Sunteți pe pagina 1din 1

TEXT ARGUMENTATIV: DACĂ AMINTIRILE INFLUENȚEAZĂ SAU NU CUNOAȘTEREA DE SINE

TEXTUL SUPORT:
„M-am născut la Bucureşti, dar chiar în acel an tata a fost mutat cu garnizoana la Râmnicu Sărat, şi cele dintâi amintiri se
leagă de acest oraş. O casă mare, cu multe încăperi, şi salcâmi în dreptul ferestrelor. În fund, curtea şi apoi grădina, care mi se
părea uriaşă, înecată sub pruni, caişi şi gutui. Cea mai veche amintire (cred că aveam mai puţin de trei ani): în grădină, cu fratele
meu şi un câine mare, alb, Picu. Ne rostogoleam toţi trei în iarbă. Alături, pe un scăunaş, mama, stând de vorbă cu o vecină. […]
Dar mai cu seamă îmi amintesc de o după-amiază de vară, când toată casa dormea. Am ieşit din odaia
noastră, a fratelui meu şi a mea, şi, de-a buşilea, ca să nu fac zgomot, m-am îndreptat spre salon. Aproape că nu-l cunoşteam, căci
nu ni se îngăduia să intrăm decât la zile mari sau când aveam musafiri. Cred, de altfel, că în restul timpului uşa era încuiată cu
cheia. Dar, de data aceasta, am găsit-o descuiată şi, tot de-a buşilea, am pătruns înăuntru. În clipa următoare, emoţia m-a ţintuit
locului. Parcă aş fi intrat într-un palat din basme: storurile erau lăsate şi perdelele grele, de catifea verde, erau trase. În odaie,
plutea o lumină verde, irizată, ireală, parcă
m-aş fi aflat dintr-odată închis într-un bob uriaş de strugure. Nu ştiu cât timp am rămas acolo, pe covor, respirând anevoie. Când m-
am deşteptat, am început să înaintez cu grijă pe covor, ocolind mobilele, privind cu nesaţ măsuţele şi etajerele pe care se aflau
aşezate fel de fel de statuete, ghiocuri*, sticluţe de cristal, cuţite de argint, privind mai ales oglinzile mari, veneţiene, în ale căror
ape adânci şi clare mă regăseam altfel, mai crescut, mai frumos, parcă eu însumi înnobilat de lumina aceea ajunsă acolo dintr-o
altă lume.
N-am povestit nimănui despre această descoperire. Simţeam, de altfel, că n-aş fi ştiut ce să povestesc. Dacă aş fi putut
utiliza vocabularul adultului, aş fi spus că descoperisem o taină. Ca şi imaginea fetiţei de pe Strada Mare, puteam evoca oricând
feeria aceasta verde, şi atunci rămâneam nemişcat, aproape nemaiîndrăznind să respir, şi regăseam beatitudinea de la început,
retrăiam cu aceeaşi intensitate intrarea bruscă în paradisul luminii aceleia neasemuite. Exerciţiul acesta de recuperare a
momentului epifanic, l-am practicat mulţi ani şi regăseam întotdeauna aceeaşi plenitudine, în care mă lăsam să alunec ca într-o
clipă fără durată, fără început şi fără sfârşit. În ultimii ani de liceu, când mă luptam cu lungi crize de melancolie, mai izbuteam încă,
uneori, să regăsesc lumina de aur verde din acea după-amiază de la Râmnicu Sărat, dar, desi beatitudinea era aceeaşi, era peste
putinţă de suportat acum, îmi agrava prea mult tristeţea; căci, de data aceasta, ştiam că lumea din care făceau parte salonul şi
perdelele de catifea verde, şi covorul pe care înaintam în genunchi, şi lumina neegalată era o lume pentru totdeauna pierdută”.
Mircea Eliade, Memorii
_________________________________________________________________________________________
Cunoașterea de sine este un proces complex și îndelungat, al conștientizării identității și a propriilor
limite, presupunând interacțiunea conjugată a unor factori precum: experiența acumulată de-a lungul
timpului, disponibilitate autoscopică1, orizont cultural, relaționarea cu ceilalți etc. Pe de altă parte, amintirile
reprezintă fragmente de memorie, selectate, de cele mai multe ori inconștient, ca urmare a impactului unor
evenimente, a unor experiențe emoționale puternice asupra cuiva.
În opinia mea, amintirile influențează sinuosul proces al cunoașterii de sine, favorizând atât
conștientizarea identității, cât și a propriilor limite.
În primul rând, așa cum am subliniat, amintirile influențează cunoașterea de sine, constituind o cale
de a descoperi fundamentul edificiului lăuntric al unei persoane. Este o certitudine faptul că fiecare
traversează, de-a lungul parcursului său existențial, experiențe care îi determină devenirea. Dintre acestea,
unele exercită un impact major asupra persoanei respective, așezându-se la temelia arhitecturii interioare
sub forma amintirilor. În momente de cumpănă, ecourile acestora răzbat la suprafață, instituind armonia în
structura profundă a personalității. Să analizăm, spre exemplificare, situația lui Mircea Eliade, așa cum se
desprinde din lucrarea „Memorii”. Autorul rememorează aspecte din existența sa (perioada liceului), când a
trecut prin momente critice: „când mă luptam cu lungi crize de melancolie”. Mircea Eliade recunoaște că
restabilirea echilibrului a fost posibilă, pentru o perioadă, prin activarea unei amintiri din vremea copilăriei despre
descoperirea misterului dintr-un spațiu interzis (camera verde): „izbuteam încă, uneori, să regăsesc lumina de
aur verde”. În felul acesta, prin intermediul cufundării în amintire, autorul regăsea un crâmpei din Eliade-copilul și
din „paradisul pierdut” al copilăriei.
În al doilea rând, amintirile orientează procesul autocunoașterii, relevând limitări care, odată
conștientizate, determină adaptarea comportamentului uman la diferite contexte. Nu constiutie o noutate faptul
că experiențele cu puternic impact emoțional negativ (eșecuri, deziluzii) persistă timp îndelungat în memoria
noastră. De asemenea, ele scot la lumină vulnerabilitățile unei persoane în raport cu ceilalți. De ce, în ciuda
eforturilor depuse, un proiect nu a reușit? Poate că a lipsit altceva, cum ar fi o voință mai puternică sau o mai
mare atenție centrată asupra detaliilor. Când, printr-un concurs de împrejurări, situația se repetă, persoana
respectivă, cunoscându-și limitele, va acționa diferit. De pildă, un absolvent de liceu se pregătește asiduu pentru
examenul de admitere la Facultatea de Medicină. Familia investește resurse financiare consistente în acest
sens, considerând că sunt suficiente pentru reușita la examen. Din păcate, tânărul ratează admiterea cu un
punctaj care îl descumpănește total, mult sub nivelul așteptărilor. Se declanșează, astfel, autoanaliza, care va
scoate la iveală faptul că, în condiții de stres, mecanismul memoriei voluntare se blochează. Realizând aceasta,
tânărul va evalua diverse opțiuni și, în anul următor, amintindu-și de eșec, va opta pentru o facultate care să
insiste mai mult pe spiritul de inițiativă sau pe creativitate. Este, neîndoielnic, un alt exemplu care demonstrează
influența amintirii în procesul autocunoașterii.
Așadar, amintirile exercită înrâurire asupra procesului complex al cunoașterii de sine, fie dezvăluind
aspecte nebănuite cu privire la identitatea fiecăruia, fie mijlocind aflarea și asumarea propriilor limite.

1
AUTOSCOPÍE s. f. 1. observație asupra propriei persoane. 2. simptom al unor boli, prin halucina ție al cărei obiect este imaginea vizuală a
propriului corp (în timpul agoniei, în clipa morții etc.) (< fr. autoscopie)