Dinţii suportă în cursul masticaţiei obişnuite presiuni ritmice orientate în următoarele

direcţii:

1. verticale- în lungul axului median (longitudinal) al dintelui (AMD);

2. oblice față de AMD;
3. paraxiale cu AMD;
4. perpendiculare (orizontale) pe AMD.
Presiunile aplicate sunt intermitente, întrerupte de pauze mai scurte sau mai lungi, încât se
poate vorbi de suite alternante de faze parodontale presional- dinamice şi faze parodontale
de repaus, această activitate ciclică având un efect stimulator asupra sănătăţii şi nutriţiei
odonto-parodontale, precum şi o acţiune de restructurare şi modelare permanentă a
ţesuturilor moi şi dure ale dispozitivului dento-alveolo-maxilar. Presiunile verticale şi
paraxiale se exercită mai ales în acţiunile dinţilor frontali de apucare şi sfâşiere a hranei sau
la persoanele cu edentaţie parţială (prin lipsa premolarilor şi molarilor), chiar în procesul de
masticaţie propriu-zis ; presiunile oblice şi cele orizontale (perpendiculare pe axul
longitudinal al dintelui) acţionează în masticaţia de frecare, iar prin mişcările ce le impun
dintelui tind la bascularea/dislocarea acestuia. Unul din rolurile cele mai importante în
conservarea stabilităţii dintelui şi preluării presiunilor/tracţiunilor îl au structurile
parodontale şi în primul rând elementele fibroase ale ligamentului periodontal.
Forţele de presiune verticală aplicate pe dinte în lungul axului longitudinal determină o
„mişcare de înfundare” a dintelui („mişcare de intruzie”) realizată cu participarea structurilor
alveolare elastice. La început mişcarea de intruzie este amplă şi rapidă prin schimbările de
tensiune în fibrele ligamentului alveolo-dentar şi de creştere a tracţiunii inserţiilor acestora
de pe peretele alveolar, urmată de o mişcare cu viteză scăzută la care contribuie elasticitatea
(limitată) a peretelui şi osului alveolar sub acţiunea tracţiunilor din etapa precedentă (teoria
Parfitt-Picton, 1960).

Intruzia dintelui în alveolă are cea mai mare amplitudine în condiţiile aplicării şi transmiterii
presiunilor verticale de-a-lungul axului median longitudinal al dintelui, caz în care sunt
prezente cel puţin trei consecinţe:

1. distribuirea egală pe pereţii alveolei dentare şi pe zonele cementale a forţelor de

presiune aplicate,
2. tracţiuni egale pe fibrele ligamentare, şi
3. disiparea presiunii hidrostatice active a lichidului interstiţial periodontal, de asemenea
în mod egal, asupra pereţilor ce se privesc „în oglindă” (peretele cemental şi peretele
alveolar).
Important din punct de vedere biomecanic şi fiziologic este faptul că forţele de tracţiune
ligamentare şi forţele presiunii hidrostatice sunt de sens contrar şi egale între ele, ceea ce
conferă lojei parodontale rolul unei adevărate zone de sistem–tampon biomecanic
(„biomechanically buffer”) şi de amortizare a şocurilor ocluzale.

Acest model matematic şi biomecanic are însă un caracter mai mult teoretic (ideal), el fiind
rareori întâlnit în jocul real al forţelor masticatorii, unde distribuţia vectorilor de tracţiune
ocluzală este inegal aplicată ariilor cemento-alveolare prin intermediul fibrelor periodontale
întinse în mod diferit (vectorii distribuţiei presiunii hidrostatice rămân însă egal distribuiţi).
Este adevărat totodată că în procesele masticatorii obişnuite forţele ocluzale aplicate converg
totuşi în mare parte spre axul longitudinal median al dintelui, deşi nu în totalitate. Măsura
în care se realizează această direcţionare este în mod curent suficientă pentru realizarea
protecţiei dintelui. Există din acest punct de vedere unele condiţii biomecanice favorizante
şi defavorizante, legate de relaţiile inter-dentare pentru asigurarea echilibrului şi stabilităţii
dintelui în alveolă. Astfel dinţii care prezintă chiar numai puncte de contact cu dinţii vecini
dispersează în condiţii mai bune presiunile masticatorii, au crescută stabilitatea alveolară şi
sunt mai bine protejaţi faţă de riscurile forţelor masticatorii mari aplicate. Pe de altă parte
dinţii care au lungimea rădăcinii clinice mai mare decât înălţimea coroanei clinice sunt mai
stabili întrucât distanţa dintre punctul de sprijin şi punctul de rezistenţă, adică braţul
rezistenţei din pârghia dentară de ordinul I, este mai mare decât lungimea braţului forţei
având suprafaţa ocluzală ca punct de sprijin. Un rol semnificativ îl are şi înclinarea dinţilor
în zonele de implantare de pe arcade. Astfel dinţii laterali superiori sunt înclinaţi cu faţa
ocluzală către vestibulul bucal, iar cei inferiori către spaţiul oro-lingual, situaţie care
favorizează dirijarea vectorilor secundari de presiune (forţe paraxiale, oblice sau orizontal-
transversale ce apar mai ales în cursul masticaţiei de tip frecător) mai aproape de axul
median longitudinal. În plus, componentele orizontale de forţe ce rezultă din fragmentarea
forţelor presionale verticale şi care ar putea induce efecte distorsionante, sunt anulate sau
cel puţin atenuate de suprafeţele ocluzale reliefate cu pante şi contrapante ale dinţilor laterali
(Râcă, 1994). Situaţia mecanică masticatorie cea mai frecventă este caracterizată de
întinderea inegală a fibrelor ligamentului alveolo-dentar, ceea ce face ca rezultantele
tracţiunii din poligonul forţelor aplicate să se exercite la rândul lor inegal asupra pereţilor
alveolari. Efectele rămân însă în limitele modelului biomecanic odonto-parodontal fiziologic
atât timp cât forţa principală ocluzală se dirijează, aşa cum s-a arătat mai sus, în axul
mediano-longitudinal al dintelui, iar osul alveolar se restructurează şi se remodelează
compensator în timp prin apariţia pe arii mici a lizei osoase. La rândul ei liza osoasă este
contracarată de îngroşarea prin apoziţie osoasă a unor zone a peretelui alveolar şi a
cementului dentar, reducându-se astfel efectul tracţiunilor inegale pe pereţii alveolei dentare
(Costa, 1970). Astfel de fenomene compensatorii biomecanice evidenţiază în mod
convingător capacitatea morfologică şi funcţională a parodonţiului dur de a se adapta în timp
la situaţii noi ce impun remodelări. Depăşirea însă a unor limite fiziologice date de solicitările
presionale ca intensitate şi direcţie, poate duce la instalarea modelului patologic în care
tracţiunile inegale şi exagerate ca amplitudine şi durată ale fibrelor de inserţie a ligamentului
periodontal pot genera leziuni având ca urmare compromiterea importantă a aparatului
parodontal, lărgirea spaţiului alveolar şi ca urmare pierderea dintelui prin eliminarea din
alveola dentară.

Aspecte şi probleme speciale privind dezechilibrele şi efectele lor pot surveni în aplicarea de
presiuni şi forţe exagerate cum este cazul sfărmării frecvente între arcadele dentare a unor
alimente foarte dure, a utilizării de proteze dentare incorect realizate sau aplicate, în bruxism
sau în cazul edentaţiei parţiale unde distribuţia forţelor se face pe o suprafaţă ocluzală mai
redusă. În această din urmă situaţie fenomenul este compensat dacă dintele păstrat are mai
multe rădăcini, ceea ce contribuie la distribuirea forţelor de apăsare (de exemplu dinţii
dispuşi lateral pe arcadele dentare). Cronicizarea tracţiunilor anormale pare a afecta mai
mult echilibrul presiunilor din spaţiul alveolar (adică a forţelor de tensiune prezente în
fibrele ligamentului periodontal versus forţele de rezistenţă ale peretelui alveolar şi
presiunea hidrostatică), decât intensitatea aplicării presiunilor. În modelul patologic zonele
de liză osoasă ale alveolei dentare nu sunt echilibrate (compensate) de apariţia apoziţiilor
osoase ceea ce implică supradimensionarea alveolei dentare implicit şi prin subţierea
pereţilor, urmată de mobilitatea anormală a dintelui în zona de implant (de exemplu în
parodontoză).