă allogrefă pentru mamă), reprezintă o certitudine. Depozitele de fibrinoid la nivelul

18
plăcii bazale, sub forma striilor Rohr și Nitabuch sunt considerate ca fiind expresii ale unor
reacții imunologice.

Imunoglobulineledin clasa Ig G traversează selectiv placenta.

Imunoglobulinele din clasa Ig M nu traversează placenta. Copilul poate să-și sintetizeze

Ig M, ca răspuns la acțiunea antigenilor specifici, dacă aceasta se exercită, ocazional, pe
parcursul existenței lui intrauterine.

Membranele oului

Oul uman prezintă două structuri membranoase, iar unii autori descriu și o a treia: 1)
amniosul în interior, în contact cu lichidul amniotic, 2) corionul și 3) caduca ovulară, care în
preajma termenului este reprezentată doar de un înveliș subțire ce dublează corionul.

Lichidul amniotic. La termen, volumul lichidului amniotic este de 500-800 ml.

Cantitatea maximă este înregistrată la sfârșitul trimestrului II de gestație (800-1000 ml). Prezintă
macroscopic aspecte oarecum diferite: clar, în primele luni de sarcină, apoi opalescent prin
prezența sebumului produs de glandele sebacee fetale. Are un miros fad, densitate de 1007
(1005-1008). PH-ul este ușor alcalin: 7.4. Apa este reprezentată în proporție de 99.4%, NaCl de
0.71%, iar substanțele organice de 0.25%.

În lichidul amniotic sunt prezente:

1. celule epidermice descuamate;

2. lanugo;

3. grunji gălbui de vernix (substanțe sebacee);

4. celule epiteliale renale fetale;

5. celule vaginale dacă fătul este de sex feminin.

Originea lichidului amniotic este mixtă, fetală și maternă.

19
 Resorbția lichidului amniotic este realizată prin: deglutiția fetală, estimată la un volum
zilnic de aproximativ 500 ml și reabsorția prin intermediul epiteliului amniotic. Resorbția ar fi un
proces activ, pentru apă și unele substanțe (glucide de exemplu).

Rolul fiziologic al lichidului amniotic. Pe parcursul sarcinii asigură fătului un oarecare

aport de apă și compuși minerali. Protejează mecanic fătul, îi permite efectuarea mișcărilor
active și deplasările. Evită comprimarea cordonului ombilical și împiedică ascensiunea
germenilor microbieni prin efectul său bactericid. Permite acomodarea prezentației. Asigură
izolarea termică a fătului.

În travaliu are aceleași roluri protectoare: mecanic și împotriva ascensiunii germenilor.

Intervine în formarea pungii apelor și acționează ca un lubrefiant, în asigurarea progresiunii
mobilului fetal în interiorul canalului de naștere.

20