Sunteți pe pagina 1din 23

UNIVERSITATEA ANDREI ȘAGUNA DIN CONSTANȚA

MASTER PSIHOLOGIE CLINICĂ

-EVALUARE ȘI INTERVENȚIE TERAPEUTICĂ-

PRINCIPII ETICE ȘI SANOGENE ÎN PSIHOLOGIA CLINICĂ

IMPLICAȚIILE ETICO-MORALE ÎN SUICID

COORDONATOR: Lect. Univ. Dr. AURELIA MORAR

STUDENT: CHIRA VALENTINA ADINA

2019
Cuprins
Aspecte generale ........................................................................................................................................... 3
Statistici ale comportamentului suicidar ....................................................................................................... 3
Principalele tipuri de suicid .......................................................................................................................... 4
a. Suicidul – ameninţare. ........................................................................................................................... 5
b. Suicidul – tentativă. .............................................................................................................................. 5
c. Suicidul reuşit........................................................................................................................................ 6
Functii suicidare ............................................................................................................................................ 7
Suicidul - dimensiuni etico-morale .............................................................................................................. 8
Morala crestina privind suicidul ............................................................................................................. 11
Atitudini nonconformiste privind suicidul .............................................................................................. 13
Autonomia persoanei cu comportament suicidar .................................................................................. 16
Legislaţia sinuciderii ............................................................................................................................... 19
Concluzie .................................................................................................................................................... 20
Bibliografie ................................................................................................................................................. 22

2
Implicații etico-morale în suicid

Aspecte generale
Comportamentul suicidar reprezintă un fenomen ale
cărui începuturi se confundă cu începuturile
umanităţii. Actul sinuciderii deliberate, cu sau fără urmări
fatale, a invocat divergenţe de opinii de-a lungul istoriei până
în zilele noastre, în diferite societăţi şi culturi. Totuşi, recent căutarea explicaţiilor
universale ale actului suicidar a fost înlocuită cu acceptarea faptului că motivele
actului suicidar prezintă variaţii între culturi şi subculturi, între bărbaţi şi femei,
între tineri şi vârstnici.

Dar comportamentul suicidar poate fi şi rezultatul unui proces de suferinţă


extremă la nivel de individ. Ipoteze asupra acestui fenomen au fost, de asemenea,
intens dezvoltate de către disciplinele implicate în studiul comportamentului
suicidar – psihologie şi psihiatrie.

Apariția comportamentului suicidar poate fi în legătură cu prezența unor


factori de risc, cum ar fi: depresia, anxietatea severă, abuzul de substanțe, relațiile
interpersonale deficitare, incluzând izolare socială, incapacitatea de a menține un
job, anhedonia, afecțiunile somatice, problemele financiare, istoricul personal sau
familial de suicid (Awata, et al.,2005).

Statistici ale comportamentului suicidar


Spre deosebire de alte ţări europene, în România nu s-a semnalat nici o
creştere spectaculoasă a sinuciderilor în anii de criză şi nici o asociere strânsă între
răspândirea bolilor psihice şi fenomenul suicidar. Astfel, conform cu datele
cuprinse în raportul OECD din anul 2012 , rata de suicid atinsă în România a fost,

3
în anul 2010, de 11,2 la suta de mii de locuitori, valoare care se situează sub media
înregistrată în ţările europene, care a atins 12,3 în acelaşi an de raportare. De
asemenea, în perioada 2008 (anul debutului crizei pe plan mondial) şi 2012, rata de
suicid din România s-a situat între 12,9 şi 13,3 sinucideri la suta de mii de
locuitori, adică – cu excepţia anului 2007 – sub valorile atinse în anii precedenţi.

În ceea ce priveşte relaţia dintre amploarea bolilor psihice şi creşterea


sinuciderilor în ţările europene, Oficiul Regional pentru Europa al Organizaţiei
Mondiale a Sănătăţii semnalează că acestea afectează una din patru persoane, astfel
că nouă dintre ţările cu cele mai mari rate de suicid din întreaga lume se găsesc în
regiunea europeană.

Principalele tipuri de suicid


În domeniul suicidologiei au existat mult timp o confuzie cu privire la
termenii folosiți în raport cu explicarea unui comportament suicidar, sens în care
O’Carroll si colab. (1996) au reușit să genereze cateva definiții care sunt valabile și
astăzi.

Astfel “suicidul” sau “suicidul complet” este definit ca moartea provocata de


rani, otravuri sau sufocare care a fost evidentiata implicit sau explicit ca fiind
produsa de subiectul in cauza. Prin “tentativa de suicid” se intelege cu
comportament auto-destructiv care nu a condus la moartea subiectului si pentru
care exista evidenta explicita si implicita ca subiectul respectiv a intentionat intr-o
anumita masura sa se omoare. “Ideatie suicidara” se defineste ca autoraportarea de
ganduri suicidare si de angajare intr-un comportament legat de dorinta de suicid.

Astfel, s-au evidențiat 3 categorii de suicid, şi anume:

a. suicid-ameninţare;

4
b. suicid-tentativă;

c. suicid-reuşit.

a. Suicidul – ameninţare.
În cazul indivizilor care ameninţă cu suicidul dorinţa de a trăi este mult mai
puternică decât cea de moarte, iar ameninţările lor sunt folosite ca mijloace de
atingere a anumitor scopuri. Aceasta nu înseamnă însă că nu îşi vor pune niciodată
în aplicare ameninţările, mai ales în cazul în care există în mod real pericolul de a
nu-şi atinge scopurile propuse. Unele studii arată că în cel puţin 40% din cazuri
indivizii au tentative de sinucidere ulterioare.

b. Suicidul – tentativă.
Spre deosebire de cei care ameninţă, care în mod clar vor mai mult să
trăiască decât să moară, cei care comit tentativa de sinucidere sunt mult mai
ambigui în intenţia lor. Foarte adesea ai afirma “nu-mi pasă dacă mor sau trăiesc”.
În acest fel aceştia sunt mult mai puţin expliciţi în comunicarea sentimentelor lor
suicidare. Ei pot doar să arate altora că sunt depresivi, evitând utilizarea cuvântului
“suicid”. De aceea cei mai mulţi dintre aceştia eşuează în comunicarea intenţiilor
lor către alte persoane. Cercetările arată că numai între 14 şi 53% din cei care
comit tentativa de sinucidere sunt cunoscuţi a fi încercat, totodată, anterior să
comunice altora dorinţa lor ambiguă de a muri. În momentul în care intenţionează
să îşi comunice hotărârea, cei care recepţionează mesajul adesea nu-i iau în serios
datorită caracterului relativ vag al acestuia.

Metodele folosite în comiterea actului suicidar sunt cele care reprezintă, în


mod implicit, apelul la ajutor din partea altora. Cele mai frecvente metode sunt:
tăierea venelor, ingerarea unei supradoze de medicamente sau substanţe toxice sau
asfixierea cu gaz. Deşi aceste metode pot fi letale, acestea mai prezintă însă o

5
“speranţă” faţă de metodele care asigură suicidul reuşit, cum ar fi împuşcarea sau
spânzurarea. De aceea cele mai multe tentative de sinucidere se comit în locuri sau
conjuncturi în care salvarea este posibilă, probabila sa chiar inevitabilă. Se pare că
doar între 5% şi 10% din cei care comit tentativa de sinucidere îşi finalizează
intenţiile.

Studii statistice au evidenţiat faptul că între tentativa de sinucidere şi


suicidul reuşit există un raport aproape invers. Astfel în ceea ce priveşte tentativa
decât bărbaţilor, tinerilor (24-44 de ani) mai mult decât celor în vârstă (55-66 de
ani), celor care provin din clasele inferioare mai mult decât celor din clasele
superioare. Situaţia privind suicidul reuşit pare să fie complet opusă: mai mulţi
bărbaţi decât femei, mai mulţi vârstnici decât tineri , mai mult din clasa superioară
decât din cea inferioară.

Există mai multe niveluri ale comportamentului suicidar, cu grade diferite de


periculozitate, ceea ce conduce la imaginea unui continuum al acestui
comportament, care presupune următoarele fenomene: ideația suicidară,
amenințarea cu suicidul, tentativele de suicid (sau actele de autovătămare), suicidul
complet (Nock, Kessler, 2006).

c. Suicidul reuşit.
Aproximativ 2/3 din cei care se sinucid sunt cunoscuţi a fi avut cel puţin o
tentativă suicidară anterioară. De asemenea cei mai mulţi dintre aceştia au
comunicat, direct sau indirect, altor persoane ideea lor suicidară. De altfel cei care
comit suicid reuşit reprezintă o categorie mixtă care cuprinde acele persoane care,
încercând să se sinucidă au fost salvate la timp, precum şi acele persoane care au
fost în mai mare măsură hotărâte să moară.

6
Functii suicidare
Personalitatea sinucigașilor prezintă anumite dispoziții specifice, prezentate
mai sus, cu caracter latent. Acestea se pot manifesta “in act” printr-o gama largă de
aspecte numite de specialiștii în problemă funcții suicidare. Acestea sunt
următoarele:
1. Funcția suicidară-autoagresivitatea: se exprimă prin tendințele
autoagresive ale indidului (auto-mutilări, operații chirurgicale repetate efectuate la
cererea bolnavului, asceză, posturi prelungite și nejustificate etc). Acestea
reprezintă formele de suicid cronic (E. Menninger) orientate asupra propriei
persoane.
2. Funcția heteroagresiva: este o formă care, din punct de vedere
psihanalitic, maschează un sentiment de răzbunare a individului exprimată prin:
“mie moartea, ție doliul”. Este vorba de o agresitate indirect orientată sau
“proiectata” asupra altei persoane apropiate de cel care comite gestul suicidal. În
cazul acesta, orice suicid este o faptă “aruncata” (atribuită în mod indirect) asupra
altuia, că responsabilitate.
3. Funcția de apel: în cazul acesta, suicidul este considerat ca reprezentând
un semnal de alarmă (E. Stcngel) prin care cel care comite suicidul atrage atenția
celorlalți asupra lui, solicitându-le în cazul acesta ajutorul într-o situație-limită de
viață, la care el este incapabil de a putea reacționa în alt fel.
4. Funcția ordalica: în această situație, suicidul apare ca o probă, ca o
mărturie, un test particular pe care persoana respectivă îl face în față semenilor săi
pentru a-i convinge cu acest ultim argument (gestul mortal) de justețea ideilor sale.
Remarcăm aici o notă de histrionism.
5. Funcția catastrofică: suicidul apare, în acest caz, că un tip de reacție de
inadaptare la situațiile vieții, o lipsă de voința, panică, angoasă, o erupție
emoțională care scăpa controlului individului.
7
6. Functia de santaj: în cazul acesta, suicidul este utilizat ca un mijloc de
obținere a unor beneficii, avantaje personale, situații favorizante, ca o formă de
depășire a unui impas. Trebuie să vedem în aceasta tendința de a deturna
agresitatea orientată către sine în agresitatea orientată dinspre ceilalți către
individul respectiv.
7. Funcția de fugă: în cazul acesta, suicidul apare ca o conduită de fugă a
persoanei printr-o situație-limită, mai precis, ca o “fuga de sine insusi”.
8. Funcția de joc: în cazul acesta, suicidul apare ca un joc cu sine însuși, un
joc care se desfășoară între viață și moarte, cu o anumită orientare emoțional-
afectivă.

Suicidul - dimensiuni etico-morale


Suicidul a constituit dintotdeauna un moment cu semnificație diferită pentru
filosofi, medici, sociologi, psihologi etc., dar și pentru diversele religii sau chiar
pentru oamenii obișnuiți. Unii au acceptat fenomenul ca pe o formă a eliberării
omului de povară vieții sau a manifestării spiritului de libertate, iar alții au
condamnat și au blamat persoană care recurge la un asemenea act extrem.

Încă din cele mai vechi timpuri, au existat persoane care au ales suicidul ca
rezolvare a unor probleme, dar niciodată această alegere n-a lăsat pe nimeni
indiferent.

Astfel, în societățile antice se exprimau rezerve serioase față de anumite


persoane care adoptau comportamente suicidare fără a avea motive bine
întemeiate, în timp ce erau acceptați toți cei ce își puneau capăt zilelor în mod
deliberat pentru a scăpa de o boală incurabilă, de un act ce îi dezonora, de o faptă
săvârșită împotriva societății. În multe cazuri au fost adoptate normative legislative
ale sinuciderii în raport de care acesteia i se conferea legitimitate sau ilegimitate.

8
Spre exemplu, în cetățile grecești sinuciderea era considerată legitimă, dacă
persoana ce dorea să recurgă la un asemenea sfârșit cerea, în prealabil, aprobarea
statului. În Atena, Sparta și Teba era considerat ca suicidantul a săvârșit un act
dăunător cetății și pentru aceasta nu se putea bucura de o înmormântare cu
respectarea ceremonialului obișnuit, dar făceau excepție cei ce aveau aprobarea
autorităților pentru sinucidere.

Legile Atenei prevedeau că „cel care nu mai dorește să mai trăiască, să


expună motivele sale Senatului și după obținerea permisiunii, să părăsească
existența. Dacă existența îți este odioasă, atunci mori; dacă ești copleșit de soartă,
atunci bea cucută. Dacă ești îndoit de durere, abandonează viața. Fie ca
nefericitul să-și povestească neamplinirea, fie ca magistratul să-i furnizeze
remediul și atunci nefericirea lui va lua sfarsit’’.

În studierea suicidului se remarcă aspecte etico-legale mergând de la


încriminarea sa până la dezincriminarea totală de azi, de-a lungul timpului, suicidul
cunoscând nu numai judecată morală a societății, dar uneori intrând și sub
incidența legii.

Cauzele morale, precum alcoolismul, consumul de droguri, abuzul sexual,


creează stări impulsive de autodistrugere. Pe de altă parte, se poate ajunge și la
stări decompensatorii privind energia fizică și sufletească, conducând spre epuizări
depresive, care în cele din urmă degenerează în depresii de autodistrugere.

Landsberg (1992) susține că sinuciderea ca fapt moral există iar prezența


acesteia se face simțită destul de puternic. Aceasta se întâmplă deoarece suicidul
are loc ca fapt divers și cotidian în lume. Oriunde în presa scrisă sau vorbită se
precizează foarte des cazuri de suicid. În cadrul acestui fenomen se remarcă vizibil
un argument împotriva sinucigașilor, argument ce vine îndeosebi din partea marii

9
majorități a oamenilor. Ei judecă actul că pe unul de lașitate în fața greutăților
vieții. Obiecția lui Landsberg este că “felul de a muri al unui Cato, al unui Hanibal
și Brutus, al unui Mitridate și Seneca, actul unui Napoleon cu greu le-am putea
considera ca lașe. Cu siguranță că există mai multe persoane care nu se omoară
pentru că sunt prea lașe pentru a o face decât oameni care se omoară din lasitate”.

Această nu înseamnă însă că Landsberg susține sinucuderea ca act de


eroism, sau că legitimează sinuciderea pentru un scop nobil. El doar arată că actul
suicidului nu apare doar ca act de lașitate cum este etichetat în cele mai multe
cazuri ci poate surveni în urma unor cauze diverse.

Cu privire la implicația morală a sinuciderii discuția se pune la nivelul


libertății omului și a înțelegerii sale. Înțeleasă în mod greșit libertatea, conform lui
Landsberg, poate da iluzia unei atotputernicii pe care omul crede că o deține. În
virtutea acestei libertăți și a măsurării limitelor acesteia unii pot comite suicidul.

Potrivit lui Landsberg ,,chiar dacă n-ar cădea sub incidența vreunei morale
aparte, sinuciderea ar căpăta un caracter imoral față de simțul comun’’. Există
ideea că actul de suicid este un act săvârșit împotriva naturii umane; omului îi este
în fire să lupte pentru supraviețuire, să facă, instinctual, tot posibilul pentru a-și
menține viață în siguranță. Așadar avem de a face cu un instinct înnăscut al vieții.
În momentul în care marea majoritate ce posedă acest instinct sesizează cazul unui
sinucigaș are în mod constant o reacție negativă față de acesta. În aceste situații se
poate vorbi de o morală înnăscută în ceea ce privește suicidul, morală care judecă
în mod spontan.

În urma celor afirmate reiese că actul de sinucidere cade sub incidența


moralei, indiferent dacă aceasta este una convențională sau este vorba pur și simplu
de un sentiment moral înnăscut. Chiar dacă în unele culturi suicidul este acceptat

10
aceasta se întâmplă tot din considerente morale. Acolo unde este acceptat, suicidul
este comis în cele mai multe cazuri din motive religioase, politice sau motive ce
privesc o anumită valoare morală (d. ex.: sacrificiul de sine întru cuvântul lui Allah
în lumea musulmană).

Morala crestina privind suicidul

Cele mai multe religii din lume au condamnat actul sinucigaș, uneori
categoric și foarte aspru. Cele mai intransigente sunt iudaismul, creștinismul și
islamismul, ele susținând ideea că o creatură a lui Dumnezeu nu are dreptul să
distrugă opera Creatorului. Totuși întâlnim sinucideri la fel de numeroase că acolo
unde sunt încurajate de cult și de ritualul religios.

Odată cu constituirea societăților creștine, sinuciderea a fost interzisă și se


prevedeau sancțiuni pentru sinucigași ce se rezumau la faptul că acestora le era
interzis un ceremonial creștinesc obișnuit al înmormântării, iar bunurile rămase nu
se cuveneau urmașilor ci erau confiscate. Sinuciderea era asemănată cu
omuciderea, cu crima, în general, și era condamnată ca atare.

Raportul între libertate și suicid este la rândul sau condiționat de tipul de


morală în care se încadrează indivizii. Într-o morală creștină tradițională libertatea
este limitată iar suicidul condamnat. În alte tipuri de morală libertatea este dusă la
extremă care uneori se confundă cu sinuciderea.

Privind fapta morală a sinuciderii a apărut în cadrul Bisericii o controversă


legată de cazul lui Iisus. Părinții creștini au fost puși în fața faptului de a explica
dacă Iisus acceptându-și pedeapsă a comis suicid; controversă a devenit cu atât mai
aprinsă cu cât se consideră că Iisus a venit pe lume cu scopul de a muri pentru ea.
În această situație s-a impus precizarea unei distincții în morala și dogmatica

11
creștină: sacrificiul diferă de suicid. Astfel morala creștină acceptă sacrificiul de
sine în vederea unui scop divin, sau cel puțin a cărui necesitate este de natură
divină.

Mahomedanii au adoptat aceeași atitudine de condamnare și de dezaprobare


pentru toți cei care își puneau sau aveau tendința de a-și pune capăt vieții prin
sinucidere. Islamismul interzice sinuciderea.” Sinucigașului nu i se cuvine ultima
rugăciune de inmormantare”. La aceștia înmormântarea se face discret. În Coran
scrie: “Omul nu moare decât din voința lui Allah. Nu vă ucideți voi înșivă, iar dacă
cineva se omoară din răutate sau ticăloșie, va fi fript în focul iadului”. Și totuși sunt
sinucigași care fac asta în jihadul (războiul sfânt) islamic, prin acte teroriste, despre
ei considerându-se însă că au fost aleși de către Allah.

Concluzia ce o desprindem din morala creștină este că în afară cazurilor de


martirism, care pentru Biserica nu reprezintă suicid, sinuciderea reprezintă un
păcat de moarte și este respinsă cu vehemență. A comite suicid înseamnă a te
consideră egal în drept cu Dumnezeu și, totodată, a-I nesocoti poruncă divină.
Referitor la aceasta în “Catehismul” lui Richelieu din 1626 e scris”…nimeni nu
este stăpânul absolut al ființei sale pentru a dispune de ea după cum i se pare
potrivit, ci numai un depozitar obligat să conserve depozitul”.Pentru a descuraja pe
cei care au intenții sinucigașe Biserica a hotărat să nu oficieze slujbele cuvenite de
înmormântare acelora care își iau viața.

Sub aspectul spiritualității creștine suicidul este considerat un act al lipsei


de credință și de încredere în pronia divină. Suicidul este act al revoltei contra lui
Dumnezeu ca și Creator și Răscumpărător. Datorită faptului că suicidul este o faptă
ireversibilă, neexistând posibilitatea căinței, nu există nici posibilitatea iertării din
partea lui Dumnezeu. Socotindu-l ca o “totala lipsă de credinta”, ca o înstrăinare și

12
ruptură definitivă de Dumnezeu, S. Bulgakov socotește suicidul că blasfemie față
de Dumnezeu, iar pe cel ce-și ia viață că pe un “descendent spiritual al lui Iuda
trădătorul, respingându-l pe Dumnezeu și fiind respins de Dumnezeu “.

Autorii articolului „Etica suicidului” susțin într-un final un punct de vedere


foarte interesant, care merită consemnat: „Reîntorcându-ne la problema suicidului
în mediul psihiatric, putem conchide următoarele: este mai bine să păcătuiești de
pe poziția apărării vieții decât de pe cea a acceptării pierderii acesteia. Deși unele
considerații filosofice pot arăta că nu există argumente valide din punct de vedere
logic pentru a prefera viața în locul morții și că motivația noastră pentru viață este
complet irațională, trebuie întotdeauna să nu uităm că persoana cu potențial
suicidar poate împărtăși, undeva adânc în inima sa, această preferință irațională.”

Atitudini nonconformiste privind suicidul

În mentalitatea europeană, occidentală s-au încetățenit două tipuri de


atitudini privitor la această problemă: una pornind de la Aristotel, care susținea că
a-ți lua viața e contrar „legilor firești ale vieții”, și una specifică vieții filosofilor și
gânditoruilor romani, cum ar fi Seneca, cel care considera că „nu este un bun în
sine doar să trăiești bine, prin urmare, un om înțelept va trăi atât cât trebuie, nu cât
poate”, de asemenea Seneca socotea că necazurile vieții, lipsa liniștii sufletești sau
o turnură nefericită a norocului pot constitui motive suficiente pentru suicid.

Spre deosebire de morala creștină ce consideră sinuciderea un păcat există și


alte morale ce privesc suicidul ca singura șansă de salvare a sufletului. Acestea nu
sunt neapărat anti-creștine sau necreștine ci, să le numim, nonconformiste. Acest
tip de morală este prezent indeosbi în cazul existențialiștilor francezi, precum J.P.
Sartre sau A. Camus. Printre aceștia se numără și E. Cioran a cărui morală merge

13
pe aceeași direcție. În cazul lui Cioran nu putem vorbi de un sistem etic propriu-zis
ci mai degrabă de o stare de spirit ce reflectă o anumită morală.

Pentru Cioran ceea ce provoacă sentimentul repulsiei față de viață este


absurdul ei. Într-o viață absurdă cine mai poate luptă pentru valori? Are vreun rost
dacă totul se întoarce împotrivă ta? ,,Suferința este mereu de nesuportat deoarece
este a mea’’, spune Cioran. Mai mult, el găsește ca luptă pentru căutarea
adevărului este în van, considerând ca singura certitudine a vieții este moartea.

J. Starobinski (2012) distinge doua modele de suicid: sinuciderea morala,


din considerente de onoare si demnitate, de constiinta (sinuciderea lui Cato din
Utica, Seneca, Petronius); sinuciderea patologica, legata de o cauza morbida, de
regula pasionala (suicidul Ofeliei).

Moralistii, fie ei laici, atei sau credinciosi, se dovedesc la fel de ostili


practicii suicidului ca si Biserica. Chiar si medicina contribuie la catalogarea
suicidului ca „boala rusinoasa”.

Psihiatria si sociologia pun insa in evidenta responsabilitatea slabiciunilor


morale si mentale individuale, ca si insuficientele si nedreptatile structurii sociale.

Desigur că într-un spital de psihiatrie, dacă un pacient are multiple tentative


de sinucidere, medicii nu se pot preface că nu observă cazul respectiv, considerând
că respectă voința liberă a pacientului. Apare însă din nou problema moralității
intervenției exterioare a unei persoane autorizate (sau nu) care să inpiedice actul
respectiv, se spune că binele impus, nu este bine, ci chiar rău.

Este interesant un caz investigat de medicii americani din California, din


1983 , în care o pacientă suferind de paralizie invalidantă de origine cerebrală și-a
declarat dorința suicidară refuzând alimentele care i se administrau. În acest sens a

14
căutat să obțină o hotărâre judecătorească care să împiedice personalul medical să
o hrănească forțat sau să-i determine externarea. Dorința de a muri era rezultatul
convingerii că perspectivele sale viitoare erau complet lipsite de speranță.

Tribunalul s-a pronunțat în favoarea spitalului în detrimentul pacientei


susținând necesitatea protejării binelui general în fața autonomiei personale, pentru
că sprijinirea suicidului ar avea consecințe devastatoare și asupra altor pacienți care
suferă de alte handicapuri.

În această situație ajungem într-o aporie morală, pentru că dacă respectivul


tribunal ar fi hotărât ca spitalul și personalul medical să dea curs cererii pacientei
în vederea respectării libertății de voință, medicii și asistentele ar fi trebuit să-și
încalce principiile etice săvârșind în mod indirect o crimă. Ajungem astfel la
dilema necesității de a respecta atât libertatea pacientului, cât și a profesioniștilor.

Odată cu secolul al XIX-lea, se intră într-o nouă etapă de abordare a


fenomenului. Astfel, suicidul este scos de sub incidența legii și se reconsideră
contribuția societății la apariția actelor suicidare. Se incriminează chiar societatea,
ca fiind incapabilă să asigure membrilor săi o necesitate fundamentală și anume
bunăstarea.

Prin urmare, sub aspect spiritual, suicidul este considerat faptă abominabilă,
ce se datorează “slabiciunii morale” provocate de păcat. Ideile religioase, politice
și judiciare, par a avea puțină priză asupra conștiințelor. Tratatele teologice și
morale, legislațiile și chiar sancțiunile penale nu au influențat rata sinuciderilor
care a fost în creștere de-a lungul anilor. În ciuda diverselor măsuri represive care
au existat de-a lungul timpului împotriva celor care aveau de gând să recurgă la
acte suicidare, a condamnărilor, a damnarilor veșnice din partea bisericii, oamenii
au continuat să-și ia viața.

15
Autonomia persoanei cu comportament suicidar
În esență, autonomia este un drept negativ, definindu-se prin libertatea de a
nu fi supus constrângerilor impuse de către ceilalți. O persoană poate fi considerată
autonomă dacă este capabilă să aleagă între un set de opțiuni, reflectând și
deliberand în același timp asupra alegerii sale. Un pacient autonom nu este acela
care refuză, ci o persoană suverană pe întreaga sa capacitate de decizie. Din această
perspectivă putem afirma ca autonomia este și un drept pozitiv, dreptul la auto-
determinare, la exprimare și la alegere (Cohen, 2000).

Acum când dispunem de atâtea facilităţi farmacologice şi tehnologii


moderne greu de imaginat până ieri suferinţa fizică a început să fie considerată
intolerabila şi injustă.

De aceea prin extinderea drepturilor subiective colectivitatea justifiva uneori


derptul individului de a-şi grăbi moartea prin dreptul lui de a nu suferi.

Datoria de a ne păstra viaţa a fost înlocuită cu dreptul de a fi stăpân pe


propria viaţă. Fiecăruia i-se recunoaşte dreptul la autonomie , iar sinuciderea nu
mai este considerată delict în mai multe state. (Trif, Astarastoae, Cocora, 2002,pp
121-124).

Astfel, comportamentul specialiștilor față de pacientul suicidar trebuie să se


supună unor principii etice generale:

-principiul autonomiei, care se referă la respectul pentru dreptul la


autodeterminare al pacientului,

-principiul beneficiului, conform căruia specialistul are obligația de a face


tot ce îi stă în putință pentru binele pacientului,

16
-principiul de a nu face rău, este de fapt ilustrarea principiului socratic
„Primum non nocere!”,

-principiul echității, care se referă la accesul egal la îngrijire pentru toți


bolnavii.

În funcție de gradul de implicare al clinicianului, putem face distincție între


două categorii de suicid:

• Suicidul neasistat – se referă la situația în care pacientul a recurs la actul


suicidar înaintea, sau la ceva timp după vizita la specialist. Astfel clinicianul nu a
știut despre intenția sa.

• Suicidul asistat – se referă la implicarea voită a clinicianului, care a luat


cunoștință despre dorința pacientului și despre faptul că acesta consimte în mod
rațional și conștient la acest act.

Specialistul ar trebui să ofere sprijin în finalizarea acestui act. Totuși, în


marea lor majoritate acești pacienți suferă de boli cronice în fază terminală și
prezintă dueri atroce, ceea ce impietează asupra rațiunii.

Trebuie precizat faptul că această atitudine este neetică, iar în țara noastră
este ilegală. Legiuitorul prevede expres dreptul de intervenție în ajutorul unui
pacient suicidar, stabilind obligații, responsabilități și chiar pedepse pentru
prevenție, intervenție (sau neintervenție) în tentative suicidară.

De fapt, suicidul asistat este motivul pentru care atitudinea față de suicid
naște discuții aprinse între specialiști, unii afirmând că suferința, oricât de grea ar fi
ea, are valori pozitive.

17
• Există însă și o a treia categorie, denumită suicid facilitat. Este situația în
care pacientul comite suicidul aflându-se încă în terapie. Specialistul ar fi trebuit sa
cunoască riscul suicidar și să folosească mijloace de prevenție și intervenție
adecvate.

Importanța abordării laturii etice în activitatea psihiatrică, se suprapune în


mare măsură problematicei generale a eticii medicale.

Conceptul medical bio-psiho-social și conceptul modern al eticii medicale


se armonizează și se finalizează în conceptul de calitate a vieții, care se
concretizează în capacitatea și libertatea persoanei de a atinge standardele unei
vieți normale într-o funcționalitate normală. Societatea care conferă mijloace
pentru calitatea vieții trebuie să garanteze libertatea persoanei, egalitatea
persoanelor cu handicap, astfel încât handicapații și non-handicapații să aibă o
viața egală și o calitate egală a vieții.

O egalitate comparabilă reprezintă un punct de vedere etic în care justiția


socială este sinonimă cu egalitatea socială într-o societate liberală ce poate asigura
drepturi inalienabile ca libertatea, democrația, informarea, asistența legală,
inițiativa.

Pentru medic, suicidul nu trebuie judecat ci înțeles. Sub acest aspect,


suicidul poate antrena responsabilitatea medicului, nu înainte de a fi un eșec al
vocației medicale privind conservarea vieții, el amenințând în mod direct această
vocație. Responsabilitatea medicului poate fi antrenată prin: neinternarea unui
pacient cu risc crescut pentru suicid, externarea lui intempestivă și inoportună,
lipsa / sau o proasta evaluare a riscului suicidar cu subestimarea unui pericol real,
neaplicarea unei terapii adecvate, publicizarea cazurilor de suicid și prezentarea

18
modalităților autolitice, neinformarea adecvată a familiei ca și pentru lipsa de
profilaxie a suicidului.

Un alt aspect care trebuie luat în considerare în dezbaterea suicidului, este


impactul pe care acesta îl are asupra supraviețuitorilor, prin aceasta referindu-ne la
familie, prieteni, cei care au venit frecvent în contact cu subiectul. Impactul asupra
acestor persoane, poate fi uneori devastator, aceștia simțindu-se vinovați și
autoacuzându-se că nu au putut preveni actul suicidar, ceea ce duce la instalarea
unei depresii severe, cei din anturaj ajungând chiar să comită acte suicidare.

De asemenea, suicidul trebuie privit sub aspectul efectului asupra societății.


Orice act suicidar este un exemplu negativ pentru societate, având influențe nefaste
asupra persoanelor mai derutate și instabile psiho-social, nelăsând la o parte și
punerea în pericol a celor care intervin pentru a salvă persoana suicidară.

Științele umane și medicina au încercat și încearcă să explice


comportamentul suicidar, care derutează și intrigă în același timp. Suicidul
provoacă spaimă, rămânând în același timp soluția supremă, însă la îndemâna
tuturor, pe care nici o lege și nici o putere din lume nu poate sa-l interzică.

Legislaţia sinuciderii
Legislaţia sinuciderii a tranversat două faze principale .

1. I s-a interzis individului să se sinucidă din proprie iniţiativă, deşi statul îl


putea autoriza s-o facă. Actul este imoral doar când aparţine în exclusivitate
individului. În anumite circumstanţe, societatea deformează, acceptând să aprobe
ceea ce condamnă în principiu.

19
2. În a doua fază, condamnarea este absolută şi fără excepţii. Prohibiţia
sinuciderii e justificată de faptul că omul se sustrage obligaţiilor sale faţă de
societate.

Sinuciderea este condamnată deoarece contravine cultului pentru fiinţa


umană pe care se bazează morala noastră.

Legislația din România (Legea 487/2002) precizează că cei care au risc de a-


și face rău pot fi internați într-un serviciu psihiatric pentru perioada cât acest risc
este semnificativ. Internarea este recomandată atât pentru a proteja persoana
respectivă, cât și pentru a-i oferi posibilitatea de a primi ajutorul de care are
nevoie.

Concluzie
Suicidul fiind o problemă publică, majoră, globală, treptat s-au implicat tot
mai mulți cercetători de diverse specialități, pentru studiul acestui fenomen,
considerând că printr-un efort comun multe dintre acțiunile suicidare pot fi
prevenite. În mod complementar, studiul complex și multiaxial al fenomenului
suicidar deschide largi perspective în cunoașterea și explicarea științifică a
factorilor favorizanți și declanșatori ai mecanismului suicidogen, permițând
totodată și fundamentarea realistă a măsurilor de profilaxie generală și specială.

În concluzie, putem afirma că ideile religioase, politice și judiciare, par a


avea puțină priză asupra conștiințelor. Tratatele teologice și morale, legislațiile și
chiar sancțiunile penale nu au influențat rată sinuciderilor care a fost în creștere de-
a lungul anilor. În ciuda diverselor măsuri represive care au existat de-a lungul
timpului împotriva celor care aveau de gând să recurgă la acte suicidare, a

20
condamnărilor, a damnarilor veșnice din partea bisericii, oamenii au continuat să-și
ia viață.

Suicidul a apărut odată cu societatea și nu va dispărea decât atunci când


factorii declanșatori sau favorizanți vor dispărea sau societatea însăși.

Epoca contemporană este dominată de impunerea drepturilor omului și de


promovarea conceptelor de libertate, autonomie și responsabilitate individuală și
acceptă pledoaria pentru libertatea de a decide asupra propriei morți. Acestei
tendințe i se opune totuși, legea de protecție a vieții, dar dilemele evidențiate de
etica medicală, referitoare la complexitatea abordării suicidului, deschid calea unor
viitoare modificări legislative.

Psihiatrii, în grija cărora sunt plasați cei care comit tentative de suicid, sunt
în majoritatea lor înclinați să considere orice act suicidal într-o manieră medicală,
reducționist-diagnostică, asemenea unui act patologic, legat, de regulă, de o stare
depresivă care „scade elanul vital” sau chiar îl anulează. Acest punct de vedere
îngustează semnificația suicidului, obligându-l să fie considerat la fel cu oricare
altă boală psihică. Este o atitudine absolut greșită, deoarece, sinuciderea este o
decizie umană deliberată, un act ce reunește conștiință de sine cu voința de a sfârși
propria viață.

În final, sinuciderea în raportul său cu libertatea reprezintă un act pur


individual cu însemnătate numai pentru cel care o săvârșește. Trecând dincolo de
morală, cel care se sinucide își execita în cele din urmă o libertate. Problema
moralității faptei sale rămâne din păcate, a fi judecată de ceilalți.

21
Bibliografie
Awata S, Seki T, Koizumi Y, Sato S, Hozawa A, Omori K, Kuriyama
S, Arai H, Nagatomi R, Matsuoka H, Tsuji I.,2005, Factors
associated with suicidal ideation in an elderly urban Japanese
population: a community-based, cross-sectional study. Psychiatry
Clin Neurosci. 2005;59(3):327
Cohen, L., Manion, L. and Morrison, K. (2000) Research Methods in
Education. 5th Edition, Routledge Falmer, London
Catechism of the Catholic Church – PART 3 SECTION 2 CHAPTER
2 ARTICLE 5”. Scborromeo.org. 1 iunie 1941. Accesat la 05. mai
2019
David Heyd și Sidney Bloch, Etica suicidului, în *** Etică psihiatrică,
(editată de Sidney Bloch, Paul Chodoff), traducere din engleză de
Răzvan Puculescu, et alii, București, Asociația Psihiatrilor Liberi,
2000, p. 264
Georges Minois, Istoria sinuciderii, societatea occidentală în fața
morții voluntare, traducere din franceză de M. Ionescu, București,
editura Humanitas, 2002
Jean Starobinski, L'Encre de la mélancholie, Paris, Seuil, 2012
Landsberg, P., L., Eseu despre experienţa morţii. Problema morală a
sinuciderii, Bucureşti, 1992
Nock MK, Kessler RC., (2006), Prevalence of and risk factors for
suicide attempts versus suicide gestures: analysis of the National
Comorbidity Survey. J Abnorm Psychol 2006;115:616-23
O’Carroll PW, Berman AL, Maris RW, Moscicki EK, Tanney BL,
Silverman MM (1996): Beyond the Tower of Babel: A nomenclature
for suicidology. Suicide and Life-Threatening Behavior, 26:237-252.
22
Origen, Comentariu la Sfântul Ioan, XVI, 554, apud Georges Minois,
Istoria sinuciderii, societatea occidentală în fața morții voluntare,
traducere din franceză de M. Ionescu, București, editura Humanitas,
2002
http://www.depresiv.ro/depresia-si/depresia-si-suicidul accesat la data
de 06.06.2019
https://www.medichub.ro/reviste/psihiatru-ro/o-abordare-bio-psiho-sociala-a-

conceptului-de-crima-urmata-de-sinucidere-murder-suicide-id-352-cmsid-66 accesat
la data de 06.06.2019

23