Sunteți pe pagina 1din 80

Planul:

Introducere .

Capitolul I. Mitul şi literatura

§1

Noţiuni generale despre mit

3

§2

Mitologia românească

15

Capitolul II. Mitul zburătorului în operele scriitorilor români.

§1

Romantismul românesc

28

§2

Mitul Zburătorului în creaţia lui Ion Heliade Rădulescu

şi Vasile Alecsandri 36

§3 Iubire şi mit în opera lui Mihai Eminescu

Concluzii

Bibliografie

2

Introducere

Mitul este un element esenţial al civilizaţiei omeneşti, în care sunt codificate toate credinţele, principiile morale şi activităţile practice ale diferitor colectivităţi; în conştiinţa popoarelor primitive numai miturile care aveau ca subiect creaţia, originea, eroii şi evenimentele primordiale au valoarea unor „istorii adevărate”. Mitul explică geneza lumii sau fenomenele naturii, miturile motivează aspiraţiile şi idealurile umane; el e un produs al spiritului care se reînoieşte în permanenţă. Mitul conferă expresie la ceea ce raţiunea nu poate exprima; el ne pune în contact cu misterul naturii.

Prezenta lucrare este un studiu asupra relaţiei dintre mit şi literatură în planul „existenţei” spirituale, datorită căruia omenirea a ajuns la conştiinţa identităţii de sine, delimitîndu-se de natură, un studiu asupra mitului fundamental românesc – Zburătorul, care a servit ca sursă de inspiraţie pentru numeroase opere din literatura română, cum ar fi: „Zburătorul” de Ion Heliade Rădulescu, „Luceafărul” de Mihai Eminescu, creaţia lui Vasile Alecsandri, Liviu Damian ş.a.

Orientată pe linia unor mituri de semnificaţie autohtonă, a unor tradiţii de cultură românească, poezia noastră contemporană include în centrul atenţiei multiple implicaţii filosofice şi valenţe artistice, aspirînd pe bună dreptate spre o nuanţare a valorilor, a unor idei şi semnificaţii de un profund mesaj general – uman; ea se deschide dintr-un proces de esenţializare, de amplificare a viziunilor folclorice de accentuare a sensibilităţii scriitoriceşti trecută prin şcoala măiestriei populare.

Problemele abordate în prezenta lucrare au determinat şi structura ei, care include: - introducere;

- două capitole (cîte două şi, respectiv, trei paragrafe), Concluzie, indice de nume a autorilor lucrărilor critice şi artistice utilizate.

Primul capitol – „Mit şi literatura” se ocupă de descifrarea noţiunilor folosite – instrumentarul de lucru – cum sînt: mit; mitologie naţională; literatură şi relaţia dintre mit şi literatură; procedeul de mitizare a eroului literar şi cel de demitizare,

3

de a reliefa importanţa mitului ca model exemplar ale tuturor riturilor şi tuturor activităţilor omeneşti semnificative.

Importanţa romantismului românesc, analiza operelor marilor scriitori, în care aflăm mitul Zburătorului, cum ar fi Mihai Eminescu, Ion Heliade Rădulescu sau Vasile Alecsandri constituie substanţa esenţială a capitolului II. Sesizăm în operele lor întoarcerea spre frumos, spre sublim, spre frumosul sentiment al dragostei şi frumuseţea naturii în care este creată făptura misterioasă a Zburătorului.

Obiectivele propuse se rezumă la:

• elucidarea noţiunilor de mit şi mitologie naţională;

• examinarea importanţei mitului la constituirea substanţei literaturii;

• urmărirea evoluţiei literaturii în impunerea noii mitologii şi noilor mituri ale lumii moderne;

• studierea rolului pe care îl joacă literatura în transmiterea sistemelor

mitologice tradiţionale şi a trăsăturilor gîndirii mitice din antichitate.

• reliefarea importanţei legăturii poeziei contemporane cu fondul mitic autohton;

• analiza procedeului de mitizare a eroului literar în operele scriitorilor romantici,

• caracterizarea mitului Zburătorului în operele scriitorilor români;

• urmărirea evoluţiei chipului Zburătorului de la demonic (în creaţia folclorică) spre chipul angelic (în „Luceafărul” de Mihai Eminescu)

• interpretarea grafică a mitului Zburătorului în comparaţie cu alte personaje biblice (cu caracter sacru- Serafimii) şi personaje literare (Dionisie – cu caracter demonic),

relevarea importanţei mitului Zburătorului în crearea unor adevărate opere

de artă.

Principalele surse de documentare în realizarea obiectivelor propuse sunt lucrările propriu – zise ale autorilor români în care aflăm valorificarea acestui mit, legendele vechi greceşti şi unele creaţii folclorice autohtone. Drept repere ne-au servit reprezentanţii de frunte ai criticii moderne din străinătate (Hugo Friedrich, R. Barthes etc.) şi critici din România (G. Călinescu, Tudor Vianu, Matei

4

Călinescu, Eugen Simion, Constantin Parfene, A. Muşina). Studiile despre literatura basarabeană, scrise de criticii Mihai Dolgan, Tatiana Butnaru, Mihai Cimpoi, Eliza Botezatu ş.a. au contribuit la crearea unei imagini mai exacte asupra obiectului cercetat.

Lucrarea reprezintă o primă tentativă de a analiza multiaspectual şi prin prisme inedite mitul Zburătorului reflectat atît în creaţia folclorică, cît şi în operele marilor scriitori din literatura română ce aparţin curentului romantist. Inspiraţia din miturile şi credinţele folclorice, deschiderea faţă de mister şi fabulos, confesiunea intens colorată efectiv, puternicul sentiment al naturii şi corespondenţa strînsă dintre afectivitate şi natură, peisajul conceput ca stare de spirit sînt elemente comune ale romantismului.

Inovaţia ştiinţifică a investigaţiei constă în faptul că studiul nostru e o primă încercare de a efectua o analiză în plan evolutiv a mitului Zburătorului de la chipul teluric spre cel angelic; de a reprezenta schematic însuşirile Zburătorului reflectate în literatura română şi folclor, demonstrînd astfel unicitatea, superioritatea şi farmecul acestei fiinţe supranaturale.

Importanţa practică a lucrării rezidă în rezultatele obţinute în urma cercetării mitului Zburătorului în plan evolutiv, care ar putea avea un domeniu aplicativ în studiile mitologice, folclorice şi de analiză a literaturii române.

5

Capitolul I

Mitul şi literatura

§1

Noţiuni generale despre mit

Raporturile dintre literatură şi mit sunt de o deosebită complexitate.Există mai multe puncte de vedere distincte din care putem cerceta aceste raporturi:

1. Rolul literaturii în transmiterea sistemelor mitologice tradiţionale şi a trăsăturilor gîndirii mitice din Antichitate şi pînă în zilele noastre;

2. Examinarea importanţei mitului la constituirea substanţei literaturii;

3. Capacitatea literaturii de a impune noi mitologii şi noi mituri ale lumii moderne, cum ar fi cel al lui D. Quijote sau al lui Superman.

Fiecare tip de raport în parte e important şi de o extraordinară bogăţie.

6

Relaţia mit – literatură, plasată în orizont ontologic,deschide căi de înţelegere a modalităţilor prin care omenirea „ fiinţează” şi „se manifestă” , nu în planul realităţii fizice( biologice), ci în acela al „existenţei” spirituale, plan definitoriu pentru statutul antic al omului. În orizont gnosiolgic aşezată, relaţia în discuţie oferă piste de cunoaştere a mutaţiilor de ordin spiritual datorită cărora omenirea a ajuns la conştiinţa identităţii de sine, delimitîndu-se de natură şi aventurîndu-se în fascinanta şi dramatica tentativă a cunoaşterii de sine prin sine” 1

Gîndirea mitică presupune o „ identificare cu realităţile primordiale de felul aceleia pe care o cunoaşte omul arhaic. Miturile sunt „adevăratele” apărînd ca realităţi din illo tempore, fiindcă ele moderează faptele de mai tîrziu, fiindcă - să zicem – mitul referitor la originea morţii este adeverit de existenţa morţii.” 2

Alfel zis, mitul povesteşte cum datorită isprăvilor fiinţelor supranaturale, o realitate s-a născut, fie că e vorba de o realitate fatală de univers sau de o parte a acestuia,de o specie vegetală, o comportare umană etc.

„Miturile descriu diversele şi uneori dramaticele izbucniri în lume ale sacrului ( sau ale supranaturalului) . Tocmai această izbucnire a sacrului fundamentează cu adevărat lumea şi o face aşa cum arată azi. Mai mult încă:

tocmai în urma intervenţiilor fiinţelor supranaturale este omul ceea ce e azi, o fiinţă muritoare,sexuată şi culturală." 3

Procedeul de mitizare a eroului literar începe cu procesul de demitizare a lui, mitul fiind o realitate culturală extrem de complexă care poate fi abordată şi interpretată din perspective multiple şi complementare.

„ Mitul este de esenţă religioasă, reprezentînd legătura cu sacrul, este metaisforic, dar legată de o realitate concret – istorică pe care o exprimă, este un eveniment al culturii cultice, dînd sens unei viziuni cosmice şi existenţiale, este o sursă de valori, dar nu e doar o imagine, o ficţiune, ci o revelaţie primordială, un răspuns la întrebările esenţiale ale omului, un model exemplar al trăirilor, al comportamentului uman. Înainte de a fi privit, reprezentat sau istorisit, mitul este trăit.” 4

Dacă ne oprim asupra indicaţiilor etimologice ale mitului, observă că în „Poetica” lui Aristotel, termenul apare cu sensul de „intrigă”, „structură narativă”,

1 Parfene C., Teorie şi analiză literară. - Bucureşti: Editura Ştiinţifică , 1993, p. 121.

2 Cimpoi , M. Căderea în sus a Luceafărului .- Galaţi: Ed. Porto-Franco, 1993, p. 69.

3 Eliade M. Aspecte ale mitului. - Bucureşti, Ed. Univers, 1978, p. 6. 4 Ghiţu Lorina. Quijantismul în lit. rom. Autoreferat al tezei de doctor în

filologie.USM,Chisinau,2008.

7

„fabulaţie”. Antonimul lui „mithos” este „logos”, mitul reprezentînd exprimarea iraţională sau intuitivă, în contrast cu exprimarea filosofică, sistematică. Mit este tragedia lui Eshil, în opoziţie cu dialectica lui Socrate.

Cercetătorul mitului observă o mutilaţie a definirii acestuia: „De la Aristotel încoace, sensul atribuit mitului e unul deformat faţă de natura sa iniţială. Urmaşii lui Homer şi Hesiod, filosofii raţionalişti, au fost aceia care au golit Mithos-ul de orice valoare metafizică şi religioasă.” 1

Pînă în secolul XIX, înţelegerea mitului ca fabulă, ficţiune, invenţie a fost dominantă. Abia în secolul nostru cuvîntul a început să fie redefinit potrivit accepţiei sale în societăţile primitive, unde el desemnează o „istorie adevărată, sacră şi exemplară. Altfel spus, mitul povesteşte în ce chip, datorită faptelor deosebite ale unor fiinţe supranaturale, o realitate a dobîndit existenţă, fie că e vorba de realitatea totală, de Cosmos, fie numai de un fragment al ei. Mitul e deci întotdeauna despre o creaţie.” 2

Situîndu-le în contextul lor sociologic originar. Miturile sunt considerate fapte de cultură, creaţii ale spiritului de cultură şi nu răbufniri patologice ale instinctelor sau ale infantilismului. Avînd în vedere că mitul se referă întotdeauna la realităţi, el este o „istorie adevarată”, fapt subliniat de M.Eliade în felul următor: „ Mitul cosmogonic e „adevărat” deoarece existenţa lumii stă mărturie în această privinţă; mitul referitor la originea morţii este de asemenea „adevărat”, deoarece faptul că omul e muritor îl dovedeşte; şi aşa mai departe.” 3 De aici rezultă că activităţile oamenilor din societăţile arhaice şi tradiţionale îşi află modelele în acţiunile „fiinţelor” supranaturale, de asemenea, că funcţia dominată a mitului este de a înfăţişa modelele exemplare ale tuturor riturilor şi ale tuturor activităţilor omeneşti semnificative.” 4

Supuse unei îndelungate critici, de pe poziţiile raţionalismului ironic, mitul a

fost proclamat o ficţiune, fapt ce explică păstrarea acestui sens de către cuvîntul mit în toate limbile europene. Fenomenul demitizării (golirea miturilor de sensurile lor originare) este un proces general „care se manifestă în interiorul oricărei mitologii, proces generat de factori diverşi, printre care, în afara dezvoltării cunoaşterii raţionale, de consemnat ca avînd um mare rol este şi contaminarea sistemelor mitologice tradiţionale cu elemente religioase venite din

diverse surse (Zaratustra, Buddna, Creştinism etc.) [

parcursul istoriei o atitudine interpretativ-critică faţa de mituri, fenomen mai clar

Oamenii adoptă, pe

].

1 Crăciun, G. Introducere în teoria lit.; Ch: cartier, 1997, p. 185.

2 Eliade, Mircea. Aspecte

,

op. cit., p. 12.

3 Eliade, Mircea. Aspecte

,

op. cit., p.

4 Ibidem, p. 8.

8

vizibil, pe o anumită treaptă a istoriei, mai cu seamă în Grecia, India, Egipt, unde anumiţi inşi încep să golească miturile de semnificaţia lor sacră (de istorie divină), să nu mai creadă în ele şi să le considere legende sau basme.” 1

Există mai multe clasificări ale mitului. Una din ele relevă diverse optici ale existenţei. Astfel, miturile pot fi memoriale (care înregistrează marile „întîmplări ale comunităţilor umane: interferenţa erelor, omul primordial, revelaţia iniţială, evenimentele insolite, invenţia uneltelor, modificările condiţiei umane, războaiele cereşti, potopul şi reconstrucţia universului post-diluvian), fenomenologice (încercînd răspunsuri la marile întrebări ale fiinţei umane: actul cosmogonic, antropogonia, cosmogonia, repetiţia manifestărilor naturii, regnurile fabuloase, cadrul astral, elementele - apa, focul, pămîntul, aerul), cosmografice (teogonie, panteonie, lumile coexistente – divină, umană şi demonică) şi transcedentale (asupra contradicţiilor existenţiale: eroul arhetipal, suprastructurală demonologică, destinul, universul dual, simbolurile condiţiei, condiţiile umane, viaţa şi moartea, aria timpului). 2

Mitul înfăţişează modele pentru comportarea omenească şi prin însăşi aceasta, oferă existenţei semnificaţie şi valoare. Funcţia de model a mitului este mult atenuată în societatea modernă, ea fiind valabilă, în primul rînd, în societăţile arhaice şi primitive. Dar aici trebuie să facem distincţia între miturile primitivelor (popoarele amerindiene, australiene şi africane), care încă mai oglindesc o stare primordială a relaţiei om – lume şi justifică încă şi astăzi activizarea şi comportamentul indivizilor, şi miturile culturilor greacă, egipteană sau indiană, ajunse pînă la noi în forme modificate, sistematizate de scriitorii (Homer şi Hesoid la greci, rapsozi şi mitografi. Miturile au trei aspecte de bază:

istoria, transformarea şi, desigur, universul.

Şi unele, şi altele, şi miturile primitivilor, şi miturile marilor culturi, pot fi împărţite în trei categorii: a) mituri propriu-zise, cele ale creaţiei (cosmogonii), ale originii şi ale naturii, încercînd să explice apariţia unor lucruri şi fenomene din lumea înconjurătoare (tunetul, ploaia, plantele şi animalele etc.); b) mituri despre eroi şi evenimente primordiale şi mituri despre zei; c) mituri rezultate din pura fantezie şi care pot fi asimilate basmelor şi poveştilor. 3

În legătură cu această ultimă categorie, Mircea Eliade observă că în conştiinţa popoarelor primitive numai miturile care au ca subiect creaţia, originea, eroii şi evenimentele primordiale au valoarea unor „istorii adevărate”. Basmele şi

1 Parfene Constantin, op. cit. , p. 130.

2 Clasificarea e realizată după Mircea Eliade în „Mituri Esenţiale” op.cit.

3 Mircea Eliade. op. cit. p. 13.

9

de

semnificaţie ontologică.

Actualizarea mitului prin ritual este o lege a mentalităţii mitice. Nu se poate îndeplini un ritual dacă nu i se cunoaşte originea, adică mitul care povesteşte cum ritualul a fost îndeplinit pentru prima oară. Ritualul e, deci, o formă de trăire a mitului. Trăind mitul, omul iese din timpul profan, contingent, istoric şi pătrunde în timpul sacru, primordial, recuperabil la infinit. Orice nouă reactualizare ritualică a unui mit înseamnă o revenire la origini şi o confundare cu natura şi faptele fiinţelor arhetipale. Mitul este înzestrat cu putere sacră şi această putere se transmite particularităţilor la ritual, care revin periodic nu doar la originea lucrurilor, ci şi la o nouă putere de a le stăpîni.

poveştile

sunt

considerate

„istorii

false”,

produse

ale

ficţiunii,

lipsite

De aceea, mitul este un element esenţial al civilizaţiei omeneşti, în care sunt codificate toate credinţile, principiile morale şi activităţile practice ale diferitor colectivităţi; el nu constituie o realitate paralizantă pentru iniţiativele şi conduita individului el e fix şi durabil.

Lumea mitului e, în acelaşi timp, familiară, transparentă, inteligibilă, dar şi misterioasă, magică. Ea e transparentă, pentru că permite oricui (deşi nu în orice condiţii) accesul la evenimentele primordiale, şi e misterioasă, pentru că în obiectele şi fenomenele lumii cotidiene se percepe tot timpul prezenţa fiinţelor absolute care le-au creat:

„Nu era fiinţă, nu era nici nefiinţă atunci. Nu era nici spaţiu şi nici, dincolo, firmamentul. Care era miezul? Unde se afla? Sub paza cui? Ce era apa adîncă,

apa fără fund? Nici moartea nici nemoartea nu existau în acest timp, nici un semn

să deosebească noapte de zi [

naştere atunci prin puterea Căldurii. Apoi crescu Dorinţa, care a fost întîia sămînţă a Gîndirii. Cercetîndu-şi cu chibzuinţă sufletele, Înţelepţii găsiră în nefiinţă legătura fiinţei. Au existat purtători de sămînţă, au fost virtuţi: jos era Instinctul, sus – Harul. Cine ştie cu adevărat, cine ar putea să rostească aici de unde se trage, de unde vine această creaţie? Zeii sunt dincoace de acest act creator: cine ştie de unde purcede el? De unde izvorăşte această creaţie, dacă a fost făurită sau nu a fost; Cel – ce – veghează asupra ei mult mai sus decît cerul – ştie fără îndoială, sau nu ştie deloc?)

Închis în gol, Cel – care – devenea, Unul – luă

]

(Rig – Veda, X-129, în „Mituri esenţiale”)

Istoria dificultăţilor şi a incertitudinilor iscate de „mit” începe odată cu istoria cuvîntului mit. Acest termen se iveşte pentru prima oară, în graiul viguros

1

al epopeilor homerice. „Mythos” însemna, pentru eroii „Iliadei” şi „Odiseei”, „vorbire”, simplă şi firească rostire despre toate cele ce sunt şi au fost pe lume.

„Homer numeşte adeseori discursurile şi cuvîntările personajelor sale, „mithos”, iar acestea, la rîndul lor, etichetează cu acelaşi termen vorbirea altor personaje. În toate contextele în care apare „mithos – ul” desemnează „o suită de cuvinte care au sens; cuvîntare, conţinut al cuvintelor, părere, intenţie, vorbire, gîndire, povestire.” 1

Mitul are, de asemeni, multe funcţii: el explică geneza lumii (mitul omului cosmic) sau fenomenele naturii (mitul lui Prometeu), miturile motivează aspiraţiile şi idealurile umane (mitul lui Icar, miturile sfinţelor în creştinism).

La origine, mitul este o expresie a unor realităţi ontologice şi gnoseologice. Omul rezolvă, prin intermediul mitului, probleme ale existenţei şi cunoaşterii, dar asta într-o formă metaforică, simbolică. Apariţia formelor de cunoaştere şi de explicare ştiinţifică a realităţii va conduce la o eroziune a gîndirii şi mentalităţii mitice. Dar mitul însuşi îşi cunoaşte propriile sale metamorfoze interioare. Dacă în forma sa primară mitul are în vedere evenimentele petrecute la originile lumii, cu timpul, interesul pentru ceea ce s-a întîmplat după crearea pământului şi a omului devine dominant şi mitul trece de la ontologie şi cosmologie la istoria umană şi divină. Mitologia grecească, de exemplu, aşa cum o cunoaştem, e o istorie a faptelor zeilor din Olimp.

Această modificare de interes reprezintă şi primul pas spre demitizare, spre transformarea mitului într-o povestire sau o legendă, spre literaturizarea lui. În ciuda valorii sale arhetipale, mitul este un produs al spiritului care se reînnoieşte în permanenţă.

Realitatea zilelor noastre, sursa principală de inspiraţie a omului de artă include în sine, ca o dimensiune esenţială, şi procesul complect de valorificare a trecutului nostru cultural, spiritual „Aparţinem trecutului, situindu-ne mereu în actualitate, după felul cum înţelegem epocile revolute, mecanismul cultură – civilizaţie.” 2

Cultura Greciei e, după observaţia lui Mircea Eliade, singura în care mitul a inspirat şi a călăuzit poezia epică, tragedia, comedia, artele plastice, ceea ce a dus la o atenuare a aspectului religios în favoarea celui estetic. Pe de altă parte, încă de timpuriu, odată cu filosofii presocratici, mitul a fost supus unei lungi şi pătrunzătoare analize critice, din care a ieşit radical demitizat.

1 Mihai Coman. Mithos şi epos.- Bucureşti : Cartea românească, 1985, p.33-34.

2 Modorcea Grid. Miturile româneşti şi arta filmului. – Bucuresti: Ed. Meridiane, 1979, p.7.

1

Mitologia ocupă un loc esenţial într-o cultură. Pe de o parte, ştiinţa ne-a ajutat să confirmăm în bună măsură imaginea spirituală a societăţii primitive, iar, pe de altă parte, mitologia a stat la temelia marii arte. Astfel, arta română ar fi fost imposibilă fără asimilarea mitologiei greceşti, după cum arta greacă ar fi de neînchipuit, în toată amploarea ei, fără mitologia tracică. 1

Moştenirea mitologică a Antichităţii greco-latine continuă să existe prin intermediul poeziei şi artei. Dar mitologia nu mai este, în felul acesta, purtătoarea unor valori religioase, ci un „tezaur cultural” la care creatorii vor apela ori de cîte ori vor simţi nevoia unei restaurări a formelor şi motivelor pure, originare. Redescoperind Antichitatea, atît Renaşterea, cît şi neoclasicismul secolului XVII, vor redescoperi mitologia, teme şi motive rituale la origine, transformate în valori artistice. Mitologia greacă a ajuns deci, pînă la noi prin intermediul operelor, al manuscriselor şi al cărţilor. În felul acesta, observă Mircea Eliade, „un univers religios desacralizat şi o mitologie demitizată au alcătuit şi au hrănit civilizaţia occidentală, singura civilizaţie occidentală, singura civilizaţie care a reuşit să devină exemplară”. 2 Este o victorie a logosului asupra mithosului, a cărţii asupra tradiţiei orale, a operei literare asupra credinţei religioase.

Tocmai această absorbţie timpurie a mitologiei în substanţa literaturii explică importanţa deosebită acordată mitului, alături de noţiunile de imagine, metaforă, simbol. Mitul este simţit ca un element fundamental constitutiv al literaturii. Pe de altă parte, de la Gimbattista Vico, Corelidge şi Nietzche încoace, mitul a devenit un analog al poeziei, un model al acesteia, un complement al adevărului istoric şi ştiinţific. Poezia pentru romantici e o modalitate de revenire la mit.

„În primul rînd, atît mitul cît şi poezia sînt modalităţi sentimentale (sensibile) de cunoaştere şi autocunoaştere, diferite deci de raţionalitatea demersului ştiinţific. Apoi, atît mitul cît şi poezia operează cu imagini, nu cu concepte şi categorii logice.” 3 Spre deosebire de spiritul ştiinţific, spiritul mitic are avantajul de a folosi „analogia de a integra lumea concretă în viziuni clădite pe elemente de experienţă vitalizată.” 4

August Wilhelm Schlegel socotea că esenţa poeziei, a cărei menire rămîne să redea limbajului forţa lui imagistică primordială, o alcătuiesc metafora, mitul şi simbolul. În înţelegerea romanticilor, conceptul de mit, deşi nu deplin elucidat, are în vedere atît o sursă inepuizabilă de simboluri, deci materia primă a poeziei,

1 Ibidem,p.9.

2 Eliade Mircea, Aspecte ale mitului, op. cit. p. 32.

3 Parfene Constantin. Op.cit. p.127.

4 Geneza metaforei şi sensul culturii, în Trilogia culturii, p.375.

1

cît şi o creaţie a conştiinţei colective sau individuale care umanizează natura „Totul se mitifică în romantism: istoria (povestea lui Ioachim von Arnim – „Păzitorii coroanei” – Die Kronevachter; „Legenda veacurilor” – La legende des siécles – a lui V. Hugo) natura (la Novalis, Tieck, Eminescu), fiinţa umană (demonul romantic, titanul, geniul sînt ipostaze mitice).” 1

Mitul conferă expresie la ceea ce raţiunea nu poate exprima; el ne pune în

contact cu misterul naturii. De multe ori, scriitorii folosesc faptele sau personajele mitice ca simboluri literare. Orfeu e simbol al creaţiei lirice, al puterilor iubirii. Oreste şi Pilade simbolizează prietenia, Ulise e un simbol al depăşirii limitelor lumii cunoscute, Eros a devenit simbolul dragostei, Sisif e un simbol al suferinţei

Pomul cunoaşterii, şarpele, porumbelul, ramura de măslin, mărul sunt

simboluri poetice ce nu pot fi înţelese în afara unor conotaţii mitologice. Dar nu toate personajele literare devin mit, mitizarea fiind posibilă doar în măsura în care modul de cunoaştere reprezintă mai întîi un mod al existenţei.

De la romantism încoace, lumea mitului devine palpabilă în baza creaţiilor fanteziei. Literatura nu doar prelucrează mituri fundamentale ale tradiţiei antice, ea poate impune în conştiinţa colectivităţii mituri proprii epocilor istorice (mitul lui Don Juan, mitul Doctorului Faust, mitul lui Dracula). Romantismul a impus mitul eroului romantic revoltat, însingurat şi melancolic („Child Harold” al lui Byron), mitul geniului („Luceafărul” lui Eminescu) sau mitul demonului (Lermontov), caracterizînd astfel o întreagă lume.

absurde

„Mitul concentrează paradoxurile valorice din toate domeniile, inclusiv cele literare, filosofice şi lingvistice. Evoluţia atitudinii faţă de un mit sau altul, motivarea supravieţuirii lor pînă şi în titlurile ziarelor constituie relaţia menţinută de secole dintre obiect şi subiectul apreciator.

Reluării subiectelor mitice în prezent în poezie/ proză demonstrează caracterul creator al mitului antic. Astfel realizăm un dialog dintre mitul antic şi textele contemporane. Un instrument eficient pentru înţelegerea unui text, pentru găsirea unei interpretări ce ar corespunde nivelului valoric al textului literar este cercetarea prin întrebare.” 2

Aşadar vom elucida corelaţia întrebării şi a răspunsului în mit. Oricare text este de fapt un răspuns la ceva ce se cere aflat. Întrebarea retorică, deşi prin definiţia ei nu necesită răspuns, ea conţine deja un răspuns. Corespondenţa dintre funcţia mitică a întrebării într-un text este de fapt incidenţa despre care nu se

1 Manolescu Nicolae. Istoria critică a literaturii române. – Bucureşti: Editura Fundaţiei culturale române, 1997, p.20.

2 Fonari Victoria. Hermeneutica Lui Ezio Ermondi şi interpretarea textului blagian //

1

întreabă. Analiza unei întrebări retorice depinde de cuvîntul – cheie pe care-l va atenţiona interpretul.

În dependenţă de opţiunea selectării (fie semn de punctuaţie, fie subiect, fie obiect etc.) va fi orientată şi atitudinea lectorului faţă de modalitatea elucidării mesajului incifrat în întrebare. 1 Apariţia unei noi întrebări în timp va însemna revalorificarea artistică a altui fragment mitic. Atracţia misterioasă a mitului este imaginea stratificată, valoarea bine sidefată de timp, de civilizaţii, de culturi. Poeţii sunt într-o relaţie directă cu mitul, ei se intersectează artistic, printr-o intuiţie valorică a depăşirii timpului. Mitul prin puterea sa vitală de secole emană un dialog continuu în numele creaţiei. 2

Dezvoltarea prin creaţie individuală, literaturile moderne nu cunosc fenomenul colectivităţii anonime, singurul generator de mit. Prin urmare, literaturile mai tinere nu crează, ci doar preiau mituri în care dezvoltă virtualităţi noi, evidenţiază valori potenţiale, existînd pînă atunci, numai ca posibilităţi de sens. Aceste literaturi nu generează mitul, dar participă la devenirea lui semantică.

Nu este vorba de renovarea vechilor mitologii, ci de o nouă apropiere a epocii de structurile mitului. Este adevărat însă că nu toate personajele literare devin mit, întrucît această devenire se împlineşte numai în măsura în care modul de cunoaştere reprezintă mai întîi un mod al existenţei. Poporul român s-a refugiat într-o mitologie, într-o reverie a universului, fiindcă n-a putut contribui să schimbe imaginea lui reală, prin realizări în cadrul civilizaţiei universale.”Calea spre universalizare trece în mod inevitabil prin procesul de asimilare creatoare a tradiţiilor autohtone şi oferă noi posibilităţi de convertire a elementului mito- folcloric, la orientarea scriitorilor spre dimensiunile unei arte „majore” de nivel european.” 3

Orientată pe linia unor mituri de semnificaţie autohtonă, a unei tradiţii de cultură românească, poezia noastră contemporană include în centrul atenţiei multiple implicaţii filosofice şi valenţe artistice, aspirînd pe bună dreptate spre o nuanţare a valorilor, a unor idei şi semnificaţii de un profund mesaj general- uman; ea se deschide dintr-un proces de esenţializare, de amplificare a viziunilor folclorice, de accentuare a sensibilităţii scriitoriceşti trecută prin şcoala măiestriei populare.” În pofida orientării modernizate şi influenţei curentelor europene, poezia basarabeană tinde, în primul rînd, spre originalitate, încercînd să pună în lumină complexitatea, vibraţiile sufleteşti ale spiritului autohton. Or, acesta se

1 Fonari Victoria. Hermeneutica literară. – Chişinău:CEP USM, 2007, p.57.

2 Fonari Victoria. Hermeneutica Lui Ezio Ermondi

3 Butnaru Tatiana. Orientări mitice în poezia postbelică (anii 1960-1980).- Ch. 2006.p.59.

op.cit.

1

realizează prin apelul direct la mitologia naţională, prin tendinţa de a transfigura în poezie crîmpeie din istoria şi viaţa poporului cu o largă sferă de circulaţie în diferite mituri populare.” 1

Integrarea poeziei într-un context mitologic cu vădite accente de povestire şi legendă populară, cu anumite semnificaţii baladeşti, acorduri lirice constituie o latură sesizabilă a mitologiei folclorice.

1 Ibidem, p.7.

1

§2 Mitologia românească

Axată pe tradiţie şi modernitate, poezia contemporană se revigorează în permanenţă prin folclor, fiind determinată de acele orientări estetico-stilistice ce caracterizează fenomenul artistic actual. Filonul folcloric e varorificat pe linia tramssubstanţierilor miturilor tradiţionale, care, după George Călinescu, au devenit „pilonii tradiţiei autohtone”şi, împreună cu alţi factori îi asigură originalitatea şi naţionalitatea literaturii. Astfel, în capitolul despre mituri din „istoria literaturii române de la origini pînă în prezent G.Călinescu sublinia că nivelurile de gîndire mitică ale stratului autohton constituie „punctele de plecare mitologice ale oricărui scriitor naţional”, iar „un străin care nu le-ar cunoaşte, ar pierde mult din semnificaţiile poeziei noastre moderne”. 1

Mitologia românească are un spaţiu bine definit, are aceeaşi istorie neîntreruptă cu a poporului care a creat-o. Ca la orice neam multimilionar, aproape fiecare act creator al poporului român s-a constituit în mit. Astfel mitologia devine un act de existenţă, este mărturia unui mod specific de a fi în lume, a unui comportament spiritual mereu ancorat în istorie. Este conştiinţa mitică la care s-a referit omul de-a lungul întregii istorii a neamului românesc.

Mitologia naţională, în expresia ei modernă, se sprijină pe valorificarea tradiţiilor populare, dezvăluie modalităţile de transfigurare artistică a realităţii prin prisma de viziuni şi reprezentări ce caracterizează personalitatea creatoare a poporului român.

Legătura poeziei contemporane cu fondul mitic autohton este privită ca o relaţie globală care fixează întreaga dezvoltare a fenomenului artistic, prevede o

1 Călinescu George. Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent. – Bucuresti: Ed. Semne, 2003, p.537.

1

deschidere de orizont spre chintesenţa unor imagini tradiţionale, modelate în conformitate cu anumite criterii estetice. 1

„Poporul român – arată criticul George Călinescu – a avut ca mijloc de

perfecţiune sufletească limba superioară, riturile, tradiţiile orale, cărţile bisericeşti

Două sute de ani ne-au fost de ajuns să producem o literatură superioară, de

]. [

mulţi invidiabilă. Cîteva secole de întîrziere relativă nu pot anula folosul unei existenţe imemoriale.” 2

Mitul nu este numai unul din punctele de plecare, cele mai importante, pentru cultura majoră, dar este şi un mijloc de cercetare pentru înţelegerea originilor societăţilor omeneşti, pentru dezlegarea sensurilor religioase etc. miturile guvernează, în sens astrologic, ştiinţa şi totodată ne ajută la recuperarea trecutului „primordial” , trezeşte în noi situaţia existenţială a unei lumi preistorice şi a unor tipuri de cultură, a unor mentalităţi îndepărtate.

Miturile româneşti sînt o realitate, le vom găsi pretutindeni în noi sau în jurul nostru – dacă vom şti să le căutăm.

Protagoniştii povestirii mitice sunt personaje supranaturale (zei, eroi) al căror comportament în timpul mitic a generat o realitate şi care funcţionează, prin urmare, ca modele; gesturile lor consemnate în istoria mitică fiind apoi reproduse în ritualuri.

În urma evoluţiei în plan istoric şi în istoria mentalităţilor, mitul, considerat drept „poveste sacră” în comunitatea de tip arhaic, a fost preluat sub alte forme de către o comunitate mai evoluată, precum aceea a satului tradiţional românesc la care ne referim atunci cînd discutăm despre creaţia folclorică ce îi este proprie. Elementele mitice , desprinse de contextul ritualic iniţial şi de sacralizare, supravieţuiesc în basme, legende sau balade. 3

Dorind să găsească rădăcini mitice care să legitimeze originea „literaturii române culte”, George Călinescu vorbeşte despre patru mituri ale poporului român, precizînd însă faptul că acestea sunt „nutrite” de mediile literare, tinzînd a deveni filoni ai tradiţiei autohtone. Temele şi nucleele mitice se găsesc în întreaga literatură, unde funcţionează într-adevăr ca nişte „piloni ai tradiţiei”, respectiv ca nişte „arhetipuri” ce se regăsesc în structura de profunzime a marilor opere ale literaturii universale. 4

1 Butnaru Tatiana. Poezia anilor 60- 80: sub semnul mitologiei autohtone.// Orientări artistice şi stilistice în lit. contemporană, vol. I. – Chisinau: CE USM, 2003, p.206.

2 Călinescu, G. „Epoca veche”, în istoria literaturii române, compendiu, ed. Pentru Literatură, 1968, p.15.

3 Crăciun, G. Istoria didactică a literaturii române: - Buc., ed. „Magister” 1997. p.31.

4 Ibidem, p.32.

1

Aceste patru mituri fundamentale sînt fructificate bogat în literatura noastră populară şi cultă. Primul este cel al originii şi formării poporului nostru din simbioza daco-romană. El are o bază istorică certă, demonstrată de fapte şi documente, dar, dincolo de acestea, mitul acestei origini persistă în folclor şi în creaţia noastră cultă. El se numeşte „Troian şi Dochia”.

Al doilea mit, cu adîncă trăire colectivă, este simbolizat în capodopera literaturii noastre populare: „Mioriţa”.

„Mioriţa” relevă existenţa de veacuri a poporului român, prin păstorit, unitatea lui etnică, prin cei trei păstori din trei regiuni româneşti – Vrancea, Moldova şi Transilvania.

Al treilea mit inspirat, dinamic şi creator, este al meşterului Manole, din

Mănăstirea Argeşului”. El simbolizează spiritul creator al poporului român,

animat de elan constructiv [

Manole are un fundament istoric cert, devenind un element al psihologiei poporului nostru.

Al patrulea mit, acceptat ca general „fiindcă a devenit motiv literar, este cel al „Zburătorului”, simbolizînd criza adolescenţei. 1

El este unul dintre „miturile fundamentale”; „Zburătorul”, „mitul erotic”, „personificarea invaziei instinctului puberal”, îşi găseşte echivalentul folcloric

real în domeniul „povestirilor superstiţioase” ce au constituit, probabil, un punct

devine

capodopera creaţiei poetice heliadeşti, apreciată superlativ încă de la apariţie:

„Două ode făcură pe Safo o mare poetă” – observa D.Bolintineanu – „Zburătorul făcu pe Eliade un mare poet”. În cuprinsul poeziei apar imagini de pastel reperal, prefigurîndu-i pe Mihai Eminescu şi George Coşbuc. Însă valoarea baladei constă în prelucrarea originală a mitului Zburătorului, întruchiparea himerică a

sentimentului erotic instalat în fiinţa unei tinere. 2

Mitul folcloric al „Zburătorului” simbolizează înmugurirea sentimentului de dragoste la fetele aflate la vîrsta adolescenţei. Trăirile tinerelor fete sunt declanşate de un personaj fantastic, cu o mare putere de seducţie, care apare pe înserat, le face să se îndrăgostească de el, apoi pleacă, lăsînd în urma lui doar melancolie, zbucium. Este ca o boală, o dragoste pătimaşă, o iubire pasională, nestăpînită, care mistuie şi distruge sufletul omului.

de plecare pentru poezia „Zburătorul” de I.H. Rădulescu [

Ca şi celelalte mituri ale noastre, cel al meşterului

]

]

Ea

1 Macrea D., Lingvistică şi cultură. – Bucureşti: Editura didactică şi pedagogică, 1978,

p.22.

2 Panfile Tudor. Mitologia românească. – Bucureşti:Ed. ALL, 1997, p.216.

1

Zmeul”, „Zmăul”, „Zburătorul”, numit şi „Ceasul cel rău” este un spirit răufăcător care, avînd înfăţişarea unui balaur într-aripat, cea de şarpe, „aşa ca crocodilul” sau cea de „pară” sau „sul de foc”, scoboară noaptea în casele oamenilor pe coşuri şi chinuie nevestele însărcinate sau neînsărcinate, cum şi pe fetele mari, pricinuindu-le, prin neodihnă şi frămîntare, nenumărate vînătări pe corp, cum şi o mare oboseală. 1

Zburătorul este o semidivinitate erotică de tipul incubilor, un daimon arhaic de tip malefic. Simbolizează toate formele de sexualitate, de la cea puberală pînă la cea isterică a femeilor care trăiesc numai pentru plăcerile trupeşti.

Mai pretutindeni însă se crede că Zburătorul se face din dragoste cu piedici dintre doi, - un flăcău şi-o fată, dintr-un bărbat şi-o nevastă. Este uneori chiar fata care nu se poate altfel apropia de izbovnicul ei, sau însuşi bărbatul care nu se poate altfel alătura de draga lui.

Întîlnirea cu zmeul, - uneori se întrupează din visul celui ce pătimeşte de

focul dragostei, - se petrece ca orişice întîlnire, curată sau necurată: zmeul intră pe fereastră sau se lasă pe coş şi, apucînd pe cel ce doarme, îl pişcă, îl muşcă, îl sărută şi-l chinuie. Cel ce doarme, îl vede aievea şi a doua zi, cînd îl doare spatele şi pieptul, - şi de care durere se tămăduieşte, ungîndu-se cu untură de porc tăiat la

Ignat, - prin urmare, şi-l poate aduce aminte [

arată şi casa unde zmeul, sub chipul unei limbi de foc, coboară noaptea în casa femeilor şi fetelor, intrînd pe uşă, dacă o află deschisă, sau pe ferestre, şi în casă, prefăcîndu-se în om, se anină de femeie, şi apoi, după păcătuire, tot cu înfăţişarea de pară, piere. 2

Fiecare femeie care a avut nenorocirea să fie vizitată de Zburător, voind a scăpa cît mai degrabă de „ lipitură”, adică de boala cauzată de acest spirit, se vindecă, descîntînd marţea sau vinerea, punînd nouă felii de buruieni într-un vas cu apă neîncepută: „Avrămeasă, / Cristineasă, / Leuştean / Şi odolean, / Mătrăgună, / Sînge de nouă fraţi, / Iarbă ciută / Şi Muma-pădurii! / Cum se sparge tîrgul / Aşa să se spargă faptul / Şi lipitura / Şi zburătorul, / Cum se răspîndesc răspîntiile; / Aşa să se răspîndească vrăjile / Şi lipitura / Şi zburătorul!

După ce fierbe pe foc căldarea cu cele nouă feluri de plante, pe vremea cînd „se sparge tîrgul” (oborul), bolnava se scaldă în acea scăldătoare care apoi se aruncă cu o oală nouă, rostindu-se în trei zile, descîntecul de mai sus.

]

Prin unele locuri şi se pune şi se

1 Crăciun, G. Istoria didactică

2 Ibidem, p.217.

op.cit. p.105.

1

Caracter cu aspect malefic, pe de o parte prin plăcerea de a chinui şi isteriza tinerele fete, Zburătorul este, pe de altă parte, demonul frumos care aduce tulburările şi zbuciumul iubirii.

Superstiţia „Zburătorului” îi era cunoscută după cum se ştie, şi lui Dimitrie Cantemir care, referind despre ea în „Descrierea Moldovei”, explică, nu fără

umor şi aşezat pe poziţia omului de ştiinţă, circumstanţele lumii realului ce

puteau duce la geneza mitului: „

foarte frumos, care vine noaptea la fete mari, mai ales la neveste tinere, şi nu poate fi văzut. Am auzit însă că unii bărbaţi, cărora Titan le-a făcut pieptul dintr- un lut mai bun, au înţeles ce fel de zei sînt zburătorii şi, descoperind că sunt făpturi omeneşti, le-au dat o pedeapsă meritată”. 1

Mitul Zburătorului a fost sesizat în aspectul lui cultural de George

Călinescu, ca reflectînd problema fundamentală a sexualităţii la români. G.

Călinescu afirmă că „Zburătorul (

care dă fetelor pubere tulburările şi tănjirile întîei iubiri”. 2

Într-adevăr, există o eventuală asemănare între Eros şi Zburător.

Eros este zeul iubirii în mitologia greacă, fiul Afroditei şi al lui Ares. Zeii l- au oferit oamenilor în dar ca pe o forţă care inspiră pe poeţi şi pe artişti, motiv de bucurie a vieţii. Este reprezentat ca un copil sau ca un tînăr ţinînd un deget în gură, pentru a sugera discreţia, cu aripi, înarmat cu un arc şi tolbă, plină cu săgeţi ce le lansa către zei şi oameni, insuflîndu-le iubirea, sentimentele delicate. 3

Faptul că Eros este un copil simbolizează desigur tinereţea veşnică a oricărei iubiri profunde, dar şi o anume iresponsabilitate: Eros rîde de oamenii care-i vînează – uneori chiar fără să-i vadă - , pe care-i orbeşte sau pe care-i face să clocotească.

La rîndul său, Eros se îndrăgosteşte de Psyche, drama celor doi simbolizînd conflictul dintre suflet şi iubire.

Psyche o fată ce le întrece pe toate în frumuseţe, nu-şi găseşte un logodnic:

ea sperie prin chiar perfecţiunea ei. Disperaţi, părinţii ei consultă oracolul care le spune că fata trebuie gătită ca pentru nuntă şi lăsată pe o stîncă, pe vîrful unui munte, unde va veni un monstru să o ia în căsătorie. Fata este condusă cu un alai funebru la locul desemnat şi rămîne acolo singură. O adiere de vînt o poartă prin văzduh pînă în fundul unei văi adînci, într-un palat minunat, unde nişte glasuri se

cred moldovenii că este un spectru, un flăcău

)

este un demon frumos, un Eros adolescent,

1 Descrierea Moldovei, trad. De G. Pascu, ed. a II-a.- Bucureşti, 1938, p.244.

2 Călinescu G. Estetica basmului. – Bucureşti: Ed. pentru literatură, 1965, p.36.

3 Lăzărescu G. Dicţionar de mitologie. – Bucureşti:Editura ODEON, 1992, p.142.

2

pun în slujba ei, ca nişt sclavi. Seara, ea simte o prezenţă în prejma ei, dar nu ştie cine este. E soţul despre care a vorbit oracolul; el nu-i spune cine este, ci o avertizează doar că, dacă-l va vedea, îl va pierde pentru totdeauna. Trec astfel multe zile şi nopţi, iar Psyche este fericită. Cînd se întoarce să-şi vadă rudele, surorile ei îi trezesc neîncrederea şi, reîntoarsă la palat, ea priveşte, la lumina unei lămpi, frumosul tînăr ce doarme lîngă ea. Dar vai! Mîina fetei tremura: o picătură de ulei fierbinte cade pe trupul lui Eros / Care, descoperit, se trezeşte şi fuge. Şi astfel încep, pentru Psyche, nenorocirile. Căci este victima mîniei Afroditei, care o pune la munci din ce în ce mai grele, spre a o chinui. Dar aşa cum Psyche nu-l poate uita pe Eros, nici Eros nu o uită pe Psyche, el obţine de la Zeus dreptul de a o lua în căsătorie.

În acest mit, Eros simbolizează iubirea şi în special dorinţa. Psyche întruchipează sufletul ispitit să cunoască iubirea. Palatul condensează imaginile luxului, toate plăsmuirile viselor. Noaptea, interdicţia neacceptată de a-l privi pe cel iubit, senzaţia unei prezenţe, reprezintă capitularea spiritului şi conştiinţei în faţa dorinţei şi imaginaţiei înfierbîntate – altfel spus, abandonul necondiţionat în faţa necunoscutului. Analizînd astfel, observăm că acest mit grecesc este foarte asemănător mitului Zburătorului.

Zburătorul este un personaj important în mitologia populară românească. Face parte din zestrea preistorică a indoeuropenilor, avînd asemănări cu demonii erotici ai multor popoare. Aitvaros, din mitologia lituaniană, sunt spiritele zburătoare piriforme (balauri de foc), care pătrund în casele fetelor şi ale femeilor stăpînite de puternice impulsuri erotice (Mify, I, 55).

Credinţe asemănătoare sunt atestate şi la popoare slave, unde numele lor este legat de mitologismul „balaurului de foc” (cf. În rusă: „Огненный змей”) sau de „aducător de bogăţie, de bani.” La noi mai are frecvent înfăţişarea de om („un tînăr înalt şi subţire”), dar se poate arăta ca un zmeu piriform („sul de foc lung, avănd cap de om”). Relatările populare sugerează caracterul oniric al mitului, susţinînd că este o nălucă, arătare, fantomă ivită în vis, avînd chipul fiinţei dorite. Acţionează numai noaptea, intrînd în casă pe horn. Deslănţuirea erotică e plină de patimă: sărută, strînge în braţe, bate, muşcă, frige, uneori chiar omoară. 1

Se crede că persoana, căreia i-a apărut în vis Zburătorul, poate scăpa de acesta dacă povesteşte visul său. După cum se vede, înţelepciunea populară a conţinut in nuce doctrina şi terapeutica psihanalizei moderne. Orice coşmar dacă trece prin filtrul limbii (adică al Logosului), devine o realitate asimilată critic şi

1 Evseev Ivan. Dicţionar de magie, demonologie, motologie românească. – Timişoara: Ed. Amarcord, 1997, p.499.

2

stăpînită de om; prin forţa miraculoasă a verbului, terifiantul şi necunoscutul devin o poveste. Se mai recomandă şi un alt remediu magic împotriva Zburătorului: se poartă „Baier de zmeu” – un brîu de viţă sălbatică care trebuie să stea 40 de zile la jugul de boi „fraţi dintr-o mamă”.

Mitul Zburătorului rămâne, totuşi, un mit idisolubil de vis. El s-a născut şi trăieşte în mediul oniric.

Totuşi rămâne a fi una dintre cele mai ascunse taine ale visului, pierdut printre credinţele superstiţioase ale poporului nostru.

Începînd cu I.Heliade Rădulescu, nu este liric român care să nu fi reluat mitul în diferite chipuri. Unii au crezut că trebuie să ducă aceste producţii spre o sursă romantică, ceea ce este fals, fiindcă unii din poeţi nici măcar nu aveau noţiunea temei occidentale. Singura notă romantică este întemeierea pe tradiţii populare. Neavînd o literatură de analiză a dragostei, a fost firesc ca poeţii români să se coboare la momentul primitiv, la mitul invaziunii instinctului erotic la fete.

Zburătorul nu era un demon al morţii, el nu ucidea victimele sale. Activitatea zburătorului era numai oniric – erotică. Urmele fiziologice lăsate de presupusa lui vizită ţinteau la dereglarea psihotică şi uneori epileptoidică.

O figură mitică mai puţin cunoscută este Fata Pădurii, considerată drept un

Zburător feminin. Se spune că ia diverse înfăţişări, adesea pe cea a logodnicei sau

Prins „singur”, nepregătit sau fără

a soţiei celui agresat pentru a-l înşela [

apărare, el este agresat, supus unor violenţe, violat sau omorît. Proteismul personajului sprijină asimilarea cu situaţia altei divinităţi volatile şi răzbunătoare, cu aceea a Zburătorului. Fata Pădurii devine un fel de Zburător feminin, care atrage pe tinerii neexperimentaţi sau prea încrezători şi se răzbună pe cei care îi sînt necredincioşi.

Farmecele, vrăjile şi descîntecele de dragoste alcătuiesc, după cîntecele lirice, un capitol bogat al folclorului erotic.

Ele urmăresc să provoace, să dezlănţuie şi să întreţină erotismul normal, constrîngînd astfel pe semizeii erotismului, pe Zburător şi Zburătoroaică. Toate procedeele de magie erotică solicită Zburătorului sau Zburătoroaicei apariţia celui îndrăgit, în realitate sau măcar în vis, adus cu blîndeţe sau cu violenţă:

]

„să nu stea,

să umble-n lung şi-n lat

În ţară turcească

2

bulgărească

) (

de-o fi cizmar,

de-o fi zidar,

de-o fi tîmplar,

de-o fi dulgher,

de-o fi moşier,

de-o fi cojocar,

să aducă scrisa lui

să vie în vis să-l visez,

aievea să-l văz,

să-l cunosc bine ales”.

Ca provocatori ai unor boli patogene, Zburătorul şi Zburătoroaica sunt uneori exorcizanţi:

să iasă să se mute,

(

)

sub pămînt să se ducă,

unde cocoşul nu cîntă,

unde securea nu taie (

în păduri

)

pe sub buturi”,

Iar noaptea între cîntători

„să nu poată veni

Zburătorul cu zburătoroaica,

moroiul cu moroaica (

)”.

Printre primele măsuri de deszburătorit era descîntecul:

„aşa să se spargă

faptul, lipitura şi zburătorul,

2

cum se răspîndesc răspîntiile

) (

Şi lipitura şi Zburătorul (

aşa să se răspîndească vrăjile

)”.

Zburătorul îl au şi alte popoare: Germanii îl numesc Feuriger Drache, francezii cred despre el ca şi noi, bulgarii îl numesc de asemeni Zmei.

În orice caz, observăm clar că mitul folcloric al Zburătorului a devenit o importantă sursă de inspiraţie pentru mulţi scriitori şi poeţi din ţara noastră. Ei au tins să realizeze o operă plină de romantism şi plasticitate, cuprinsă de evaziunea într-un vis frumos erotic care macină sufletul şi, totodată, îl fascinează.

Poezia românească de dragoste ridică în faţa lumii un orizont de trăire şi simţire dintre cele mai revelatorii.

Muzicală, insinuantă şi gravă, unduioasă şi aspră, de intuiţie cosmică şi mitologică, lirica noastră erotică însumează accente de o varietate a nuanţelor care o situează printre miracolele de fantezie şi spirit ale întregii lumi.

Mitul se naşte la intersecţia ordinii terestre cu ordinea cosmică, din nevoia de a armoniza Haosul, de a găsi structuri coerente şi semnificaţii simbolice. Ca realitate adevărată sau ca simbol prin care potenţiază răul, el se fundamentează pe un existenţialism rudimentar, constituit din relevaţiile primordiale ale Fiinţei ce face întîii paşi pe drumul cunoaşterii de sine. Canon al „mitologiei universale”, mitul presupune o altoire de semnificaţii din sferele mitologice cele mai variate, fiindcă se urmează în fond, principiul asociaţiei spontane în vis 1 .

Într-adevăr, atît miturile fundamentale ale poporului român, cît şi celelalte mituri ale altor popoare sînt inseparabile de motivul visului. Visul s-a cristalizat în diferite concepte arhetipale, a devenit aspiraţie, obsesie, evadare. Nu am putea vorbi despre mit fără a aminti procesul de visare, căci visul e o permanentă căutare a desăvîrşirii spirituale, a valorilor supreme ale omenirii, a arhetipurilor. Înscris în straturile cele mai profunde ale fiinţei, visul exprimă aspiraţiile individului şi, prin urmare, va fi pentru noi o sursă de informaţii de tot felul infinit de preţioasă.

Federic Gausseu a spus-o foarte bine: „Visul, simbol al aventurii individuale,

atît de adînc înrădăcinate în intimitatea conştiinţei şi care iese de sub controlul propriului creator, ne apare drept expresia cea mai tainică şi mai impudică a

În starea de veghe, visul cîştigă imperceptibil subiectul şi

fiinţei noastre” [

].

1 Cimpoi Mihai. Căderea în sus a Luceafărului. – Galaţi: Ed.Porto-Franco, 1993, p.69.

2

creează o anume uitare sau poate o amintire al cărei contur se transferă într-un plan al conştiinţei care nu poate să-l accepte. Visul devine deci germene al obsesiei, al transformării realităţii. Dimpotrivă, dacă e transferat pe un plan adecvat al conştiinţei în locul unde conştiinţa şi sufletul intră în simbioză, el devine o formă de creaţie, fie în procesul vieţii personale, fie într-o operă. 1

Visul e acel care reproduce un anume arhetip important şi care reflectă o angoasă fundamentală şi universală; e lumea în care trăiesc personajele mitologice.

De exemlu, în „Endymion”, John Keats preia mitul păstorului de a cărui frumuseţe s-a îndrăgostit luna. În vechea fabulă, Selenae (luna) obţinea de la Zeus adormirea păstorului, care va rămîne astfel veşnic tînăr. Keans adoptează mitul, pentru a-l face apt să exprime neistovita aspiraţie către frumuseţe. Mişcarea întregului poem – alcătuit din 4 părţi – este asigurată de năzuinţa nostalgică despre dragoste şi frumuseţe, aşa cum arată şi celebrele, mult citatele versuri de început:

„Frumosul totdeauna te desfată

Sporeşte vraja lui şi niciodată

Nu piere oferind necontenit

Umbrar de pace somnului tihnit

Cu vise dulci şi răsuflarea lină

Păstorul Endymion e urmărit de un vis. Îmbătat de frumuseţea femeii visate, e transportat apoi dintr-un vis într-altul. În căutarea iubirii şi a frumuseţii, Endymion peregrinează prin imperiul subpămîntean, prin oceane şi prin văzduh. Ceea ce caută el este o esenţă, un fel de idee platonică a iubirii şi a frumuseţii, căci obiectivul nostalgiei sale este aproape o abstracţiune ce se întruchipează vremelnic în diferite apariţii. 2

La fel şi Zburătorul, şi Luceafărul revin în vis, şi Meşterul Manole visează suprema sa creaţie înainte de a o realiza; aventura lui Dionisie din „Sărmanul Dionis” şi a lui Călin se consumă cu precădere în spaţiul oniric.

Lumea modernă a pierdut unitatea iniţială; a pierdut, în acelaşi timp, şi mijlocul de descifrare a enigmei universului. Sentimentul unităţii poate fi însă

1 Chevalier Jean, Alain Cheerbrant. Dicţionar de simboluri. Vol. III. – Bucureşti: Ed.Artemis, 2007, p.454.

2 Călin Vera. Romantismul ,– Bucureşti: Ed. Univers, 1970. p.107.

2

recîştigat prin magie sau vis, prin confundarea în inconştient, în trecut, în noaptea conştiinţei. De aici importanţa visului şi a inconştientului în literatura romantică. 1

Toate procesele naturii indică o cale de reîntoarcere la unitatea pierdută, pe care poetul romantic încearcă să o regăsească prin mijlocirea magiei, a extazului, a confundării în inconştient, a inspiraţiei mitice. Ideea relativităţii reprezentărilor omeneşti despre spaţiu şi timp convine subiectivismului romantic şi din această idee s-au dezvoltat o samă de opere romantice, de fapt întreaga literatură a visului în romantism.

1 Ibidem, p.24.

Capitolul II

2

Mitul Zburătorului în operele scriitorilor români.

§1. Romantismul românesc.

Romantismul a fost prima mişcare literară avînd un pronunţat caracter de universalitate. Romantismul, ca mişcare artistică, este rezultanta unei neacceptări a realităţii ambiante nesatisfăcătoare, expresia unui refuz de adaptabilitate la criteriile sociale curente, este cultul sentimentului, imaginaţiei şi a sensibilităţii. Se afirmă o nouă ierarhie a facultăţilor omeneşti, în interiorul căreia primul loc îl ocupă nu raţiunea, ci valorile afective.

„Odată cu creştinismul, poezia posesiunii liniştite face loc poeziei neliniştii şi dorinţei. Poezia romantică este expresia acestei aspiraţii. Arta greacă este simplă, limpede, apropiată de natură; arta romantică mai apropiată de misterele universului”. 1

Consemnînd existenţa unor tendinţe ale romantismului – de fapt nişte abstracţiuni – se evidenţiază două mari perioade ale acestui curent. Numit High Romanticism, cel dintîi se dezvoltă în epoca revoluţiei franceze şi a imperiului, în cîteva ţări occidentale, cum ar fi Anglia, Germania şi Franţa, şi este o mişcare caracterizată de radicalism ideologic, coerenţă, vizionarism, simţ comic, integrarea contrariilor, misticism şi intensitate pasională. Stadiul ulterior şi-a primit numele de Biedermeier Romanticism.

„Majoritatea trăsăturilor Biedermeier Romanticismului (unele

contradictorii) au fost intuite din prima clipă: înclinaţie spre moralitate, valori domestice, intimism, idilism, pasiuni temperate, comfort spiritual, socialitate,

Biedermeier Romanticismul

militantism, conservatorism, ironie şi resemnare. [ este un romanticism îmblînzit.” 2

]

1 Călin Vera. Romantismul .– Bucureşti: Ed. Univers, 1970, p. 16.

2 Manolescu Nicolae. Istoria critică a lit. române. – Bucuresti: Ed. fundaţiei culturale române, 1997, p. 168.

2

Este uşor de admis că aceste note se potrivesc romantismului românesc, care poate fi considerat de tipul Biedermeier Romantism, atît prin eclectismul lui, cît şi prin înclinaţia către forme neradicale, către istorie şi etnic, cu, desigur, precizarea că el comportă nuanţe absolut patriculare ce se cuvin relevate.

Legat de o mişcare de eliberare naţională în plin avînt, el are un caracter revoluţionar, optimist, constructiv. Romantica de tip depresiv, intimist, străbătută de tînguirea după un trecut ireversibil, apare doar ca o etapă în drumul creator al unor scriitorii, etapă depăşită o dată cu maturizarea lor literală şi politică. „Aşa de pildă, Bolliac, după exerciţii de stil în tinereţe, unde imită pe Young, va trece hotărît de partea poeziei luptătoare, iar Alexandrescu, după primele sale meditaţii cu gesturi grandilocvente şi declaraţii emfatice, va scrie „Anul 1840”. 1

Există o succesiune de etape în istoria romantismului românesc. Etapa prepaşoptistă, al cărui manifest poate fi socotit programul „Daciei literare” (1840) e interesată de promovarea unei literaturi originale, inspirate din istoria, obiceiurile, tradiţiile poporului român. Istorismul, interesul pentru trecutul naţional şi folclor sînt manifestări fireşti într-un moment de afimare naţională şi emancipare socială, moment ce poate justifica deopotrivă adoptarea unor specii poetice clasice ca satira şi fabula – strălucit culturale de Grigore Alexandrescu – apte să fie de folos „causei” şi să contribuie la elevarea moravurilor pînă la înălţimea cerută de gravele sarcini obşteşti.

În literatura paşoptistă românească nu există nici o operă de seamă de tip solipsist, cultivînd zbuciumul experienţelor lăuntrice, evaziunea, surescitarea sensibilităţii, aspiraţia spre misticism şi transcedental. Excepţiile sunt puţine, neconcludente şi apar periferic, ca sugestii de viaţă, neintegrate creaţiei. Întîlnim acea exagerare a eului, proprie byronismului, cu dezgustul faţă de omenire şi sentimentul lui „mal du siécle” mai degrabă la unii autori minori.” 2 E un romantism care îşi va răscumpăra aproape generalele slăbiciuni artistice şi va confirma autenticitatea experienţelor din care izvora prin strălucitoarea izbucnire a celui mai mare şi mai substanţial romantic român: Mihail Eminescu.

„În genere, însă, operele cele mai reprezentative ale epocii evoluează între entuziasm, melancolie şi înduioşare, fără a cădea în disperare, fără a aluneca într- un pesimism sistematic. Pe scriitori nu-i tulbură întrebările despre rostul destinului omenesc şi finalitatea lumii; ei îşi îndrumă meditaţia adiacent cu sarcinile istorice ale momentului: sînt critici ai feudalismului şi luptători pentru progres. Din antiteza ideal-real scot o concluzie practică:unirea tuturor

1 Cornea Paul. Studii despre literatura română modernă. // Căile proprii ale romantismului românesc. – Bucureşti: Ed. pentru literatură, 1962, p. 142. 2 Ibidem, p.142.

2

bunăvoinţelor pentru a combate rînduielile necorespunzătoare, cultivarea încrederii în viitorul poporului român.” 1

O dată cu creşterea luptei de eliberare, scriitorii îşi acordă lira cu strigătele în care izbucneşte mînia poporului încătuşat, cu revolta împotriva abuzurilor şi silniciei. Paşoptiştii au un ideal sacru: patria, în care cred cu toate fibrele sufletului şi în funcţie de care îşi măsoară statura morală. Ei sînt în întregime, fără ezitare, prin determinarea obiectivă a împrejurărilor şi atitudinea deliberată a cugetului, oamenii unei epoci de renaştere naţională.

Se ridică în aceşti ani în România o nouă generaţie de scriitori, de o provenienţă socială, mult mai modestă decît a lui Conachi şi Beldiman. „În afară

de Iancu Văcărescu, un mare boier relativ mai vîrstnic, dar de formaţie spirituală modernă foarte avansată, în aşa măsură că la 1821 scrie cele mai revoluţionare poezii ale momentului, şi de Heliade Rădulescu, figură complexă şi contradictorie, se formează şi încep să scrie Cîrlova, Grigore Alexandrescu,

Hrisoverghi, C. Negruzzi, Cezar Bolliac, V. Alecsandri, D. Bolintineanu [

serie de complexe de inferioritate socială, deci cu nemulţumiri, cu orizont spiritual nou, deci de cum exprima literatura de pînă la ei, dispuşi să recepteze noutăţi. În România neexistînd o temeinică tradiţie clasică şi ei în genere neavînd o solidă formaţie în această direcţie, în afară de cea într-o măsură formală cîştigată de unii dintre ei, ca Grigore Alexandrescu, în şcoală, practic, scriitorii acestei noi generaţii erau deschişi spre orice influenţă.” 2

Literatura paşoptistă a creat puţine opere de epică obiectivă. Modaliatea ei predominantă e lirica, potrivită unei epoci de înfierbîntare a cugetelor, de afirmare pasională a drepturilor încălcate ale poporului român; a cultivat de asemenea dramaturgia, mai ales în direcţia criticii de moravuri. Romantismul ei e moderat în gesturi şi cuvinte, nu se lasă ademenit nici de anarhia sensibilităţii, nici de vertigii metafizice, e echilibrat, ancorat în real, caută soluţii practice şi în unison cu istoria; prin umor îndulceşte alternativele prea grave ale existenţei, iar prin exaltare patriotică îşi astîmpără setea de sublim. 3

În operele romanticilor e bogată tematica patriotică, predomină insistenţa cu care apare motivul iubirii de ţară, simpatia pentru clasele dezmoştenite, şi în primul rînd pentru ţărănime, motivul criticii usturătoare la adresa asupritorilor, motivul haiducului ca erou popular, răzbunător al suferinţelor colectivităţii. De

] cu o

1 Cornea Paul. Studii despre literatura română modernă. // Căile proprii ale romantismului românesc. – Bucureşti: Ed. pentru literatură, 1962, p. 143.

2 Nicolescu G.C. Studii şi articole despre Eminescu. – Bucureşti: ed. pentru literatură, 1968, p.180.

3 Cornea Paul, op.cit., p.145.

2

aici tonul înflăcărat, crispaţia vocii, ţinuta retorică a stilului, care risipeşte din belşug mijloace emoţionale pentru a smulge convingerea.

Pe de altă parte, paralel cu această linie de critică socială şi chemare la luptă pentru libertate, se înscrie în operele scriitorilor din perioada 1848 tendinţa de afirmare a individualităţii naţionale, de exaltare a tot ce este propriu poporului nostru: oamenii, limba, folclorul, trecutul istoric de luptă vitejească pentru unire şi libertate naţională, de condamnare a tot ce se înstrăinează sub orice formă de aceste rădăcini indispensabile ale oricărei fiinţe.

Folclorul a fost apreciat la 1848 pentru valoarea documentară, propagandistică şi estetică, în sensul de viguros, durabil, pur şi necorupt. Prea puţini au intuit în el şi au ştiut să-l utilizeze ca sursă posibilă de mitologie.” 1

În contrast cu clasicismul,care însemna generalul în artă, romantismul romanesc, ca toate romantismele de altfel, însemna, cel puţin pe unele laturi, particularul, deci individualul, aşadar o străduinţă de a surprinde mai mult din

autenticitatea vieţii. E ceea ce scritorii noştri au simţit în această perioadă şi ceea ce i-a făcut, din atîtea modele ce le puteau sta înainte, să aleagă totuşi nu la întîmplare calea romantismului. „Caracteristic în acestă privinţă este elogiul pe care-l face Bolliac lui Hugo la 1837, subliniind ca un mare merit în noutatea lui literară cunoaşterea sufletului omenesc, naturaleţea înfăţişării: „Cît de bine a cunoscut omenirea autorul lui Angelo!”- scrie autorul „Meditaţiilor” către Ioan Voinescu II, el însuşi un admirator al romantismului, continuînd apoi: „dacă ”

naturalul este o vrednicie, el, Hugo, o are cu prisos

2 În genere, sentimentul

predomină asupra senzaţiei şi lirica paşoptistă ar putea fi caracterizată prin ceea ce Daniel Mornet spunea odată despre Rousseau, că „expresia sentimentală e puternică, originalitatea pitorească, mediocră.” 3

Romantismul a păstrat în sine sensibiliatea epocii, trăirile adînci ale oamenilor, a căutat să pătrundă în tainele cele mai întunecate ale sufletului omenesc, a căutat să descopere tainele Universului şi magia visului şi, desigur, să elogieze frumosul sentiment al dragostei.

Expresia poetică romantică, dominată de lirism, încearcă să stabilească o comunicare directă, nemijlocită între lumea interioară şi cea exterioară, între finit şi infinit.

Simbolul uneori filosofic fundamentat pe adeziunea la un sistem mistic sau analogic, înlesneşte aceste comunicaţii, satisfăcînd prin însăşi structura sa,

1 Cornea, Paul. op.cit.,p.147.

2 Nicolescu G.C.op.cit.,p.181-182.

3 Cornea, Paul. Op.cit., p.144-145.

3

aspiraţia spre infinit, socotită definitorie pentru sufletul romantic. Asfel, trăsătura caracteristică a poeziei moderne (romantice) aparţine unui om bîntuit de nelinişti, frămîntat de dorinţe nelămurite, care se refugiază în vis, în mit, în copilăria individului sau a omenirii, se scufundă în zonele obscure ale conştiinţei, fără a accepta o realitate socotită dureroasă. Aspiraţia romantică către zonele visului, ale haosului originar sau ale trecutului ne îngăduie să desluşim substratul obiectiv al solitudinii, al inadaptabilităţii romantice, ne îngăduie să descoperim coordonatele exterioare ale acelui efort spre imposibil. Sufletul romantic e un suflet sfîşiat de antagonisme, un suflet ce nu-şi găseşte liniştea. Conflictele devin forme de existenţă ale conştiinţei „Viaţă şi spirit, natură şi cultură, istorie şi eternitate nu mai apar doar ca nişte corelaţii logice sau alternative morale, între care poţi alege, ci ca posibilităţi, pe care tinzi să le realizezi simultan. În orice caz ele nu se opun încă dialectic şi nici nu caută o sinteză, în care interdependenţa dintre ele să găsescă expresia; romanticii se joacă doar cu ele şi le experimentează.” 1

Au

apărut

astfel

marile

mituri

create

de

romantism:

natura,

iubirea,

copilăria, elementarul şi primitivul, tot ceea ce ne duce spre sursele prime ale existenţei, ne apropie de natură şi de divinitate. S-a constituit un arhetip romantic ce se defineşte de obicei în opoziţie cu arhetipul clasic prin manifestările ce se exercită în domeniul spiritual ca şi cel al vieţii curente; individul romantic este utopia unui om excepţional, dezechilibrat şi bolnav, adică cu sensibilitatea şi intelectul exacerbate la maximum. Romanticul devine „un monstru de frumuseţe sau de urîţenie,de bunătate sau de răutate, ori de toate acestea amestecate.” 2

Romanticul se simte dezrădăcinat şi singur într-o lume ostilă, fiind cucerit de o inadaptabilitate pasivă, introspectivă şi uneori de una activă exteriorizîndu-se în tipurile romantice ale titanului, demonului, cu alte cuvinte al răzvrătitului. Dacă temperamentul său şi împrejurările sînt propice, se răzvrăteşte, devine violent, profetic, îşi manifestă, cu alte cuvinte, nesatisfacţia ca un extravertit. De mai multe ori, însă, caută refugiu în trecut, utopie, copilărie, vis,halucinaţie sau zbor.

Zborul, în acest sens, poate fi interpretat ca un mod de a evada, de a se desprinde de la Pămînt (de la realitate), căutînd calea spre infinit, spre perfecţiune, spre fericire (spre vis).

În mituri (mitul lui Icar) şi în vise, zborul exprimă o dorinţă de sublimare, de căutare a unei armonii interioare, de depăşire a conflictelor „Acest tip de vis se

regăseşte mai ales la persoanele care nu prea sunt în stare să-şi realizeze prin ele

însele dorinţele de a se înălţa [

Visul cuvîntului în zbor se sfîrşeşte în coşmar al

]

1 Călin Vera. Op.cit., p.108.

2 Ibidem, p.109.

3

căderii: expresie simbolică a realităţii trăite, a eşecurilor reale.” 1 Imaginea zborului nu e un substituit ireal al acţiunii care ar trebui intreprinsă. Cînd nu ştii, nu poţi sau nu vrei s-o înfăptuieşti, ceri visului să o realizeze, depăşind-o. Şi totuşi, trebuie reţinut la activul dorinţei şi visului de zbor simbolul unei ascensiuni pe planul gîndului sau a moralităţii: dar a unei ascensiuni mai mult imaginare a nevoilor şi mijloacelor reale.

Este trădată aici o întreagă psihologie colectivă în care voinţa de a-şi afirma puterea în cer nu face decît să compenseze sentimentul neputinţei pe pămînt. „Există ceva infantil în acest gigantism ştiinţific, care dovedeşte incapacitatea acestei societăţi de a-şi rezolva propriile probleme. Ca şi cum ar fi în stare să se asume pe sine pentru a-şi determina propriul său destin. Reînoieşte mitul lui Icar şi fuge de sine, crezînd că se înalţă spre cer.” 2

Cele mai multe dintre temele lirice cultivate de romantici exteriorizează nevoia evadării (a zborului), corolar firesc al inadaptabilităţii, evadare care se consumă în ordinea spaţială (exotismul) sau temporală (amintirea, trecutul, viitorul utopic configurat) sau în ficţiune (vis, mit, legendă). „Fuzionarea unor elemente pînă atunci socotite entităţi distincte sau chiar antagonice: suflet –trup, om-natură, conştient-inconştient, om-Dumnezeu, natură-dumnezeire, e proprice exprimării simbolice şi mitice.” 3

Lirismul romantic în cea mai mare parte a sa se înscrie în sfera expresiei simbolice, ceea ce apare firesc pentru o poezie care-şi propune să reediteze actul creator de mituri, care creşte pe terenul unei gîndiri filosofice dominate de ideea supremei unităţi şi a analogiei universale, sau se dezvoltă într-o atmosferă filosofică dominată de subiectivism, pentru o poezie care-şi propune să înregistreze mişcările obscure ale conştiinţei umane, să sondeze depoziţiile adînci ale conştiinţei colective, fiind inspirată din natură, folclor, istorie sau mitologie.

1 Chevalier Jean. Dicţionar de simboluri.Vol.III. – Bucureşti: Ed. Artemis, 2008, p.487.

2 Ibidem, p.489.

3 Călin Vera.op.cit., p.159.

3

§2. Mitul Zburătorului în creaţia lui Ion Heliade Rădulescu şi Vasile Alecsandri.

Despre frumosul sentiment al dragostei, scris aproape toţi poeţii din literatura română.

Ion Heliade Rădulescu este unul dintre aceşti poeţi romantici, care destul de timpuriu a demonstrat, prin propria sa creaţie literară, că spiritul popular şi miturile naţionale constituie izvorul primordial al creaţiei literare.

despre puterea imensă a iubirii au

3

Ion Heliade Rădulescu (1802-1872) se înscrie în rîndul spiritelor „totale” ale culturii româneşti, activitatea sa multilaterală manifestîndu-se pe mai multe planuri: întemeietor al presei în Ţara românească, traducător,autor al primei „Gramatici româneşti” (1828), membru al mai multor societăţi culturale ale vremii.

În poezie, două dintre proiectele sale („Mihaida” şi „Anatolida” ) îşi confirmă urieşismul viziunii asupra istoriei şi asupra lumii, primele ciuturi din ultimul poem anticipîndu-l pe Eminescu în descrierea naşterei Universului (teme romantice). Tot romantice sunt cele mai multe dintre temele poeziilor publicate:

trecutul ca izvor al mîndriei naţionale („O noapte pe ruinele Tîrgoviştei”), alcătuirea duală a omului („Serafimul şi herufimul”) sau prelucrarea unor mituri („Sburătorul”). „Scriitorul transilvănean are talentul monologului, adică al acelui gen de scriere care presupune prezenţa efectivă a unui auditoriu,chemat să- şi dea asentimentul şi cucerit prin desfăşurarea plină de vervă a argumentelor.Deşi autodidact,reprezentantul Şcolii Ardelene şi-a înjghebat o sumă de cunoştinţe, prin care-şi depăşeşte toţi contemporanii la acea dată”. 1 Avea un temperament prin excelenţă de spectator şi nu-i trecea prin gînd că divertismentele lui, puncte diverse de perspectivă, vor fi atîtea indicatoare de drumuri în viitor.

Poezia sa „Zburătorul” este cea dintîi capodoperă a baladei culte româneşti, aşa cum, în nuvelistică, acelaşi loc îl ocupă „Alexandru Lăpuşneanu” de C.Negruzzi. Împrejurările care l-au determinat să scrie balada confirmă convingerea lui deplină că limba română are capacitatea modulărilor poetice şi că literatura noastră scrisă este chemată să pună în valoare gîndirea artistică populară, specificul naţional implicat creaţiei folclorice.

Foarte importantă este,de exemplu, dovada că recomandarea sau îndrumarea scriitorilor de a-şi căuta subiectele pentru opera lor în istoria ţării şi în obiceiurile naţionale a făcut-o Eliade cu un deceniu înainte de Mihail Kogălniceanu. Într-un articol din „Curierul românesc”(1830-24 iunie)

Eliade scria: „Istoria noastră este plină de întîmplări şi de fapte mari şi eroice şi este un izvor de unde să se adape duhurile şi cu tragedii originale ” aproape în aceiaşi termeni ca „Mihail Kogălniceanu din „Introducţie” la „Dacia literară” (1840, 30 ianuarie): „Istoria noastră are destule fapte eroice, frumoasele noastre ţări sunt destul de mari, obiceiurile noastre sunt destul de pitoreşti şi de

poetice pentru ca să putem găsi şi la noi sujeturi de scris

2

1 Cioculescu Şerban,Vladimir Streinu,Tudor Vianu. Istoria literaturii române moderne.- Bucureşti: Editura didactică şi pedagogică, 1971, p. 27;

2 Kogălniceanu Mihail după Piru Alexandru. Un ctitor.- Bucureşti: Cartea Românească, 1989, p.31.

3

În „Zburătorul”, Ion Heliade Rădulescu îşi manifestă arta cuvîntului artistic relevînd o profundă cunoaştere a vieţii şi psihologiei ţărăneşti. Demonstrează cu certitudine că în mîini de maestru limba română este în stare a exprima cele mai alese sentimente şi acţiuni, cele mai profunde trăiri ale sufletului omenesc. Minunată în poem nu e atît intuiţia folcloristică, cît psihologia nubilităţii şi încadrarea ei într-un climat ţărănesc, de o neîntrecută autenticitate.

G. Călinescu identifica în „Zburătorul” unul din miturile fundamentale ale literaturii noastre – „mitul Zburătorului”, aşa de răspîndit încît îl cita şi D. Cantemir” ( „istoria literaturii române de la origini pînă în prezent”). „Ion Heliade Rădulescu surprinde, aşadar, în această capodoperă a creaţiei sale, „invaziunea misterioasă a dragostei”, într-un moment misteris, tensionat, de la vîrsta inocenţei spre o altă vîrstă, tulburătoare, ale cărei întrebări copleşesc fiinţa. Balada, în structura căreia se împletesc o serie de elemente romantice, reprezintă prima mare creaţie care certifică fertilitatea ideii din programul „Daciei literare”, ca scriitorii să se inspire din folclor.” 1

Poezia „Zburătorul”, apărută pentru prima dată în „Curierul românesc”, nr. IX, din 4 februarie 1844, este o capodoperă a genului. Balada se distinge printr-o excepţional de bine inspirată preluare a mitului, cu scopul de a înfăţişa poetic, suav, ivirea sentimentului dragostei la fetele de vîrstă puberă. Eminescu însuşi, intuind valoarea poetică a acestui mit, e tentat să folosească acelaşi motiv în „Călin – file de poveste”, pentru a idealiza dragostea fetei de împărat.

Preluînd motivul Zburătorului din folclor, I.Heliade Rădulescu l-a integrat într-o structură cu alte deschideri, mai largi „eliberîndu-l de conotaţiile malefice. Întreaga atenţie se orientează spre fiinţa umană în relaţie cu propria devenire, cu natura, cosmosul şi ceea ce se află dincolo de puterea obişnuită de a înţelege.” 2

Aceste ipostaze ale fiinţei vor determina o structură specifică: prima parte este o idilă centrată pe investigaţia psihologică (relaţia eu-sine), a doua un pastel (relaţia eu-natură, cosmos), iar a treia o legendă mitologică (omul şi lumea metafizică).

Fără să adopte metrica populară şi preferînd versul iambic de 13-14 silabe şi rima încrucişată, Heliade Rădulescu păstrează culoarea motivului folcloric prin autenticul mentalităţii naive, superstiţioase a personajelor sale. Confensarea ciudatelor turburări din fiinţa psihofizică a tinerei fete impresionează prin naturaleţe şi candoare:

1 Crăciun G. Istoria didactică a literaturii române. – Bucureşti: Ed.Magister, 1997, p.106.

2 Crăciun G. Istoria didactică a literaturii române. – Bucureşti: Ed.Magister, 1997, p.106.

3

„Ori ce să fie asta? Întreabă pe bunica,

O şti vreun leac ea doară

Ori aide l-alde baba Comana sau Sorica,

Ori du-te la moş popa, ori mergi la vrăjitor ”

o

fi vrun zburător!

Destinul Floricăi urmează calea de la intuiţie la cunoaştere, străbătută şi de „comentatoarele” (ca într-un cor antic) din partea a treia. Confesiunea Floricăi, din prima parte, exprimă neliniştile tinerei în faţa schimbărilor misterioase ale propriei fiinţe. Cauza dragostei rămîne un mister de nepătruns, o „boală” a cărei pricină e greu de înţeles şi ale cărei efecte fizico-psihologice sperie fetele ajunse în pragul feminităţii. Heliade foloseşte verbe sugestive: pieptul „se zbate”, pe sîn „mulţimi de uneţele se ivesc”, în toată fiinţa „un foc s-aprinde”, „buzele „ard”, inima „zvîcneşte” etc. Un fior interior alternează cu fiori reci, obrajii devin palizi, ochii se învăpăiază şi plîng fără motiv aparent, inima cere „un nu ştiu ce”, braţele simt nevoia unei îmbrăţişări.

„Tînguirea erotică (motiv cultivat în lirica iubirii de mai tîrziu) necesită şi mijloace adecvate de exprimare; aşa se explică mulţimea exclamaţiilor, a interogaţiilor retorice şi a verbelor la indicativ prezent. În acest context, repetiţia „şi plîng, măicuţă, plîng” condensează această tînguire.” 1

În vorbirea directă şi cu aceeaşi fericită intuire a psihologiei vocabularului şi expresiei este comunicată compasiunea „suratelor” din sat, pentru care suferinţele fetei nu-şi pot găsi explicaţia decît în „lipitură”, boală din dragoste, întruchipată în zmeu:

„O! biata fetişoară! mi-e milă de Florica

Cum o fi chinuind-o” – vezi d-aia a slăbit

Şi s-a pălit copila! – ce bine-a zis bunica:

Să fugă fata mare de focul de iubit

Motivul iniţial al Zburătorului revine în cea de-a treia parte a poemului, tot aşa, în stilul direct al „suratelor” care şuşotesc despre spiritele ce bîntuie nopţile:

„Tot zmeu a fost, surato. Văzuşi, împeliţatul!

Că ţinţa l’alde Floare în clipă strâbate!

1 Călinescu G. Istoria literaturii române

op.cit., p.457.

3

Şi drept pe coş, leicuţă! Ce n-ai gîndi, spurcatul!

Înclină-te surato! – vazutu-l-ai şi tu?

Balaur de lumină cu coada – nflăcărată,

Şi pietre nestemate lucea pe el ca foc.

Spun, soro, c-ar fi june cu dragoste curată;

Dar lipsă d-a lui dragosti / departe de ăst loc.

Fata mare trebuie să fugă de iubit, ca de foc, pentru că începe să viseze, visul se preface apoi în „lipitură şi lipitura-n zmeu”. 1

De fapt, întreaga parte constituie o întrare în atmosfera de vis, în vecinătatea înşelătoarelor înfăţişări ale imaginaţiei. Zburătorul pare un alt Luceafăr, venit din vis. El tulbură, ca un veritabil personaj oniric, pune stăpînire pe fiinţă şi îi denaturează condiţia:

„Că-ncepe de viseasă, şi visu-n lipitură

Începe-a se preface, şi lipitura-n zmeu

Şi ce-i mai faci pe urmă? Ce nici descîntătură,

Nici rugi nu te mai scapă. Ferească Dumnezeu!

Această calitate, de personaj oniric, fără consistenţă reală, explică un anumit element al portretului Zburătorului din antepenultima strofă:

„Pîndeşte, batăl crucea! şi-n somn colea mi-ţi vine

Ca brad un flăcăiandru, şi tras ca prin inel,

Bălai, cu părul d-aur! Dar slabele lui vine,

N-au nici un pic de sînge, şi-un nas -ca vai de el!”

Peste somnul lumii şi peste visele fetei, se arcuieşte lumina roşietică, de sfirşit de Univers, care colorează cerul venind din miasănoapte; zmeu, „balaur de lumină” sau Făt-Frumos cu păr de aur, Zburătorul întruneşte atributele demonicului şi pe cele ale fiinţelor eterne.

1 Moraru Ion. Analize literare şi stilistice. – Bucureşti: Ed. Ion Creangă, 1972, p. 57.

3

Alcătuită la modul folcloric, cu ajutorul exclamaţiilor, al interogaţiilor şi al expresiilor populare („pacoste de zmei”, bată-l crucea”), schiţa de portret a Zburătorului cuprinde şi o notă de grotesc („şi-un nas -ca vai de el”).

Atît prin modul cum este introdus mitul folcloric în poezia cultă, dar şi, în genere, prin cîntarea idilicului rural în înţelesul superior al cuvîntului, Heliade precede nu numai pe Eminescu, dar mai ales pe Coşbuc. „Cu toate acestea, lirismul eliadesc este mai puţin obiectiv faţă de cel coşbucian. Romantic, ca şi Victor Hugo, care într-una din baladele sale cînta de asemenea Silful (tot un fel de zburător), Heliade desfăşoară un lirism mai cuprinzător şi mai profund decît acela al lui Coşbuc, pentru că e filtrat prin prisma subiectivă a artistului, e mai romantic”. 1

În primul moment al tabloului descriptiv, imaginile vizuale („soarele sfinţise”), auditive („A puţurilor cumpeni ţipînd”) şi motorii caracterizează un univers rustic aparent obişnuit; impresia covîrşitoare provine însă din densitatea materiei telurice. Impresia de viaţă trăită care se desprinde din acest tablou pictat parcă în pastă densă, se completează prin metafora: „ş-a laptelui fîntînă / Incepe să s-auză ca şoaptă în susur”.

Şi aici, autorul descrie un moment de tranziţie, al înserării şi înnoptării, cînd, ca un ecou puternic amplificat, natura întreagă se lasă în „braţele somniei”, apoi „Visează cîte-aievea deşteaptă n-a visat”. „Autorul realizează imagini vizuale şi audutive, îndeosebi prin gerunzii, metafore, metonimii, aliteraţii. Folosirea propoziţiilor principale, caracteristică a poeziei paşoptiste crează tonul solemn al pregătirii pentru o întîmplare schimbătoare de destin.” 2

În cea de-a doua secvenţă a pastelului se instaurează atmosfera de eres şi mister propice apariţiei Zburătorului: luna este „tîrzie”, cîte o stea cade (prevestind o moarte), iar lumea încremeneşte ca şi cînd s-ar afla sub puterea unei vrăji.

„Încîntec sau descîntec pe lume sa lăsat;

Nici frunza nu se mişcă, nici vîntul nu suspină,

Şi apele dorm duse, şi morile au stat.”

Esenţa comunicării lirice din a doua parte a poeziei este sentimentul liniştitor al naturii. El apare ca element de contrapondere faţă de zbuciumul sufletesc exprimat în prima parte şi este generat de tabloul înserării, în centrul căruia se

1 Ibidem, p. 53-54.

2 Crăciun G. Istoria didactică

op.cit. p.106-107.

3

află satul. Cum s-a spus, în repetate rînduri, această parte este un splendid pastel (unul din primele pasteluri din literatura noastră).

„El se află însă în deplină consonanţă cu viziunea mitică a întregii poezii. Peisajul este luat în stăpînire, pe nesimţite, de mister, tabloul de natură rustică fiind nu atît un cadru în care se consumă „suferinţele” fetei, cît mai ales element care potenţază vraja şi misterul în care se învăluie sentimentele puberale:

„Tîrzie astă-seară răsare-acum şi luna,

Şi, cobe, cîteodată, tot cade cîte-o stea

1

Acest anturaj romantic al naturii, în care apare făptura misterioasă a Zburătorului, trezeşte în suflet starea de vis, de evadare în vis. Prin nota de mister, peisajul comic îşi aduce partea sa la epifania mitului erotic, în plină desfăşurare, în acest moment al comunicării.

Nocturnul permite o maximă concentrarre şi desfăşurare a gîndirii, o trăire a sentimentelor într-o atmosferă de lumină interioară, pe care o intensifică întunericul exterior. Ambianţa naturală a melancolicului este noaptea elogiată pentru plăcerile pe care ea le poate oferi unei naturi contemplative şi solitare. Noaptea e momentul dialogurilor cu divinitatea, al dezbaterilor interioare, este peisajul cel mai concordant cu sentimentele melancolice. Noaptea este ambianţa prin excelenţă favorabilă comunicaţiilor magice, emoţiilor cosmice, intuiţiei infinitului. Este anotimpul visului în care apare făptura Zburătorului.

„Tot ce e convenţoinal în poezia clasică a înserării, aşa de comună în sec. XVIII, devine aici grandios sălbatic cu privelişti agresive în pastă grea, incendiată:

„Încep a luci stele rînd una cîte una

Şi focuri în tot satul încep a se vedea;

Tîrzie astă seară răsare-acum şi luna

Şi cobe, cîteodată, tot cade cîte-o stea.” 2

Spaţiul nocturn are rolul de a anticipa apariţia zburătorului, imaginile conţinînd de aceea sugestii hierofanice. Instalarea nopţii este asociată cu gest hipnotic şi vrăjit. Personificarea nu are de data aceasta funcţii umanizatoare, ci inoculează impresii magice:

1 Parfene, Constantin. Teorie şi analiză

2 Călinescu G. Istoria lit. române de la origini pînă în prezent. – Bucureşti: Ed. Semne,

2003, p.144.

op.cit., p.137.

3

„E noapte naltă, naltă; din mijlocul tăriei

Veşmîntul său cel negru, de stele semănat,

Destins coprinde lumea, ce-n braţele somniei

Visează cîte-aievea deşteaptă n-a visat.”

Încremenirea generală sub imperiul nopţii este asociată cu un somn fermecat: somnia. Cuvîntul nu desemnează somnul odihnitor, ci o stare intermediară în care visul este dominator. Mai tîrziu, Mihai Eminescu învesteşte lexemul „somnie” cu aceste valenţe, ttraducînd prin el starea poetică, lumea revelaţiilor majore situată deseori, la graniţa cu moartea. Heliade Rădulescu îl asociază unei stări de vrajă, sugerînd atît seducţia cît şi ritualul pe care îl implică:

„Încîntec sau descîntec pe lume sa lăsat.” Relaţia alternativă în care se află cele două cuvinte, pe lîngă eufonie – şi ca enigmatică - , impune sensul unei întîmpări stranii.

Această lume prinsă parcă în meghina nopţii, „Visează cîte-aievea deşteaptă

n-a visat.” Versul sugerează subtil că imaginea zburătorului nu este decît o efigie a visului colectiv. „Este adevărat că sentimentul apare transmis din perspectiva celor două surate, dar apariţia lui halucinantă se situează în sfera fabulosului de

vis şi de basm [

spirit capabil să ia formă omenească; el se transformă în „flăcăiandru” blond şi seducător, în iluzie instăpînitoare, fără a fi capabil să prindă viaţă.” 1

„Prin interferarea ariilor de semnificaţie, cele tre părţi dau imaginea unui întreg artistic – constituit. Legătura lor este asigurată de unitatea motivului – credinţa populară în Zburător, prezentă, în grade de relevanţă diferite şi sub variate indicii, în toate cele trei părţi: în prima, sub forma unor simtome subiective, curioase şi inexplicabile; în a doua, prin proiecţia simtomelor fetei asupra micro şi macrocosmosului; în a treia, sub aparenţa portretului Zburătorului.” 2

Mai e de observat că ultima parte aduce, în subtext, un comentariu umoristic

Zburătorul este prezentat aici conform tradiţiei folclorice, ca

]

al situaţiei Floricăi, în contrast cu aparenta exagerare a cazului, cu falsa alarmă a „suratelor” („să fugă fata mare de focul de iubit”) comentariu care prefigurează şi concluzia întregii poezii: iubirea e o „permanenţă umană, căreia nimeni nu i se

poate sustrage, chiar şi în cazul cînd ar exista cineva care ar dori să o facă; [ atitudine de simpatie, pigmentată cu accente ironice, dar e vorba de o ironie

] e o

1 Ruşti Doina. Scritorii români. – Bucureşti: Ed. Niculescu, 2007, p.51.

2 Parfene, C., op. cit., p.138.

4

participativă, cu care este tratat, în optică populară, orice puber, ispitit de „pietrele nestemate” ale Zburătorului.” 1

În legendele româneşti despre Zburător, aproape întotdeauna finalul este dramatic. Din visul de iubire nu există cale de întoarcere, ca în cazul oricărei evadări din realitate, de altfel. Ion Heliade Rădulescu păstrează sensul credinţei, dar lasă posibilităţi de interpretare divers; spaţiul nopţii creează sugestia apariţiei unui coşmar.

Inspiraţia din miturile şi credinţele folclorice, deschiderea faţă de mister şi fabulos, confesiunea intens colorată efectiv, puternicul sentiment al naturii şi corespondenţa strînsă dintre afectivitate şi natură, peisajul conceput ca „stare de spirit”, note de retorism reţinut ale expresiei poetice sunt elemente comune ale romantismului, bine reprezentate în această „clasică” poezie. 2

Heliade ilustrează în chip strălucit ceea ce am relevat încă de la început ca iniţiativă protocronică românească. El grefează cea mai ascuţită analiză clasică pe un fond de nepătrunsă melancolie sau mai curînd pe inefabilă stare dispoziţională, al cărui romantism se vede intensificat de trăirea fabulosului popular, cu toată trena sa de atmosferă pitorească. Aceasta face ca Zburătorul să apară surprinzător de modern. 2

Ion Heliade Rădulescu a dăruit literaturii noastre româneşti această capodoperă, „Zburătorul”, făurită, oarecum demonstrativ, ca o posibilă înviere a miturilor populare. Minunată în poemă nu e atît intuiţia folcloristică (Heliade nu era orientat în această direcţie), cît psihologia nubilităţii şi încadrarea ei într-un climat ţărănesc, de o neîntrecută autenticitate.

Ca şi în „Călin (File de poveste)” cei doi îndrăgostiţi comunică în vis, acesta fiind singurul moment în care ei se întîlnesc, însă într-o lume ireală. Acest vis se transformă în „lipitură”, reprezentînd obsesia, iar această obsesie în „zmeu”. Are loc o clasificare, în planul fantasticului folcloric, a suferinţelor Floricăi. Posibila reprezentare a făpturii supranaturale care provoacă dragostea este reprezentată de epitetele aduse Zburătorului: „împieliţatul”, „zmeu”, „flăcăiandru”, „bălai”, „cu părul d-aur”. De asemenea în descrierea Zburătorului observăm dominanta unor elemente simbolistice ale focului. Focul, unul dintre cele patru elemente primordiale, este purificator.

Capacitatea focului de a purifica totul (pana şi sufletul) este pusă aici în aniteză cu Zburătorul de care „Nici rugi nu te mai scapă. Ferească Dumnezeu!”.

1 Ibidem, p.141.

2 Papu Edgar. Din clasicii noştri. – Bucureşti: Ed. Eminescu, 1977, p.64-65.

4

Portretul Zburătorului este romantic şi sugerează inadaptarea şi imposibilitatea reconcilierii celor două lumi, încî se face apartenenţa la natura malefică, demonică a lui.

Preocuparea pentru folclor a existat în minţile mai multor poeţi români contemporani lui Ion Heliade Rădulescu, şi anume:Vasile Alecsandri, Grigore Alexandresu. Foarte mult din opera poetică a lui Vasile Alecsandri s-a perimat. Însă meritul istoric al poetului, chiar pentru această parte, rămâne inatacabil.

Vasile Alecsandri a luat poezia populară (din care a făcut o culegere), mai potrivită sensibilităţii contemporanilor, şi i s-a dat mici retuşări coloristice în stil romantic. Suntem în epoca lui Prosper Merimée, a intereselor pentru romanţele spaniole şi baladele sîrbeşti. Găseşti în „Doine” sugestii de mari tablouri, litografii fantastice în care o Baba Cloanţa săvîrşeşte nocturnele călătorii satanice, ori şapte fraţi încălecaţi pe zmei aleargă pentru o fată cu flori galbene în păr. Mai ales caracteristică este jalea într-o geografie fabuloasă, făcută din pustiuri, din prăpăstii, în care călugăriţa lunatică se infundă în mari păduri la chemarea iubitului anonim:

„Hai cu mine-n codrul verde

S-auzi doina cea de jale

Cînd ploieştii trec la vale

Pe cărarea ce se pierde.

Să vezi şoimul de pe stîncă

Cum se-nalţă, se izbeşte

Peste corbul ce zăreşte

În prăpastia adîncă.”

„Contemporanii lui Alecsandri erau convinşi de faptul că în substanţa operei de evocare istorică şi folclorică, pe lîngă momentele folclorice şi cele istorice propriu- zise, pătrund diverse motive din mitologia naţională:legende, credinţe, tradiţii, superstiţii etc. În secolul al XIX-lea miturile devin un suport creativ pentru operele artistice autentice. Cele mai frecvente mituri naţionale, ce au constituit un izvor nesecat al inspiraţiilor poetice, reprezentau cele patru probleme

4

fundamentale:naşterea poporului, situaţia cosmică a omului, problemele creaţiei şi sexualitatea.” 1

Meritul de seamă al poetului constă în faptul că prin creaţia sa a pus în circulaţie motive, segvenţe şi aspecte mitice puţin cunoscute.

Personajele discind din basme şi din mituri (strigoi, zburătorul, feţi-logofeţi), din legende populare sau istorice (Atarul Monastirii Putna), Alecsandri fiind unul dintre primii care prelucrează la noi, asemenea motive. Cîteodată, tablourile, limpezi, dinamice, spectaculoase (Groza), se voalează de un mister, care se risipeşte curînd. Vrăji şi descîntece se torc în incantaţii stranii )Baba Cloanţa), dar magicul se răsuceşte în grotesc. Pe alocuri sunt diseminate accente sociale şi patriotice. Invenţia este ca şi absentă iar expresia – mărunţită în diminutive şi edulcorată, avînd firescul oralităţii şi al versului popular. 2

Vasile Alecsandri îşi află în zona folclorului nucleul peren şi totodată romantic al personalităţii sale. Caracterul emoţional şi documentar al folclorului, actul patriotic al culegerii acestor „pietre scumpe”, idee prezentă la predecesori, îşi găseşte la Alecsandri valoarea estetică, limpede afirmată.

Unii cercetători în domeniu întîlnesc dificultăţi în clasificarea operei lui Vasile Alecsandri: „Înclinăm a crede astăzi că Alecsandri nu aparţine nici tipului romantic, nici tipului clasic; el este mai curînd un tip autohton, de simţire idilică şi graţioasă, de lirism senin şi uşor, de o anumită contemplativitate etnică, încadrată şi în limitele temperamentale ale scriitorului, şi între condiţiile fizice şi sufleteşti ale unui peisaj.” 3 Creaţia lui Vasile Alecsandri pendulează între o emotivitate de peisaj şi raţionamentul sugerat artistic. Medievalismul, istoricul şi naţionalul fiind specifice romantismului Biedermier în mai mare măsură decît cosmicul (pe care-l regăsim în High Romanticism), preferinţa lui Vasile Alecsandri se explică fără dificultate. Vom constata la el, nu o dată, coborîrea motivului pe pămînt, localizarea lui într-o istorie precisă. În romantismul Biedermier contează tocmai actualizarea evenimentului istoric şi sugestia butaforică a unui mare epos naţional. Avînd un spirit al romantismului Biedermier, V.Alecsandri nu era interesat să fie fidel folclorului, ci să-l întrebiunţeze în scopul său, care era acela de a oferi documente asupra specificului local, astfel poezia populară „culeasă de el devine „document” mai mult emoţional pentru obiceiurile, moravurile şi limbajul popular. Creaţii evident proprii sînt baladele şi poeziile impregnate de acest spirit romantic Biedermier. Notele de care poetul le-a însoţit sunt foarte semnificative. Mai în toate, el sugerează o vechime imemorială a textului, cum este, de exemplu

1 Călinescu G. Istoria literaturii române. – Bucureşti: Ed. pentru literatură, 1988, p.47.

2 Dicţionarul literaturii române de la origini pînă la 1900. – Bucureşti: Ed. Academiei, 1979, p.18.

3 Constantinescu Pamfiliu. Studii şi cronici literare. – Bucureşti: Ed. Albatros,1974, p.75.

4

„Şoimul şi floarea fagului”, care n-are nici o variantă înregistrată şi este una dintre cele mai frumoase. Motivul din această din urmă este acela al împlinirii nerealizabile. Şoimul cheamă floarea:

„Ieşi din umbră, din tulpină, Să-ţi văd faţa la lumină, C-a venit pînă la mine Miros dulce de la tine. Cît am pus în gîndul meu Pe-o aripă să te ieu

Şi să mi te port la soare

Pân’te-i face roditoare

Şi de mine iubitoare.”

Iar ea refuză, ca Enigel pe Crypto, doar că rolurile sunt inversate:

„Tu ai aripi zburătoare Ca să te înalţi la soare, Eu la umbră, la răcoare, Am menire-nfloritoare Tu te legeni sus, pe vînt, Eu mă legăn pe pămînt” Încheierea acestui conflict barbian – arghezian este amară, dar înţeleaptă, în spirit Biedermier:

Du-te-n cale-ţi, mergi cu bine Făr-a te gîndi la mine Că e lumea-ncăpătoare Pentru-o pasăre şi-o floare” Spiritul Biedermier se vede şi în „Călătorul”, cam romanţioasă, brodată pe legenda a unei călugăriţe care l-a urmat pe un om necunoscut în codrii şi care a fost găsită moartă sub poalele Ceahlăului. Acelaşi stil în „Sora şi hoţul”, unde fata călugăriţă cu sila se plînge de nenoroc şi primeşte replica stranie eminesciană a hoţului(„Tu să mori, dulce minune!”), căci nu e alta decît cunoscuta chemare erotică din „Dorinţa” sau „Floare albastră” („plai cu mine-n codrul verde”), foarte frecventă la Alecsandri, dovadă „Mîndruliţa de la munte”, Doina iubirii” şi atîtea altele. 1 Erotica lui, mai profundă în intenţii, rămîne senzuală şi zaharată. Gîndindu- se la „steluţă”, îşi amintea „plăcerile încîntătoare”, „dulci sărutări”, Elena fusese o „frumoasă îngerelă” cu albe aripioare”, o „comoară de visuri fericite”, „un vis de aur”.

Convenţiile lui poetice sînt de o platitudine totală, agravate de o mare risipă de vorbe, din neputinţa de a încorda bine versul:

„Lumea-namorată şi de doruri plină,

O slăvea în taină ca pe o regină.”

„Vinul liric e amestecat cu o enormă cantitate de apă încît foarte rar cîte un vers mai păstrează fragranţa adevăratei fantazii:

„Ferice de acela ce-n tulburare-i poate

1

4

Pe-un cal să se arunce şi prin văzduh să-noate”. 1 În acest univers liric al fanteziei, zborul, după cum am observat, devine motiv fundamental pentru creaţiile lui Vasile Alecsandri atît pentru operele de inspiraţie folclorică şi istorică, cît şi pentru frumoasele pasteluri.

Motivul în „Crai nou” este acela al fetei seduse şi abandonate de un străin cu ochi şi faţa blîndă, care-i dăruieşte o salbă de galbeni, după cele trei nopţi scăldate de luna nouă pe care le petrec împreună. Fata moare de durere, iar vîntul continuă a purta şoaptele de avertisment ale Babei-Cloanţa, precum cîntecul din Ilsa lui

Şi „Ursiţii” prelucrează elementele populare, pe un motto din „Bujor”,

care sunt şi în „Zburătorul”, scrisă în 1845. Eo simplă relatare a existenţei Zburătorului, prin care poetul „A creat o remarcabilă parodie, făcînd din credinţa supranaturalului Zburător, un simplu pretext pentru un subtil joc erotic.” 2 Totuşi, neavînd nici o legătură cu Eliade, titlul a sugerat comentatorilor comparaţia. Două fete care vin la cules fragi şi viorele s-au îndrăgostit în pădure de doi voinici cu negre plete şi acum se tachinează reciproc pe tema credinţei în Zburători. Poezia are un vag aer galant, heinian sau coşbucian (ca şi „Cinel-cinel”, o idilă pe tema ghicitului, plata pentru eroare fiind un sărut, avînd drept protagonişti un păstor şi o fată), fiind admirabil jocul idilic – echivoc al sărutărilor şi muşcăturilor:

„Fragii el din poală-i fură Cu-a sa mână nevăzută Şi pe frunte, şi pe gură El o muşcă şi-o sărută. Soro, buza ţi-e muşcată! Fragii, poţi să le duci dorul Spune, -n lunca-ntunecată Nu-ntîlnişi pe zburătorul?” Nu numai în poezii şi balade Vasile Alecsandri a valorificat tot ce a fost mai de preţ în inima şi cugetul poporului. Cele mai reuşite creaţii de inspiraţie folclorică sunt considerate „Legenda cicîrliei” şi „Legenda rîndunicăi”. Inspirîndu-se direct din literatura populară, poetul versifică legendele fără mari modificări în conţinut, adăugîndu-le doar diverse motive mitice ori folcorice ce contribuie la complinirea subiectului. „Legenda ciocîrliei” presupune geneza cicîrliei din frumoasa sa Lie, îndrăgostită de soare. „Frumoasa Lie, fecioară-mpărătească” rîvneşte să ajungă la palatul Soarelui, spre a deveni mireasa lui. Blestemată de mama astrului ceresc, ea se transformă într-o duioasă ciocîrlie, ce veşnic către soare se-nalţă cu ardoare.” Frecventul motiv din mitologia populară – dragostea unei fiinţe terestre faţă de astrul ceresc – i-a sugerat poetului anonim idei pentru nenumărate legende, basme, poveşti, balade. De exemplu, legenda populară despre floarea-soarelui are mult comun cu legenda lui Alecsandri: „Baba, mama Soarelui, văzînd cugetul

Heine [

]

1 Călinescu G. Istoria lit. rom

2 Nicolescu, G. Viaţa lui Vasile Alecsandri. – Bucureşti: Ed. Eminescu, 1966, p.149.

op. cit., p.267.

4

fetei pămîntene, pentru a evita o întîlnire a ei cu Soarele prefăcu fata într-un bob de sămînţă şi o lăsă pe pămînt să crească şi să-nflorească; floarea ei să semene la chip cu Soarele.” 1 Unul din motivele mitice, folosit de V. Alecsandri în legenda sa, e cel al Soarelui, care semnifică în fond rolul astrului ceresc în spaţiul cosmic „Despre originea şi existenţa lui sînt cunoscute mai multe specii de naraţiuni etiologice:

legenda, balada, basmul etc. În ele se presupune că Soarele a fost cîndva un om, frumos şi deştept, pe care Ziditorul, pentru serviciile sale făcute, îl preface în Soare.” 2 Soarele ia chipul unui tînăr splendid, voinic, cu capul de aur, care străluceşte aşa cum îl vedem pe cer. Descrierea lui aminteşte de unele personaje din creaţia populară, cum este chipul lui Făt-Frumos sau al Zburătorului, de care se îndrăgostesc fetele pămîntene, care caută ieşire spre zonele astrale. E de observat faptul că în legenda lui V.Alecsandri Graur (calul fetei) n-o însoţeşte pe Lia pînă la împărăţia Soarelui. Aici intervine un alt motiv mitic – urcarea la cer. Dintre acestea cea rituală – urcarea pe un arbore ori pe un stîlp spre a ajunge la lăcaşul divinităţilor – e mai des întîlnită. Urmează ascensiunea la cer prin intermediul curcubeului, ascensiunea pe un pod, pe o scară a morţilor etc. Fiecare dintre aceste revelaţii urmăreşte alte scopuri mitice importante printre care iniţierea zborului magic, vindecarea magică, reîntoarcerea unui suflet rătăcitor etc. 3 La baza „Legendei rîndunicăi” este acelaşi motiv al metamorfozării, punctul de reper fiind un cîntec popular:

„Rîndunică, rîndunea Ce baţi la fereastra mea? Du-te-ţi pune rochiţa Că te arde arşiţa.” „Cîndva „voiasa rîndunică” era „o copilă drăgălaşă de împărat”, însă „zîna- ursitoare” a blestemat-o să poarte aceeaşi rochiţă şi „să fugă în lume de-a lumii Zburător”. Atunci cînd acesta urmărind-o, fata se smulge din mîinele lui şi se preface într-o rîndunică, iar rochiţa ei se transformă în nişte flori albastre – rochiţa – rîndunicei. Metamorfoza copilă- rîndunică e generată de „Zburătorul cu ochi mari de foc”:

Să fugi în lumea-ntreagă de-a lumii Zburător, Căci el ţinteşte ochii şi dorurile sale Pe orice fiinţe cu forme virginale.” 4 În „Legenda rîndunicăi” Zburătorul, fiinţă misterioasă, e o realizare artistică originală. El nu mai pătrunde în casa victimei precum atestă creaţia orală,

1 Nilicuţă- Voronca, E. Legende. – Bucureşti: Ed. Eminescu, 1988,p. 49.

2 Bobînă G., Moraru S. La izvoarele gîndirii. – Chişinău: 1988, p.82.

3 Dodon Larisa. Motive mitologice în „Legenda ciocîrliei” şi în „Legenda rîndunicii” de V. Alecsandri // Revistă de lingv. şi ştiinţă lit. – Chisinau,1995. nr. 1, p.101.

4 Dodon Larisa. Motive mitologice în „Legenda ciocîrliei” şi în „Legenda rîndunicii” de V.

Alecsandri //

Revistă de lingv. şi ştiinţă lit. – Ch.; 1995. nr. 1. p.101.

4

dar o urmăreşte depăşind de multe ori limitele posibilului „E cel mai frecvent

anturaj pentru realizarea excepţională a gîndurilor urzite de personajele neobişnuite. De aici şi climatul romantic al legendelor lui V. Alecsandri, ele fiind o expresie vădită a unei experienţe literare, rezultatul unei durabile legături a poetului cu tot ce era autentic naţional”. 1 Bizuit pe lirica romanticilor, alimentaţi şi ei în mare parte de folclor, poetul scoate un cîntec tinzînd spre imensitate şi mare compoziţie coloristică, spre dezvăluirea sentimentelor ascunse, spre adîncile trăiri ale persoanelor transfigurate adesea în personaje fantastice, cum este, de exemplu, Baba Cloanţa. În poezia cu acelaşi nume, „Baba Cloanţa”, stăpînită de elanuri erotice, luînd înaintea Cătălinei din „Luceafărul”, baba face o invocaţie de ardoare grotescă:

„Toarce baba mai turbată/ Fusu-i zboară nevăzut,/ Căci o stea lungă-a

căzut/ Pe Lună s-a pus o pată/ Şi uscat focul a scăzut [

Vin la mine, voinicele/

Că eu noaptea ţi-oi cînta/Ca pe-o floare te-oi căta,/ De deochi, de soarte rele/ Şi de şerpi te-oi descînta Astfel, creaţia poetică a lui Vasile Alecsandri se întemeiază pe baza individualităţii etnice şi istorice a poporului românesc, prin expresia desăvîrşită a spiritului naţiunii.Ţinuta lui supremă, ca scriitor şi mare conştiinţă patriotică a neamului său a fost adevărul.

]

1 Ibidem, p. 104.

4

§3. Iubire şi mit în opera lui M. Eminescu

Mihai Eminescu s-a întrupat din marea primordială a geniului românesc, aşa cum Luceafărul s-a ridicat din Edde 1 ; şi-a trăit „clipa cea repede” într-un zbor uluitor deasupra lumii şi a veacului care i-a fost hărăzit; iar atunci cînd a ajuns la capătul vremii sale ca om, s-a contopit cu vecia şi a devenit mit.

El este cel mai mare reprezentant al romantismului românesc şi ultimul mare poet romantic european (în linie cronologică), întegrat seriei de scriitori care au dat strălucire acestui curent: Victor Hugo, Byron, Shelley, Puşkin, Lamartine şi alţii. În opera sa, se întîlnesc teme, motive şi atitudini romantice care ţin de marea literatură a lumii, educînd o viziune sublim- romantică a universului.

Eminescu este creator de viziuni, creator al unor lumi posibile. Nu există poet naţional care să aibă un mai violent sentiment al unei lumi magice, transcendente. „Dacă există un vizionarism al lui Eminescu, el se află în toate acele peisagii transcendente care inundă poemele ca „Mortua est”, „Luceafărul”, „Călin”, „Scisoarea I” (naşterea şi dispariţia universului), „Scrisoarea II” (evocarea timpului adolescenţei), „Scrisoarea III” (visul sultanului), „Scrisoarea IV” (dragostea ideală de la 1400), apoi în „Cezara” (viziunea paradisiacă a lui Ieronim), „Sărmanul Dionis” (peisagiul lunar, transcendent). Sub acest aspect, Eminescu reprezintă cea mai puternică forţă creatoare de lumi posibile.

1 Edda = marea primordială din care, potrivit mitului, s-au născut planetele.

4

Vizionarismul lui este în trecut sau în posibilităţile imaginaţiei înseşi de a-şi crea lumi din neant şi din propria ei forţă.” 1

Eminescu are sentimentul paradisiac al omului. Toate poemele lui de iubire

– prin transfigurarea lor lirică-participă la acest sentiment paradisiac. Anume

acest sentiment paradisiac e o dovadă esenţială că Eminescu a fost unul dintre primii promotori ai romantismului românesc şi rămîne a fi unul dintre cei mai de seamă romantici ai omenirii.

Romantismul lui Mihai Eminescu este filosofic; e legat de o atitudine în

faţa vieţii, atitudine pornită din conştiinţa subiectivă a eului, e de esenţă germană. „Romanticii germani valorează existenţa în bruma deasă a imaginii subiective pe care o substituie lumii reale. E un idealism voluntar şi exasperat, născut din necesitatea de a crea o altă lume. Pesimismul însuşi, colorat de închipuirea unui Novalis, Shelley, Eminescu, e o formă invertită de idealism, O transpunere într-o

De aceea,

poezia lui Eminescu e o substituire a eului noneului; înscrie în natură, în peisagiu

o tonalitate interioară: melancolia lui.” 2

Această tristeţe implantată în sufletul lui, această melancolie, îl cheamă să

evadeze într-o altă lume, într-o lume a visului, a sentimentului, a istoriei. O lume

a poeziei unde predomină peisajele nocturne sau fantastice, unde mitologia şi

setea de cunoaştere devin dominatoare, iar viziunea cosmogonimică eminesciană capătă proporţii gigantice ale spaţiului şi timpului universal, în antiteză cu fiinţa umană derizorie şi muritoare. Poezia sa dezvoltă nostalgia purităţii şi armoniei iniţiale, în care ar dori să situeze personalitatea umană, poartă cu sine setea de grandios şi unicitate.

existenţă ce-şi creează legile după propriile ei permise arbitrare. [

]

Se poate face o anologie în plan universal dintre Eminescu şi curentul romantist:

„Fără îndoială că poezia lui Eminescu aparţine veacului trecut şi cu deosebire romantismului. De la tematică pînă la modul compoziţiei, în largi acorduri şi în părţi care se asociază organic- sunt tot atîtea semne care o apropie de romantism.” 3

Pentru cine ca Zoe Dumitrescu Beşulenga, este convins că Eminescu a fost un poet preponderent romantic, printre ultimii, cum s-a zis, mai romantici europeni sau chiar în exclusivitate ultimul mare romantic european deşi Hugo a murit în 1885, un an după apariţia volumului de „Poezii” eminesciene editat de

1 Pompiliu Constantinesu. O catedră Eminescu.- Iaşi: Ed. Junimea, 1987, p. 239.

2 Ibidem, p. 241-242.

3 Ibidem, p. 242.

4

Maiorescu, o carte precum „Eminescu şi romantismul german” era de aşteptat [ ] . Se recunoaşte în opera lui Eminescu unele orientări sau trăsături ale reprezentanţilor romantismului german, printre care dăm şi peste profesorul de filologie clasică Friedrich Creuser, autor al Vastei lucrări „Symbolik und Mithologie der alten Völker”, cu totul necunoscut lui Eminescu. 1

Literatura romantică a mai prezentat eroi însinguraţi, demoni şi titani, genii zbuciumate profund, titani ai marilor idei şi utopii, ai unor grandioase năzuinţe. Ca titani, ei exprimă un protest împotriva legilor care mărginesc omenirea la tipare imuabile, ei sînt nişte revoltaţi, dar de multe ori soluţia lor e izolarea, renunţarea, contemplarea.

Aşa sînt Childe Harold de Byron, „Cain, Heaven and Earth” („Cer şi pămînt”) de Byron. La Alfred de Vigny, aflăm eroi romantici izolaţi şi complecşi. Reamintim pe Wagner cu Lonhengrin, Hölderin cu Hyperion. La Lermontov, în „Demonul”, e motivul demonului ca geniu, simboluri în perioade revoluţionare, de protest contra vechiului şi rigidului, setea de cunoaştere (drumul în cer). Demonul, titanul, geniul devin nemuritori prin creaţie. Demonicul lui Hyperion (din „Luceafărul”) e mai aproape de romantismul occidental, de Byron, Shelley, Keats, Esprocenda.” 2

Imensitatea şi complexitatea creaţiei eminesciene văzută în totalitatea ei, cu întreg materialul pe care-l oferă şi manuscrisele, este un adevărat univers infinit, departe de a fi întru totul epuizat în toată bogăţia lui de idei şi atitudini.

Unul dintre însemnatele capitole ale liricii lui Eminescu, care-l plasează pe linia romantismului, este erotica eminesciană.

„Fără îndoială că, alături de meditaţia asupra existenţei, cea asupra vieţii

sociale şi cea asupra artei, erotica este unul din cele patru capitole de bază ale

liricii eminesciene. [

din cele mai covîrşitoare asalturi din dezvoltarea liricii noastre, prin îmbogăţirea

ei pe toate laturile, de la cea a ideilor, a temelor şi atitudinilor, pînă la cea a limbii, muzicalităţii şi tehnicii versului. Vom afla în această lirică de iubire eminesciană o serie de trăsături dominante, unele cu totul noi în literatura noastră, multe din ele cu totul specifice poetului, în consecinţă, de natură a-l defini. Vom afla aici o

elevaţie, o spiritualitate, [

apoi o serie de accente lăuntrice, uneori sfîşietoare,

În acest capitol al poeziei lui Eminescu, se produce unul

].

]

caracteristice, care dau acea unicitate imposibil de definit în cuvinte a poeziei de dragoste eminesciene.” 3

1 Piru Al., Critici şi metode. – Bucureşti: Cartea Românească, 1989, p. 54-55.

2 Ibidem, p.56.

5

Celor patru mari capitole amintite deja de liricii lui, corespund de fapt nu unor împărţiri didactice, ci celor patru prisme esenţiale – existenţa, arta,

societatea şi iubirea – prin care poetul priveşte viaţa însăşi în necontenita căutare

a planului împlinirii, realizării sale. Visul acesta prezent în conştiinţa sa de la

primii paşi pînă la ultima clipă a vieţii creatoare este inima creaţiei eminesciene, cel care face în fond ca fiecare „capitol” al acestei cutremurătoare lirici să rămînă insuficient înţeles fără întreaga lui profundă rezonanţă lăuntrică.

Eminescu nu va renunţa niciodată cu totul la vechiul său vis – un vis al vieţii adevărate, pe care poezia sa în chip firesc l-a consemnat, iar nu o abstracţiune transcedentală, aşa cum era de pildă faimoasa „floare-albastră” din romanul lui Novalis, atît de caracteristică romantismului german, sau ţinta căutărilor lui Endymion, din poemul lui Keats, caracteristic romantismului englez, ca să ne mărginim numai la aceste exemple. „Poezia de iubire a lui Eminescu, trebuie să o spunem din capul locului şi o vom pune în lumină cu argumente mai departe, nu este una a căutărilor metafizice şi nici a idealurilor absracte, în fond intangibile, ci una legată de viaţa concretă, aşa cum meditaţia asupra existenţei, asupra societăţii şi asupra artei era legată de realitatea concretă a vieţii din societatea în care poetul trăia.” 1

Întreaga lirică a poetului este una în centrul căreia stă sentimentul iubirii, aspiraţia spre iubire pornită din sufletul oricărui om şi a întregului neam; e o poezie care porneşte din tradiţii şi obiceiuri şi istorie, împletindu-se în vis şi nemărginitele zbuciumări sufleteşti ale omului, o poezie în care însăşi bucuria iubirii este prezentă nu o singură dată şi cu mare intensitate, iar alteori evocată cu semnificativa adîncă nostalgie.

Fericirea nu i-a fost decît foarte rar hărăzită lui Eminescu, tema revine totuşi sub variate forme în poezia lui, semn că necontenit poetul receptiv acestui simţămînt, gata a gusta ceea ce oferă el luminos, plin de bucurie ( „Seara pe deal”, „Crăiasa din poveşti”, „Călin”).

Călin ridică de altfel, din punctul de vedere al temei pe care o urmărim, o sumă de probleme. Se află în această largă poemă, sub haina prelucrării creatoare

a unei poveşti populare, mai întîi o cîntare plină de pasiune a iubirii şi a bucuriei în ce are mai fermecător, mai cald, mai omenesc şi mai creat totdeodată:

„Ea-l opreşte-n loc cu ochii şi c-o mult smerită rugă:

-O, rămîi, rămîi la mine, tu cu viers duios de foc,

3 Nicolescu G.C. Studii şi articole despre Eminescu. – Bucureşti: Editura pentru literatură. 1978, p. 66-67. 1 Ibidem, p. 69.

5

Zburător cu plete negre, umbră fără de noroc,

Şi nu crede că în lume, singurel şi rătăcit,

Nu-i găsi un suflet tînăr ce de tine-i îndrăgit

„Este aici, aşadar, cîntarea bucuriilor iubirii, este elogiul iubirii depline, fără totuşi ca nimic impur să o umbreasă, este, de asemenea, în întregul poem, un element care e caracterizat pentru Eminescu: omagiul adus iubirii credincioase pînă la capăt, oricăror încercări ar fi fost supusă.” 1

În poezia „Singurătate” nu mai este atmosfera din „Noaptea”. Amărăciunile şi singurătatea- ceea ce e foarte semnificativ şi pentru încercarea „Luceafărului” de mai tîrziu de a evada într-o situaţie asemănătoare- sugrumă pe poet, făcîndu-l să se zbată dramatic între tristeţea dezamăgirilor şi lipsa unei ieşiri. Dar în această apăsătoare viaţă, bucuria iubirii e singura care îl poate reînvia:

„Este Ea. Deşarta casă

Dintr-o dată-mi pare plină,

În privazul negru-al vieţii-mi

E-o icoană de lumină”.

Elementele externe sînt aceleaşi: noaptea tîrziu, lîngă foc, apare neaşteptat ea. Pe cînd însă în prima poezie elementele se mărgineau la aceste date, „în „Singurătate”, în zugrăvirea interiorului şi apariţia ei, este o întreagă atmosferă:

gîndurile triste ale poetului, interiorul sărac, revolta împotriva poeziei şi imposibilitatea de a se desface de ea. S-ar zice că toate elementele sînt adunate pentru a da preţ iubirii. În atmosfera aceasta apare ea, transfigurînd totul.” 2

Bucuria iubirii, frămîntările şi contradicţiile din sufletul eroului liric se împletesc adînc cu motivul visului şi cel al zborului pe care le întîlnim, de exemplu, în poezia „Apari să dai lumină”:

„Dar te cobori, divino, pătrunsă de-al meu glas,

Mai mîndră, tot mai mîndră la fiecare pas

Visez, ori e aievea? Tu eşti în adevăr?

Tu treci cu mîna albă prin viţele de păr?

1 Ibidem, p. 75-76. 2 Caracostea D. Arta cuvîntului la Eminescu. – Bucureşti: Ed. Junimea, 1980, p. 285-286.

5

Dacă visez, mă ţine în vis, prinindu-mi drept

O, marmură, aibi milă să nu mă deştept!”

În ultimă instanţă, oricîtă chemare ar cuprinde, o poezie dintre cele din urmă desăvîrşite de poet cum este „Lasă-ţi lumea” pune puternic în lumină şi intensa bucurie a trăirii iubirii:

„E-un miros de tei în crînguri,

Dulce-i umbra de răchiţi

Şi suntem atît de singuri

Şi atît de fericiţi!

Numai luna printre ceaţă

Varsă apelor văpaie,

Şi te află strînsă-n braţe,

Dulce dragoste bălaie.”

Ultimele desăvîrşiri ale luminoasei poezii de dragoste, „Lasă-ţi lumea”, fiind posterioară „Scrisorii IV” şi „Scrisorii V”, evidenţiază că în acestea nu se află nici înreaga, nici ultima atitudine faţă de dragoste a poetului.” 1

Ideea întîlnirii a două fiinţe prin iubire e reluată în perioada anilor 1867- 1869, în postumele: „Nu e steluţă”, „Cînd marea” şi în altele în care, încă nedecepţionat în iubire, Eminescu cîntă iubirea care să răspundă aspiraţiei sale, care vrea să fie ceea ce el doreşte.

Venere şi Madonă” este prima poezie în care apare conflictul în erotica lui

Eminescu şi se cuvine reţinut că încă aici, într-o bună măsură el izvorăşte şi din drama creatorului neînţeles, ca şi în „Amorul unei marmure”, Afară-i toamnă”

] [

luminoasa chemare din „Lasă-ţi lumea”, ce pare atît de neatinsă de cruntele dezamăgiri care răniseră adînc pe poet şi cu care ajungem pînă aproape în clipa întunecării vieţii sale creatoare. Este necontestabil că, în ciuda atîtor experienţe dramatice, care-şi găsiseră expresii viguroase de blamare a dragostei şi a femeii

„Cînd însuşi glasul”, „De-or trece anii” şi fermecătoarea, învăluitoarea,

1 Nicolescu C. Op. cit. p. 79.

5

[

],

poetul nu alungase şi nu va alunga niciodată cu totul din conştiinţa sa

încrederea în iubirea care linişteşte, înalţă şi împlineşte pe creator.” 1

Dragostea este, de asemenea, la Eminescu, o participare la viaţa Cosmosului şi încă o participare plenară. Dragostea-dar inaugurează un spectacol existenţial grav, care reia în fond focul păgîn al pasiunii ( „Căci te iubeam cu ochi păgîni/Şi plini de suferinţi,/ Ce mi-i lăsară din bătrîni/ Părinţii din părinţi”), adică subsrtatul ancestral. Este, deci, un mit sacral, „ O veşnică reîntoarcere”, „Dorul realizează în mod efectiv un spaţiu al trăirii în care, zice C. Noica, e o splendidă suveranietate ce permite jocul superb al contrariilor: al deschiderii şi închiderii, al căutării continue şi al găsirii finale, ale lui ce este şi ce nu este, al interpătrunderii vagului şi absractului cu concretul.” 2

Cîntarea sentimentului iubirii se află într-o strînsă legătură cu evocarea feeriei naturii la Eminescu. Împletirea lor se datoreşte deplinei identităţi spirituale, de elevaţie şi de realizare creatoare.

„Ceea ce am numit „feerie lirică” este însuşi principiul poetic al creaţiei lui. El a văzut concret, grandios, invizibilul. Şi aici se poate lega geniul lui Eminescu de autohtonism, de capacitatea geniului popular de a trăi în ideal, în fantasmagonia basmului”. 3 Această viziune paradisiacă realizează o legătură subtilă cu sensibilitatea etnică. Acest sentiment paradisiac este al unui popor căruia i s-a refuzat participarea la evouţia istorică a civilizaţiei.

Eminescu, prin contemplativitate, se pune-n contact cu lirica populară, cu feeria de basm a folclorului, cu fibra etnică. Nu numai filozofia budistă, cum observă Vianu, îi provoacă acea legendară recreare a Universului din elementele lui (luna, soarele, codru, apa, vîntul), din naturism. „Aici se leagă Eminescu cu Hogaş, cu Sadoveanu. Aici trebuie intuită acea feerie lirică, nostalgia, idealismul, mistica interioară eminesciană. E o metafizică a pămîntului, este ceea ce l-a legat de Creangă.” 4

Ca semn al individualului ieşit de sub orice determinări exterioare, vocaţia creatoare de cultură a neamului a ajuns, prin Eminescu, dintr-o potenţă ce zăcea în tradiţia colectivă a poporului, la o desfăşurare demiurgică, devenind parte integrantă din energia creatoare universală. Omul acestui spaţiu geografic şi sufletesc dobîndeşte astfel, prin creaţia eminesciană, rostul lui spiritual deplin,

1 Ibidem, p. 114.

2 Cimpoi Mihai. Eminescu, Homo Folclorius (I) //Revista Limba română, Nr. I, - Chişinău, ian.- martie, 1991, p. 69.

3 Panfiliu Constantinescu. O catedră Eminescu. – Iaşi: Ed. Junimea, 1987, p. 239. 4 Cimpoi Mihai. Căderea în sus a Luceafărului. – Galaţi: Ed. Porto – Franco, 1993, p. 253.

5

acela de creator, situîndu-se deopotrivă, prin faptele culturii, în orizontul istoriei lui şi în lumea universalităţii.

se poate deduce o concepţie şi o

viziune a lumii româneşti asupra vieţii şi a cosmosului. Eminescu a citit în firea şi interieritatea acestei lumi gînduri şi reacţii tipice preexistente pe care le-a ridicat, prin expresivitatea şi simbolurile limbii române, la o formă nouă de viaţă, şi aceasta înseamnă o adevărată sinteză între bogăţia geniului naţional rezistent la toate primejdiile istoriei şi vibaţia neliniştită şi totuşi măsurată a sufletului omenesc în zarea metafizicii a universului.” 1

Sentimentele participării existenţiale la Cosmos a generat un cod etic de

viaţă, denumit cosmism, cosmicism sau „creştinism cosmic”. Această idee internă

prin

apariţia punctului „întîi şi sigur” în masele informe şi „nepricepute” ale Haosului”. 2

Eminescu este prin excelenţă un homo folcloricus în sensul conceput de Herder, căutarea unei „lumi ce gîndea în basme şi vorbea în poezii” fiind nu atît un program estetic cît o forma mentis. Această lume este pentru el modelul de lume natural-poetică, ce imune o mitologie universală, descifrabilă în imperiul complet al gîndirii şi limbajului „ care exista în copilăria omenirii , vîrstă romantică prin excelenţă. Eminescu nu doar culege folclor şi îl asimilează într-un

fel oarecare sau în cel mai înalt grad, organic (în sensul lui Alecsandri; el este un homo folcloricus cu o gîndire nedesimulat mitică desfăşurată sub semnul genezei,

În cadrul mitului (basmului)

Eminescu obţine o adevărată libertate şi desmărginire a gîndirii poetice a fiinţei, ce răspunde atît de adecvat chemării absolutului.” 3 Cadrul firesc de desfăşurare al unor astfel de viziuni mitice este cel populat de fabulos. Marile creaţii eminesciene sînt concepute, astfel ca basme: „Povestea magului călător în stele”, „Memento mori”, „Călin”, „Luceafărul”, „Sărmanul Dionis”. Observăm astfel cu claritate tendinţa poetului spre un poem simbolic, după cum - la o înălţime artistică mult superioară –„Luceafărul” e scos din „Fata-n grădina de aur”. Structura însăşi a basmului oferea elementele unui poem simbolic; fie în sensul căutării frumosului ideal, de care omul în genere şi artistul în special încearcă să se aproprie cît mai mult şi să-l întrupeze în forme materiale, fie în sensul istoric- mitologic. Astfel, poemul „Luceafărul” îşi are izvorul material în basmul „Fata-n grădina de aur” aflat de către poet în culegerea lui Richard Kunisch.

al naşterii, renaşterii metamorfozate a lumii [

e ilustrată la Eminescu prin legarea de stea, mitul morţii şi nemuririi [

"Din opera eminesciană întreaga [

]

],

]

1 Piru Al. Critici şi metode. Op. Cit., p. 55-56.

2 Cimpoi Mihai. Eminescu, Homo Folclorius. Op. Cit. P. 69.

3 Cimpoi Mihai. Căderea în sus

op.cit. p. 66-67.

5

Această capodoperă a creaţiei lui Mihai Eminescu, a literaturii române şi a literaturii universale apare nu numai din preferinţele romantice curente în Europa, ci şi din cunoaşterea profundă a mitologiilor, cărora el le dă un înţeles filosofic, nevăzînd în mitologie numai o povestire oarecare.

„Basmul lui Kunisch este însă un basm cult, şi iată de ce: În primul rînd, ne izbeşte faptul că zmeul nu este înfăţişat în culori negre, negative, ca în basmul tradiţional românesc. Zmeul din „Fata-n grădina de aur” este mai degrabă un demon romantic, slab realizat artisticeşte. Îndrăgostit de o pămînteană, care refuză să-l urmeze în sferele ultraterestre, duhul cere Atotputernicului eliberarea din nemurire. Personajul este o fiinţă complicată, sumbră, misterioasă şi răzbunătoare, aşa cum reiese din finalul basmului.” 1

La chemarea fetei, Zmeul se metamorfozează şi vine la ea, ca vînt, apoi noaptea ca stea, şi apoi tînăr, cu ruga cunoscută. In basmul lui Kunisch, citim aceste cuvinte, de răspuns, ale fetei, la chemările tînărului de a merge lîngă soare:

Mă dor ochii cînd te privesc şi nu pot suferi strălucirea ta; dacă te-aş urma, aş orbi şi vecinătatea soarelui m-ar crede”. Eminescu transpune situaţia în ipostaza de „geniu mîndru” de ai cărui ochi fata suferă.

„Poetul a avut motive să abandoneze, în „Luceafărul”, o serie întreagă de elemente din basmul „Fata-n grădina de aur”, păstrînd şi amplifînd simbolurile pe cîteva date fundamentale. Zmeul devine Luceafărul „nemuritor şi rece”,

dragostea celorlaţi doi este coborîtă la dimensiunele lui Cătălin şi ale Cătălinei

răzbunarea se transformă în distanţarea siderală, rece.” 2 Conflictul se

realizează prin tensiunea sufletească contradictorie a celor două personaje simbolice: la început, fata de împărat se îndrăgosteşte de Luceafăr, care răspunde la chemarea ei întruchipîndu-se şi tinzînd a se rupe de nemurire. Ulterior, Luceafărul se îndepărtează în însingurarea lui rece, iar fata de împărat coboară la dimensiunele terestre şi prin atingere de Cătălin/ simbol al reducţiei sufleteşti,

însul nefrămîntat de nici un fel de contradicţii), devine Cătălina. Acest conflict poate fi reprezentat astfel:

] [

1

Acest conflict poate fi reprezentat astfel: ] [ 1 Demiurg. Rotaru Ion. Eminescu şi poezia populară.

Demiurg.

Rotaru Ion. Eminescu şi poezia populară. – Bucureşti: Ed. Pentru litearatură, 1965, p.

164-165.

2 Ibidem., p. 181.

5

Cătălina

Cer rece Luceafărul (Hyperion) imposibilitatea de a se depăşi. Catalin Pămînt uscat cald.
Cer
rece
Luceafărul (Hyperion)
imposibilitatea de a se depăşi.
Catalin
Pămînt
uscat cald.

Luceafărul este geniul. Dar în împletirea de motive credem că se mai pot aduce noi contribuţii. „Noi descoperim în „Luceafărul” mai multe substraturi. Cel dintîi

este folcloric, adică basmul; basmul este aici însă o posibilitate de a ridica pe plan

] Apoi

apariţiile, în subconştient, ale Luceafărului, întrupat într-un Voievod, ţin de acelaşi miracol al basmului. La acest substrat se adaugă cel mitologic- antic:

întruparea Luceafărului într-un zeu marin (Neptun), naşterea lui din ape şi din haos şi identificarea în Hyperion. Basmul autohton şi basmul antic fuzionează într-o unitate armonioasă.

Al treilea substrat este cel demonic: apariţia Luceafărului ca un tînăr cu

În sfîrşit, conceptul

platonic – al superiorităţii Luceafărului, al despărţirii în două lumi, una a absolutului, a eternităţii şi alta a relativului, a umanului.” 1

Privit în total, basmul lui Kunisch, ca şi „Luceafărul”, se înfăţişează ca o „contaminare în două tipuri bine caracterizate: în partea întîi recunoaştem uşor tipul cuceririi unei fete de împărat prin biruirea unor mari greutăţi; în partea a doua avem iubirea nefericită a unei fiinţe supranaturale pentru una de pe pămînt. Chiar formularea semnalizează, pentru partea a doua, străvechi viziuni, în care basmul e înfrăţit cu mitul.” 2

În basmul lui Kunisch, dacă avem iubirea nefericită a unei puteri supranaturale, împieliţată într-un monstru, ca în tipul Eros-Psyche nefericirea nu vine de la călcarea unei oprelişti, ci de la altceva, mai adînc sădit în suflete: din nepotrivirea celor doi, din însăşi structura sufletească eterogenă, reprezentată prin zmeu. Atît prin forma primă de animal a înamoratului, cît şi prin metamorfoza lui, el se apropie de tipul Amor şi Pszche, de altă parte, accentuînd felul nemuritor al zmeului, basmul se apropie de tipul mitologic, cel al Zburătorului.

ochi de mort – vraja obsesivă ce-o exercită asupra fetei [

de vis, de subconştient, feeria lirică ce se petrece în sufletul Cătălinei [

]

1 Constantinescu Pompiliu. O catedră Eminescu. Op. Cit. P. 246-247. 2 Constantinescu Pompiliu. Creativitatea Eminesciană. Op. Cit., p. 49.

5

Obişnuit, zmeul este, în concepţia omului din popor, o fiinţă, dacă nu potrivnică, în orice caz depărtată de Dumnezeu. Un zmeu în intimitatea Ziditorului, un zmeu care să se înalţe la cer şi să vorbească în felul arătat, iese din cadrul basmelor poporane, are o coloratură de idealizare. „Cînd, în basme, zmeul iubeşte, mijlocul prin care vrea să cîştige iubita e furtul sau violenţa – în felul Zburătorului. Întrupare a instinctelor telurice, vindicativ şi înverşunat, astfel apare zmeul în basme. E clar că, sub pana lui Kunish, figura Zmeului înfăţişează vii trăsături de idealizare romantică.” 1

În basmul publicat de Kunisch găsim cele două aspecte ale motivului iubirii între suprapămîntesc şi pămîntesc care face să observăm că el a cules nu la întîmplare, ci s-a interesat, în chip conştient, anume de aceste motive.

Cunoaşte basmul Zburătorului – poate prin C. Bolliac – şi îl impleteşte în povestea cu caracter local, „Anuşa”, o dragoste între un apusean şi o ţigancă. Pentru problema pe care o urmărim e interesant să notăm ce spune despre zburător, motiv înrudit după cum am văzut, cu acela din care a răsărit Luceafărul:

Zburătorul este un strigoi cu înfăţişarea de tînăr frumos. El se arată adesea fetelor cînd sînt singure în amurgul întunecat al serii îndiosebi acelora care sunt logodite sau ies din vîrsta copilăriei. El se arată numai în trecere, dar fecioara care l-a văzut trebuie să se gîndească la el, pînă noaptea. Şi cînd totul doarme, atunci el apare din nou, coborîndu-se la cea care doarme. Nimic nu arată prezenţa lui, fecioara ştie că el este la ea şi, în dulce beţie, ea zace pe jumătate fără conştiinţă, pînă ce el dispare dimineaţa.2

În formularea de mai sus e de remarcat că credinţa aceasta poporană apare, mai clar ca în alte mărturii, cu caracterul ei primitiv de vis erotic.

În basmul călătorului german ne-a izbit aspectul hibrid, discordanţa dintre felul îndatinat, aspru, răzbunător al zmeului, şi dintre firea lui înaltă. Era acolo tema răzbunării zmeului care nu cadra deloc cu o astfel de fire.

Eminescu a înlăturat contradicţia lui Kunisch. Nici urmă de răzbunare în prima redactare, dovadă că dintru început a vrut să pună conştient în lumină numai ceea ce era înalt în figura aceasta.

Într-unele trăsături, felul de a fi al zmeului este asemănător cu al Luceafărului „Ca substrat sufletesc al manifestărilor lor, amîndoi, deşi cu adevărat înamoraţi, vădesc, chiar în patima lor, un straniu fel contemplativ. De aceea şi glasul lor nu deşteaptă, în prima redactare, şi nu întreţine, în ultima, iubirea. Ca

1 idem, p. 81. 2 Ibidem, p. 83.

5

manifestări, ambii străbat nemărginirea spre a ruga pe Ziditor să-i preschimbe în oameni. De altă parte, privind aspectul ideologic, la fel vorbeşte Demiurg şi unuia şi celuilalt: aceeaşi filosofie a mimicii omeneşti, acelaşi îndemn de a preţui mai mult felul cel nemuritor, care nu poate fi schimbat, şi aceeaşi izbăvire finală prin dezvăluirea realităţii iubirii.” 1

În studiul lui Bogdan-Duică, „Despre „Luceafărul lui Eminescu”, înlocuirea aceasta a zmeului prin luceafăr e înfăţişată ca „ o scînteie nouă a unor motive vechi”. În manuscrise, în situaţii unde e vorba de iubire, apare adesea imaginea unui luceafăr.” 2

Zmeul, transfigurat în Luceafăr, revine pe pămînt sub chipul Zburătorului. Motivul Zburătorului e reluat şi aici, nu în chipul analitic, ca în „Călin, file de poveste”, ci în mod concentrat, simbolic, prin evitarea oricărei „psihologii”. Razele astrului pătrund în „cămara” fetei, ţes asupra ei „o mrejă de văpaie”, i- ating mîinele, i-nchid genele şi o urmează în vis:

„Ea îl privea cu un surîs,

El tremura-n oglindă,

Căci o urma adînc în vis

De suflet să se prindă.

Iar ea vorbind cu el în somn

Oftînd din greu suspină:

-„O, dulce-al nopţii mele Domn,

De ce nu vii tu? Vină!”

Metamorfozele Luceafărului duce la apariţii aeriene de Zburător, în chipul unui tînăr de o frumuseţe princiară sau demonică:

Uşor el trece ca pe prag

Pe marginea ferestrei

Şi ţine-n mînă un toiag

Încununat cu trestii.

1 Ibidem, p. 103.

2 Caracostea D. Studii eminesciene. – Bucureşti: Ed. Minerva, 1975. P. 74.

5

Părea un tînăr voievod

Cu păr de aur moale,

Un vînăt giulgi se-ncheie nod

Pe umerele goale.

în

Zburător. Această întrupare este demonică, răspîndind în jur lumina şi căldura (simbolizînd umanizarea:

La chemarea fetei de împărat, Luceafărul se întrupează a doua oară

Pe negre viţele-i de păr

Coroana-i arde pare

Venea plutind în adevăr

Scăldat în foc de soare.

Trecerea de la prima întrupare angelică la a doua întrupare demonică sugerează intensificarea iubirii, o umanizare prin iubire a lui Hyperion. Dorind să comunice prin iubire, cu oamenii obişnuiţi, Hyperion se îndreaptă spre Creator (Demiurg) pentru a-i cere dezlegarea de nemurire. Partea următoare cuprinde zborul Luceafărului spre Creator- este un zbor simbolic, avînd semnificaţia ajungerii geniului la conştiinţa sa de nemuritor. Zborul înseamnă deci conştientizarea de către Hyperion a condiţiei sale superioare geniale. Zborul are loc finit în infinit:

Un cer de stele dedesubt,

Deasupra-i cer de stele-

Părea un fulger ne-ntrerupt

Rătăcitor prin ele.

Acesta este un zbor spre un vid cosmogonic al Zburătorului:

El zboară, gînd purtat de dor,

Pân’piere totul, totul.

Mai mult decît în „Călin, file din poveste”, motivul Zburătorului serveşte aici închegarea unei imagini absolut pure, foarte apropiată de ideea simbol şi, deşi lipsită de elementele individualizatoare ale „personajului”, perfect realizată poetic. Spre deosebire însă de „Călin, file din poveste”, „Luceafărul valorifică

6

motivul popular în sensul neînţelegerii iubirii înalte din partea femeii şi, totodată, în sensul neînţelegerii geniului de către oamenii mărginiţi. Căci iubirea ingenuă a fetei ajunsă în pragul feminităţii şi bîntuită de vise cu zburători este chiar întruchiparea iubirii pure, universale şi eterne, care pare posibilă la această vîrstă. Geniul însă este menit să rămînă mereu „la forma cea dintîi”, „veşnică minune”, semne care - la oamenii de rînd- apar numai la vîrsta adolescentă, aşa cum se întîmplă cu fata din grădina de aur şi, la început, cu Cătălina.” 1

Întreaga concepţie din Luceafărul: opoziţia ceresc- pămîntesc, contrazice părerea curentă despre erotica lui Eminescu.’’ Confruntînd încă o dată în final situaţia Cătălina-Luceafărul şi închegînd în răspunsul lui atît de concentrat ceea ce cu un cuvînt barbar, aş numi înţelesul poemei, Eminescu s-a întrecut pe sine.” 2 Definind fantasticul, ca dezvolare a unui orizont ce nu există, decît în puterea imaginaţiei, nu trebuie să excudem, în acest context, existenţa unui univers real care să ofere imaginea de stabilitate, de permanenţă. În universul basmelor, legendelor, folclorului, miraculosul se înserează omogen, oferind locul primordial imaginaţiei, care acoperă setea de absolut, dorinţa de cunoaştere cosmică, evadarea din convienţional şi raţional spre universuri nebănuite, aspiraţia spre descifrarea abisului propriei conştiinţe.

Este cunoscută pasiunea cu care marele romantic a cules folclorul naţional şi a cultivat în opera sa fantasticul romantic de factură populară. În opera sa eminesciană sînt prezente toate motivele romantismului fantastic european, dar în acest cadru de afirmare peste fruntarii opera sa se distinge prin originalitate şi autenticitate, printr-o relevantă ţinută intelectuală, prin setea de a sonda necunoscutul din mediul specific autohton.

Preocuparea poeţilor romantici pentru folcor nu dispare; mai tîrziu Mihai Eminescu va da şi nume Zburătorului: Călin. În poemul „Călin, file din poveste” iubirea este reprezentată ca o îmbinare a contrariilor: uromic şi teluric. Fata de împărat este simbolul frumuseţii superlative, potretul ei fizic relevînd sacralitatea acesteia. Conform tradiţiilor populare, pentru a fi ferită de primul impuls erotic, aceasta este închisă într-un castel izolat:

Pe deasupra de prăpăstii sunt zidiri de cetăţuie”.

Cadrul natural este descris într-o atmosferă nocturnă. În acest cadru se iveşte Zburătorul, iar motivul nopţii intermediază întîlnirea celor doi, la fel ca şi în basmul popular „Călin Nebunul”, ce-i serveşte poetului ca sursă de inspiraţie. „Eminescu păstrează acelaşi titlu „Călin Nebunul”, menţine aceeaşi suită de

1 Rotaru Ion., op. cit., p. 184.

2 Caracostea D. Studii eminesciene., op. cit., p. 35.

6

peripeţii, dar accentuează tonul popular. De la o redactare la alta nu se observă nici o tendinţă spre o formă savantă, ci- dimpotrivă- o reîntoarcere la simplitate, la candoare, la naivitate chiar, care uneori aminteşte mai mult de mediul popular decît de natură.” 1

Cu totul diferit prin ideea de bază - ca să ne exprimăm mai simplu – „Călin, file din poveste” păstrează din „Călin Nebunul” doar un singur epizod, acela al regăsirii iubitei surghiunită undeva în pustietatea pădurii, împreună cu copilul „În timp ce în „Călin Nebunul” ideea de bază era frumuseţea sufletească a omului din popor, simplu, ascunsă sub haina modestiei, frumuseţe care dezvăluie,

ca în orice basm popular, în luptă cu forţele răului, în „Călin, file din poveste” ni se înfăţişează o poveste de dragoste în acelaşi cadru feeric”. 2 Mai întîi Eminescu renunţă la întreaga afabulaţie iniţială. Călin nu mai este un „Ion cel Prost”, ci un Zburător. „El nu pleacă să cucerească o fiică de împărat în locul fraţilor săi:

visează noaptea o tînără „Frumoasă din pădurea adormită” în castelul ei şi o seduce. Alungată de tatăl său, tînăra femeie se adăposteşte într-o cabană, unde

trăieşte cu copilul ei, micuţul Călinaş [

poetul n-a păstrat din „Călin Nebunul

decît înfăţişarea exterioară, de voinic, a eroului.” 3 Eminescu, voind a zugrăvi dragostea idealizată, lipsită de orice prozaisme,face din Călin un Zburător, o fiinţă imaterială care pătrunde în iatacul fetei de împărat fără ca aceasta să ştie dacă lucrul s-a întîmplat în vis sau aievea:

].

„Ea a doua zi se miră, cum de firele sînt rupte,

Şi-n oglindă ale ei buze vede vinete şi supte,

Ea zîmbind şi trist se uită, şopteşte blînd din gură:

-„Zburător cu negre plete, vin la noapte de mă fură”.

„Înainte de Eminescu şi cam în acelaşi timp cu Eliade, motivul Zburătorului mai fusese folosit de Costache Stamati în poezia „Zburătorul la zebrè”, o prelucrare interesantă după „Le Sylphe” de Victor Hugo. În timp ce Eliade încadra mitul într- o atmosferă solemn-bucolică, Stamati îl valorifica, în sens neoanacronic, în linia eroticii lui Costachi Conachi. Spre deosebire de cei doi înaintaşi însă, Eminescu sondează adînc sentimentul dragostei.” 4

Un simbol important este oglinda. Oglinda este un loc al transfigurării fizice care creează o imagine virtuală a frumuseţii fetei capabilă să-şi reveleze

1 Guillerman Alain. Geneza interioară a poeziilor lui Eminescu. Traducere de Gh. Bulgăr. – Iaşi: Editura Junimea, 1977., p. 171. 2 Rotaru Ion. Op. cit., p. 157-158. 3 Guillerman Alain. Op. cit., p. 172. 4 Rotaru I. Op. cit., p. 159.

6

întreaga fiinţă, dar totodată, e o reflectare a interiorităţii, a gîndurilor fetei de împărat:

Vis frumos avut-am noaptea. A venit un Zburător

Şi strîngîndu-l tare-n braţe, era mai ca să-l omor

Şi de-aceea cînd mă caut în păretele de-oglinzi

Singurică-n cămăruţă braţe albe eu întinz

Şi mă-mbrac în părul galben, ca un strai uşor ţesut,

Şi zărind rotundu- mi umăr mai că-mi vine să-l sărut.

Şi atunci de sfiiciune mi-era sîngele-n obraz-

Cum nu vine Zburătorul, ca la pieptul lui să caz?

Suferinţa fetei provocată de dorul lui ia proporţii cosmice, sufletul ei este asemănat cerului: „Eminescu dezvoltă tema schiţată de Heliade Rădulescu: şi el „interiorizează” dacă se poate spune, aventura tinerei fete invitîndu-ne să vedem aici mai degrabă o dramă psihologică pornită din mitologia populară”. 1 Punctul de plecare este o comparaţie între lacrimele care cad din ochii fetei şi stelele care cad din cer; fiecare lacrimă este ca o stea care se desprinde de pe boltă. Fericirea şi frumuseţea ei sunt asemenea unui „Smarald rar”, simbol al unicităţii, al frumuseţii interioare, care se consumă, se pierde înăbuşită de suferinţă. „O noapte fără stele este pustie şi tăcută ca noaptea mormîntului; la fel, odată cu lacrimile, curge rumenirea tenului şi zăpada viorie a obrajilor:

„Prin ei curge rumenirea, mîndră, ca de trandafiri,

Şi zăpada viorie din obrajii tăi subţiri

Dacă stelele ar cădea toate:

„N-ai putea să faci cu ochii înălţimilor ocol”-

La fel, dacă ochii mor, toată fiinţa dispare şi nu mai poate fi văzută:

„Dar de seci întreg izvorul, atunci cum o să te văd?2

1 Guillerman Alain. Op. cit., p. 177.

2 Ibidem, p. 177-178.

6

Aici iubirea apare ca un şir de încercări la care este supusă în continuare

fata, într-un final izolîndu-se într-o colibă, spaţiu diferit de cel anterior. Sărăcia şi modestia sunt sugerate prin litota „arde o candelă ca un sîmbure de mac”. Şapte sunt anii în care ea înfruntă singură greutăţile şi îşi creşte copilul fără nici un sprijin. Această cifră reprezintă perioada cea mai importantă din viaţa unui om dar mai reprezintă şi ceva magic, încheierea unui ciclu astfel încît în acest timp Zburătorul a renunţat la superioritatea şi unicitatea lui pentru a fi alături de faţa de împărat. „Însuşi întoarcerea sa, însăşi întîlnirea cu fiul său, micuţul Călinaş, rămâne înconjurată de o atmosferă de mit: nunta coleopterelor amplifică această impresie şi reîntegrează căsătoria lui Călin în zona de ireal din care ieşisem

pentru un timp, citind descrierea foarte realistă a colibei [

„Călin” se extinde, în fine, la dimensiunea universului şi ne furnizează un exemplar de calitate din această poezie eminesciană în care se amestecă, sub o formă simplă la prima vedere şi cu totul spontană, atîtea intenţii secrete:

confidenţe autobiografice, visuri senzuale, reminiscienţe de folclor şi teorii generale despre lume.” 1

Observînd creativitatea eminesciană, am constatat un complex de motive care revine oarecum obsedant, ca la un centru care mereu încearcă să se organizeze: destinul iubirii între o fiinţă supranaturală şi un om de rînd. Categoria ceresc- pămîntesc fiind atît de adînc sădită în chiar fiinţa lui Eminescu, de împlinirile pe linia cealată a polarităţii - zeul care cade înamorat de o fiică a pămîntului - atîrnă deplina izbîndă a destinului său expresiv. „Paralel cu ceea ce am văzut în primul aspect, apropierea unei fiinţe supraterestre de o făptură a pămîntului, potrivit mentalităţii poporane, nu putea să aducă decît nefericirea femeii. Mărturiile poporane sînt pline de această teroare primitivă. Şi după cum în aspectul om- zînă am văzut o treptată spiritualizare, tot astfel în aspectul femeie -fiinţă suprapămîntească vom observa evoluţia de la teluricul zburătorului şi al strigoiului pînă la lumina întipuită în zeul binefăcător, în cavalerul Sfîntului Graal, sau în Luceafăr”. 2

Astfel, poemul

]

Acest motiv devine celebru prin balada „Zburătorul” de Ion Helide Rădulescu; devine povestea iubirii dintre Zeus şi sărmana Io, amintită de Exhil într-o scenă celebră din „Prometeu înlănţuit”, e întîlnit în basmul cunoscut de la Apuleius sub numele de „Amor şi Psysche”; a stat la baza cunoscutelor plăsmuiri ale lui Vasile Alecsandri, „Legenda rîndunicii”.

1 Ibidem, p. 174. 2 Caracostea D. Studii eminesciene., op. cit., p. 35.

6

Si „Legenda Ciocîrliei”, care înfăţişează un pedant la „Luceafărul” şi poate servi ca să individualizăm, în cadrul unui motiv înrudit, pe Alecsandri ajuns la maturitate faţă de Eminescu în plinătatea lui creatoare.

Mitul „Zburătorului” se înrădăcinează adînc în literatura românească şi universală, reprezentînd un model al trăirilor, al comportamentelor umane, exprimă puternicile pasiuni ale omului, dezvăluie dorinţele erotice ascunse în cele mai adînci tunele ale inimii şi sufletului. Totodată el rămîne într-o strînsă legătură cu alte mituri şi simboluri semnificative. De exemplu, se poate face o caracterizare a Zburătorului după „Pecetea lui Solomon”, care e reprezentată în felul următor:

Foc

Cald Uscat Z Pământ Aer (Zburătorul) Rece Umed
Cald
Uscat
Z
Pământ
Aer
(Zburătorul)
Rece
Umed

Apă

• Această figură reprezintă o adevărată sumă a cunoştinţelor din gîndirea ermetică. Ea conţine, mai întîi, cele patru elemente: apa, focul, aerul, pămîntul care, reunite în hexogramă constituie ansamblu de elemente din Univers.

Anumiţi interpreţi n-au ezitat să pătrundă din planul material în planul spiritual şi să înţeleagă astfel Marea Operă a alchimiei ca o asceză şi o mistică ce tind să readucă o persoană, divizată între multiplele sale tendinţe, la uniunea ca principiul său divin.

Modificarea acestor combinaţii produce varietatea fiinţelor materiale.

În centrul acestei reprezentări simbolice vom situa figura misterioasă a Zburătorului. Potrivit folclorului şi operele scriitorilor unde este valorificat acest

6

mit, observăm că Zburătorul înglobează toate aceste trăsături materiale. Zburătorul e o fiinţă supranaturală care trăieşte între „Cer” şi „Pămînt” (atunci cînd apare în ipostaza unui Zmeu cu „coadă de foc”). În „Luceafărul”, el se întrupează din „Apă” (ipostaza Neptunică), apoi se naşte din „Foc” (ipostaza Pluonică), coborînd pe Pămînt pe o „rază” orbitoare. Ca şi la Ion Heliade Rădulescu şi Vasile Alecsandri, Zburătorul întruneşte atributele demonicului şi pe cele ale angelicului, ascunzînd sub înfăţişarea umană trăsături ale fiinţelor eterne. El se plasează între viaţă şi moarte, devenind un fenomen inexplicabil, obscur şi fantastic care posedă stări contradictorii, imposibil de definit: este „cald” şi în acelaşi timp „rece”. El oscilează între universul - cosmic (Aer) şi uman - terestru (Pămînt) rămînînd totuşi în „recea” sa eternitate, devenind o fiinţă nemuritoare:

„Noi nu avem nici timp, nici loc

Şi nu cunoaştem moarte”.

deaceea el nu apare decît noaptea; cadrul nocturn simbolizînd obscuritatea, misterul care cuprinde întreaga sa fiinţă, visează dimensional veşnicia:

Revarsă linişte de veci

Pe noaptea mea de patimi”.

El devine expresia unui sentiment de nelinişte, de nostalgie cosmică în care neobişnuitul tinde să includă absolutul prin confruntarea realului cu imaginarul; orientează spre „fantasticul” interior din existenţa fiinţei umane, stabilind între el şi macrocosmos interferenţe de valori trascedentale.

Pentru a demonstra ipostaza angelică a Zburătorului, îl putem asemăna cu Serafimii, care de asemeni în simbolistica creştină au o reprezentare asemănătoare „Pecetei lui Solomon”, fiind „fiinţe supreme, celeste care înseamnă „Cel arzător” (gr. Seraph), ca în cazul şarpelui înaripat sau balaurului de care se vorbeşte în Numerii, 21. 6:

Atunci a trimis Domnul asupra poporului şerpi veninoşi, care muşcau poporul şi-a murit mulţime de popor din fiii lui Israel (Isaia este însă primul care menţionează sub acest nume nişte îngeri (6, 2-3; 6-8); ) „Serafimii stăteau înaintea Lui, fiecare avînd cîte 6 aripi: cu două şi acopereau feţele(de teama de a-l vedea pe Dumnezeu), cu două picioarele (eufenism folosit pentru a desemna sexualitatea) iar cu două zburau şi strigau unul la altul zicînd: „Sfînt, sfînt, sfînt este Domnul, plin este tot pămîntul de mărirea lui!”. Atunci unul din serafimi zbură spre mine, avînd în mîna sa un cărbune aprins, pe care-l luase cu cleştele

6

de pe jertfelnic şi l-a apropiat de gura mea şi a zis: „Iată, s-a atins de buzele tale şi va şterge toate păcatele tale şi fărădelegile tale le va curăţi!”

pun în evidenţă valoarea simbolică a Arzătorului: în textul mai

vechi, e vorba de şarpele trimis de Iahva spre pedepsire; în cel mai recent - de îngerul Domnului care purifică prin foc.” 1

Sfînta denumire de Serafimi înseamnă, pentru cine ştie ebraica, cei care ard, adică cei care înfierbîntează. Veşnica mişcare în jurul secretelor divine, căldura, profunzimea, puterea de a ridica cu folos pe cei inferiori la nivelul lor, puterea de purifica prin foc şi prin fulger, neîndoielnica şi indiscutabila însuşire de a-şi păstra întocmai propria lumină şi propria putere de străluminare, facultatea de a îndepărta şi de a desfiinţa obstacolul oricăror tenebre, acestea sînt însuşirile serafimilor , aşa cum rees din propriul lor nume. Serafimii sunt consideraţi îngerii supremi, dminatori. Sînt de asemeni nişte fiinţe supreme, care oscilează între cer şi pămînt, între apă şi foc.

În literatura română chipul Serafimului e întîlnit la mai mulţi scriitori, cum ar fi, de exemplu: Ion Heliade Rădulescu „Serafimul şi herufimul”.

În opera lui Mihai Eminescu „Sărmanul Dionis”, ei apar în fantasticul vis al lui Dan:

Acestea

„ îngerii, ce treceau surîzînd pe lîngă el, îngînau cîntările ce lui îi

treceau prin minte. În haine de argint, frunţi ca ninsoarea, cu ochii albaştri, care luceau întunecat în lumea cea solară, cu sînuri dulci, netezi ca marmura, treceau îngerii cei frumoşi cu capete şi umere inundate de plete; iar un înger, cel mai frumos ce l-a văzut în solarul lui vis, cînta din arfă un cîntec atît de cunoscut

notă cu notă el îl prezicea

numai semnul arab lucea roş ca jăratecul noaptea.” 2

Dionis ar simboliza aici chipul îngerului suprem, al Serafimului, care devine îngerul căzut pentru cutezanţa de a se fi considerat un demiurg (Dumnezeu). Dionis pleacă de la realitatea palpabilă pentru a căuta, dincolo de ea, absolutul ideatic. El se simte dezgustat de existenţa concretă, care i se pare penibilă şi derizorie şi manifestă un total dispreţ pentru prezentul mohorît şi imoral, deaceea evadează în vis „Existenţa lui Dionis se desfăşoară între vis şi realitate, autorul utilizînd, pentru a marca mai bine trecerea de la starea de „visătorie” la o dureroasă luciditate, o anumită tehnică a echivocului, şi ea în tradiţie romantică.” 3 Visul devine un fenomen extraordinar, un mesaj divin, o

Aerul cel alb rumenea de voluptatea cîntecului,

1 Chevalier Jean, Alain Cherbrant. Dicţionar de simboluri. Op.cit., p. 356.

2 Eminescu Mihai.

3 Smion Eugen. Proza lui Eminescu.- Buureşti, Ed. pentru literatură, 1864, p.105.

6

formă superioară de viaţă, opusă banalului dur, devine odihnă liberă a fanteziei înlănţuite. „S-a făcut observaţia că visul, la romantici, nu este un simplu vis nocturn, o înlănţuire incoerentă de întîmplări, ci „manifestarea unei realităţi invizibile şi expresia unei conştiinţe superioare, accesibilă magiei poetice şi

destinată a rezolva

acest caz, visul şi conştiinţa încetează de a se mai opune: devin expresiile aceleiaşi experienţe, prima se irizează în cea de-a doua, o completează şi o ridică

pe un plan superior de reprezentare.” 1 Sărmanul Dionis evadează în vis, într-o altă lume, în care „timpul şi spaţiul ca forme ale simţului intern i se par chei misterioase care deschid porţile grele şi ruginite ale visului. Lumea se dilată, se deface în neguri repede învîrtitoare şi se adună în fantasme efemere, după

mişcarea obscură a gîndului [

Bun, devenind călugărul Dan şi interprinde o călătorie în lună, după ce reduce pămîntul la dimensiunile unei mărgele, pe care o agaţă la gîtul iubitei sale.” 2

După ce parcurge experienţe senzaţionale, comite păcatul originar al cunoaşterii şi se prăbuşeşte ca un fulger într-un spaţiu mort.

„Căderea” capătă propoţii şi ecouri cosmice, luciferice: se simte „trăsnit şi afundat în neguri”, urmărit de „rîuri şi fulgere” şi „ popoare de tunete”, străbătînd într-o clipă „calea de o mie de ani” şi, în fine, se trezeşte. El nu mai oscilează acum între Cer şi Pămînt, ci se „transformă” din angelic în demonic; din rangul superior al îngerilor, al Serafimilor, el se ruinează”, ajungînd la rangul inferior al Îngerului „Negru”, al Îngerului Decăzut.

Dionisie se transportă în epoca lui Alexandru cel

contradicţiile fundamentale ale vieţii” (Albert Bèguin). În

]

Dionis vine în opoziţie cu Serafimii, simbolizînd de acum starea malefică, dar ceea ce le rămîne comun este cadrul în care îşi desfăşor acţiunile - acel al misterului şi al visului, la fel ca şi chipul Zburătorului, care apare de asemeni într- un univers plin de misticism şi de vis.

Dacă ar fi să-i reprezentăm grafic, Zburătorul ar deveni un mijlocitor, un intermediar între Serafimi şi Dan, fiind detaşat de ei, dar transfigurînd ambele chipuri.

SERAFIMI (angelic)

intermediar 6
intermediar
6

ZBURĂTORUL

1 Ibidem, p. 100. 2 Călinescu, G. Opera lui M.Eminescu.- Bucureşti: Cultura Naţională, vol. I, p. 16.

DAN (demonic)

(transfigurează ambele chipuri)

În diferitele opere ale scriitorilor români, Zburătorul întruchipează atît starea angelică, cît şi cea demonică, malefică. Astfel el devine un intermediar între cer şi pămînt, între bine şi rău, între vis şi obsesie. Îl vom situa astfel la „jumătate de drum” dintre îngeri (reprezentaţi de Serafimi) şi eroul lui Mihai Eminescu-Dionis care, părăsind lumea creştinismului şi dedicîndu-se magiei devine ÎNGERUL DECĂZUT.

În folclor descoperim Zburătorul în ipostaza sa demonică, care provoacă o adîncă stare de obsesie. Însă, servind ca sursă de inspiraţie pentru numeroşi scriitori, cum ar fi, de exemplu, Mihai Eminescu, Zburătorul „dezbracă” haina malefică, devenind un vis, o frumoasă „poveste” a tinerelor fete.

Începînd, astfel, cu vechile izvoare folclorice, mitul Zburătorului cunoaşte o lungă cale evolutivă de la chipul malefic spre chipul angelic; fiind un purtător al teluricului, el cucereşte treptat lumina desăvîrşită a Luceafărului. Urmînd acest drum îndelungat spre perfecţionare, mitul Zburătorului e privit din perspectiva înălţimilor cutezătoare, aspirînd spre dimensiunile cosmosului.

Urmînd o ascensiune continuă, mitul Zburătorului e orientat spre un univers de valori apropiat de „viziunea prin suflet a unui fenomen primar”, 1 ce se aseamănă mult cu chipul Serafimului. „Mitul Zburătorului implică ridicarea omului la o dimensiune simbolică, la instituirea lui într-un cadru universal. Astfel, el devine etalonul unei spiritualităţi, a unor esenţe de primă importanţă.” 2

El atinge într-un fel spiritul sacrificiului prin faptul că „arde” pentru alţii, devine un totîntreg cu necuprinderea cosmică; devine o şoaptă a sufletului într-un moment de intensă efervescenţă lăuntrică. Mitul Zburătorului determină drama omenească, zbuciumul interior al individului; „metafora zburătorului dezvăluie într-un mod absolut ideea jertfirii de sine; ea permite reliefarea unor sensuri filosofice complexe. Aparenţa la lumea miticului derivă din nobleţea sufletească a

1 Băleţ Dumitru. Eterna regăsire. – Bucureşti, 1979, p. 35. 2 Butnaru Tatiana. Orientări artistice şi stilistice în literatura contemporană. Vol. I; Ch, CE USM, 2003 // De la mitul Zburătorului la metafora zborului în poezia contemporană. p.

262.

6

eroului liric, din tendinţa lui nemijlocită de a ajunge la realizarea idealului rîvnit”. 3

Preferinţa pentru fondul mitic al folclorului românesc a devenit o latură esenţială a creaţiilor scriitorilor contemporani, care, respectînd cu stricteţe principiile transfigurării populare se vor orienta spre cintesenţa unei mitologii străvechi redimensionate în motive şi viziuni simbolice inedite.

Concluzii

Mitologia naţională se sprijină pe valorificarea tradiţiilor populare, dezvăluie modalităţile de transfigurare artistică a realităţii prin prisma de viziuni şi reprezentări ce caracterizează personalitatea creatoare a poporului român.

Literatura română a avut rolul de a transmite sistemele mitologice tradiţionale şi a trăsăturilor gîndirii mitice din Antichitate şi pînă în zilele noastre, ea a impus noi mitologii şi noi mituri ale lumii moderne creînd astfel noi căi de

3 Ibidem, p. 263.

7

înţelegere a modalităţior prin care omenirea se manifestă în planul existenţei spirituale spre a descoperi conştiinţa identităţii de sine. Miturile descriu diversele şi uneori dramaticile izbucniri în lume ale Sacrului sau ale Supranaturalului, sunt nişte creaţii ale spiritului, înfăţişînd modele pentru comportarea omenească, oferind existenţei semnificaţie şi valoare. De aceea mitul este un element esenţial al civilizaţiei omeneşti, în care sînt codificate toate credinţele, principiile morale şi activităţile practice ale diferitor colectivităţi, reînoindu-se în permanenţă.

Studierea mitului Zburătorului în plan evolutiv ne-a întărit, cu timpul, sentimentul că ne aflăm în faţa unei viziuni deplin coerente, ale cărei linii de forţă le intuiam ca prelungindu-se dincolo de variantele particulare propuse de o poezie sau de o etapă mai întinsă a creaţiei. Numeroasele studii precedente au degajat multe din aceste direcţii, au insistat asupra unor motive lirice, au descoperit afinităţi cu alte spaţii poetice. Ni s-a părut însă, decizîndu-ne pentru această nouă „transcriere”, că se mai poate adăuga ceva, în deosebi la nivelul articulării universului imaginar, al acelei mişcări structurate ce nu se lasă identificată imediat la suprafaţa textului.

Am putut descoperi astfel nu numai ipostaza de daimon arhaic de tip malefic a Zburătorului, reflectată în folclorul românesc, ci şi evoluţia lui, prin intermediul literaturii, spre chipul angelic.

Ne-am propus mai întîi să examinăm importanţa mitului la constituirea substanţei literaturii, să reliefăm importanţa legăturii literaturii contemporane cu fondul mitic autohton. Astfel am putut să caracterizăm mitul Zburătorului în operele scriitorilor români, reliefînd importanţa mitului în crearea unor adevărate opere de artă.

Inventarierea şi analiza sensurilor simbolice ale elementelor ce alcătuiesc chipul Zburătorului (în mare parte după Pecetea lui Solomon) – focul, apa, lumina, întunericul, căldura, tremurul, zborul, visul ş.a. probează puterea modelatoare a unei fiinţe supranaturale, reliefînd, în fine, o formă ideală a gîndirii şi a devenirii spirituale a omului.

Am găsit afinităţi ale Zburătorului cu Eros din mitologia antică greacă sau cu Aitvaros, din mitologia lituaniană; cu figura îngrozitoare a Zmeului, plină de foc, din folclorul românesc, sau cu un haiduc care răpeşte tinerele fete. În literatura română el apare sub chipul unui tînăr băiat cu ochii ca fulgerul şi părul de culoarea aprinsă a soarelui; poate fi asemuit, în fine, cu Luceafărul ce pătrunde de asemeni în lumea terestră sau cu rangul suprem al îngerilor – Serafimul. El

7

apare misterios în noapte, cînd lumea e cuprinsă de farmecul visului şi dispare la fel de misterios, devenind o umbră în întuneric, nevăzut de nimeni.

Am încercat de a reprezenta schematic însuşirile Zburătorului reflectate în literatura română şi folclor, demonstrînd astfel unicitatea, superioritatea şi farmecul angelic al acestei fiinţe supranaturale. Dar, totuşi, chipul Zburătorului rămîne a fi o taină a visului, ascuns mereu de aripile nopţii; rămîne un purtător de superstiţii şi, în acelaşi timp un etalon al frumuseţii.

Sper că lucrarea prezentă va contribui la investigarea problemei respective.

Bibliografie:

1. Călinescu, literatură, 1965.

2. Călinescu, G. „Epoca veche” în istoria literaturii române, compendiu. – Bucureşti: Ed. p/u literatură, 1968./

p/u

G.

Estetica

Basmului.

Bucureşti:

Ed.

3. Călinescu, G., Universul poeziei. – Bucureşti: Minerva 1971

4. Coman, Mihai. Izvoare mitice. – Buc. Cartea românească,

1980

7

5.

Coman, Mihai. Mithos şi Epos. – Bucureşti: Cartea rom.,

1985

6. Eliade, Mircea. Aspecte ale mitului. – Buc.: Univers, 1978

7. Modorcea, Grid. Miturile româneşti şi arta filmului. – Buc.:

Ed. Meridiane, 1979.

8. Oişteanu, Andrei. Motive şi semnificaţii mito-simbolice în cultura tradiţională românească. – Buc.: Ed Minerva, 1980

al

9. Tacciu,Elena.

Romantismul

românesc:

Un

studiu

arhetipurilor. – Buc.: Minerva, 1985

10. Panfile, Tudor. Mitologie românească / Tudor Pamfile; ediţie îngrijită. – Buc.: Ed. ALL, 1997.

11. Călin Vera. Romantismul. – Bucureşti: Ed. Univers, 1970

12. Nicolescu

G.C.

Studii

şi

articole

Bucureşti: Ed. pentru literatură, 1968

13. Macrea

D.

Lingvistică

pedagogică. 1878.

şi

cultură.

despre

Eminescu.

Bucureşti:

Editura

14. Orientări artistice şi stilistice în literatura contemporană, Vol I, Coordonator – prof. Univ, dr. hab, m.c. al A.Ş.M. Mihai Dogan. – Chişinău: 2003, CE USM, //Tatiana Butnaru: De la mitul Zburătorului la metafora zborului în poezia contemporană, p 261.

15. Crăciun,

G.

Istoria

didactică

a

Bucureşti: Ed. Magister, 1997,

literaturii

române.

16. Botnaru I. Analize literare. – Ch.: Ed. I.Creangă. Biblioteca şcolarului, 1992

17. Marino, Adrian. Dicţionar de idei liteare. Vol.I. – Bucureşti:

Ed. Eminescu, 1973

18. Lăzărescu George. Dicţionar de mitologie. – Buc: ODEON,

1992

19. Ferber, Michael. Dicţionar de simboluri literare, trad. din engl. de Florin Sicoe. – Chişinău: Ed. Cartier, 2001.

7

20.

Parfene Constantin. Teorie şi analiză literară. – Bucureşti:

Editura ştiinţifică, 1993

21. Orientări artistice şi stilistice în literatura contemporană, Vol I, Coordonator – prof. univ, dr. hab, m.c. al A.Ş.M. Mihai Dolgan. – Chişinău, 2003, CE USM // Tatiana Butnaru: Poezia anilor ’60-’80: Sub semnul mitologiei autohtone

22. Călin, Vera. Romantismul. – Bucureşti Ed. Univers, 1970

23. Cornea Paul. Studii d/e literatura română modernă.// Căile proprii ale romantismului românesc. – Bucureşti: Editura pentru literatură, 1962

24. Manolescu Nicolae. Istoria critică a lit. române. – Bucureşti:

Ed. fundaţiei culturale române. 1997.

25. Călinescu,

G.

Opera

Cultura Naţională, Vol.I. 1974.

lui Mihai Eminescu. – Bucureşti:

26. Chevalier Jean, Alain Cheerbrant. Dicţionar de simboluri. Vol. III. – Bucureşti: Ed. Artemis, 2007.

27. Guillerman, Alain. Geneza interioară a poeziilor lui Eminescu. Traducere de Gh. Bulgăr şi Gabriel Pirneu: - Iaşi:

Editura Junimea, 1977, (Ex libris prof. Ion Osadcenco).

28. Călinescu G. Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent. – Bucureşti: Ed. Semne, 2003

29. Ghiţu Lorina. Quijotismul în literatura română. Autoreferat al tezei de doctor în filologie. USM. Chişinău, 2008.

30. Piru, Al. Critici şi metode. – Bucureşti: Cartea Românească,

1989

31. Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Tudor Vianu. Istoria literaturii române moderne. – Bucureşti: Ed. didactică şi pedagogică. 1971.

şi

32. Fonari

Victoria.

Hermeneutica

lui

Ezio

Ermondi

interpretarea textului blagian.//

33. Fonari Victoria. Hermeneutica literară. – Chişinău: CEP USM, 2007.

7

34.

Cimpoi, Mihai. Eminescu, Homo Folcloricus (I) // Revista Limba română Chişinău ian. – martie, 1991.

35. Constantinescu,

Pompiliu.

Bucureşti:Ed. Albatros, 1974,

Studii

şi

cronici

literare.

36. Dicţionarul literaturii române de la origini pînă la 1900, . – Bucureşti: Ed. Academiei, 1979

37. Papu Edgar. Din clasicii noştri. – Bucureşti: Ed. Eminescu,

1977

38. Ruşti Doina. Scriitorii români. – Bucureşti: Ed. Niculescu,

2007

39. Zava, Horia. Dicţionar Eminescu, nume proprii. – Chişinău:

Ed. Cartier, 2000.

40. Drăgan Gheorghe. Poetică Eminesciană, temeiuri folclorice. Bucureşti Ed. Polirom, 1999

41. Cimpoi Mihai. Căderea în sus a Luceafărului. – Galaţi:

Editura Porto- Franco, 1993

42. Evseev, Ivan. Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească. – Timişoara: Ed. Amarcord, 1997.

43. Legende / Alcătuitor E.Niculiţă- Voronca. – Bucureşti: Ed. Eminescu, 1957

44. Caracostea D. Arta cuvîntului la Eminescu. – Bucureşti: Ed. Junimea, 1980

45. Rotaru Ion. Eminescu şi poezia populară. – Bucureşti. Ed. pentru literatură, 1965

46. Constantinescu Pompiliu. Creativitatea eminesciană. – Iaşi:

Ed. Junimea, 1987

47. Constantinescu Editura Junimea, 1987.

48. Butnaru Tatiana. Orientări mitice în poezia postbelică (anii ’60-’80) – Chişinău: 2006.

Iaşi:

Pompiliu.

O

catedră

Eminescu.

7

49.

Simion Eugen. Proza lui Eminescu. – Bucureşti: Editura pentru literatură, 1964.

50. Bălăneţ, Dumitru. Eterna regăsire. – Bucureşti: Ed. Minerva,

1979

51. Cimpoi Mihai. O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia. – Chişinău: Ed. ARC

52.

Literatura artistică

1. Eminescu Cartier, 2005.

2. Eminescu Cartier, 2005.

Mihai. Opera poetică. Vol. I. – Chişinău: Ed.

Mihai. Opera poetică. Vol. II. – Chişinău: Ed.

3. Alecsandri

Vasile.

Opere.

Vol.

I.

Chişinău:

Ed.

Hyperion,1991.

4. Alecsandri

Vasile.

Opere.

Vol.

II.

Chişinău:

Ed.

Hyperion,1991.

5. Alecsandri

Vasile.

Opere.

Vol.

III.

Chişinău:

Ed.

Hyperion,1991.

6. Eminescu Ed. Litera, 1997.

7. Rădulescu Cartex, 2003.

8. Biblia

cu

Cornilescu Berlin;

Mihai. Geniu pustiu. Proza literară. – Chişinău:

I. Heliade. Poezii. Proză. – Bucureşti: Editura

explicaţii. Noul Testament. Traducere de

7

După pecetea lui Solomon:

(Modificarea acestor combinaţii produce varietatea fiinţelor materiale)

Foc

acestor combinaţii produce varietatea fiinţelor materiale) Foc Z Aer C a l d Uscat Pământ Rece
Z
Z

Aer

Cald

Uscat

Pământ

Rece

Umed

Apă

7

Introducere

Mitul este un element esenţial al civilizaţiei omeneşti, în care sunt codificate toate credinţele, principiile morale şi activităţile practice ale diferitor colectivităţi; în conştiinţa popoarelor primitive numai miturile care aveau ca subiect creaţia, originea, eroii şi evenimentele primordiale au valoarea unor „istorii adevărate”. Mitul explică geneza lumii sau fenomenele naturii, miturile motivează aspiraţiile şi idealurile umane; el e un produs al spiritului care se reînoieşte în permanenţă. Mitul conferă expresie la ceea ce raţiunea nu poate exprima; el ne pune în contact cu misterul naturii.

Prezenta lucrare este un studiu asupra relaţiei dintre mit şi literatură în planul „existenţei” spirituale, datorită căruia omenirea a ajuns la conştiinţa identităţii de sine, delimitîndu-se de natură, un studiu asupra mitului fundamental românesc – Zburătorul, care a servit ca sursă de inspiraţie pentru numeroase opere din literatura română, cum ar fi: „Zburătorul” de Ion Heliade Rădulescu, „Luceafărul” de Mihai Eminescu, creaţia lui Vasile Alecsandri, Liviu Damian ş.a.

Orientată pe linia unor mituri de semnificaţie autohtonă, a unor tradiţii de cultură românească, poezia noastră contemporană include în centrul atenţiei multiple implicaţii filosofice şi valenţe artistice, aspirînd pe bună dreptate spre o nuanţare a valorilor, a unor idei şi semnificaţii de un profund mesaj general – uman; ea se deschide dintr-un proces de esenţializare, de amplificare a viziunilor folclorice de accentuare a sensibilităţii scriitoriceşti trecută prin şcoala măiestriei populare.

Problemele abordate în prezenta lucrare au determinat şi structura ei, care include: - introducere;

7

- două capitole (cîte două şi, respectiv, trei paragrafe), Concluzie, indice de nume a autorilor lucrărilor critice şi artistice utilizate.

Primul capitol – „Mit şi literatura” se ocupă de descifrarea noţiunilor folosite – instrumentarul de lucru – cum sînt: mit; mitologie naţională; literatură şi relaţia dintre mit şi literatură; procedeul de mitizare a eroului literar şi cel de demitizare, de a reliefa importanţa mitului ca model exemplar ale tuturor riturilor şi tuturor activităţilor omeneşti semnificative.

Importanţa romantismului românesc, analiza operelor marilor scriitori, în care aflăm mitul Zburătorului, cum ar fi Mihai Eminescu, Ion Heliade Rădulescu sau Vasile Alecsandri constituie substanţa esenţială a capitolului II. Sesizăm în operele lor întoarcerea spre frumos, spre sublim, spre frumosul sentiment al dragostei şi frumuseţea naturii în care este creată făptura misterioasă a Zburătorului.

Obiectivele propuse se rezumă la:

• elucidarea noţiunilor de mit şi mitologie naţională;

• examinarea importanţei mitului la constituirea substanţei literaturii;

• urmărirea evoluţiei literaturii în impunerea noii mitologii şi noilor mituri ale lumii moderne;

• studierea rolului pe care îl joacă literatura în transmiterea

sistemelor mitologice tradiţionale şi a trăsăturilor gîndirii mitice

din antichitate.

• reliefarea importanţei legăturii poeziei contemporane cu fondul mitic autohton;

• analiza procedeului de mitizare a eroului literar în operele scriitorilor romantici,

caracterizarea mitului Zburătorului în operele scriitorilor

români;

7

• urmărirea evoluţiei chipului Zburătorului de la demonic (în

creaţia folclorică) spre chipul angelic (în „Luceafărul” de Mihai Eminescu)

• interpretarea grafică a mitului Zburătorului în comparaţie

cu alte personaje biblice (cu caracter sacru- Serafimii) şi personaje literare (Dionisie – cu caracter demonic),

• relevarea importanţei mitului Zburătorului în crearea unor adevărate opere de artă.

Principalele surse de documentare în realizarea obiectivelor propuse sunt lucrările propriu – zise ale autorilor români în care aflăm valorificarea acestui mit, legendele vechi greceşti şi unele creaţii folclorice autohtone. Drept repere ne-au servit reprezentanţii de frunte ai criticii moderne din străinătate (Hugo Friedrich, R. Barthes etc.) şi critici din România (G. Călinescu, Tudor Vianu, Matei Călinescu, Eugen Simion, Constantin Parfene, A. Muşina). Studiile despre literatura basarabeană, scrise de criticii Mihai Dolgan, Tatiana Butnaru, Mihai Cimpoi, Eliza Botezatu ş.a. au contribuit la crearea unei imagini mai exacte asupra obiectului cercetat.

Lucrarea reprezintă o primă tentativă de a analiza multiaspectual şi prin prisme inedite mitul Zburătorului reflectat atît în creaţia folclorică, cît şi în operele marilor scriitori din literatura română ce aparţin curentului romantist. Inspiraţia din miturile şi credinţele folclorice, deschiderea faţă de mister şi fabulos, confesiunea intens colorată efectiv, puternicul sentiment al naturii şi corespondenţa strînsă dintre afectivitate şi natură, peisajul conceput ca stare de spirit sînt elemente comune ale romantismului.

Inovaţia ştiinţifică a investigaţiei constă în faptul că studiul nostru e o primă încercare de a efectua o analiză în plan evolutiv a mitului Zburătorului de la chipul teluric spre cel angelic; de a reprezenta schematic însuşirile Zburătorului reflectate în literatura română şi folclor, demonstrînd astfel unicitatea, superioritatea şi farmecul acestei fiinţe supranaturale.

8

Importanţa practică a lucrării rezidă în rezultatele obţinute în urma cercetării mitului Zburătorului în plan evolutiv, care ar putea avea un domeniu aplicativ în studiile mitologice, folclorice şi de analiză a literaturii române.

8