Sunteți pe pagina 1din 110

SOCIOLOGIE JURIDICA

1. Definirea sociologiei. Specificul ei

Concepte –cheie : asociere, colectivitati umane, societate, relatii inter-umane, anomie

1.1. Contextul istoric al aparitiei sociologiei ca stiinta

Sociologia este una dintre ştiinţele ce au apărut relativ târziu în istoria culturii. Cei mai
mulţi dintre istoricii sociologi consideră că fondatorul ei ar fi gânditorul francez A. Comte (1798
– 1857) prin lucrarea “Curs de filosofie pozitivă” in care se foloseşte pentru prima oară termenul
de sociologie cu înţelesul de ştiinţă a fenomenelor vieţii sociale, în lucrarea “Curs de filosofie
pozitivă” (1839), conceptul “sociologie” avand etimologie latina: socius (tovarăş, asociat) si
greaca: logos (ştiinţă, teorie).
Noua ştiinţă, sociologia, a apărut ca o necesitate în împrejurări socio-culturale ce o
revendicau:

1. Manifestarea în Franţa a unor mari mişcări sociale care cauzau mari suferinţe (Marea
Revoluţie Franceză, războaiele napoleoniene, mişcările sociale de după căderea lui
Napoleon, nemulţumirile generate la 1830 de “domnia sacului cu bani” etc.). Evenimentele
anterior menţionate necesitau o explicaţie plauzibilă şi impuneau descoperirea cauzelor
care le-au generat ;
2. Existenţa preocupărilor pentru realizarea de reforme sociale, astfel că întrebarea devenită
laitmotiv la care încercau să răspundă minţile lucide ale vremii, era: cum se poate
reorganiza societatea? Întrebarea era firească, deoarece se căutau “norme mai stabile”
pentru a evita crize şi catastrofe sociale de genul Marii Revoluţii Franceze. Filosofia socială
se dovedise inoperantă în raport cu marile convulsii sociale;
3. Persistenţa nostalgiei faţă de autoritatea şi ordinea evului mediu, precum şi faţă de idealul
de unitate existent înainte de criza revuluţionară. Sociologia a apărut tocmai pentru a oferi
soluţii de ieşire din criză, pentru revenire la ordine şi recâştigarea echilibrului social;
4. Repulsia faţă de metafizică deoarece ar constitui “piedica principală, funestă la orice
reorganizare. Filosofia însăşi (spre deosebire de sociologie) se afla în situaţia de a nu mai
putea progresa, pentru că se raporta la cadre mult prea largi ce nu îngăduiau dobândirea
preciziei în cercetare. Şansa ei de revigerare era reprezentată de încercările de transformare
în “filosofia pozitivă”;
5. Traversarea unei prelungite perioade de criză intelectuală faţă de care sociologia a apărut ca
o ascensiune a spiritului pozitiv, ca o ieşire dintr-o profundă perioadă de criză intelectuală.
Până atunci criza era întreţinută de imposobilitatea fundamentării unei ştiinţe care să
conducă la reorganizarea societăţii;
6. Apariţia sociologiei ca ştiinţă a fost pregătită şi de dezvoltarea cercetărilor
experimentale din domeniul ştiinţelor exacte: fizică, chimie, biologie. Acestea au deprins
spiritul cu analiza obiectivă şi controlul faptelor şi au determinat atitudinea ştiinţifică a
cercetătorului astfel ca au apărut teorii ce vorbeau despre “omul maşină”, despre societate ca
organism social, despre legi şi formule ale socialului;

1
SOCIOLOGIE JURIDICA

7. Spectacolul vieţii sociale din prima jumătate a secolului al XIX-lea, inspiraţia din experienţa
ştiinţelor naturii, precum şi creaţiile antecedente din domeniul ştiinţelor despre om şi
societate au fuzionat pentru a propulsa noua ştiinţă socială – sociologia;
8. Pentru unii cercetători, sociologia este născută din revoluţia industrială care aduce în prim –
plan fenomene sociale noi sau radicalizează altele mai vechi. Multe aspecte ale societăţii,
precum supraproducţia, marile descoperiri ştiinţifice, şomajul, suprapopulaţia,
intensificarea urbanizării, creşterea numărului mişcărilor revoluţionare, criminalitatea,
alienarea etc. necesitau o abordare de pe poziţii ştiinţifice. Explicaţiile filosofante nu se mai
dovedeau a fi eficiente în viaţa practică.
9. Noua ştiinţă, sociologia, apărută în urma unor situaţii de criză, nu putea să fie
decât critică pentru a curma şirul de neajunsuri şi neputinţe. Critica într-o astfel de
conjunctură, dacă nu se bazează pe un suport ştiinţific care să aducă aserţiunilor un grad
mare de precizie, poate să degenereze în critică ideologică.

2.Obiectul de studiu şi problematica sociologiei

Condiţiile clasice de validare a unei ştiinţe – existenţa unui domeniu propriu de studiat (1),
deţinerea unor metode specifice de cercetare a obiectului (2) şi descoperirea, formularea de
către cercetători a legilor care guvernează domeniul investigat (3) – sunt relativ acceptate şi de
către sociologi.
În timp, sociologia a reuşit frumoasa performanţă de a se face utilă. Bunăoară, în unele
instituţii economice din S.U.A. şi din Europa de Vest, sociologul este angajat permanent şi ocupă
o poziţie hotărâtoare având drept de veto faţă de deciziile consiliului de administraţie. Faptul
acesta dovedeşte nu numai obţinerea de către sociologi a unei înalte consideraţii, ci şi asumarea
unei foarte mari responsabilităţi.
Ambiguităţile care au întreţinut rezervele în atestarea sociologiei s-au concentrat, în primul
rând, în jurul problemei obiectului ei de studiu – fapt care ne obligă să analizăm prioritar condiţia
de obiect în raport cu condiţiile privitoare la metode şi legi.
Este unanim recunoscută teza că existenţa individului este de neconceput în afara grupului.
Grupurile îi întreţin omului sociabilitatea, oferindu-i cadrele culturale necesare pentru rezolvarea
trebuinţelor sale fundamentale.
Sociologia ca ştiinţă despre societate reprezenta ştiinţa însoţirii, asociaţii, întovărăşirii, a
grupărilor, colectivelor, unităţilor sau formaţiunilor sociale de orice fel, a tuturor formelor de
viaţă socială constituite de oameni, de la cele mai simple şi mărunte ca cercurile de prieteni,
familia conjugală, echipele de muncă, până la cele mai complexe şi mai întinse, ca triburile,
popoarele, naţiunile, ţările, organizaţiile internaţionale iar obiectul sau îl constituie studiul
colectivităţilor umane şi al relaţiilor interumane în cadrul acestora, precum şi al
comportamentului uman în cadrul social propriu grupurilor şi comunităţilor umane de diferite
tipuri
Sociologia trebuie să cerceteze acele aspecte care îi reuneşte pe indivizi, problemele lor
comune fundamentale, în ultima instanţă, relaţiile dintre ei. Sociologia este nevoită să tindă spre
nomotetic, spre dezvăluirea relaţiilor sociale a raporturilor cauzale cele mai stabile şi cele mai
extinse.

2
SOCIOLOGIE JURIDICA

Societatea reprezintă un întreg ce poartă o realitate diferită de cea a părţilor (indivizii), iar
datorită acestui decalaj este greu cognoscibilă. Din această cauză nici nu poate fi redusă la părţile
componente, ea este ceva mai mult decât suma părţilor.
Faptele ce se produc în cadrul societăţii, chiar dacă se exprimă prin indivizi concreţi apar,
totodată, şi ca opere ale colectivităţilor. Aceasta înseamnă că cei care le-au săvârşit au fost
constrănşi să respecte anumite credinţe, practici, reguli, obligaţii sociale.
Din acest considerent, sociologia este apreciată ca ştiinţa regularităţilor, constantelor
socialului sau ştiinţa despre societate în ansamblul ei, deşi este nevoită să nu oculteze
problemele care privesc indivizii.

Pentru a fi considerate stiinta, sociologia trebuie sa indeplineasca conditiile clasice de


validare a acestui statut, respectiv:

-A.existenţa unui domeniu, obiect propriu de studiu;

-B.deţinerea unor metode specifice de cercetare a obiectului;

-C.legi proprii care guvernează domeniul investigat.

A. Este unanim recunoscută teza că existenţa individului este de neconceput în afara


grupului. Grupurile îi întreţin omului sociabilitatea, oferindu-i cadrele culturale necesare pentru
rezolvarea trebuinţelor sale fundamentale. Sociologul Traian Herseni (1981) considera ca
sociologia reprezenta “ştiinţa asocierii, întovărăşirii, a grupărilor, colectivelor, unităţilor sau
formaţiunilor sociale de orice fel, a tuturor formelor de viaţă socială constituite de oameni, de la
cele mai simple ca cercurile de prieteni, familia conjugală, echipele de muncă, până la cele mai
complexe şi mai întinse, ca triburile, popoarele, naţiunile, ţările, organizaţiile internaţionale”.

Obiectul de studiu al sociologiei îl constituie studiul colectivităţilor umane şi al relaţiilor


interumane în cadrul acestora, precum şi al comportamentului uman în cadrul social propriu
grupurilor şi comunităţilor umane de diferite tipuri, modalităţile de constituire a grupurilor,
structurile lor, fenomenele şi procesele interioare colectivităţilor, forţele ce provoacă solidaritatea
şi dispersarea indivizilor. Sociologia trebuie să cerceteze acele aspecte care îi reuneşte pe
indivizi, problemele lor comune fundamentale, în ultima instanţă, relaţiile dintre ei.

Societatea nu poate fi redusă la părţile componente, ea este ceva mai mult decât suma
părţilor, faptele ce se produc în cadrul societăţii, chiar dacă se exprimă prin indivizi concreţi
apar, totodată, şi ca opere ale colectivităţilor. Aceasta înseamnă că cei care le-au săvârşit au fost
constrănşi să respecte anumite credinţe, practici, reguli, obligaţii.

Sociologia este definita ca fiind stiinta despre societate în ansamblul ei.

3
SOCIOLOGIE JURIDICA

Sociologia ştiinţifică se prezintă sub forma unor teorii care respectă


următoarele principii:

a.principiul realismului: lumea externă există independent de simţurile noastre;

b.principiul determinismului: relaţiile din lumea înconjurătoare se produc în mod necesar


şi sunt organizate în termeni de cauză – efect;

c.principiul cognoscibilităţii şi raţionalităţii: lumea externă poate fi cunoscută prin


observaţii obiective şi pe cale logică.

Obiectul de studiu al sociologiei cuprinde urmatoarele:

-actiuni sociale (munca, educaţia, propaganda politică etc.);


-instituţiile sociale (şcoala, familia, biserica, partide politice etc.);
-grupurile sociale (de la microgrupuri şi până la cele cu dimensiunile cel mai
mari: clasele sociale, populaţia unei ţări privită în ansamblul ei etc.);
-fenomenele sociale diverse (mobilitatea socială, delincvenţa, sinuciderea etc.).

In acest context, sociologia cerceteaza orice subsistem al socialului (economia, politica,


justiţia, educaţia etc.) din punctul de vedere al genezei, al alcătuirii şi funcţionării, al
raporturilor cu celelalte subsisteme, cum sunt:

-cultura şi societatea umană;

-relaţiile sociale; personalitatea individului; grupurile umane (inclusiv etnice şi cele de


clasă); subcomunităţile urbane şi rurale; asociaţiile şi organizaţiile; populaţiile;

-instituţiile sociale fundamentale: familia şi rudenia; instituţiile economice, politice;


instituţiile legislative, religioase; instituţiile educaţionale, ştiinţifice etc.

-procesele sociale fundamentale: diferenţierea şi stratificarea sociala; cooperarea,


asimilarea si acomodarea sociala, controlul social, devianţa socială, integrare socială, schimbarea
social.

Problematica sociologiei ar mai putea fi urmărită şi după alte criterii cum ar fi: opţiunile
marilor personalităţi ale sociologiei, preferinţele şcolilor sau curentelor sociologice,
preponderenţa problemelor în funcţie de perioadele de evoluţie acestei ştiinţe etc.

In Dicţionarul de sociologie Oxfford sunt mentionate trei concepţii generale privind


obiectul de studiu al sociologiei:

I.prima conceptie considera ca obiectul propriu-zis al sociologiei este structura socială, în


sensul modelelor de relaţii având existenţă independentă, mai precis şi dincolo de indivizii sau
grupurile care ocupă în fiecare moment poziţii în aceste structuri: de exemplu, poziţiile familiei

4
SOCIOLOGIE JURIDICA

nucleare (mamă, tată, copii) pot rămâne aceleaşi de la o generaţie la alta şi de la un loc la altul, în
mod independent de anumiţii indivizi care ocupă sau nu poziţiile respective.

Există două versiuni importante ale acestei abordări :

a.marxismul, care conceptualizează structurile „modurilor de producţie”;

b. funcţionalismul structural, care identifică sisteme, subsisteme şi structuri de


rol.

II. Adoua conceptie consideră că obiectul propriu-zis al sociologiei constă în ceea ce


Durkheim numea „reprezentări colective” respectiv organizarea cognitivă a lumii prin forme ce
supravieţuesc peste şi dincolo de indivizii care se socializează prin intermediul lor. De ex. limba
unui popor: ea există înainte de naşterea oamenilor, continuă după moartea acestora iar ei ca
indivizi o pot modifica puţin sau deloc. O mare parte din opera structuralistă modernă şi din cea
postmodernistă ( în special analiza discursului) poate fi privită ca aparţinând acestei tradiţii.

III. A treia conceptie consideră că obiectul propriu-zis al sociologiei este acţiunea


socială (Max Weber) care exista in societate doar prin activitatea indivizilor şi grupurilor, care
intră în relaţii sociale unii cu alţii.

In concluzie, prima condiţie de validare a sociologiei ca stiinta este indeplinita: cât timp
va exista societatea va exista şi obiectul de studiu pentru sociologie.

B. A doua conditie de validare a sociologiei ca stiinta, respectiv metodele proprii de


analiza a obiectului sau de studiu pot fi clasificate după multiple criterii:

1.Criteriul temporal:

a.metode transversale, care urmăresc descoperirea relaţiilor între laturile,


aspectele, fenomenele şi procesele socioumane la un moment dat (observaţia, ancheta,
testele etc.) şi

b.metodele longitudinale, studiind evoluţia fenomenelor în timp (biografia, studiul


de caz, studiile panel etc.).

2. Criteriul reactivitatii (gradul de intervenţie a cercetătorului asupra obiectului de


studiu):

a. metode experimentale (experimentul sociologic, psihologic);

b. metode cvaziexperimentale (ancheta, sondajul de opinie, biografia socială


provocată etc.):

c. metode de observaţie (studiul documentelor sociale, observaţia şi altele).

5
SOCIOLOGIE JURIDICA

3. Criteriul “numărul unităţilor sociale luate în studiu”:

a. metode statistice (anchetele socio -demografice, sondajele de opinie, analizele


matematico – statistice);

b. metode cazuistice (biografia, studiul de caz, monografia sociologică etc.).

4. Criteriul “locul ocupat în procesul investigaţiei empirice”:

a. metode de culegere a informaţiilor (metode cantitative, metode calitative);

b. de interpretare a datelor cercetării (metode comparative, interpretative etc.).

Indiferent de varietatea tipurilor de metode, orice metoda ştiinţifică presupune următoarele faze:

1. identificarea clară a problemei ce trebuie cercetată;


2. formularea unei ipoteze ce exprimă o relaţie între variabile;
3. raţionarea deductivă atentă în ceea ce priveşte ipoteza pentru a investiga implicaţiile
problemei: stabilirea tehnicilor şi procedeelor aferente;
4. culegerea de date pentru testarea empirică a ipotezei;
5. analiza cantitativă şi calitativă a datelor;
6. acceptarea, respingerea sau reformularea ipotezei.

C. Legile sociologiei

Obiectivul sociologiei rezidă în depăşirea problemelor sociale. Mijloacele la care ea


apelează sunt metodele, tehnicile, procedeele, instrumentele de lucru. Investigarea realităţii
sociale nu este un lucru simplu. Este cu mult mai complicat decât în domeniul ştiinţelor naturii.

Obiectul (grup social, proces social etc.) studiat de sociolog provoacă uneori impresia de
incertitudine insa viaţa sociala, cu numeroasele sale aspecte si forme de existenta, impune
recunoaşterea existentei regularităţilor, repetabilităţii, cauzelor şi efectelor constante pentru
anumite perioade de timp şi în anumite împrejurări astfel ca s-a ajuns la concluzia ca legăturile
stabile care se reproduc cu necesitate în cadrul societăţii reprezintă legi ale socialului.

Consistenţa ştiinţifică a sociologiei ar fi condiţionată de capacitatea ei de a suprinde


legăturile cauzale constante din societate şi de a le fixa în enunţuri (legi sociologice). Acceptând
ideea determinismului în funcţionarea socialului, sociologii au formulat numeroase legi: legea
celor trei stadii (A.Comte), legea expansiunii birocratice (C.N.Parkinson), legile imitaţiei,
adaptarii şi contradicţiei (G.Tarde), legea paralelismului sociologic (D.Gusti) etc.

Legea sociologică reprezintă un enunţ fundamental cu statut de generalitate şi care are un


anumit specific: in analiza obiectului de studiu se porneste de la observarea ansamblului social

6
SOCIOLOGIE JURIDICA

spre analiza părţilor lui, acestea din urmă fiind definite numai în termenii celei dintâi; cu alte
cuvinte, faptele sociale ar fi totdeauna definite ca fapte sociale totale sau colective:

1. exprimă relaţii, tendinţe, mecanisme definitorii pentru structura şi funcţionalitatea


sistemului social fiind, totodată, acceptat cel puţin de majoritatea sociologilor;
2. este un enunţ justificat de o poziţie teoretică inductoare şi demonstrat din punct de vedere
empiric de fapte de observaţii sau de aspecte măsurabile;
3. legea sociologică se bazează fie pe o generalitate strictă (pentru fiecare X care aparţine unei
părţi dintr-o clasă de obiecte, atunci Y), fie pe o generalitate universală, nelimitată (pentru
orice X din întreaga clasă de obiecte, atunci Y);
4. reprezintă o formă a predicţiei întrucât garantează exprimarea necesară a unui fenomen
social dacă sunt create împrejurările necesare producerii lui;
5. enunţul legii sociologice este specific, deoarece dezvăluie legături între mărimi omogene, de
acelaşi ordin sau din acelaşi domeniu. Spre exemplu, nu pot forma o lege sociologică
enunţurile care forţează analogii între organismul biologic şi cel social sau care reduc
cauzalitatea socială la acţiunea unor factori nesociaşi precum cei biologici, geografici etc

In sociologie, analiza conceptului de lege nu poate fi ruptă de analiza conceptului de


întâmplare sau hazard. În acceptiunea lui M.Weber hazardul este produs tot de o cauză, dar care
nu se poate prevedea; spre exemplu, dacă se aprinde dinamita, e sigur că va urma o explozie, dar
nu se poate prevedea deloc dacă va fi omorât, rănit sau salvat un individ, aceasta depinzând de
alte elemente exterioare acţiunii de aprindere a dinamitei şi exploziei etc.

1.2. Sociologia generală şi sociologiile de ramură

Sociologia are raporturi strînse cu psihologia, istoria, geografia umană, economia,


antropologia şi etnologia, lingvistica. Aceste legaturi generează domenii specific de cercetare
cum sunt: psihologia socială, antropologia economică, psihologia istorică, economia socială,
istoria socială, urbanismul, ergonomia, demografia, antropologia culturală, psihanaliza,
semantica şi antropologia socială.

Dacă fiecare ştiinţă socială studiază aspecte specifice ale realităţii sociale ajungând la
finalităţi explicative şi interpretative proprii, sociologia tinde spre o regrupare a perspectivelor
lor, spre utilizarea finalităţilor amintite în contextul mai larg al înţelegerii modului de funcţionare
al ansamblului social. Cercetarea subsistemelor a generat existenţa mai multor ramuri ale
sociologiei, care fiecare in parte studiază o singură latură a vieţii sociale, latură precis delimitată
şi izolată.

In ceea ce priveste studiul societatii in ansamblul sau, sociologia studiaza legătura


reală dintre partile componente ale societatii, manifestările lor comune şi grupările de oameni
care le dau naştere.

7
SOCIOLOGIE JURIDICA

Unele dintre ştiinţele sociale se deosebesc foarte uşor de sociologie, întrucât nu studiază
societatea ca atare şi nici vreo formă oarecare de “socialitate ” (comunităţi, grupări, asociaţii,
uniuni etc.), ci numai activităţii sau produse sociale particulare, de unde şi numele lor de ştiinţe
sociale particulare. Aşa sunt ştiinţele demografice, economice, politice etc. Economia politică, de
exemplu, nu studiază societatea, ci numai activităţile economice ale acesteia, fapt valabil şi
pentru ştiinţele demografice (care studiază numai populaţia), ştiinţele politice ( numai viaţa şi
instituţiile politice) etc.

Obiectul de studiu al sociologiei cuprinde o serie de probleme de o mare complexitate şi


diversitate, studiul acestora conturându-se intr-un sistem de discipline sociologice care s-au
extins treptat, atingând în sociologia contemporană aproximativ 100 de discipline sociologice
specializate, cum sunt: sociologia rurală, sociologia urbană, sociologia muncii, sociologia
economică, sociologia organizaţiilor, sociologia politică, sociologia juridică, sociologia
devianţei, sociologia educaţiei, sociologia culturii, sociologia artei, sociologia religiilor etc

Din această listă se poate constata că unele domenii în care s-a specializat analiza
sociologică formează şi obiectul de studiu al ştiinţelor sociale particulare. De exemplu,
subsistemul juridic este studiat şi de ştiinţele juridice, şi de sociologia dreptului sau sociologia
juridica. Aici nu avem de a face cu o suprapunere a demersurilor ştiinţifice. Perspectivele
utilizate de ştiinţele juridice şi de sociologia juridică sunt diferite, deşi se referă la acelaşi
domeniu. Ştiinţele juridice realizează o analiză în sine a juridicului, ca şi cum acesta ar fi
separat de restul vieţii sociale. Sociologia juridică întreprinde o analiză poziţională a
juridicului, adică îl studiază în raporturile pe care le stabileşte cu celelalte domenii ale vieţii
sociale. Juridicul este analizat în interrelaţiile pe care le are cu întreaga viaţă socială.

Domeniile de cercetare ale sociologiei, după cum reise din cele remarcate anterior, s-au
diferenţiat în funcţie de clasificarea fenomenelor şi proceselor care au loc în viaţa socială. Din
această perspectivă, sociologul polonez I. Szczepanski consideră că, în sociologia contemporană,
putem distinge următoarele domenii de cercetare şi discipline particulare:

1. Discipline sociologice care studiază instituţiile sociale, cum ar fi : familia, instituţiile de


educaţie, instituţiile politice, instituţiile juridice, ştiinţifice, economice, în special, cele
industriale şi din alte sfere de activitate umană, instituţii religioase sau alte feluri de
instituţii, care pot fi în cadrul diferitelor grupuri sau colectivităţi;
2. Discipline sociologice care studiază diferite tipuri de colectivităţi şi grupuri umane, până
la grupuri mici şi colectivităţi teritoriale, cum ar fi: satul, oraşul etc.; categorii profesionale,
pături şi clase sociale, organizaţii; colectivităţi create pe baza posedării unei culturi comune
etc.
3. Discipline sociologice care studiază fenomene şi procese sociale – procese intra- şi
interpersonale, intra- şi intergrupale; procese privind geneza şi structura, organizarea şi

8
SOCIOLOGIE JURIDICA

dinamica grupurilor; adaptarea şi integrarea socială; mobilitatea socială; inovaţiile şi


transformările sociale; mişcarea socială şi dezvoltarea socio-umană. Ca fenomene speciale,
se au în vedere şi cele de „anomie socială” – respectiv, fenomenele de inadaptare şi
devianţele comportamentale. Tipologia fenomenelor şi proceselor sociale constituie baza
diferenţierii unor domenii de specializare în interiorul acestor discipline sociologice. Astfel,
sociologia devianţelor comportamentale studiază fenomenele specifice de devianţă socială
în diferitele sale forme : alcoolismul, prostituţia, criminalitatea etc.

1.3.Funcţiile sociologiei

Sociologia nu se rezuma la descrierea, explicarea şi critica societăţii, ci încearcă mai mult:


stabilirea formelor de contracarare a patologiei sociale şi modelarea ori proiectarea socialului
pentru diferite perioade de timp. În acest mod, sociologia exprimă o pronunţată funcţie
practică prezentata de sociologul Paul Lazarsfeld intr-o analiză a evoluţiei temelor şi totodată a
obiectivelor şi funcţiilor sociologiei în diferitele ţări şi zone ale lumii, potrivit condiţiilor şi
tradiţiilor locale. Sociologia oferă o modalitate de concepere ştiinţifică a socialului, o viziune
ştiinţifică asupra lumii sociale şi a destinului istoric al societăţilor moderne.

Ea poate să ofere sugestii pentru introducerea unor strategii raţionale de dezvoltare social –
umană. Vocaţia sociologiei este de a fi acţională, practic-participativă.
Sunt considerate ca funcţii de bază ale sociologiei următoarele: a.funcţia descriptivă;
b.explicativă (corespunzătoare nivelului empiric şi teoretic al sociologiei şi subsumate prioritar
finalităţii cognitive a acesteia); c.funcţia predictivă (aflată la interferenţa finalităţii cognitive şi a
celei practice); d.funcţia critică şi e.practic-operaţională (subsumate prioritar finalităţii practice a
sociologiei).

a.Funcţia descriptivă

Îndeplinirea acestei funcţii se concretizează într -o acumulare de date, fapte si informaţii


suficiente şi relevante pentru realitatea ce se constituie în obiect al investigaţiei.
Conform acestei funcţii, cercetarea sociologică trebuie să debuteze cu o expunere
completă şi sistematică a faptelor, cu o descriere cât mai exactă şi cuprinzătoarea a realităţii
investigate. Î
In îndeplinirea acestei funcţii condiţia de bază ce se cere a fi respectată este aceea a
completitudinii (a luării în consideraţie a tuturor datelor, faptelor necesare pentru a testa
valoarea de adevăr a ipotezelor utilizate şi a evitării selectării arbitrare, strict subiective a acestor
date şi fapte), dublată de cerinţa maximei obiectivităţi faţă de fapte (evitarea apropierii de fapte
cu idei preconcepute, luarea faptelor aşa cum sunt ele).
Îndeplinirea acestei funcţii, deşi obligatorie, nu este şi suficientă pentru validarea statutului
de ştiinţă al sociologiei. A rămâne la simplul nivel al expunerii şi descrierii faptelor, oricât de
exhaustivă, coerentă şi obiectivă ar fi ea, înseamnă a reduce sociologia la sociografie. Prin
expunerea faptelor şi descrierea lor nu se poate trece de nivelul individualului, particularului,
fenomenalului, accidentalului. Or, o autentică cunoaştere ştiinţifică presupune accesul la general,

9
SOCIOLOGIE JURIDICA

esenţial, necesar, logic. Pentru a realiza acest lucru, sociologia trebuie să îndeplineasca funcţia
explicativă.

b. Funcţia explicativă
permite cercetării sociologice să înţeleagă realitatea socială, să identifice mecanismele intime de
funcţionare şi schimbare a realităţii sociale, de producere şi derulare a faptelor, fenomenelor
sociale, a vieţii sociale în general, să desprindă determinările multiple ce se manifestă la nivelul
realităţii sociale şi, îndeosebi, relaţiile cauzale între variabilele realităţii sociale. Îndeplinind
această funcţie, sociologia poate elabora generalizări teoretice de diferite grade, poate dezvolta
teorii explicative, poate construi diferite paradigme.
Indeplinirea în bune condiţii a funcţiei explicative de către sociologie este condiţionată de
îndeplinirea adecvată a funcţiei expozitive având în vedere faptul că elaborarea unei teorii sociologice valabile nu
este posibilă în absenţa unui material faptic suficient şi de calitate rezultat al cercetării empirice.

c.Funcţia predictivă

Sociologia trebuie să-şi propună ca, pe baza cercetării atente, aprofundate a realităţii
sociale prezente, să identifice direcţiile cele mai probabile de evoluţie ulterioară a societăţii.
Acest lucru este atât posibil cât şi necesar. Este posibil întrucât prezentul este rezultatul
legic, firesc al unor evoluţii trecute şi, la rândul său, conţine în sine, ca potenţialitate, ca
posibilitate viitorul.
Ca atare, studiind trecutul şi prezentul, putem
identifica tendinţele fundamentale de evoluţie conturate, stabilite şi putem proiecta
în viitor aceste tendinţe pentru a anticipa, în linii generale, cele mai probabile tendinţe de
evoluţie viitoare.
O asemenea prognoză a evoluţiei societăţii se poate realiza:
- ca o prognoză de tip stare de fapt– efectuată în ipoteza că nimic neobişnuit nu se va
întâmpla în societate pentru a perturba derularea normală a evoluţiei acesteia. Oasemenea prognoză
se reduce, în ultimă instanţă, la o simplă extrapolare în viitor a unor tendinţe de evoluţie conturate cu
o anume fermitate;
- ca o prognoza de tip plan–efectuată în ipoteza unor acţiuni menite să modifice, într -un fel sau altul,
cursul normal de evoluţie a societăţii. Acest tip de prognoză consistă, înfond, în încercarea de
estimare a efectelor probabile ale unor acţiuni menite a schimbacursul de evoluţie firesc al societăţii.
Utilitatea unor prognoze sau proiecţii rezidă atât în faptul că pot argument utilitatea şi
chiar necesitatea unor intervenţii la nivelul realităţii sociale şi inutilitatea sau inoportunitatea
altora, prin identificarea efectelor potenţiale benefice sau indezirabile,cât şi în aceea că ne pot face
conştienţi de unele posibile evoluţii viitoare şi pot
da posibilitatea pregătirii adecvate pentru a nu fi luaţi prin surprindere sau pentru acontracara
evoluţii indezirabile
Se poate afirma că, prin existenţa celor două tipuri de prognoză şi prin utilitatea,atât de
ordin cognitiv cât şi practic- acţional a acesteia, funcţia prognotică se află la intersecţia dintre finalitatea
cognitivă şi finalitatea practic-aplicativă a sociologiei.
Se poate afirma că a şti înseamnă a prevedea, iar a prevedea înseamnă a putea.

d.Funcţia critică

10
SOCIOLOGIE JURIDICA

Această funcţie presupune ca cercetarea sociologică să nu se rezume la descrierea şi explicarea


realităţii aşa cum este şi la descrierea tendinţelor sale probabile de evoluţie ci să încerce să arate
cum ar trebui să fie această realitate socială. Pentru a face însă acest lucru ea trebuie să compare
realitatea socială, aşa cum se prezintă ea la un moment dat, cu un model normativ al realităţii
sociale.
În esenţă, o asemenea analiză comparativă se reduce la încercarea de surprindere a
disfuncţionalităţilor existente la nivelul realităţii investigate, la realizarea a ceea ce împiedică
funcţionarea şi dezvoltarea normală, firească a societăţii în ansamblul său, a unor unităţi sau
grupuri sociale specifice (deficienţe de organizare, planificare, structurare, conducere etc.,
deficienţe predominant subiective, posibil de remediat).
Analiza critică a realităţii sociale efectuată de către sociolgie trebuie să satisfacă însă două
exigenţe majore:
- să fie întemeiată– să fie bazată atât pe o cunoaştere temeinică, aprofundată a
realităţii sociale respective, ceea ce presupune îndeplinirea adecvată a
funcţiilor descriptivă şi expozitivă cât şi conturarea precisă şi în cunoştinţă de
cauză a ceea ce am numit modelul normativ la care această realitate să fie
raportată;
- să fie constructivă, să nu degenereze în criticism, în critica de dragul criticii.
Aceasta ar însemna că cercetarea sociologică n-ar trebui nici să
„inventeze”deficienţe, disfuncţionalităţi, nici să exagereze amploarea şi
importanţa acestora. Odata identificate şi reliefate ele trebuie să fie reale şi
correct apreciate, scopul declarat al acestui efort de evidenţiere şi analiză a
acestora fiind acela al contribuţiei la eliminarea lor, la perfecţionarea realităţii
sociale investigate, la
apropierea ei de modelul normativ conturat.
Rezultă de aici că, în esenţa ei, sociologia autentic ştiinţifică este o ştiinţă critică, declarat
antiapologetică. Ideea de la care se pleacă este că ignorarea sau chiar negarea expresă a dereglărilor, a
disfuncţionalităţilor existente la nivelul realităţii sociale investigate este contraproductivă. Ea nu
duce la rezolvarea lor ci, dimpotrivă, la agravarea lor până la limite ce pot afecta profund şi, adesea,
iremediabil respective realitate socială. Ea barează practic orice posibilitate de intervenţie
conştientă în derularea dezvoltării sociale pentru introducerea, în timp util,
a corectivelor necesare.
Funcţia critică a sociologiei conferă acestei ştiinţe o certă utilitate socială dar, în acelaşi
timp, o poate face relativ puţin dezirabilă pentru unii factori aflaţi în poziţii de decizie, purtând
responsabilitatea modului de derulare a vieţii sociale atât la nivel macrosocial cât şi la nivel
microsocial.

e.Funcţia practic-operaţională

Pornind de la analiza critică a realităţii sociale, sociologia trebuie să-şi propună să


identifice şi modalităţile prin care se pot înlătura disfuncţionalităţile, dereglările, neajunsurile
constatate, prin care se poate aduce realitatea socială prezentă la un nivel cât mai apropiat de
modelul normativ stabilit. În îndeplinirea acestei funcţii, cercetătorul sociolog ar trebui să aibă în
vedere cel puţin următoarele:

11
SOCIOLOGIE JURIDICA

-soluţiile propuse trebuie să fie întemeiate, să fie rezultatul unei analize atente atât a
realităţii sociale prezente cât şi a efectelor probabile ale aplicării acestor soluţii asupra
realităţii sociale respective;
-soluţiile propuse să fie realiste, să ţină cont de condijţiile concret-istorice,de
posibilităţile obiective şi subiective de aplicare, de constrângerile, limitările existente, de
resursele disponibile, de potenţialele lor efecte perturbatoare etc.;
-trebuie să se ofere decidentului nu soluţii unice ci variante de soluţii, cu argumentare
corespunzătoare, cu indicarea a tot ce presupune adoptarea unei soluţii sau a alteia şi cu
exprimarea ordinii de prioritate, din perspectiva sa proprie, a variantelor de soluţii propuse;
-trebuie sa se acorde asistenţă tehnică în aplicarea soluţiei acceptate de către factorul
de decizie, să se urmărească efectele acestei aplicări şi să se propună eventualele corectări necesare.

În măsura în care sociologia reuşeşte să satisfacă aceste cerinţe, ea se transformă într-o


adevărată inginerie socială, cu un rol crescând în societatea modernă, practic în toate domeniile
vieţii sociale. La aceste funcţii s-ar putea adăuga, îndeosebi în cazul sociologiei juridice, şi funcţia
educaţională având în vedere rolul potenţial considerabil al rezultatelor investigaţiei în acest
domeniu în realizarea socializării, în asigurarea conformităţii oamenilor la normele şi regulile
prevalente în societate.
Sociologia a apărut ca încercare de pozitivare a unor aspecte de filosofie socială sau
filosofia istoriei, avand la bun început o funcţie teoretic – explicativă. In prezent, principala
functie a sociologiei este funcţia critica care consta in examinarea critica a fenomenelor sociale,
semnalerea dificultăţilor vieţii sociale, a contradicţiilor acesteia în toate societăţile, elaborarea
concluziilor acestei analize şi a sintezelor critice asupra fenomenelor studiate.

2.CONSTITUIREA SOCIOLOGIEI JURIDICE CA STIINTA

Concepte-cheie: sociologie juridica, pozitivism juridic, drept subiectiv, , dreptul ca


fapt social

Sociologia juridica, sub forma ei teoretica si aplicativa, s-a conturat treptat prin
conjugarea eforturilor juristilor si sociologilor de a cunoaste si explica geneza si evolutia
normelor,institutiilor si sistemelor juridice in diversele contexte istorice si culturale. Denumita de
unii sociologie juridica,iar de altii sociologia dreptului,aceasta disciplina,aflata la confluenta
dreptuluicu sociologia,este considerata ca facand parte fie dintre ramurile dr 313e43d eptului,fie
dintre ramurile sociologiei,ceea ce a generat numeroase dispute si controverse intre juristi si
sociologi.

Dincolo de aceste controverse,specialistii ambelor discipline-drept si sociologie-sunt de


acord ca sociologia juridica incearca sa surprindra si sa explice determinarile reciproce dintre
drept si societate,utilizand o serie de concepte,metode si tehnici de cercetare care apartin atat

12
SOCIOLOGIE JURIDICA

stiintelor juridice,cat si sociologiei. Ea studiaza conditionarea si eficienta sociala a


regulilor,institutiilor si sistemelor juridice,incercand sa evidentieze rolul si functiile sociale ale
dreptului in diferite contexte social-istorice si culturale.Sistemul de referinta,ca si problematica
sociologiei juridice cunosc diferente sensibile de la o tara la alta si de la un sistem juridic la
altul,diferente datorate atat traditiilor istorice si culturale soecifice fiecarei tari,cat mai ales
modalitatilor de constituire si afirmare a acestei discipline in plan teoretic,metodologic si
aplicativ.

Sociologia juridica este o ramura a sociologiei generale, avand acelasi statut ca si


sociologia religiei,moralei,familiei sau cunoasterii si al carei obiect de studiu il constituie o
“varietate de fenomene sociale:fenomenele juridice sau fenomenele dreptului.In acelasi
timp,aceasta disciplina trebuie sa abordeze “toate fenomenele in care dreptul poate fi cauza,efect
sau ocazie ,intelegand fenomenele de violare,de inefectivitate,de devianta,adica fenomenele
secundare,derivate”.Ea trebuie sa se ocupe cu cercetarea factorilor juridici si a rolului lor in viata
sociala si sa evidentieze eficacitatea normelor lor juridice si efectele sociale ale acestora,precum
si rolul opiniei publice,al reactiei sociale fata de normele dreptului. Ea urmarind o serie de
scopuri teoretice si practice si utilizand concepte ,metode si tehnici care apartin atat stiintei
dreptului,cat si sociologiei.

Definitia clasica a sociologiei juridice (formulata de Ehrlich si alti autori),conform


careia sociologia juridica urmareste scopuri esential cognoscibile si nu practice,respunderea unei
exigente epistemologice de a nu confunda aceasta disciplina,care este o parte a sociologiei
generale,cu “jurisprudenta sociologica”,care este o directie a jurisprudentei si care incearca sa
rezolve cazurile particulare de interpretare a normelor juridice intr-o maniera cat mai apropiata
posibil de realitatea sociala. Pentru alti autori,cum ar fi H.L.Hart,sociologia juridica este
“disciplina care studiaza dreptul din punct de vedere extern”,urmarind evolutia acestuia in
diferite contexte sociale,in timp ce jurisprudenta sociologica este inteleasa din punct de vedere
intern si care consta in acceptarea regulilor ca modele de comportament pentru diferitele cazuri
in care se aplica si pe baza carora se afirma existenta trebuintelor(datoriilor) si a permisiunilor
(ingaduintelor).

Sociologia juridica a fost considerata ca o sociologie de ramura sau o ramura a


sociologiei,avand ca obiect disctinct cercetarea teoretica si practica a fenomenelor juridice,prin
utilizarea unor metode apartinand sociologiei,dar adaptate la specificul dreptului. Ea este singura
disciplina care isi propune sa studieze fenomenul juridic in complexitatea si integritatea
sa,in stransa corelatie cu evolutia contextului socio-cultural in care el se manifesta.

In schimb, alti autori,atunci cand definesc obiectul sociologiei juridice se refera de fapt la
sociologia aplicata a dreptului,cre trebuie sa fie orientata exclusiv spre studierea reformelor
legislative, ca si pe analiza consecintelor si schimbarilor pe care le produce noua legislatie
adoptata intr-o societate. In acest sens sociologia juridica este comparata cu o “inginerie sociala a
dreptului”, conceputa ca baza a politicii legislative in care se include: descrierea situatiilor de
fapt care urmeaza a deveni juridice, analiza judecatilor de valoare cu privire la determinarea
situatiei de fapt care trebuie schimbata, determinarea efectelor primare si secundare pe care
diferitele legi ar putea sa le produca in contextul social.

13
SOCIOLOGIE JURIDICA

In Dictionarul enciclopedic de teorie si sociologie a dreptului sunt retinute definitiile


date de urmatorii sociologi ai dreptului:

1) H.U.Kantorowicz care o caracterizeaza ca acea stiinta teoretica ce raporteaza realitatea vietii


sociale la valoarea culturala pe care o reprezinta scopurile dreptului,prin intermediul
generalizarilor.

2) G.Gurvitch care o defineste ca acea parte a sociologiei spiritului care studiaza deplina realitate
sociala a dreptului,pornind de la expresiile sale sensibile si observatiile din exterior,in
comportamente corelative.

3) T.Geiger care o considera ca stiudiu al modului in care societatea conditioneaza si


creazadreptul(sociologia juridica materiala si culturala) si care trebuie deosebit de studiul
modului in care viata sociala formeaza obiectul reglementarii,prin intermediul
dreptului(sociologia juridica formala).

4) Ph.Selnick care o defineste ca disciplina al carui principal obiect il constituie dezvoltarea


cunostintelor noastre privitoare la baza ordinii de drept,modelul schimbarii sociale,contributia
dreptului la satisfacerea nevoilor si aspiratiilor sociale.

5) R.Treves care o defineste ca acea disciplina care ,prin intermediul studiului dreptului pozitiv este
destinata cunoasterii dreptului “liber”care actioneaza in societate si care prin studiul societatii,in
general cauta sa defineasca functia de care o indeplineste dreptul si scopul pe care il urmareste in
societate.

De asemenea Jean Carbonnier atrage atentia asupra folosirii a doua denumiri : a) cea de
“sociologia dreptului” desemnand o disciplina care se limiteaza la studiul normelor si institutiilor
juridice si b) cea de “sociologie juridica” care are o semnificatie mai larga si desemneaza o
disciplina care inglobeaza toate fenomenele a caror cauza poate fi dreptul sau pentru care dreptul
r eprezinta efectul sau prilejul porducerii lor,inclusiv fenomene de inefectivitate a dreptului si de
devianta.

In opinia sa,este mai util din punct de vedere stiintific sa se atribuie sociologiei juridice
un domeniu de studiu mai extins,caci nu exista reflectari ale dreptului,fie ele chiar indepartate
sau deformate care sa nu poata contribui la cunoasterea lui. Precizeaza ca,in ceea ce il priveste,va
folosi ambele expresii,ca echivalente,pentru a desemna acest domeniu extins de studiu.

Pentru Carbonnier, sociologia dreptului sau sociologia juridica este o ramura a sociologiei
generale care are ca obiect fenomenele juridice,ca varietate a fenomenelor sociale,in sfera ei
trebuind sa fie incluse toate fenomenele sociale in care este cuprins elementul juridic,fie alfat in
stare pura,fie in amestec cu alte elemente.

Vincenzo Ferrari inclina spre introducerea sociologiei juridice in categoria stiintelor


sociale si isi justifica astfel punctul de vedere : a)conceptele si cadrul teoretic ale sociologiei
juridice provin (sau s-ar cuveni sa provina)din sociologia generala ; b)sociologia juridica
concepe(sau ar trebui sa conceapa)dreptul ca o variabila(dependenta sau independenta,in functie

14
SOCIOLOGIE JURIDICA

de optica) si nu ca un dat(datum),astfel cum il considera,de obicei juristii,inclusiv cei mai


antiformalisti dintre ei; c)sociologia juridica,observa,(sau ar trebui sa observe )fenomenele care
sunt relevante pentru obiectul ei de studiu ,in mod predominant prin metode empirice,ceea ce
este (sau ar trebui sa fie)tipic pentru stiintele sociale.

In pofida diferentelor prezentate,se recunoaste tot mai mult faptul ca sociologia juridica
este o ramura a sociologiei generale,avand acelasi statut ca si sociologia religiei,moralei,familiei
sau cunoasterii si al carei obiect de studiu il constituie o “varietate de fenomene
sociale:fenomenele juridice sau fenomenele dreptului”. Ea incearca sa explice determinarile
reciproce dintre drept si societate,urmarind o serie de scopuri teoretice si practice si utilizand
concepte,metode si tehnici care apartin atat stiintei dreptului,cat si sociologiei.

In cadrul sociologiei juridice pot fi distinse doua parti: a)o parte generala,avand ca
obiect studierea rolului si functiilor dreptului in societate,care intereseaza mai ales pe sociologi si
b) o parte speciala,care intereseaza mai ales pejuristi,avand ca obiect studierea locului si functiei
normelor si institutiilor juridice in contextul social in care ele actioneaza.

In concluzie, sociologia juridica este definita ca stiinta care studiaza evaluarea si


reglementarea prin drept a comportamentului individului in societate,precum si efectele pe care
dreptul le produce in societate.

Maria Voinea califica sociologia dreptului ca domeniu specializat al


sociologiei,ca ramura a acesteia care studiaza institutiile juridice,incercand sa repereze
regularitatile si legitatile raporturilor juridice,ca forma specialaa raporturilor sociale.

Ca disciplina autonoma cu metode si obiect de studiu propriu, rezultatele din


convergenta sociologiei si dreptului,sociologia juridica analizeaza functiile sistemului juridic al
societatii,raporturile normelor si institutiilor juridice in contextul lor social.

In privinta temelor si subiectelor incluse in obiectul acestei disciplina,majoritatea autorilor


considera ca fiind mai importante:

a) eficacitatea regulilor juridice in diferite contexte sociale,tema ce a constituit obiectul unor


preocupari atat teoretice,cat si practice. Intre preocuparile teoretice trebuie amintite contributiile
lui Th.Geiger care , spre deosebire de M.Weber,a elaborat o sociologie juridica fondata nu pe
date si exemple istorice sau pe tipuri-ideale,ci pe “dreptul in vigoare” introducand “realismul
sociologic” in studiul dreptului. Punctul de plecare al sociologiei juridice-sustine Geiger-trebuie
sa-l reprezinte norma,considerata ca element reglator al oricarui mecanism de ordine
sociala,intrucat ea ofera o dubla alternativa individului:oportunitatea de a actiona in conformitate
cu continutul ei si de a fi recompensat sau de a o incalca sau transgresa si implicit de a fi
pedepsit.

Din punct de vedere practic,al eficientei normelor juridice in diferite situatii si contexte
sociale,al efectivitatii sau inefectivitatii acestora,au fost intreprinse studii si cercetari privind
legislatia familiei(casatoria si divirtul in Franta si Polonia),studiul legislatiei federale

15
SOCIOLOGIE JURIDICA

americane in comparatie cu legislatia statelor componente,precum si cercetari referitoare la


legile privind controlul preturilor in tarile scandinave etc.;

b) rolul “agentilor”dreptului in societate,incluzand cercetari intreprinse asupra corpului de


magistrati(judecatori,procurori,avocati),asupra institutiei lor sociale si profesionale,ca si asupra
ideologiei lor sociale si individuale(cum sunt,de pilda cercetarile efectuate,dupa razboi,asupra
magistratilor din Germania si Italia,avand ca scop “denazificarea” si “dezideologizarea” justitiei
din aceste tari). Alte cercetari intreprinse in Statele Unite ,au urmarit modalitatile concrete prin
care o serie de factori sociali si psihologici influenteaza deciziile judecatorilor(factori care tin de
statusul si prestigiul lor social,factori de presiune si constrangere morala,factori
individuali,factori care tin de reactia opiniei publice etc.) Alte cercetari au urmarit efectele
benefice si perverse privind deciziile juriului in cazul proceselor penale cu jurati,pentru a evalua
concordanta sau neconcordanta dintre deciziile juratilor si cele ale judecatorilor in functie de
anumite criterii etc.;

c) opinia si reactia publica fata de drept ,concretizata in numeroase cercetari privind atitudinea
fata de drept,lege si justitie a publicului,ca si “reactia sociala” fata de devianta ,delincventa si
criminalitate,prin utilizarea unor scale de masurare a acestei reactii (indiferenta, permisivitate
,intoleranta)in randul cetatenilor ,in functie de anumite caracteristici ale subiectilor
investigati(sex,varsta,stare civila,nivel de cultura,prestigiu ocupational,mediu de
rezidenta,optiune electorala sau politica etc.)in prezent,in numeroase tari s-a produs
deja institutionalizarea sociologiei juridice prin infiintarea unor institutii de cercetare ,asociatii
sau organisme de profil,ca si ale universitatilor si colegiilor de stiinte
juridice,sociologie,psihologie,jurnalistica etc.

La apariţia sociologiei juridice şi la conturarea specificităţii acesteia au contribuit, în


modalităţi specifice, o serie întreagă de curente şi orientări sociologice şi juridice care au încercat
să explice geneza şi evoluţia normelor, instituţiilor şi sistemelor juridice în legătură cu dinamica de
ansamblu a societăţii omeneşti.
Esenţială, din această perspectivă pare a fi centrarea, pe de o parte, pe probleme
referitoare la legalitatea şi legitimitatea normelor şi instituţiilor dreptului şi, pe de altă parte, pe
raporturile complexe dintre instituţiile şi normele juridice şi valorile, interesele şi aspiraţiile
sociale pe care acestea le întruchipează şi le apără.

Concepţii şi orientări juridice

O trecere în revistă, oricât de sumară, a contribuţiilor juriştilor la conturarea specificului


abordării sociologice a fenomenelor de drept ar trebui să cuprindă concepţia despre „dreptul
obiectiv” şi „dreptul subiectiv”, conform căreia în societate există o relaţie dihotomică între
ansamblul real de reguli de conduită având un caracter normativ şi care au rolul de a ghida
acţiunile oamenilor („dreptul obiectiv”) şi drepturile subiective ale indivizilor, sau prerogativa
acestora (ori a unor grupuri sau organizaţii) în interiorul şi în temeiul normei juridice („dreptul
subiectiv”).
Adepţii ideii dreptului obiectiv afirmă caracterul prim şi fundamental al acestuia,
considerând că el s-a fundamentat, progresiv, pe „voinţa generală a indivizilor”, „voinţa

16
SOCIOLOGIE JURIDICA

legiuitorului” şi, în final, pe „voinţa legii” care are un caracter impersonal şi supraindividual,
drepturilesubiective ale indivizilor neputând lua naştere decât pe baza dreptului obiectiv, acestea nefiind
propriu- zis „drept” întrucât nu se pot impune altor voinţe ca în cazul dreptului obiectiv.
Prin opoziţie, adepţii dreptului subiectiv afirmă supremaţia drepturilor subiective ale
indivizilor, grupurilor sau organizaţiilor. Se poate aprecia, însă, că dreptul obiectiv şi cel subiectiv sunt,
într -un fel, complementare şi nu se exclud reciproc. Pe de o parte, dreptul subiectiv (drepturile
actorilor sociali, indiferent care sunt aceştia) nu poate exista în afara normelor de drept (ca
expresie a voinţei generale sau, cel puţin, a voinţei legislatorului) iar, pe de alta, existenţa dreptului obiectiv ar
fi lipsită de sens în absenţa realizării efective a prescripţiilor acestuia prin acţiunile actorilor
sociali.

In concluzie, este necesară investigarea atât a modalităţilor în care sunt elaborate normele
dreptului, cât şi a căilor prin care aceste norme devin efective prin acţiunea actorilor sociali
conformă intereselor specifice ale acestora.

Pozitivismul juridic consideră, în opoziţie cu teoria dreptului natural, că orice drept este o
creaţie a statului ca entitate superioară. În acest fel dreptul este în mod eronat identificat cu legea,
refuzându-se orice încercare de evaluare a lui din punct de vedere al validităţii (bine - rău, just-
injust etc.) sau al conformităţii cu principii de necesitate şi utilitate socială.

Pluralismul normativ, mai apropiat de perspectiva sociologică, refuză statului calitatea de


deţinător al monopolului dreptului şi de sursă unică a acestuia. El considera că sursa dreptului nu
este doar statul ci şi alte organisme diferite şi independente de acesta, iar legea nu este singura expresie
şi formă de existenţă a dreptului, funcţie normativă semnificativă având cutuma, precedentul judiciar, practica
judiciară etc.

Conform normativismului juridic, normele juridice au o existenţă în sine, independentă şi


obiectivă, ca entităţi absolute şi eterne, fără nici o legătură cu realităţile sociale. Se produce,
astfel, o ruptură între norma juridică şi realitate, între regula de drept şi conţinutul ei concret.
Conform acestei concepţii ştiinţele juridice ar trebui să se limiteze la studiul formal al normelor
juridice, la identificarea şi explicarea noţiunilor generale cărora le sunt subordonate raporturile
juridice particulare, urmând ca sarcina studierii conţinutului social concret al acestor norme să
revină ştiinţelor sociale, inclusiv sociologiei.

Adepţii realismului juridic apreciază că dreptul nu reprezintă doar un ansamblu de reguli,


norme suprapuse sau subordonate ci şi o „realitate materială”, un ansamblu de
comportamente, concretizate îndeosebi în activitatea judecătorilor care, prin deciziile pe care le
pronunţă, creează efectiv dreptul. Prin urmare, conform realismului juridic, orice sistem normativ ar
trebui să cuprindă:
- un set de reguli scrise pe baza cărora se realizează justiţia şi se soluţionează relaţiile
contencioase dintre indivizi;
- o serie de reguli reale, care completează regulile scrise, şi care sunt consecinţa
activităţii practice a instanţelor de judecată în cadrul cărora normele scrise ale dreptului pot fi
interpretate şi completate.

17
SOCIOLOGIE JURIDICA

Consensualismul apreciază că dreptul se bazează pe consensul indivizilor şi, ca atare, el nu


trebuie creat ci se creează singur, ca fenomen natural, reprezentând
spiritul poporului, întruchipare a valorilor şi forţelor morale şi culturale tradiţionale ale societăţii.

Considerat întemeietorul sociologiei ca ştiinţă, A. Comte a manifestat o atitudine ostilă


faţă de drept şi faţă de reglementările sale (de altfel, el excludea dreptul din sistemul de clasificare a
ştiinţelor pe care îl elaborase) apreciind că, în stadiul pozitiv al dezvoltării societăţii ideea de drept ar
trebui să dispară definitiv, urmând ca fiecare individ să aibă doar obligaţii (îndatoriri) faţă de ceilalţi fără a
avea drepturi ca atare. După opinia lui, singurul drept pe care îl pot avea indivizii era acela de a-şi face datoria.
De menţionat, totuşi, că A. Comte respingea doar dreptul subiectiv (dreptul indivizilor de a
revendica sau pretinde ceva), nu şi dreptul obiectiv, considerat care prezentând adevărata ordine civilă.

Se poate spune că,în ciuda atitudinii sale faţă de drept, A. Comte a contribuit la apropierea dreptului
de sociologie prin afirmarea primatului realităţii sociale în raport cu dreptul.

Considerat, prin lucrarea sa „Principiile fundamentale ale sociologiei dreptului” aparuta


la München şi Leipzig in 1913 – drept fondator al sociologiei juridice, Ehrlich aprecia că dezvoltarea
dreptului este rezultatul dezvoltării societăţii însăşi, el constând nu atât în prescripţii cuprinse
în coduri ci reprezentând mai mult o normă de conduită extrasă din
comportamentul oamenilor.Ca atare, explicarea normelor dreptului nu se poate face decât prin inducţie, pe
baza studierii comportamentului real al indivizilor concreţi. El afirma că trebuie făcută o
distincţie între dreptul legal şi pozitiv, elaborat de instituţii specializate ale statului şi care
reglementează ordinea juridică a societăţii şi dreptul viu, care este un rezultat al activităţii unor
grupuri sociale diferite, cu un caracter spontan şi difuz şi se dezvoltă, în bună măsură,
independent de dreptul legal şi de ordinea juridică oficială.
In opinia sa Sociologia juridică ar trebui să se ocupe, în special, de studierea acestui drept viu care poate fi
pus în evidenţă mai ales printr -o cercetare atentă şi directă a vieţii normative a grupurilor sociale
(concretizată în obiceiuri, cutume, uzanţe şi practici ale acestora, indiferent dacă sunt sau nu acceptate şi
recunoscute de către dreptul oficial).

Este de menţionat şi ideea existenţei, alături de ordinea juridică oficială, şi a unei ordini „pacifiste”,
necontencioase, realizată prin organizarea liberă a voinţelor individuale sau colective. În cadrul
acestei ordini, eventualele conflicte şi tensiuni se pot soluţiona nu prin apelul la norme abstracte
ci printr-o apreciere a justiţiei concrete a cazurilor în care sunt implicaţi diverşi actori ai vieţii sociale.

Contribuţia lui E. Durkheim

După cum aprecia G. Gurvitch, contribuţia remarcabilă a lui E. Durkheim la fundamentarea


şi dezvoltarea sociologiei juridice a avut drept premise fundamentale urmatoarele:
-culegerea unei mari cantităţi de date statistice din diferite domenii (juridic,economic, al
moralei şi istoriei) pe baza cărora a reuşit să evidenţieze caracteristici definitorii ale diferitelor
societăţi;
-efortul de analiză a materialului selectat în vederea identificării evoluţiei în timpşi spaţiu a
fenomenelor şi instituţiilor morale şi juridice.
Principalele contribuţii ale lui Durkheim la dezvoltarea sociologiei juridice sunt următoarele:

18
SOCIOLOGIE JURIDICA

a)includerea în conceptul sociologic fundamental de fapt social a


reglementărilor legale şi morale, a obiceiurilor, moravurilor,
ritualurilor, normelor şi aaltor manifestări colective care exercită o coerciţie
externă asupra indivizilor;
b) considerarea dreptului ca simbol vizibil al solidarităţii sociale şi analiza tipurilor
de drept specifice societăţilor caracterizate prin solidaritate mecanică sau prin solidaritate
organică;
c) distincţia făcută între faptele sociale normale şi cele patologice, din perspectiva
solidarităţii sociale. (normal fiind tot ce este conform cu norma, ceea ce este aşa cum trebuie să fie şi care
reprezintă sursă de solidaritate socială, iar anormal sau patologic – tot ceea ce este în contradicţie cu
norma, subminează solidaritatea socială şi îndepărtează de la exigenţele întăririi conştiinţei
colective).
d) considerarea crimei ca fapt social normal în orice societate, pe baza
următoarelor argumente:
-în orice societate o un anumit numar de crime este inevitabil întrucât o societate perfectă este de
neconceput;
- nicio societate nu poate impune o conformare totală a indivizilor la reglementări sau norme.
Mai mult, dacă o societate ar reuşi să facă acest lucru, ea ar avea un caracter atât de represiv
încât ar face imposibilă orice contribuţie socială a indivizilor;
- în ciuda aparenţelor, crima poate avea şi o serie de funcţii (consecinţe pozitive) cum ar fi:
promovarea conformităţii, întărirea consensului normativ, determinarea unor schimbări ale
sistemului normativ etc.;
e) elaborarea concepţiei despre anomia sociala ,considerată ca stare de lipsă relativă
a normelor care se instaurează în perioadele de schimbări sociale rapide
şi profunde în cursul cărora societatea devine incapabilă să-şi exercite controlul asupra
indivizilor (normele vechi sunt respinse ca depăşite, iar cele emergente sunt încă
insuficient de clar conturate pentru a constitui un ghid eficace de comportament, motiv
pentru care se înregistrează o accentuare a fenomenelor de devianţă, inclusiv a
criminalităţii).

Concepţia lui Max Weber

Pornind de la ideea că obiectivul principal al sociologiei juridice ar trebui să-l constituie


analiza modului în care actorii sociali, în calitate de subiecţi de drept, dau un anumit conţinut
normelor juridice şi îşi formulează, pe acest temei, propriile lor explicaţii, Weber a analizat
evoluţia raporturilor dintre sistemele statale şi cele juridice, între ordinea statală şi cea a
dreptului. După opinia lui, statul este deţinătorul monopolului constrângerii fizice legitime,
pentru a cărei acceptare de către oameni sunt necesare o serie de aşa-numite justificări interioare şi
exterioare.

Justificările interioare sunt reprezentate de tipurile ideale de autoritate:


-autoritatea tradiţională bazată pe credinţa generală în validitatea unor autorităţi care
întruchipează forţele tradiţionale ale societăţii;
-autoritatea charismatică – fundamentată pe supunerea voluntară a indivizilor faţă de un
conducător care are charismă (un har deosebit, calităţi personale excepţionale care îl impun);

19
SOCIOLOGIE JURIDICA

-autoritatea legală– întemeiată pe încrederea indivizilor într-un sistem legal şi pe existenţa unor
reguli elaborate raţional.

Justificările exterioare ale autorităţii sunt reprezentate de „personalul dreptului” care a


evoluat, de-a lungul timpului, de la şeful charismatic, suveranul etc.) la tipul modern, raţional
(juristul teoretician, legislatorul şi judecătorul).

Pe baza raportului dintre aspectul formal şi cel material al dreptului, ca şi dintre caracterul raţional sau
iraţional al acestuia, Weber stabileşte tipurile ideale de drept:
-1.dreptul material şi iraţional – fundamentat pe liberul arbitru şi pe calităţile justiţiabile
ale judecătorului;
-2.dreptul material şi raţional – bazat pe existenţa unor imperative morale sau religioase;
-2.dreptul formal şi iraţional– întemeiat pe o decizie formală dar iraţională a legiuitorului
sau a judecătorului (bazată pe revelaţie sau profeţie);
-dreptul formal şi raţional – care are la bază un sistem de norme codificate şisistematizate raţional,
operă a unor profesionişti în domeniu.

O altă contribuţie importantă a lui Weber o reprezintă ideea conform căreia dezvoltarea dreptului
şi a instituţiilor juridice s-a concretizat atât în raţionalizarea cât şi în birocratizarea crescândă a
acestuia.

Raţionalizarea constă în apariţia şi dezvoltarea unor norme de drept raţionale şi


instrumentale capabile să asigure concordanţa crescândă între scopurile acţiunii sociale şi
mijloacele legale şi legitime de realizare a acestora.

Birocratizarea constă în crearea şi dezvoltarea unor structuri administrativ-


birocratice, ale căror principale caracteristici sunt formalismul, impersonalitatea şi rutinizarea şi
al căror principal rol este să asigure loialitatea membrilor şi controlul asupra lor.

Şcoala jurisprudenţei sociologice sau teoria sociologică a dreptului, apărută în S.U.A.,


porneşte de la ideea că există o strânsă legătură între transformările produse în societate şi cele
din domeniul dreptului, iar validitatea şi eficienţa normelor juridice sunt dependente de gradul de
cunoaştere şi acceptare a acestora de către cei cărora li se adresează – agenţii vieţii sociale.
Conform acestei concepţii, dreptul se dezvoltă ca rezultat al experienţei dobândite în
activitatea lor de către judecători, acestora recunoscându-li-se calitatea de creatori de drept,
libertatea nu numai de a interpreta textul legii ci şi de a crea noi norme de drept atunci când cele
existente sunt inadecvate sau inaplicabile într-un caz particular sau altul. Considerând dreptul ca
principalul mijloc sau instrument de control social, menit să evalueze şi să vegheze conduitele indivizilor,
adepţii acestei şcoli apreciază că obiectul sociologiei juridice ar trebui să îl reprezinte studiul
cadrelor controlului social.

Concepţia lui Georges Gurvitch

Respingând etatismul juridic, Gurvitch consideră că dreptul constă dintr –un complex de
fapte normative care pot fi:

20
SOCIOLOGIE JURIDICA

- fapte decurgând din relaţia cu alte persoane cărora le corespunde dreptul individual;
-fapte care se referă la uniunea şi sociabilitatea prin comuniune şi interpenetrare-
cărora le corespunde dreptul social (drept de colaborare şi de integrare care semanifestă în
fiecare societate ca totalitate, ireductibilă la suma membrilor săi dar care nici nu se opune
acestei sume).

După opinia lui Gurvitch, dreptul este un fapt social, o încercare de a realiza justiţia într-
un cadru social concret organizat, şi, ca atare, sociologia juridică ar trebui să studieze realitatea
socială a dreptului, în integralitatea sa, care reprezintă experienţa tuturor societăţilor şi
grupurilor sociale, ireductibilă la scheme şi simboluri.

G.Gurvitch consideră că sociologia juridică are trei părţi constitutive:


-1.microsociologia dreptului, care cuprinde atât studiul orizontal al formelor de drept (în
funcţie de diferite forme de sociabilitate), cât şi studiul vertical al acestora (în funcţie de straturi
de profunzime ale oricărei forme de sociabilitate);
-2.sociologia diferenţială a dreptului- studiul formelor de manifestare a dreptului în
diferite colectivităţi reale;
-3.sociologia genetică a dreptului - care studiază atât regularităţile ce impun o anumită
tendinţă de evoluţie în cadrul diferitelor sisteme juridice, cât şi determinanţii acestor regularităţi.

Orientarea structuralist-funcţionalistă americană (T. Parsons şi R. Merton)

Pornind de la ideea unei presupuse ordini sociale consensuale, lipsită de tensiuni şi conflicte sociale,
Parsons consideră că misiunea fundamentală a dreptului şi a sociologiei este de a studia şi de a
asigura, în acelaşi timp, acest tip de ordine socială şi normativă.

După opinia lui, dreptul reprezintă principalul mijloc de control social,îndeplinind o


funcţie integratoare, de aplanare a unor potenţiale conflicte şi de „ungere” a mecanismului social.
Dezvoltând concepţia lui Parsons, R. Merton introduce termenul de disfuncţie şidezvoltă
teoria lui Durkheim despre anomie, adaptând-o la realităţile americane şi dezvoltând concepţia
conform căreia discrepanţa dintre obiectivele valorizate social şi mijloacele socialmente
acceptabile pentru atingerea acestora reprezintă sursa devianţei (teoria tensiunii structurale).

Contribuţii româneşti la constituirea şi dezvoltarea sociologiei juridice

Dintre multiplele contribuţii, valoroase şi originale, ale unor jurişti şi sociologi români vom
menţiona, pe scurt, doar câteva.

Mircea Djuvara– renumit jurist şi specialist în filosofia dreptului, acorda un rol aparte
sociologiei juridice în cunoaşterea dreptului şi a funcţiilor sale sociale, apreciind că, numai cu
sprijinul sociologiei dreptul încetează de a mai fi un simplu monolit normativ, lipsit de înţeles. El sublinia
că varietatea şi dinamismul sistemelor şi normelor juridice sunt rezultatul firesc al acţiunii unei
mari varietăţi de factori social-economici.

21
SOCIOLOGIE JURIDICA

Mircea Manolescu – jurist şi sociolog în acelaşi timp, considera că sociologia juridică


este o disciplină de contact între drept şi sociologie, având totuşi statut de ştiinţă autonomă al
cărui rol principal este acela de a studia ceea ce el numea „socialitatea dreptului”, adică
determinările sociale complexe ale acestuia.

Cea mai importantă contribuţie romaneaca este, însă, cea a lui D. Gusti, fondatorul Şcolii
monografice de la Bucureşti.
Acordând o atenţie deosebită studiului manifestărilor juridice, ca manifestări regulative,
Gusti aprecia că scopul principal al sociologiei juridice este acela de a realize un studiu concret al realităţilor
juridice dintr-o colectivitate dată, dintr -o unitate de voinţă socială dată, pornind de la faptele juridice aşa
cum sunt ele relevate de realitatea socială concretă.

Specificul şi problematica sociologiei juridice

Pentru a putea contura mai precis specificul sociologiei ca ştiinţă de contact, de graniţă
între drept şi sociologie, este necesar să pornim de la ideea că între cele două ştiinţe există orelaţie
preferenţială deoarece:
- subsistemul juridic are un loc aparte în cadrul sistemului social global, îndeplinind o
funcţie reglatorie atât în raport cu acesta cât şi în raport cu toate componentele sale;
-normele juridice consfinţesc, consacră şi apără, prin intermediul unor instituţii
specializate ale statului, normele, relaţiile şi valorile sociale fundamentale fiind, înacelaşi timp, o
expresie a acestora şi trebuind, prin urmare, să fie concordante cu ele.

Dreptul şi sociologia sunt, desigur, ştiinţe autonome, între ele fiind deosebiri în privinţa
domeniului de investigaţie, metodelor de investigaţie şi finalităţilor specifice,cum ar fi:
-dacă dreptul studiază normele, raporturile şi instituţiile juridice, precum şi subiecţii de
drept cu drepturile, obligaţiile şi competenţele acestora, sociologia studiază societatea ca
totalitate, ca ansamblu coerent, unitar şi dinamic al faptelor fenomenelor, relaţiilor şi proceselor
sociale, al grupurilor, colectivităţilor, organizaţiilor şi instituţiilor sociale;
- în timp ce dreptul este, prin excelenţă, o ştiinţă deductivă şi analitică, extrăgând din
norme, reguli şi principii consecinţele pe care acestea le implică, sociologia este prioritar o
ştiinţă inductivă care porneşte de la investigarea, prin metode specifice, a realităţii sociale
concrete, care serveşte drept bază pentru formularea de teorii generale explicative;
-sociologia analizează acţiunile sociale ale actorilor sociali, încercând să desprindă
semnificaţia acestora, în timp ce dreptul studiază persoanele care întreprind anumite acţiuni,
respectiv subiecţii de drept;
-dacă sociologia este preocupată de studiul ansamblului faptelor, proceselor, relaţiilor
sociale, dreptul, ca disciplină normativă, este interesat doar de acele fapte, relaţii sau acţiuni
sociale care produc efecte juridice;
- în timp ce sociologia este preocupată de identificarea şi explicarea formelor de sociabilitate,
motivaţiilor şi scopurilor acţiunilor individuale, ştiinţa dreptului este interesată de analiza
formei juridice pe care o iau relaţiile sociale sau interpersonal.

Functiile sociologiei juridice

22
SOCIOLOGIE JURIDICA

Sociologia juridica studiaza geneza fenomenelor structurilor si institutiilor


juridice,actiunile si interactiunile actorilor sociali implicati in aceste institutii,ca si
motivatiile(legitime)ale acestora,urmand anumite finalitati sau scopuri si avand anumite functii.
Din aceasta perspectiva,nu exista un consens al diversilor teoreticieni si practicieni privind
functiile sociologiei juridice,ci o diversitate de opinii si punctele de vedere care tin de varietatea
doctrinelor si scolilor respective. Incercand sa prezinte un punct de convergenta intre juristi si
sociologi, J.Carbonnier considera ca sociologia juridica are patru functiiesentiale
: cognitiva,explicativa,critica si practica.

a) Cunoasterea stiintifica a realitatii sociale a dreptului ofera posibilitatea radiografierii si


diagnozei vietii reale a dreptului,a disocierii stiintifice intre “tara reala” si “tara legala”si a
evidentierii eventualelor disparitati si neconcordante ce insotesc aplicarea efectiva a normelor
juridice in diversele comunitati si grupuri sociale. Sociologia juridica are misiunea de a “restitui
in plina lumina importanta dreptului cotidian,a dreptului non-contencios,ca si extraordinara
diversitate de practici si situatii,imensa enefectivitate a legilor”.

b) Explicarea aparitiei,modificarii si disparitiei diverselor fapte, fenomene si institutii juridice se


face dupa cunoasterea si descrierea acestora ,in vederea indentificarii unor corelatii, tendinte sau
chiar “legitati” cauzale (cum sunt cele elaborate de E.Durkheim privind privind evolutia
pedepselor penale,de S.Maine privind evolutia de la “statut la contract” sau de M.Weber privind
birocratizarea birocratizarea crescanda a dreptului si administratiei “in societatile moderne ).

c) Relevarea limitelor disparitatilor si distorsiunilor dreptului reprezinta un demers


al functiei critice asociologiei juridice, realizandu-se insa odata cu avansarea unor solutii de
ameliorare si optimizare a ansamblului juridic a institutiilor acestuia.

d) Evidentierea tendintelor de evolutie in viitor-avansarea unor prognoze si predictii coerente si


valide in domeniul legislativ si de realizare a reformei legislative si porpunerea unor noi
“modele”-face parte din inventarul obligatoriu al functiilor sociologiei juridice.

Metodele sociologiei juridice

Sociologia juridica si-a dobandit propriul sau statut stiintific nu numaiprin conturarea
unui obiect propriu de cercetare (realitatea sociala integrala a dreptului in geneza
,structura,dinamica si functionalitatea sa),ci si prin u tilizarea unui anumit set de metode de
investigare a fenomenelor juridice.

Ea se prezinta astazi ca o disciplina unitara si prin uniformitatea metodelor utilizate ,intrucat


sociologia juridica face apel:

- in primul rand, la metodele stiintelor sociale precum : metoda logica,metoda tipologica,metoda


comparativa,metoda istorica,metoda statistica,metoda teleologica,metoda modelarii etc.Aceste
metode nu sunt deloc diferite de acelea care sunt utilizate in stiintele sociale in general .

23
SOCIOLOGIE JURIDICA

-in al doilea rand, la metodele sociologiei generale, cum ar fi observatia sociologica, analiza de
continut, ancheta, sondajul de opinie, tehnicile de scalare, studiul de caz, experimentul sociologic
etc. Utilizarea metodelor stiintelor sociale si a metodelor sociologiei generale este insa numai o
conditie necesara,dar nu si suficienta pentru cercetarea sociologica a fenomenelor juridice.

De aceea se impune a fi relevata si conditia de suficienta care trebuie indeplinita, conditie care
nu este alta decat adaptarea metodelor stiintelor sociale in general,a metodelor sociologiei, in
particular, la specificul realitatii sociale a dreptului. “Sociologia juridica”-apreciaza Jean
Carbonnier – a luat mult de la sociologia generala a carei “fiica”este. Metodele sale nu sunt in
cea mai mare parte (metoda istorico-comparativa, statistica, sondajul etc) decat adaptari ale
acelora care deja au fost puse la punct in alte domenii sociologice. Asa se face ca ,in investigarea
fenomenelor juridice, sociologia juridica va utiliza un set de metode adaptate, precum :
experimentul legislativ sau juridic, analiza sociologica a jurisprudentei, sondajul de opinie
legislativa etc.

Dintre aceste metode, observatia corespunde modalitatii de urmarire a unui eveniment in


desfasurarea lui; experimentul este o observatie provocata, el presupune exercitarea unui control
asupra variabilelor studiate; analiza documentara priveste tratamentul aplicat informatiilor
continute in documente; iar ancheta sociologica are in vedere culegerea de informatii pe calea
convorbirii cu subiectii, fiecare dintre ele putand imbina mai multe tipuri de metode (observatia
externa si observatia participativa, experimentul natural si experimentul artificial, analiza
statistica sau analiza de continut, ancheta demografica, de marketing, de audienta sau sondajul de
opinie publica).

3. Comunitati; grupuri; organizatii

Concepte-cheie: habitat uman, grup, comunitate, mediu urban, mediu rural, organizatie

Putem diferenţia comuntăţile umane teritoriale, având în vedere diversitatea parametrilor


care le caracterizează.determinat de aceasta, demersul sociologic în descrierea şi clasificarea
comunităţilor umane teritoriale remarcă varietatea mare pe care ele o manifestă pe parcursul
istoriei în dezvoltarea societăţilor.

Rezultă firesc şi marea varietate a comunităţilor teritoriale. Clasificarea tradiţională a


comunităţilor umane teritoriale în comunităţi urbane şi rurale nu este satisfăcătoare prin ea însăşi.
Este necesară caracterizarea complexă a acestora, sub aspect sociologic (fără a fi abordate în
termeni limitativi şi dihotomici – comunităţi mari, comunităţi mici; comunităţi complexe-
comunităţi simple; comunităţi multifuncţionale – comunităţi cu funcţionalitate unidirecţională…)

24
SOCIOLOGIE JURIDICA

Comunităţi rurale. Un sistem coerent de caracteristici şi criterii obiective contribuie la


confirmarea în plan sociologic a distincţiei pregnante dintre comunităţile tradiţionale specifice
mediului rural şi, respecitv, celui urban.

Satul şi oraşul s-au dezvoltat ca două forme distincte de habitat.

Satul este purtător al unor fenomene complexe de civilizaţie şi cultură. El presupune o


„simbioză” de natură şi cultură rezultată din interacţiunea dintre o organizare socială şi o
ecologie; aceasta şi ptin intermediul unei „tehnici” prin care spaţiul natural devine spaţiu social.

Comunităţile rurale sunt, la rândul lor, de o mare diversitate, cu forme diferite de


organizare. Tipul „ideal” de comunitate rurală-ţărănească se distinge ( în viziunea unor autori)
prin următoarele :

1. autonomie relativă faţă de societatea care le integrează şi care le acceptă specificitatea sau
identitatea lor originală;
2. rolul structurii grupurilor locale în organizarea activităţii economice şi sociale a
comunităţii;
3. autarhie relativă a sistemului economic propriu, care nu separă consumul de producţie;
4. raporturi interne de intercunoaştere şi relativa izolare faţă de colectivităţile din jur;
5. rolul determinant (decisiv) al autorităţilor locale, al notabilităţilor în medierea raporturilor
dintre comunitatea ţăranilor şi alte comunităţi din societate în ansamblu. (Ibidem, p.95).

Relaţiile socio-comunicative, ca şi cele proprii ierarhiilor de roluri şi statut sunt diferite în


mediul rural comparativ cu cel urban. Se constată o mare relevanţă a relaţiilor familiale, a
raporturilor de rudenie; o predominanţă a elementelor specifice culturii populare ( a elementelor
folclorice).

Modernizarea ruralului sub impactul tuturor progreselor tehnologice- civilizatorii – nu poate


anula specificitatea comunităţilor din mediul rural (originalitatea sau identitatea socială a
satelor).

Comunităţile urbane. Oraşul se distinge, în genere, prin extensiunea volumului


demografic şi, respectiv, prin densitatea demografică mare, prin preponderenţa activităţilor de
profi industrial şi prin diversitatea ocupaţiilor specializate; relaţiile sociale reglementate formal,
instituţional; reducţia proceselor de intercomunicare şi intercunoaştere;restrângerea ponderii
relaţiilor de rudenie.
25
SOCIOLOGIE JURIDICA

Desigur, fenomenele urbane sunt diferite, de o mare diversitate, funcţie de specificul sau
varietatea cadrelor socio-culturale, de tradiţiile naţionale şi locale, în contextul diferitelor „arii”
geografice şi socio-culurale, etnice etc. În mediul urban viaţa socială se desfăşoară în ritm mai
alert, mai tensionat; eterogenitatea ocupaţională, ca şi mobilitatea socio-profesională sunt
coprezente cu cea de ordin cultural etc.

Relaţiile interpersonale sunt mai restrânse şi mai puţin intzense sub aspect socio-afectiv; în
schimb, se constată o diversitate a rolurilor şi predominanţa relaţiilor funcţionale în cadrul
grupului de muncă.

Relaţiile de vecinătate spaţială – în mediul urban – au o pondere mult mai mică în sistemul de
interrelaţionare umană.

Conceptul de grup social. Particularităţi.

Elucidarea unor caracteristică ale comunităţilor umane rurale şi urbane nu este suficientă
pentru cunoaşterea interrelaţiilor dinter indivizi. Este necesară o analiză mai diferenţiată a
comunităţilor umane. Aceasta este posibil prin intermediul coinceptului de grup social.

Viaţa reprezintă o reţea vastă de astfel de interacţiuni cu alte fiinţe umane, o reţea care este
punctată de o varietate largă de grupuri sociale.

Nevoia oamenilor de a se găsi în grupuri este în egală măsură de ordin social şi practicDin punct
de vedere social pentru o fiinţă socială crescută în izolare consecinţele sunt dezastruoase. Din
punct de vedere practic, oamenii depind de eforturile cooperante ale grupurilor pentru orice
lucru, de la hrană la adăpost, la educaţie şi petrecerea timpului liber.

În spaţiul social, termenul de grup acoperă o diversitate numeroasă de formaţii colective care
ocupă în ansamblul societăţii locuri diferite şi funcţii variate. Primul fapt care ni se impune în
abordarea acestora îl reprezintă fenomenul relaţional care domină orice grup, faptul interacţiunii
şi comunicării dintre oameni.

Principalele elemente a căror prezenţă este hotărâtoare pentru constituirea grupului social sunt :

1. a) existenţa unui principiu de organizare ( formală sau informală ) care presupune :


stabilirea unor obiective şi sarcini comune, modele de acţiune, relaţii ierarhice şi
funcţionale, mijloace de control şi sancţiune ;
26
SOCIOLOGIE JURIDICA

2. b) un sistem de valori – atitudini. În vederea atingerii obiectivelor propuse, grupul se află


în permanenţă în situaţia de a efectua alegeri (exprima opţiuni ) între diferite posibilităţi şi
mijloace de acţiune. În fiecare grup există o ierarhie recunoscută a valorilor, există
atitudini profunde care corespund adeziunii la aceste valori, ceea ce se traduce în coerenţa
comportamentală a membrilor grupului respectiv. Totodată, valorile grupului presupun
anumite reprezentări simbolice ( steag, insignă, ştampilă etc.), precum şi condiţii materiale
proprii de manifestare ( mediu, local, teritoriu etc. ;
3. c) sentimentul apartenenţei la grup ( conştiinţa de „ noi”). Acest element, apărut în
directă legătură cu primele două, este expresia coeziunii sociale a grupului, pe baza căruia
se dezvoltă solidaritatea de grup, comunitatea de voinţă şi de acţiune a acestuia. Existenţa
acestui element ( conştiinţa de „noi” este apreciată ca decisivă pentru constituirea grupului
social.

În fapt, toate elementele analizate mai sus privite în interacţiune asigură definirea corectă a
grupului social. Ele permit, deci a diferenţia grupul social de o serie de alte categorii ( mulţime,
grupare statistică, cerc social etc. ), bunăoară, mulţimea nu poate fi considerată grup social,
întrucât îi lipseşte atât scopul cât şi structura de organizare ; de asemenea, reuniunea ( întrunirea
) care deşi are un scop, nu prezintă o organizare cristalizată.

Grupurile sociale se formează prin interacţiunea produsă în :

-situaţii obişnuite, de asemănarea indivizilor, ca trăsături şi necesităţi în raport cu acestea,


precum în cazul tinerilor care, înscriindu-se la o anumită facultate , se constituie în grupul social
al anului de studii şi în grupul social al grupei studenţeşti ;

-situaţii deosebite, de crearea de către acestea a unor necesităţi comune mai multor indivizi,
precum şi în cazul unei calamităţi ( incendiu, accident naufragiu) când indivizii, până atunci
indiferenţi unii faţă de alţii, se constituie, pentru a se salva, în grupuri de întrajutorare.

Importanţa grupului pentru indivizi rezultă atât din dependenţa individului faţă de grup, dovedită
de îmbolnăvirea sau chiar decesul indivizilor în cazul destrămării grupului lor familial, cât şi prin
faptul că orice individ normal şi-ar da şi viaţa pentru grupul de care aparţine cel mai mult.
Studiile din timpul şi după cel de-al doilea război mondial şi, respectiv, din războaiele din Coreia
şi Vietnam au demonstrat că potenţialul de luptă şi rezistenţă în prizonierat au rezultat prioritar
din sentimentul apartenenţei nemijlocite la grupul de camarazi .

27
SOCIOLOGIE JURIDICA

7.3.Tipologia grupurilor sociale.

Orice individ se naşte şi se formează într-un anumit grup, familia, care, prin
întâietate cronologică şi afectivă, se raportează faţă de el ca un grup primar. De-a lungul vieţii,
necesităţi afective de apropiere, consultare, destăinuire şi consolare îl determină pe individ să
constituie şi alte grupuri de prieteni, care, prin intimitate, pot fi considerate tot grupuri primare.

Rezultând că grupurile primare răspund necesităţilor afective, devine evident că acestea sunt
formate din oameni care au ca numitor comun afecţiunea. Pe această bază , în cadrul grupurilor
primare relaţiile devin scop în sine, motiv pentru care membrii acestora, ca actori ai acestora,
sunt percepuţi ţi apreciaţi ca status integral, ca personalitate. În acest fel, în grupurile primare
relaţiile se desfăşoară spontan, egalitar şi direct şi, respectiv, pe bază de norme informale
elaborate şi însuşite implicit, sub formă orală, ca sfaturi şi restricţii, de către membri. Ca
atare, relaţiile dobândesc caracter emoţional, expresiv şi devin apte să confere membrilor
convergenţă emoţională spre moduri unitare de a gândi şi simţi. Se poate astfel considera că
grupurile primare constituie prin sine atât sursa iniţială de formare a personalităţii, cât şi sursa
permanentă a sentimentului de unitate socială, din sinteza celor două surse rezultând miracolul
naţiunii umane. De aceea, grupurile primare pot fi apreciate , conform metaforei marelui
sociolog american Chales Horton Colley, drept „ pepeniere ale naturii umane”.

Grupurile primare realizând socializarea iniţială, asigurând controlul social informal şi creând
cadrul primelor experienţe sociale ale individului, rezultă că acest tip de grup constituie atât
puntea de racordare ( socială) a individului la societate, cât şi modul de concretizare ( miniaturală
) a societăţii în raport cu individul.

Interesele îl determină pe individ să intre şi în alte grupuri, mult mai mari, precum şcolile şi
fabricile, care sunt atât de impersonale şi de preocupate doar de activitatea de satisfacere a
intereselor respective, încât se raportează faţă de el ca grupuri de alt tip, ca grupuri
secundare. Rezultând că grupurile secundare răspund satisfacerii intereselor, devine evident că
acestea sunt formate din oameni care au ca numitor comun interesul. Pe această bază, în cadrul
grupurilor secundare interesele devin scopuri, faţă de care relaţiile devin mijloace, motiv pentru
care membrii acestora sunt percepuţi şi apreciaţi doar ca potenţial de activitate, ca rol specializat,
nu ca status integral, ca personalitate. În acest fel, în grupurile secundare relaţiile se desfăşoară
programat, ierarhic şi inclusiv indirect ( prin diviziunea muncii ) şi, respectiv, pe baza de norme

28
SOCIOLOGIE JURIDICA

formale ( oficiale) elaborate şi însuşite explicit, sub formă scrisă, ca legi şi regulamente, de către
membri. Ca atare, relaţiile dobândesc caracter practic, instrumental şi devin apte să confere
membrilor convergenţă operaţională, spre moduri unitare de elaborare şi acţiune. Se poate astfel
considera că grupurile secundare constituie prin sine atât sursa iniţială de integrare a societăţii,
cât şi sursa permanentă de dezvoltare a acesteia, din sinteza celor două surse rezultând miracolul
civilizaţiei umane. De aceea, grupurile secundare pot fi apreciate, drept „ laboratoare ale
civilizaţiei umane .„

Grupurile secundare realizând socializarea ulterioară, asigurând controlul social formal şi


creând cadrul experienţelor sociale definitorii ale individului, rezultă că acest tip de grup
constituie platforma de consacrare socială a individului în societate, cât şi modul de concretizare
majoră a societăţii în raport cu individul.

Prin dimensiunea şi mai ales prin desfăşurarea directă a relaţiilor, grupurile primare,
rămânând unitare, pot fi considerate grupuri mici. Este important să relevăm notele specifice
grupului mic, ceea ce –l distinge de alte tipuri de grup social ( diferenţă specifică). În acest
domeniu, sociologia contemporană prezintă un larg evantai de puncte de vedere, datorate
unghiului sub care sunt examinate multiplele procese şi fenomene care compun grupul mic.

Cu toate acestea, dincolo de accentele specifice se conturează acceptarea unanimă a trei


coordonate fundamentale pentru definirea grupurilor mici : dimensiune, interdependenţă şi
durată.

Dimensiunea este o caracteristică a grupului mic, ea fiind estimată la un număr de 3 – 12


persoane ( limite în interiorul cărora contactele interumane sunt directe ).

Interacţiunea presupune contactul direct , nemijlocit ( „face to face „) între toţi membrii
grupului, contact ce impune existenţa unui sistem complex de relaţii ( de muncă, afective, de
comunicaţie etc.).

Durata ( continuitatea ) indică necesitatea existenţei unei anumite stabilităţi ( permanenţe


) a acestor relaţii în cadrul grupului. Lipsa elementelor de durată anulează celelalte atribute în
definirea grupului. De exemplu, persoanele aflate într-un compartiment de tren, în pauza
meciului etc., deşi întrunesc condiţiile de dimensiune şi interacţiune, nu sunt un grup mic în
accepţiunea sociologică, întrucât lipseşte elementul de durată al acestor relaţiiFiecare individ este
simultan membru al unor grupuri diferite (familia, grupul de muncă, organizaţia politică, grupul
cultural, sportul etc), în fiecare dintre ele trebuind să îndeplinească anumite roluri, în

29
SOCIOLOGIE JURIDICA

conformitate cu valorile, normele de comportament proprii grupului respectiv. Dar individul nu


aderă în egală măsură la toate aceste grupuri din care face parte, gradul de identificare fiind
diferit pentru el de la un grup la altul. Această situaţie are la bază caracterul diferit al relaţiilor
dintre indivizi în cadrul grupurilor. Or, în orice grup relaţiile dintre indivizi putând fi de atracţie-
atracţie, atracţie-indiferenţă, atracţie-respingere, indiferenţă-indiferenţă şi respingere- respingere,
devine evident că dacă ponderea relaţiilor de atracţie-atracţie este mai mare, grupul se manifestă
coeziv. În această situaţie, sentimentul apartenenţei la grup a indivizilor este atât de mare, încât
grupul constituie pentru aceştia un termen de referinţă privind însuşirea valorilor şi normelor,
etalonarea compartimentelor, structurarea motivaţiei şi aspiraţiei şi proiectarea obiectivelor
vieţii, motiv pentru care grupul de apartenenţă devine şi grup de referinţă

Acel grup cu care se identifică în cel mai înalt grad, pe care-l consideră cel mai
important dintre toate grupurile din care face parte, se numeşte grup de referinţă. În
principiu, oricare dintre grupurile de apartenenţă ale individului poate juca rolul de grup de
referinţă cu condiţia să existe acel sentiment de adeziune totală la valorile şi normele
respectivului grup.

În mod normal cele două tipuri de grup coincid, adică grupul din care face parte efectiv
individul ( grupul de apartenenţă) este totodată considerat de el drept grup de referinţă. Există
însă şi situaţia când grupul de referinţă nu coincide cu grupul de apartenenţă, adică individul
aparţine unui grup pe care nu-l mai consideră în măsură a satisface motivaţiile şi aspiraţiile sale
profunde, situaţie în care individul se îndreaptă spre alt grup , acesta fiind pentru el grupul de
referintă. În acest fel, individul este scindat între o apartenenţă nedorită şi o aspiraţie
neîmplinită, din această scindare rezultând o stare de privare relativă, care duce ori la prăbuşirea
motivaţională a individului în grupul de apartenenţă, ori la saltul său motivaţional spre grupul de
referintă.

În această situaţie o parte din populaţia ţării noastre, deci în grupul de apartenenţă
constituit din poporul român dar tânjind spre ţările civilizate ( această afirmaţie se bazează pe
rezultatele unui sondaj de opinie efectuat la mijlocul lui august 2000 de către Institutul de
Marketing şi Sondaje din România pe un eşantion de 1096 de persoane ): întrebaţi dacă ar avea
şansa de a pleca din ţară, 55 la sută dintre cei intervievaţi au răspuns că ar pleca pentru totdeauna
sau doar pentru o perioadă , aşadar, spre grupurile de referinţă constituite de popoarele
respective, ea suportă o forfecare sufletească dramatică. Şi cum saltul poziţional spre grupurile
respective de referinţă nu întotdeauna este posibil, devine, practic, certă prăbuşirea ei

30
SOCIOLOGIE JURIDICA

motivaţională, în apatie, în grupul de apartenenţă, într-o perspectivă naţională ce riscă să fie


dezastruoasă.

Una dintre cele mai importante clasificări ale grupurilor sociale este cea care distinge
perechea de categorii : grup formal – grup informal . Această clasificare a fost pusă în valoare
de cercetările sistematice efectuate între anii 1927 – 1932, de către grupul Universităţii Harvard (
S.U.A.), condus de Elton Mayo – într-o uzină de lângă Chicago ( la Hawthorne ) aparţinând
societăţii Western Electric Company. Aceste experienţe au pornit de la aşa – numitul eşec al unor
cercetări anterioare ( 1924 – 1927 ) de psihologie muncii, care efectuând nişte măsurători curente
– variaţia productivă a muncii în funcţia de intensitatea iluminatului artificial – au ajuns la
rezultatele paradoxale, în raport cu ipotezele iniţiale.

La început, comportamentul celor două grupuri – unul experimental, supus variaţiilor


luminoase şi altul de control având lumină constantă – a evoluat conform aşteptărilor ; grupul
experimental şi-a mărit productivitatea în raport cu creşterea intensităţii luminii în timp ce grupul
de control şi-a menţinut la un nivel constant. La un moment dat însă, reacţia celor două grupuri a
apărut, surprinzător, indiferentă la variaţia luminii astfel, în ciuda scăderii treptate a luminii, până
la pragul limită productivitatea muncii în grupul experimental a continuat să crească, în acelaşi
timp, productivitatea s-a mărit şi în grupul de control, deşi aici nivelul de luminozitate a rămas
tot timpul constant, vechile convingeri au fost astfel zdruncinate, au apărut deodată fenomene
necunoscute care se cereau explicate.

Acesta premise au constituit cadrul experimental care au urmat la Hawthron, experienţe


care au relevat în mod ştiinţific cauzele modificării comportamentului uman. Experimentul
propriu s-a desfăşurat asupra unui grup de şase muncitoare sarcină constă în asamblarea releelor
telefonice, ele au fost scoase din atelierul lor şi instalate într-o sală specială de observaţii, li s-a
explicat scopul experienţei şi au fost invitate să lucreze în mod obişnuit, fără a forţa ritmul.

Experienţa s-a desfăşurat în 30 de perioade succesive ( timpul de 26 de lunirat în 30 de


perioade succesive () mod obişnuit, fără ate într-o sală specială de observaţii, li s-a explicat
scopul ) în care s-au produs diferite modificări asupra a două variabile introduse : orarul de lucru
şi pauzele.

Concluzia finală a fost aceeaşi ca şi după experienţele din1924 : indiferent de variaţiile


orarului şi pauzelor, producţia a înregistrat o creştere continuă. A apărut deci clar lipsă de
legătură directă între creşterea producţiei şi evoluţia celor două variabile, încât atenţia a fost

31
SOCIOLOGIE JURIDICA

atrasă de un alt tip de legătură şi anume între creşterea producţiei şi schimbarea survenită în
atitudinea celor 6 muncitoare : acestea se ajutau, conversau mult, se vedeau în afara programului,
pe scurt ele numai erau şase muncitoare izolate, muncind împreună într-o vecinătate fizică. Ele
deveniseră participante active ale unui grup de muncă. Un nou climat psihosocial era instaurat.

Contribuţia esenţială a experienţelor conduse de Elton Mayo a fost descoperirea rolului


uman în întreprindere, fapt ce a modificat fundamental datele privitoare la cunoaşterea poziţiei
omului în angrenajul industriei. Acesta nu mai poate fi tratat în mod individuală, ca o persoană
ce îndeplineşte o anumită sarcină de producţie, ci trebuie examinat în calitate de membru al unui
grup de muncă, în care acţiunea va apărea ca interacţiune, în care relaţia de muncă este inserată
într-un context de relaţii psihosociale în care se constituie şi acţionează un sistem de valori şi
norme de comportament specific. De aici concluzia finală : necesitatea de a examina acţiunea
individului în situaţia de grup.

Conceptul fundamental descoperit şi pus în valoare de echipa condusă de Elton Mayo


este cel de grup informal.El vine să înţeleagă prin semnificaţii de egală importanţă celălalt
fenomen fundamental, cunoscut până atunci, şi anume grupul formal. Dacă grupul formal este
oficial constituit, organizarea şi funcţionarea lui fiind prestabilită, dată prin regulamente, ordine,
dispoziţii, grupul informal reprezintă caracteristici opuse. Ceea ce caracterizează grupul informal
este faptul că existenţa sa nu este prevăzută oficial: el se constituie în mod spontan, având ca
liant contactul personal – afectiv, încărcătura emoţională dintre membrii grupului – pe baza
cărora se naşte un tip special de solidaritate umană. În întreprindere, grupul informal apare ca o
structură complementară grupului formal – cele două structuri aflându-se în interacţiune
reciprocă. În orice grup, inclusiv în grupul de muncă, în afara legăturilor formale, „ de drept ”,
explicit prevăzute – se pot instaura legături informale, „ de fapt ”, care constituie modelul real,
efectiv de acţiunea a grupului, echivalent parţial al modelului ideal care prescrie funcţionarea
grupului.

În timp ce structura formală este „ vizibilă ”, fiind prezentată în organigrama, structura


informală este „ invizibilă ”, adică nu poate fi pusă în evidenţă decât cu ajutorul unor tehnici
speciale, cunoaşterea ei fiind dată de sociogramă.

Este grupul informal, cu adevărat, un grup spontan? Cel mai mult în sensul – spun sociologii – că
nu depinde de o regulă prescrisă, că nu este impus din afară. Altfel însă, el poate avea „

32
SOCIOLOGIE JURIDICA

stabilitatea unei instituţii ” având toate atributele necesare pentru a-şi exercita influenţa asupra
membrilor săi ca şi un grup formal.

Însuşi elementul organizare este prezent în definirea sa, cercetările sociologice relevând
existenţa unei structuri de organizare informală tot atât de durabilă şi eficace ca cea formală. Se
regăsesc, în structura grupului informal, principalele elemente prezente şi în grupul formal : un
sistem de status – uri şi roluri, o reţea de comunicaţie, forme de autoritate, de exercitare a
controlului de stimulare şi de sancţiune etc. – toate acestea funcţionând neoficial ( neprescrise )
dar nu mai puţin riguros.

Informalul cuprinde totodată şi o serie de elemente proprii – ce se regăsesc la acest nivel


– de la relaţii afectiv – preferenţiale, cognitive, perceptuale, până la tradiţiile din ierarhie, ierarhia
capacităţilor şi vârstelor etc. Specificul informalului este faptul că mecanismele sale de acţiune
fac, în mod deosebit, apel la resorturile etice, acordă o semnificaţie majoră recompenselor şi
sancţiunilor non –economice, utilizează o foarte exactă scară de valori şi prestigii, de norme şi
metodele de comportament.

Care este sensul de acţiune al structurii informale? Este convergentă sau divergentă faţă
de structura formală ?Majoritatea sociologilor înclină să atribuie un rol pozitiv relaţiilor
informale, să afirmă rolul funcţional al informalului. Se are în vedere, în mod deosebit, rolul său
compensator, de ajustare şi suplinire a mecanismului mai rigid al structurii formale. Reţeaua
informală care facilitează cunoaşterea reciprocă a membrilor grupului, asigură menţinerea unui
limbaj şi a unor intenţii comune.

În acelaşi timp însă a fost observat şi reversul problemei, în sensul că dacă informalului
depăşeşte anumite limite în rolul său compensator, el tinde, să se substituie reţelei formale ceea
ce poate avea consecinţe dintre cele mai dăunătoare. Tot astfel, pot apărea grave perturbaţii în
activitatea instituţiei dacă sistemul de status-uri şi rol-uri informale se constituie divergent faţă
de structura formală.

Raportul dintre cele două structuri – formală şi informală ,depinde de calitatea fiecăreia
dintre ele, în mod special însă de calitatea relaţiilor formale. Persistenţa unor deficienţe în
defalcarea sarcinilor pe echipă şi oameni, în modul de efectuare a promovărilor etc. – se resimte
în planul relaţiilor informale ( frânarea efortului creator al colectivului, apariţia unor tensiuni ,
insatisfacţie etc.)

33
SOCIOLOGIE JURIDICA

Cercetările de sociologie industrială au identificat prezenţa în anumite condiţii, a unei


categorii speciale de grupare şi anume sub- grupul informal. Acesta apare în sânul grupului de
muncă, ca o subdiviziune formată din doi sau mai mulţi membri care dezvoltă între ei relaţii mai
intense decât cu ceilalţi, tinzând a se detaşa – prin opinii, atitudini, comportamente – de restul
grupului. Situaţia creată pune în dificultate acţiunea unitară a grupului, putând merge, dacă nu
intervin la timp forţele de coeziune ale acestuia, la consecinţe dintre cele mai grave :
dezagregarea grupului.

Cauzele apariţiei sub-grupului informal pot fi multiple : existenţa unei stări se tensiune şi
conflict în grup; numărul prea mare de persoane, eterogenitatea grupului ( vor apărea sub-grupuri
omogene ); inegalitatea, discriminări, restricţii, diferenţe privitoare la grupul de referinţă etc.

Aşadar, structura informală este o realitate ce nu poate fi ignorată. Ea se constituie în


mod obiectiv datorită complexităţii raporturilor umane mai ales la nivelul grupului mic unde
densitatea relaţiilor umane este maximă.

Grupurile se constituie şi se extind prin includerea de membri. Aceştia trec iniţial printr-o
perioadă de acomodare în care tatonează particularităţile grupului şi ale membrilor, apoi printr-o
perioadă de conformare ale membrilor, apoi printr-o perioadă de conformare, în care îşi
adaptează comportamentul la normele grupului şi ajung astfel la situaţia de consens, de
concordanţă ( dovedită practic printr-o participare ) a comportamentului lor cu normele grupului.

Conformarea şi consensul, fiind esenţiale pentru menţinerea şi funcţionarea normală a


grupului, constituie obiectivele principale ale controlului social pe care îl realizează grupul prin
mecanismele de recompensă şi sancţionare. Presiunea exercitată de grup pentru asigurarea
conformării şi consensului este receptată pozitiv de indivizii comuni, răspunzând trebuinţelor lor
de afiliere, recunoaştere şi securizare şi , respectiv, este receptată negativ de indivizi deosebiţi,
fiind, prin uniformitate, rigiditate şi subordonare, potrivnice afirmării lor.

Coeziunea, ca trăsătură fundamentală a grupului, determină caracteristica acestuia şi de


alte trăsături, printre careautonomia funcţionării sale de sine stătătoare, permeabilitatea faţă de
pătrunderea de noi membri, flexibilitatearaportări la situaţii noi, participativitatea membrilor la
realizarea intimităţii sau a obiectivelor comune. Toate acestea conferă grupului sintalitate – o
personalitate de tip colectiv, prin care devine o entitate socială distinctă, iar prin integrarea
energiilor individuale într-o energie de sinteză, el devine, sinergetic, deci cu un potenţial
calitativ nou, deosebit de potenţialele individuale şi de suma prezumată a acestora.

34
SOCIOLOGIE JURIDICA

Principalele elemente a căror prezenţă este hotărâtoare pentru constituirea grupului social
sunt :

1. a) existenţa unui principiu de organizare ( formală sau informală ) ;


2. b) un sistem de valori – atitudini ;
3. c) sentimentul apartenenţei la grup ( conştiinţa de „ noi”);

În grupurile primare relaţiile se desfăşoară spontan, egalitar şi direct şi, respectiv, pe


bază de norme informale elaborate şi însuşite implicit, sub formă orală, ca sfaturi şi restricţii, de
către membri.

În grupurile secundare relaţiile se desfăşoară programat, ierarhic şi inclusiv indirect (


prin diviziunea muncii ) şi, respectiv, pe baza de norme formale ( oficiale) elaborate şi însuşite
explicit, sub formă scrisă, ca legi şi regulamente, de către membri. Ca atare, relaţiile dobândesc
caracter practic, instrumental şi devin apte să confere membrilor convergenţă operaţională, spre
moduri unitare de elaborare şi acţiune.

Dacă grupul formal este oficial constituit, organizarea şi funcţionarea lui fiind
prestabilită, dată prin regulamente, ordine, dispoziţii, grupul informal reprezintă caracteristici
opuse. Ceea ce caracterizează grupul informal este faptul că existenţa sa nu este prevăzută
oficial: el se constituie în mod spontan, având ca liant contactul personal – afectiv, încărcătura
emoţională dintre membrii grupului – pe baza cărora se naşte un tip special de solidaritate
umană;

Grupul de referinţă este acel grup cu care se identifică în cel mai înalt grad, pe care-l
consideră cel mai important dintre toate grupurile din care face parte;

Organizaţia formală este definită ca un grup de dimensiune relativ mare care are norme,
un număr de scopuri sau obiective oficiale, o structură de statusuri şi roluri, precum şi un set de
reguli destinate să promoveze obiectivele sale;

Organizaţiile formale pot fi grupate în trei mari tipuri: primul tip îl


reprezintă organizaţiile voluntare în care oamenii se decid să intre în ele deoarece sunt interesaţi
în scopurile şi activităţile acestora.Alt tip, care se suprapune parţial cu organizaţiile voluntare,
sunt organizaţiile utilitare care urmăresc realizarea unor obiective precise.În sfârşit,
există organizaţiile colective , aşa cum sunt închisorile ori spitalele psihiatrice pentru bolnavi

35
SOCIOLOGIE JURIDICA

cronici. În asemenea organizaţii oamenii nu intră de bună voie, sunt obligaţi să participe la
activitatea acestora şi, datorită acestui lucru, au un contact restrâns cu ansamblul sociatăţii;

Tipul dominant al organizaţiei formale în societatea modernă este birocraţia; Precizia,


rapiditatea, claritatea, cunoaşterea problemelor, subordonarea strictă, reducerea costurilor
materiale şi umane – toate aceste cerinţe sunt aduse la un nivel într-o administraţie strict
birocratică.

4. Sisteme politice, autoritati si functii publice

Concepte-cheie: sistem social, sistem macrosocial, sistem global, sistem politic

Privită printr-o abordare sistemică, societatea constituie un sistem social global, adică un
ansamblu de relaţii, procese şi activităţi umane aflate în interacţiune dinamică, având ca finalitate
crearea bunurilor materiale şi valorilor spirituale menite să asigure existenţa şi progresul social.

Societatea este un sistem social global, deoarece omul, ca element fundamental al


societăţii, este în primul rând o fiinţă socială, care comunică şi intră în relaţii interumane cu
semenii săi fie printr-un cadru organizat căruia indivizii îi aparţin prin naştere, cum sunt
comunităţile umane (familia, etnia, poporul, naţiunea); fie prin activităţi comune în cadrul unor
grupuri sociale (muncitori, ţărani, intelectuali, patroni, angajaţi, liber profesionişti), fie prin
libera adeziune la diferitele organizaţii politice, culturale, profesionale. Relaţiile interumane,
indiferent de natura şi specificul lor, au ca finalitate asigurarea existenţei umane şi a progresului
social.

În literatura de specialitate, deşi societatea este privită ca un sistem social global, mulţi o
consideră mai mult decât un sistem social global, şi anume, un sistem social global care se
reflectă pe sine şi întregul univers şi care are posibilitatea de perfecţionare continuă. Această
specificitate este determinată de faptul că sistemul social global, spre deosebire de alte sisteme
globale, are la bază celula vie care gândeşte şi care îi conferă posibilitatea de a se reflecta pe sine
şi întreg universul şi totodată de a se perfecţiona.

Omul ca fiinţă care gândeşte nu este un element pasiv, ci unul activ, care acţionează în
funcţie de motivaţiile şi interesele sale personale, de capacitatea sa de orientare şi apreciere, de
scopurile sale individuale şi generale, cuprinzând în unitatea sa totul, întregul univers. Prin
urmare, chiar dacă uneori se consideră că societatea umană are o configuraţie cu o arhitectură
mai bogată decât cea a unui sistem, totuşi, faptul că, în mod necesar, societatea umană cuprinde
şi o structură sistemică, face nu numai posibilă, ci şi pe deplin justificată folosirea adecvată a
teoriei generale a sistemelor, demonstrând că perspectiva sistemică asupra vieţii sociale nu
36
SOCIOLOGIE JURIDICA

reprezintă nici pe departe o transpunere mecanică a unei teorii valabile în alt domeniu, ci,
dimpotrivă, promovarea consecventă a spiritului ştiinţific necesar pentru a depăşi graniţele
artificiale dintre diferitele componente ale realităţii, inevitabile în cercetările fragmentare.

Cuprinzând ansamblul relaţiilor, proceselor şi activităţilor umane, societatea ca sistem


global include modul de organizare a acestora, în functie de specificul activităţii umane, în
procesul de creare a bunurilor materiale şi spirituale necesare existenţei şi dezvoltării societăţii,
în concordanţă cu progresul istoric.

Ca orice sistem, şi cel macrosocial reprezintă un ansamblu de elemente aflate în


conexiune şi interacţiune reciprocă, alcătuind un întreg cu funcţii şi caracteristici proprii, calitativ
distinctive. Ordinea lăuntrică a oricărui sistem este dată de natura şi dinamica relaţiilor dintre
părţi şi întreg, ca raporturi dintre sistem şi subsisteme. Coeziunea legăturilor interne ale unui
sistem este mult mai puternică decât aceea a legăturilor sistemului cu exteriorul. Totodată, orice
sistem este un subsistem al unui sistem mai cuprinzător.

Reprezentând rezultatul activităţii domeniilor desfăşurate în cadrul existenţei lor


comunitare şi sociale, al procesului de perfecţionare a societăţii şi a omului, sistemul social
global, asa cum ni se înfăţişează astăzi pe baza unui îndelungat proces de dezvoltare, atestă
înfăptuirea unor transformări fundamentale prin trecerea de la comunitatea arhaică (primitivă) la
comunitatea contemporană, cu activităţile ei complexe, dinamice şi diversificate. În strânsa
legătură cu mutaţiile din sfera productivă s-au produs transformări şi în celelalte subsisteme,
inclusiv în privinţa structurilor de organizare şi conducere socială.

Abordată din diferite unghiuri de vedere, societatea ca sistem global este alcătuită din
mai multe subsisteme care, luate fiecare în parte, constituie sisteme de sine stătătoare, cu
specific, relaţii, dinamică şi activităţi proprii. Astfel, societatea omenească, ca sistem social
global mondial, este alcatuită, în primul rând, din subsisteme naţionale care se află în strânsă
interdependenţă şi care se dezvoltă de sine stătător.

Sistemul naţional, ca sistem social global, la rândul său, este alcătuit din mai multe
subsisteme precum: subsistemul economic care se referă la sfera producţiei, consumului şi
schimbului, subsistemul structurii sociale, care exprimă raporturile dintre categoriile şi grupurile
sociale existente la un moment dat în societate; subsistemul vieţii spirituale şi subsistemul politic,
care reprezintă ansamblul relaţiilor politice, instituţiilor şi organizaţiilor politice, cât şi
concepţiile politice privind modul de conducere şi organizare a societăţii. Fiecare dintre aceste
subsisteme poate fi luat în mod independent şi privit ca sistem: sistem economic, sistem cultural,
sistem politic etc.

În mod cert, societatea omenească, privită ca sistem social global, nu poate fi redusă la nici
una din componentele sale şi nici nu reprezintă doar suma acestora. Sistemul social, ca sistem
complex, este deschis, capabil nu numai de autoreglare, ci şi de autoperfecţionare. În acelaşi
timp, fiecare componentă a sistemului social global constituie un subsistem al acestuia, astfel

37
SOCIOLOGIE JURIDICA

încât mişcarea sistemului social în ansamblu se manifestă atât prin acţiunea întregului asupra
părţilor componente, cât şi prin interacţiunea subsistemelor. Corelaţia de interdependenţă între
sistemul social global şi sistemul politic este esenţială prin faptul că sistemul politic ca subsistem
al unui sistem social global, mai ales prin componenta sa - puterea politică -, constituie liantul
necesar al dinamismului tuturor subsistemelor care alcătuiesc societatea globală, asigurând
organizarea şi conducerea la nivelul întregii societăţi.

Sistemul politic reprezintă, aşadar, un subsistem al sistemului social global care cuprinde
relaţiile politice, institutiile politice şi concepţiile politice, sistemul care asigura organizarea şi
conducerea de ansamblu a societăţii, funcţionalitatea ei.

Diferitele comunităţi umane, ajunse la o anumită treaptă de dezvoltare, nu mai pot exista
şi funcţiona fără să fie organizate într-un sistem politic, aceasta constituind o necesitate, o lege
generală a progresului istoric.

Constituindu-se ca un sistem de organizare şi conducere de ansamblu a societăţii,


sistemul politic slujeşte şi trebuie să slujească atât societatea în întregul ei, cât şi fiecare
subsistem în parte, interesele generale ale societăţii, cât şi cele individuale.

Experienţa istorică a dovedit şi dovedeşte că numai organizarea comunităţilor umane în


sisteme politice puternice, bine structurate, le–a asigurat acestora viabilitatea.

Definim prin sistem socio-politic ansamblul relaţiilor politice, al instituţiilor politice, al


concepţiilor politice şi al raporturilor dintre ele, existente la un moment dat într-o societate.
Definiţia conceptului de sistem politic s-a emis relativ târziu în literatura de specialitate, în speţă
după al doilea război mondial, atât în literatura occidentală, cât şi în cea din Europa de Est. În
legătură cu conceptul de sistem politic, se mai fac unele confuzii, dintre care cel mai des întâlnite
sunt cele care identifică sistemul politic cu sistemul social global.

Este adevarat că sistemul politic are ca principală menire asigurarea funcţionării societăţii
în ansamblu, dar aceasta nu înseamnă că el poate fi identificat cu sistemul social global. Printre
primii autori care s-au preocupat de problematica sistemului politic se remarcă David Easton,
care, în mai multe lucrari (prima aparută în 1953 şi intitulată "Sistemul politic", apoi în 1956, "O
analiza sistemică a vieţii politice"), avansează elemente valoroase pentru înţelegerea conceptului
menţionat, printre care acela că sistemul politic este un sistem deschis cu autoreglare.

Structura sistemului politic, natura şi configuraţia relaţiilor, instituţiilor, concepţiilor


politice, formelor de acţiune, normelor şi valorilor politice, determină rolul specific în viaţa
socială, concretizat în funcţii adecvate cerinţelor asigurării stabilităţii şi prosperităţii societăţii,
în fiecare etapă istorică dată.

Între componentele sistemului politic, se pot menţiona, în primul rând, relaţiile politice,
respectiv acele legături, raporturi care se stabilesc între diferite categorii şi grupuri sociale în

38
SOCIOLOGIE JURIDICA

calitatea lor de agenţi ai unor acţiuni vizând satisfacerea intereselor lor în raport cu puterea de
stat.

În această perspectivă, relaţiile politice sunt raporturi între grupuri de indivizi, între
partide şi organizatii politice, între acestea şi puterea politică, în primul rând puterea de stat.
Relaţiile politice exprimă, de asemenea, legături, raporturi dintre naţiune şi naţionalităţi,
respectiv relaţii interetnice. Împreună, toate aceste legături, desfăşurându-se pe plan intern, se
regăsesc sub denumirea de relaţii naţionale, spre deosebire de relaţiile interstatale, care sunt
relaţii politice între ţări.

Dacă, în mod cert, relaţiile politice internaţionale nu pot exista în afara naţiunilor şi
statelor naţionale, epoca contemporană consemnează o creştere fără precedent a
interdependenţelor şi a posibilităţilor de conlucrare dintre state. Conţinutul şi intercondiţionările
dintre relaţiile naţionale (interne) şi relaţiile internaţionale (externe) constituie o sferă de mare
importanţă a politicului.

Pentru a înţelege specificul şi funcţionalitatea sistemului politic, trebuie analizate


structura şi, respectiv, componentele sale: relaţiile politice, institutiile politice şi concepţiile
politice, precum şi interacţiunea dintre ele, relaţiile politice constituind acea parte a relaţiilor
sociale în care indivizii, grupurile sociale şi comunităţile umane intră deliberat pentru a se
implica în organizarea şi conducerea societăţii în ansamblul ei.

Relaţiile politice se deosebesc, prin urmare, de restul relaţiilor sociale, prin anumite
caracteristici:

-au un caracter programatic, în sensul ca ele reprezintă numai acea parte a relaţiilor
sociale în care indivizii şi categoriile sociale intră în mod deliberat pentru realizarea scopurilor
privind organizarea şi conducerea societăţii;

-au un caracter organizat, manifestânduse prin intermediul institutiilor politice, al unor


programe şi platforme politice privind organizarea şi conducerea societăţii.

Prin urmare, relaţiile politice sunt acele relaţii care se stabilesc în raport cu puterea
politică prin intermediul unor instituţii şi organizaţii politice. Relaţiile politice sunt:

- între partide;
- între diferite instituţii politice, care exprimă voinţa şi interesele diferitelor grupuri de
cetăţeni privind organizarea şi conducerea societăţii;
- între cetăţeni şi puterea de stat;
- între partide şi stat, care sunt de guvernamânt sau de opozitie;
- între state etc.
În general, relaţiile politice, deci şi instituţiile politice prin care acestea se materializează, sunt în
raport direct cu gradul de cultură şi conştiinţă politică a cetăţenilor.

39
SOCIOLOGIE JURIDICA

Instituţiile politice constituie o altă componentă a sistemului politic, indicând gradul de


organizare politică a societăţii la un moment dat. Principala şi cea mai veche instituţie politică
este statul cu întreg ansamblul componentelor sale, existând, de asemenea, partidele politice,
grupurile de presiune etc. Trebuie avut în vedere că nu orice organizaţie din societate este şi
organizaţie politică, ci numai organizaţiile care se implică în problema puterii politice.

De regulă, instituţiile politice (stat, partide, alte organizaţii) se constituie în cadrul unui
sistem naţional, al unor naţiuni. În epoca contemporană însă, unele instituţii politice au căpătat şi
un caracter internaţional pe fondul interdependenţei şi colaborării între state şi popoare, şi chiar
un caracter superstatal, prin înfiinţarea de asemenea organisme politice la nivelul unor
comunităţi regionale sau mondiale. Instituţiile politice, atât pe plan mondial cât şi pe plan
internaţional, se pot afla în relaţii de alianţă sau opoziţie.

Concepţiile politice reprezintă o altă componentă a sistemului politic, fiind reflectarea în


viaţa spirituală a modului de organizare şi conducere a societăţii. Elementul esenţial al
concepţiilor politice îl constituie doctrinele politice. Doctrinele politice exprimă o anumită
concepţie de organizare şi conducere a societăţii, pe baza unui principiu sau unghi de vedere
propriu care poate fi: democratic, dictatorial, conservator, liberal, socialist, social democrat,
tehnocrat etc. Valoarea concepţiilor politice se oglindeşte, de fapt, în programele şi platformele
parţidelor politice, în natura organizării şi conducerii politice a societăţii.

Toate cele trei componente ale sistemului politic se află într-o strânsă legătură, asigurând,
în parte şi împreună, funcţionalitatea sistemului politic în calitatea să de reglator al vieţii sociale,
al organizării şi conducerii acesteia. Funcţiile sistemului politic de reglare, organizare şi
conducere a societăţii se manifestă contradictoriu, întrucât ele reprezintă o expresie a pluralităţii
intereselor individuale, grupurilor sociale, comunitatilor umane care trebuie oglindite în mod
corespunzator şi armonizate, în scopul gasirii celor mai adecvate soluţii.

Funcţionalitatea sistemului politic presupune şi contradicţia între competenţa procesului


ştiinţific de fundamentare a deciziilor şi nivelul redus de cunoaştere, specific formelor
institutionalizate ale democraţiei. Creşterea complexităţii problemelor solicită o competenţă
sporită a persoanelor implicate în procesul informării, analizei, diagnozei, prognozei. Soluţia
problemei se află într-o conlucrare activă între puterea politică şi ştiinţă. Situaţii contradictorii se
manifestă şi datorită devierii unităţii dintre drepturi şi îndatoriri la nivelul civismului. Există şi
tendinţa ca unii indivizi să ia în seamă numai drepturile şi să desconsidere îndatoririle ce revin
cetăţeanului, conform Constituţiei şi legilor ţării respective.

Rolul reglator al politicului în societate este perturbat şi de alte manifestări: fenomenele


de blocaj a democraţiei, de birocratism, de formalism, de alienare politică, de apariţie a unor
regimuri dictatoriale. Privit în ansamblu, politicul reprezintă elementul de coagulare, de
organizare şi conducere a societăţii, constituind un factor indispensabil pentru existenţa şi
dezvoltarea diferitelor comunităţi umane, a societăţii omeneşti în general.

40
SOCIOLOGIE JURIDICA

Regimul politic constituie una dintre cele mai importante probleme care au făcut obiectul
preocupărilor atât ale cetăţenilor, cât şi ale oamenilor politici şi politologilor. Un prim aspect al
acestei probleme îl constituie conceptul de regim politic. Există şi în legătura cu conceptul de
regim politic anumite controverse. Unii consideră ca regimul politic trebuie definit numai prin
referire la modul de organizare a statului; altii considera ca regimul politic trebuie privit şi definit
în legatură cu organizarea întregului sistem politic, variantă spre care înclinam şi noi. În
literatura de specialitate exista numeroase preocupari pentru definirea înăelesului de regim
politic.

Referindu-se cu deosebire la regimurile politice occidentale, M. Duverger defineşte


regimul politic ca fiind "un ansamblu coerent şi structurat, ale cărui părţi sunt interdependente
şi reacţionează global la modificările mediului". Un alt autor, G. Burdeau, consideră ca "regimul
politic poate fi definit ca modul de angajare a raporturilor politice, ca expresie a adecvării
statului la scopurile puterii şi la menirea exercitării ei”. Din perspectiva realizării eficienţei
procesului de guvernare, J. W. Lapierre consideră regimul politic o "modalitate de a răspunde
problemelor de ordin organizatoric ce se pun guvernării, problemelor de amenajare a sa pentru
a realiza o eficienţă maximă.” Pornind de la aceste considerente, prin regim politic se poate
înţelege modul concret de organizare şi funcţionare a sistemului politic, de constituire a
organelor de conducere în societate în raport cu cetăţenii.

Rezultă din definiţie ca regimul politic exprima un raport între organele de conducere din
societate şi cetăţeni, organele de conducere nefiind legate numai de stat, ci de întregul sistem
politic. Dacă organele de conducere în societate se constituie şi acţionează prin consimţământul
cetăţenilor, ca expresie a voinţei şi intereselor lor, regimurile sunt democratice.

Dacă organele de conducere ale societăţii se constituie şi acţionează fără consimţământul


cetăţenilor, fără ca aceştia să fie consultaţi, fară a li se respecta voinţa şi interesele, regimurile
politice sunt dictatoriale. Paleta largă în care se constituie şi evoluea ză regimurile politice, de la
cele cu caracter democratic la cele totalitare, este în strânsă legătură cu gradul de oglindire a
voinţei şi intereselor cetăţenilor în instituirea acestor regimuri.

Deseori, regimul politic este conceput ca fiind legat de organizarea statului, deoarece
statul reprezintă principala instituţie politică, iar organele de stat apar ca principalele organe de
conducere în societate. Fie că este legat de organizarea întregului sistem politic, fie de cea a
statului, importantă este natura regimului politic: democratică sau dictatorială. Rezultă, prin
urmare, că regimul politic ocupă un rol esenţial în sistemul politic, în viaţa societăţii în general.
Experienţa istorică a demonstrat că regimurile democratice au dus la o viaţă liberă, demnă şi
prosperă a popoarelor, pe când cele dictatoriale duc la stagnare, involuţii, privaţiuni şi opresiuni
politice.

5. ORDINEA SOCIALA SI ORDINEA JURIDICA

41
SOCIOLOGIE JURIDICA

Concepte-cheie; ordine juridica, ordine juridica internationala, ordine juridica


comunitara, statul de drept, ordinea publica

Conceptul de ordine este un instrument metodologico-teoretic utilizat odată cu teoria


generală a sistemelor, beneficiind de o definiţie nu întotdeauna lipsită de ambiguităţi, încă din
anii ‘60 . Totuşi, forme preconceptuale se pot descifra în unele texte din antichitate, începând cu
presocraticii, în special plecându-se de la înţelegerea raportului dintre ordine naturală – ordine
socială – ordine morală, cu consecinţe pentru ordinea juridică.

Este foarte adevărat, conceptul de ordine este de sorginte teologică (în mod deosebit, la Fericitul
Augustin), însuşit de către filosofiile fizicaliste (excelând în utilizarea sa teoriile mecanice ale
secolelor XV – XVIII), adoptat de biologie mai ales la început şi mijloc de secol XX. Nici
ştiinţele politice nu ignoră un astfel de concept, orice discuţie privind raportul dintre putere şi
politică propunându-şi ca valoare esenţială, din punctul de vedere al guvernanţilor, conceptual de
ordine , politicul fiind ,,activitatea socială care îşi propune să asigure, prin utilizarea forţei în
mod general bazată pe drept, securitatea exterioară şi concordia interioară a unei unităţi politice
particulare care să garanteze ordinea în mijlocul luptelor generate de diversitatea şi de divergenţa
de opinii şi de interese” . În literatura noastră juridcă, primele discuţii mai sistematice asupra
conceptului de ordine au fost propuse de doctrină începând cu anii ’90, cand s-au făcut distincţii
între ordine internaţională şi ordine statală, ordine internaţională şi ordine comunitară, ordine
publică, ordine de drept şi ordine juridică .

Conceptul de ordine juridică semnifică un ansamblu, o mulţime bine ordonată şi coerentă


(prin aflarea unor criterii interne în conformitate cu ale căror cerinţe logice se constituie şi se
validează) de norme juridice şi de instituţii juridice prin care o societate se organizează juridic şi
politic, precum şi modul de reglementare, prin astfel de norme şi de instituţii, a relaţiilor dintre
diversele subsisteme ale societăţii global considerate, a relaţiilor părţilor componente ale însuşi
ansamblului normativ şi instituţional respectiv. Este însă adevărat că, încercând o definiţie
aproximativă a conceptului din perspectiva teoriilor normativiste, şi argumentul cel mai potrivit
aici este doctrina kelseniană, este dificil a vorbi de o ordine juridică fără a o lega de o ordine de
drept şi de o ordine statală, în sens politic, altfel spus printr-o referinţă la stat.

Orice normă, în mod deosebit norma juridică, este un imperativ, o sollen-sentinţă ce


semnifică un act de voinţă îndreptat asupra unui comportament uman personal sau de grup, un
act de directă intenţionalitate ce impune şi este valid prin însăşi existenţa sa ca normă .Or,
producerea şi aplicarea normei, a normelor induc în mod expres şi necesar existenţa unei
organizări coercitive a comunităţii sociale ca stat.

42
SOCIOLOGIE JURIDICA

Statul este o ordine coercitivă, astfel că statul, ca organizare politică a societăţii, este
ordinea de drept, fără însă a identifica statul cu însăşi ordinea de drept . Ordinea de drept este
conştientizarea de către persoane, fie individual, fie colectiv considerate, a conţinutului
prescriptiv al comandamentului dat de către autorii ce produc norme juridice, conştientizarea
faptului că nesocotirea acestei sollen-sentinţe sau abaterea de la aceasta cade sub puterea
coercitivă a unor organe constituite cu competenţa materială de a exercita anumite atribute
coercitive, aşadar competente prin norme de instituire a exercita controlul şi dominaţia puterii
statului asupra persoanei.

Într-un alt mod spus, ordinea de drept poate fi afirmată ca limitare in actu a liberei
manifestări a voinţei persoanei. Comportamentul persoanei se expresionează în acte şi fapte
numai în conformitate cu ceea ce impune statul, ca mod de organizare politică, prin voinţa sa,
sau cel puţin numai o astfel de expresionare este sau ar fi corectă în raport cu comandamentul
legiuitorului, în caz contrar urmând, prin consecvenţă logică, sancţiunea juridică. Admiţând chiar
că voinţa politică a statului este, în fond, o ficţiune, că o voinţă generală şi abstractă, în sensul
clasic al expresiei, este un modus loquendi, că o astfel de voinţă, trecând în planul creaţiei
normative, este legea, şi pe aceasta urmează a o înţelege ca fiind doar şi numai un compromis în
plan politicconstituţional între diferite grupuri de putere aflate, pe poziţii mai mult sau mai puţin
semnificante, în postura de guvernanţi.

Ordinea de drept este un concept-funcţie ce are drept rol asigurarea realizării unei/unor
politici generale şi sectoriale pentru reducerea, în genere, a unei inevitabile entropii sociale. Ceea
ce reflectă ordinea de drept este îngemănarea funcţională a ordinului (pozitiv sau negativ)
exprimat de autoritatea legiuitoare cu mijloacele/modalităţile unei oricânde şi imediate, în regulă
generală, intervenţii coercitive ale statului prin organele sale-funcţii, pentru a asigura şi a
conserva echilibrul dintre libertate şi obedienţă civică şi politică, statul ca organizare politică
considerând că un astfel de echilibru este benefic securităţii sale şi a cetăţenilor, că un astfel de
echilibru este o modalitate de a se manifesta ca subiect producător de ordine în planul relaţiilor
internaţionale, că, mai ales, un astfel de echilibru este corespondent cu anumite standarde de
moralitate publică internă şi externă.

Prin conţinutul său, conceptul de ordine publică nu împuterniceşte sau permite ori
prevede o derogare, ci efectiv impune un trebuie, intermediind raportul coercitiv dintre stat şi
persoană, mai ales în ceea ce priveşte impunitatea de tip represiv, prinmijlocirea unui sistem de
instanţe sau autorităţi administrative cu roluri bine prescrise cu ajutorul unor proceduri de
competenţă.

Conceptul de ordine juridică nu se identifică cu cel de ordine de drept, fiind, ca sferă şi


conţinut, distinct. Ordinea de drept implică, mai mult sau mai puţin vizibil, manifestarea statului
ca organizare politică a societăţii, implică permanenta activare a mijloacelor instituţionale de
exercitare a constrângerii, atât în sfera privată, cât şi în cea publică a ,,jocurilor” persoanei,
implică permanent trimiterea la ordinea juridică, existenţă ce condiţionează fiinţarea ordinii de

43
SOCIOLOGIE JURIDICA

drept. Raportul dintre ordinea de drept şi ordinea juridică nu este de o biunivocitate perfectă, ci
presupune o anume poziţie de determinare din partea ordinii juridice.

Ordinea juridică este un termen sinonim sau, mai exact, echipotent cu cel de ordine
normativă. Predicând că orice stat este/reprezintă o ordine de drept, un astfel de atribut este,
totuşi, relativ, căci, sub anumite determinări socio-politice, ordinea de drept poate fi răsturnată,
înlocuită, uneori brutal, cu o altă ordine de drept, fără ca statul să-şi înceteze existenţa sa ca
organizare politică a societăţii date; cel mult se poate aprecia un stadiu involutiv pe care s-ar
plasa statul în cauză ca urmare a schimbării ordinii sale de drept, înţeleasă această ordine ca fiind
o ordine publică. Ordinea juridică nu reprezintă decât stratul normativ, care legitimizează ordinea
de drept.

In prevederile constituţionale ale statului roman, in Constituţia din 1866 se utilizează


conceptul de ordine publică în cuprinsul art. 23, limitând libertatea învăţământului ori de câte ori
exercitarea acestui drept ar atinge bunele moravuri şi ordinea publică, prima condiţie fiind de
ordin restricitiv cu referinţă, desigur, la standardele de moralitate publică ale timpului, aşadar o
condiţie relativă, în timp ce cea de-a doua condiţie restrictivă are caracter absolut, întrucât
ordinea publică viza regimul politic şi caracterul unitar şi indivizibil al tânărului stat român.

Tot astfel, Constituţia din 1923 (în fapt, Constituţia din 1866, larg revizuită) prevede, de
asemenea, criteriul bunelor moravuri ca restrictiv pentru înţelegerea caracterului absolut al
libertăţii de conştiinţă (art. 22) şi al libertăţii învăţământului (art. 24), menţinând restricţia
absolută şi limitativă a ordinii publice atât pentru libertatea conştiinţei, cât şi în ceea ce priveşte
exercitarea dreptului constituţional la un învăţământ liber (aceleaşi articole 22 şi 24).

Constituţia din 1938 prevede, de asemenea, în mod absolut restricţia-limită a ordinii


publice (art. 19, în ceea ce priveşte libertatea conştiinţei, în ipoteza că exercitarea unei astfel de
libertăţi ar fi adus vreo atingere unei astfel de ordini, ca şi art. 21, privind, tot astfel, exercitarea
libertăţii învăţământului). Restricţia-limită cu caracter absolut a ordinii publice apare însă
sublimată în conţinutul art. 7 al aceleiaşi Constituţii (,,Nu este îngăduit nici unui român a
provădui prin viu graiu sau în scris schimbarea formei de guvernământ a Statului, împărţirea ori
distribuirea averii altora, scutirea de impozite, ori lupta de clasă”).

Constituţia din 1948 (care, în pofida art. 128 alin. 2 din Constituţia din 1923, repusă
parţial în vigoare în 1944, prin Decretul-Regal nr.1626/31 august 1944, şi care prevedea:
,,Constituţia de faţă nu poate fi suspendată nici în total, nici în parte”), prin art.1 consfinţea
răsturnarea ordinii publice, a ordinii constituţionale anterioare, proclamând România ca fiind ,,un
Stat popular”, întreaga putere aparţinând poporului (art. 3), instaurarea noii forme de
guvernământ şi a bazelor constituţionale ale statului fiind explicate şi impuse ca reprezentând
,,lupta dusă de popor, în frunte cu clasa muncitoare, împotriva fascismului, reacţiunii şi
imperialismului” (art. 2) .

44
SOCIOLOGIE JURIDICA

Ca atare, ordinea de drept poate fi bruscată şi schimbată violent pe calea unor acţiuni
faptice sociale, fie ele denumite insurecţie armată, revoluţie, contrarevoluţie sau război civil. Ca
noua ordine de drept/ordine publică să se poată impune şi consolida în exercitarea substanţei sale
este necesar a se stabili un set de norme primare care să asigure, sub aspect de validitate,
producerea unor norme de procedură care, la rândul lor, să aibă capacitatea de a impune o normă
fundamentală pe baza căreia să se stabilească în substanţă şi in actu noua ordine de drept.

Aşadar, ordinea juridică generează şi consolidează ordinea de drept/ordinea publică,


notând însă că această ordine de drept/ordine publică cuprinde sfera amenajării instituţional-
funcţionale a puterii, a exercitării complete şi nestânjenite a acesteia, autolimitîndu-se doar prin
respectarea sferei vieţii private a persoanei, sferă în care aceasta se manifestă ca fiind în
domeniul libertăţii. Nu mai puţin adevărat, printr-o relaţie de astă dată mai slabă sub aspect de
biunivocitate, ordinea de drept/ordinea publică are menirea de a consolida mecanismele
instituţionale şi procedurale prin care se produce şi autoreproduce ordinea juridică, aşadar, în
sens iar kelsenian, pozitivându-se un nou câmp normativ, care îşi află validitatea printr-o
operaţie de inferare din norma de bază – constituţia –, dar şi prin, totodată, amenajarea unor
proceduri de reproducere, validate şi acestea prin raportare la norma fundamentală.

Conceptul de ordine juridică nu este un atribut doar al planului intern al dreptului,


întrucât orice ordine juridică, orice ordine de drept/publică naţională/statală se interpoziţionează
faţă de alte asemenea ordini în planul existenţei unei societăţi internaţionale şi din ce în ce mai
internaţionalizate ca efect al unei globalizări cvasitotale. Ca atare, simetric unei ordini juridice
interne, în doctrină s-a afirmat că există o ordine juridică internaţională generala, cu anumite note
particulare ce sunt date de însăşi natura dreptului internaţional public, de modul său specific de
creare ca şi câmp normativ.

De la o astfel de definiţie generică pornind, în actuala doctrină de drept public


internaţional, ordinea juridică semnifică mulţimea normelor juridice (atât cele de natură
cutumiară – norme de rang I în dezvoltarea dreptului public internaţional, cât şi cele de rang II,
altfel spus norme convenţionale), ca şi a instituţiilor cărora astfel de norme le sunt aferente şi
care au ca finalitate organizarea şi ordonarea societăţii internaţionale universale şi a
subansamblurilor acesteia (societăţi regionale, ceea ce echivalează, în doctrină, cu recunoaşterea
unor zone regionale de drept internaţional public, cum, de exemplu, ar fi dreptul public
internaţional european (denumit şi drept public internaţional europeano-central), un dreptul
public internaţional latino-american – în vederea stabilirii păcii şi a justiţiei,a promovării
dezvoltării, astfel cum, în concepţia actuală, se admite această perspectivă a doctrinei catolice –
ori dreptul public internaţional islamic).

Indiferent însă dacă luăm în considerare şi particularităţile doctrinare şi de construcţie ale


unor astfel de sisteme regionale de drept public internaţional sau dacă avem în vedere doar
universalismul ca proprietate esenţială astăzi a dreptului internaţional public, doctrina
contemporană acceptă astăzi, în mod aproape unanim, că finalitatea tuturor acestor

45
SOCIOLOGIE JURIDICA

sisteme/subsisteme de drept reprezintă ordinea juridică internaţională, concept complementar


celui de ordine juridică internă/statală/naţională.

S-a arătat, în doctrină, că nu este admisibil a proiecta o ruptură între ordinea juridică
internă şi ordinea juridică internaţională, că între aceste două ordini există o anume unitate
logico-teoretică, majoritatea opiniilor în doctrină înclinând astăzi spre monismul juridic cu
preeminenţa dreptului internaţional în raport cu cel intern, fiind o astfel de luare de poziţie
deosebit de vizibilă mai ales în domeniul drepturilor şi al libertăţilor fundamentale ale omului.

Părăsirea de către doctrină şi legiuitor a vechilor poziţii dualiste, poziţii determinate în


mod deosebit ideologic şi politic, a fost de o reală importanţă pentru instituirea unei
fundamentări normative ale unui real stat de drept în România, aşadar pentru o ordine juridică şi
o ordine de drept în consonanţă cu standardele, cu practicile generale acceptate ca drept şi cu
principiile generale de drept recunoscute de către statele civilizate, cum prevede, de altfel, art. 38
din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie.

Înţelegerea în mod pozitiv a monismului juridic se dovedeşte astfel salutară pentru


amenajarea unei ordini juridice calitative în România, fiind un adevărat ,,motor” de dezvoltare a
dreptului românesc contemporan, un stimulent pentru conceperea unui proces legislativ eficient
şi de legitimitate atât conceptual-dogmatică, cât şi politică. Sub aspectul trecerii la monismul
juridic, este relevantă înţelegerea a ceea ce constituie ordinea juridică comunitară, definită în
doctrină ca ,,un ansamblu organizat şi structurat de norme juridice avându-şi propriile sale
izvoare, dotat cu organe şi proceduri apte a le emite, a le interpreta astfel încât să poată constata
şi sancţiona, dacă este cazul, violările aduse unor astfel de norme”.

Revizuirea din 2003 a Constituţiei noastre din 1991 a accentuat o astfel de preeminenţă în
materie, textul art. 20 din Constituţie stipulând în mod expres că orice dispoziţie constituţională
privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor urmează a fi interpretată şi aplicată în concordanţă cu
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu celelalte pacte şi tratate la care România este
parte (alin. 1), în caz de neconcordanţă, în materie, între ordinea juridică internă şi ordinea
juridică internaţională având prioritate dispoziţiile internaţionale, cu excepţia ipotezei în care
legislaţia noastră naţională ar fi mai favorabilă decât reglementările internaţionale (alin. 1),
constituantul nostru derivat urmând, aici, modelul constituantului italian în modul de
reglementare a eventualului conflict dintre cele două ordini juridice de ordine juridică internă, pe
de o parte, bucurându-se de preeminenţă în raport cu dreptul intern al statului membru, normele
comunitare fiind, prin raportare la ordinea juridică internă, ,,direct aplicabile” sau cel puţin
,,capabile de efect direct”, astfel că, în raport cu tipul de normă comunitară, de categoria de izvor
din care provin, normele comunitare pot ,,lega” doar statele, pot genera drepturi şi obligaţii pe
care resortisanţii ai statelor-membre ale Comunităţilor/Uniunii Europene să le invoce în faţa
instanţelor naţionale, altele necesitând măsuri ulterioare referitoare la implementarea lor în
ordinea juridică internă pentru producerea de efecte juridice (directiva).

46
SOCIOLOGIE JURIDICA

Având în vedere hotărârea Curţii în cazul Van Gend & Loos C. Nederland se
Administratie der Belastingen (1963), preeminenţa dreptului comunitar /ordinea juridică
comunitară faţă de dreptul intern al statelor/ordinea juridică internă a fost definitiv tranşată în
favoarea ordinii juridice comunitare, normele dreptului comunitar producându-şi efectele, de o
manieră uniformă, în toate statele membre, de la intrarea lor în vigoare şi pe toată durata
validităţii lor, astfel de norme/dispoziţii fiind o sursă imediată de drepturi şi obligaţii pentru toţi
destinatarii acestora, indiferent că sunt state membre sau persoane fizice, sub condiţia ca
prevederile comunitare susceptibile de o aplicabilitate directă, spre a fi şi invocate de către cei
interesaţi în faţa instanţelor lor naţionale, să respecte anumite criterii bine precizate de legiuitorul
comunitar.

Pe de altă parte, s-a specificat că dreptul comunitar, ca ordine juridică preeminentă, este o
ordine complementară ordinelor juridice interne ale statelormembre, deşi rămâne decisivă, în
planul consecinţelor şi al înţelegerii exacte a naturii şi poziţiei ordinii juridice comunitare,
hotărârea Curţii de Justiţie a Comunităţilor, în cazul Costa c. E.N.E.L. (1964), statuând definitiv
în ceea ce priveşte principiul primordialităţii dreptului comunitar.

O primordialitate statuată dincolo de orice relevanţă a timpului, a momentului în care s-ar


,,juca” vechiul principiu de drept lex posterior derogat legi priori, principiu valabil, admis şi
consacrat cu stricteţe la nivelul dreptului intern/naţional/statal, dar nepermis din motive de
funcţionalitate eficientă şi rezonabilă a interacţiunii dintre ordinea juridică de drept comunitar şi
ordinea juridică de drept intern.

Cuplul operaţional drept comunitar-drept intern permite ca la nivelul dreptului intern un


bloc normativ, reglementând un anume domeniu şi o anumită materie, edictat la un anume
moment temporal T1 să modifice sau să abroge un bloc normativ edictat anterior acestuia, şi
anume la momentul T0 , aşadar un ,,joc” al timpului ce se ,,scurge” într-un plan al orizontalităţii
sale, altfel spus în cadrelelimite stricte ale unei ordini normative interne/statale/naţionale, cum tot
altfel şi deasemenea vechiul principiu de drept lex specialis derogat legi generali este operaţional
sub aceeaşi condiţie a orizontalităţii, altfel spus în cadrele-limite ale dreptului naţional.

În situaţia însă de superpoziţionare a ordinii juridice comunitare faţă de ordinile juridice


interne, naţionale, ale statelor-membre ale Comunităţilor/Uniunii Europene acţiunea celor două
principii de drept este blocată, întrucât s-ar putea oricând ajunge în situaţia în care, chiar
admiţând efectul direct – fie el vertical, orice cetăţean al unui stat membru având îndreptăţirea de
a invoca norma comunitară în raporturile sale cu autorităţile publice ale statului al cărui rezident
este, acesta având calitatea de stat-membru (cazul van Duyn şi Rattti, sau celebra speţă Foster
versus British Gas – 1989, sau orizontal, orice persoană fizică/juridică fiind îndreptăţită de a
invoca norma comunitară în cauză şi la raporturile sale juridice cu o altă persoană fizică/juridică
(cazul Marshall versus Southhamton & Souht West Hampshire Area Health Authority – 1984) –
al normei comunitare, legiuitorul naţional să voiască totuşi a înfrânge norma comunitară prin
edictarea unei legi naţionale ulterioare momentului apariţiei normei comunitare sau, printr-un act

47
SOCIOLOGIE JURIDICA

normativ naţional cu caracter special să voiască a ocoli efectele produse de un act normativ
comunitar cu caracter general. O situaţie jenantă ce ar pune sub semnul dubiului eficacitatea şi
raţiunea existenţei ordinii juridice comunitare însăşi.

Or, tratatele-constituţii ale Comunităţilor trebuie interpretate ex bona fide, în concordanţă


cu scopul pentru care a fost conceput tratatul în cauză şi în sensul acceptării principiului
aplicabilităţii directe în ceea ce priveşte conţinutul art. 8 din Tratatul instituind Comunitatea
Economică Europeană, pe cale de evidentă consecvenţă tot astfel cu referire la art. 8A din acelaşi
tratat, dar mai ales atât de mult discutatul în doctrina şi jurisprudenţa de drept comunitar art. 235
din Tratat, care, printr-o interpretare largă şi evolutivă, a permis extinderea atribuţiilor
comunitare concomitent cu o reducere corespondentă a competenţelor statelor-membre, fiind un
instrument deosebit de eficace în vederea asigurării supremaţiei ordinii comunitare în raport cu
ordinea juridică inte

Dacă avem în vedere dreptul pozitiv statal/naţional, observăm că legiuitorul, fie el


constituţional sau ordinar, îşi propune, constant, să ordoneze creaţia sa normativă în jurul unei
anume înţelegeri mai mult sau mai puţin particulare a conceptului de ordine juridică, fără însă a
folosi în mod consecvent şi riguros conceptul de ordine juridică. Astfel, de exemplu, art. 26 alin.
2 din Constituţia României din 1991 (revizuită prin referendumul din 2003) face vorbire de
ordine publică cu referire la dreptul oricărei persoane fizice de a dispune de ea însăşi,cu o
oarecare echivalenţă, sub aspect de finalitate, cu conceptul de bunele moravuri, acest din urmă
termen fiind întâlnit, cu un conţinut destul de lax şi lăsat la suverana apreciere a judecătorului, şi
în finele art. 30 alin. 7 din Constituţie (reglementarea conţinutului şi limitelor de exercitare a
dreptului de liberă exprimare ,,Sunt interzise prin lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la
război de agresiune, la ura naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la
separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor
moravuri” ( subl. ns. - art. 30 alin. 7 din Constituţia României din 1991, revizuită în 2003).). Tot
conceptul de ordine publică este utilizat de către constituantul nostru şi în conţinutul art. 27 alin.
2 lit. c, atunci când enumeră, strict limitativ, condiţiile ce înlătură/ridică inviolabilitatea
domiciliului sau a reşedinţei persoanei. Ceea ce nu l-a împiedicat însă pe constituant (atât pe cel
originar, cât şi pe cel derivat) de a fi inconsecvent, reducând astfel conceptul de ordinea publică
la cel, mai simplu, de ordine atunci când precizează condiţiile de ordin constituţional privind
posibilitatea de restrângere a exerciţiului unor drepturi sau libertăţi ale persoanei (art. 53 alin. 1
din Constituţie -,Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi
numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a
moralei publice şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea
consecinşelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav).

Din analiza textului Constituţiei noastre, rezultă, cel puţin prima facie, două supoziţii:

a) constituantul nostru vizează o anume cvatruplă complementaritate funcţională a ordinii


publice, a ordinii morale (apelul la bunele moravuri), a ordinii sanitare ( prevenirea răspândirii

48
SOCIOLOGIE JURIDICA

unei epidemii (art. 27 alin. 2 lit. d) şi apărarea sănătăţii (art. 53 alin. 1 )) şi a ordinii
constituţionale ( dreptul constituţional demotic – acelaşi art. 53 alin.1) din Constituţia României
din 1991 (astfel cum a fost revizuită în 2003);

b) constituantul român a dorit să ţină seama de textul Convenţiei Europene pentru


Drepturile Omului (1953), utilizând, simetric, aceeaşi cvadruplă valenţă a conceptului de ordine
publică. De altfel, constituantul din 1991 nu a putut să nu observe diligenţa legiuitorului civil din
1864 , de a utiliza, în art. 5 Cod civil român, conceptul de ordine publică, de asemenea
complementar folosit cu conceptul de ordine morală (bunele moravuri), plecând de la
considerentul că există o permanentă osmoză, mai ales în sfera privatului, între cele două
câmpuri normative: cel moral şi cel juridic. Iar complementaritatea ordinii morale (bunele
moravuri) este nu doar de natură generică şi reflectând o palidă nostalgie a dreptului, a
reglementării juridice după substanţa sa matricială (morala), ci de o reală şi funcţională
complimentaritate.

Oricum, dincolo de geneza sa şi dincolo de faptul că ordinea juridică este, ,, în culise”,


tributară ordinii morale, al filosofiilor şi ideologiilor secolelor privind înţelegerea acesteia,
ordinea juridică rămâne a releva conţinutul ordinii de drept şi al celei publice, a ordinii, la modul
general de discuţie uneori a dreptului, rămâne a preciza funcţiile acestora, a le fundamenta şi
susţine întreaga lor operaţionalitate în planul practicii constituţional-politice. Rămâne, mai ales, a
concepe proiectarea creaţiei dreptului pozitiv român plecând de la înţelegerea şi acceptarea unei
complementarităţi între ordinea juridică statală, ordinea juridică comunitară şi ordinea juridică
internaţională, o triadă funcţională cu preeminenţe dinspre ordinile juridice comunitară şi
internaţională înspre cea statală. ,

,Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile
altora, ordinea publică sau bunele moravuri” (subl. ns.) – art. 26 alin 2 din Constituţia României
din 1991, revizuită prin Legea nr. 429/2003, aprobată prin Referendumul naţional din 18 – 19
octombrie 2oo3, text confirmat prin Hotărârea nr. 3 din 22 octombrie 2003 a Curţii
Constituţionale a României.,,Sunt interzise prin lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la
război de agresiune, la ura naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la
separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor
moravuri” (subl. ns. - art. 30 alin. 7 din Constituţia României din 1991, revizuită în 2003). ,,De la
prevederile alineatului (1) se poate deroga prin lege pentru următoarele situaţii: (...) c) apărarea
securităţii naţionale sau a ordinii publice ;” (subl. ns. – art. 27 alin. 2 lit. c din Constituţia
României din 1991, revizuită în 2003).

,,Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai
dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a
moralei publice şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea sinistru deosebit de grav.” (art.53 alin. 1
din Constituţia României din 1991, revizuită în 2003). ,,Nu se poate deroga prin convenţii sau

49
SOCIOLOGIE JURIDICA

dispoziţii particulare, la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri” (- art. 5 Cod
civil român, în vigoare).

Ca şi în cazul multiplelor fenomene juridice care au elemente ce le suprapun sau le asociază, în


cazul ordinii juridice, ordiniile de drept şi a ordinii publice se nasc oportunităţi de interpretare a
lor în maniere diferite care uneori pot duce la înţelegerea eronată a esenţei lor sau a celei
specifice uneia dintre ele.

Ordinea juridică este definită ca fiind rânduiala stabilită pentru desfăşurarea raporturilor
sociale şi economice consacrate prin normele juridice care în totalitatea lor alcatuiesc sistemul
juridic naţional într-un anumit stat, la un moment dat1 . Or, acest lucru ne duce la ideea că toate
izvoarele dreptului ce se aplică la un moment dat pe teritoriul statului, constituie ordinea juridică
a acelui stat. Pe de altă parte ordinea de drept este starea care presupune asigurarea prin
intermediul normelor juridice a condiţiilor pentru desfăşurarea normală a tuturor activităţilor
sociale.

Ordinea de drept care se statorniceşte în relaţiile sociale ca urmare a respectării stricte a


legilor de către cetăţeni şi de către organele de stat constituie o valoare socială fundamentală a
orânduirii noastre şi este apărată de legea penală2ordinea publică şi securitatea statului,
securittea juridică ca elemente definitorii ale ordinii juridice. Le considerăm ca atare întrucât o
ordine juridică bine stabilită nu poate fi considerată ca atare decât dacă asigură securitatea
juridică a cetăţenilor şi a celorlalte subiecte de pe teritoriul statului. Securitatea statului, pe de
altă parte, poate fi examinată inclusiv prin prisma securităţii juridice şi a ordinii publice,
nemaivorbind despre altă multitudine de elemente care în cumul caracterizează securitatea
statului.

Din aceste considerente vom detalia unele aspecte în acest sens. Securitatea statului şi a
societăţii, precum şi siguranţa persoanei, constituie valori sociale fundamentale, de existenţa şi
nestingherita lor realizare depinzând, normala desfăşurare a activităţii statului de drept, în
realizarea sarcinilor şi funcţiilor care îi revin. Reglementarea riguroasă a relaţiilor sociale,
aşezarea întregii vieţi pe bazele trainice ale legalităţii, ale ordinii de drept şi ale disciplinei,
reprezintă o cerinţă firească a democraţiei. În prezent, în condiţiile lărgirii Uniunii Europene şi a
creşterii tendinţelor migraţioniste, problema ordinii publice şi a siguranţei cetăţeanului, în spaţiul
european, este de cea mai mare actualitate, fiind tot mai evidente preocupările factorilor de
decizie în acest sens, dar în egală măsură şi ale cetăţenilor, cărora le este din ce în ce mai greu să
accepte climatul de insecuritate.

De aceea, în centrul preocupărilor statului şi autorităţilor publice, trebuie să se afle,


permanentşi consecvent, ordinea publică şi siguranţa cetăţeanului, ca repere majore ce
condiţionează buna funcţionare a tuturor instituţiilor statului. Dar pentru asigurarea acestor două
componente avem cu siguranţă nevoie de o ordine juridică de cel mai înalt nivel.

50
SOCIOLOGIE JURIDICA

În acelaşi context menţionăm că un loc deosebit de important îl ocupă, asigurarea şi


menţinerea ordinii publice şi a securităţii. În contextul celor menţionate mai sus, ordinea publică
constituie o stare de drept şi de fapt, care trebuie să asigure realizarea echilibrului, bazat pe
consensul social, necesar funcţionării optime a ansamblului social, în condiţiile reglementărilor
juridice interne (ordinii juridice a statului) şi a consacrării principiilor: apărării şi respectării
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, avutului public şi privat, a celorlalte valori
supreme, în scopul promovării şi afirmării progresului social într-o societate democratică.

Asigurarea ordinii şi siguranţei publice reprezintă, o cerinţă esenţială a stabilităţii interne,


care garantează asigurarea condiţiilor corespunzătoare edificării unui Stat de drept. Toţi
specialiştii în domeniu sunt de acord în a considera că, asigurarea ordinii şi siguranţei publice
reprezintă o necesitate socială, realizată prin activităţi specifice, de către forţele de ordine şi
siguranţă publică, ce reprezintă autorităţi care deţin competenţe şi atribuţii în materie de ordine
publică şi cărora, prin lege şi prin alte acte normative, li se conferă sarcini în exercitarea
dreptului de poliţie a statului.

Tendinţa de escaladare a fenomenului infracţional, a riscurilor şi ameninţărilor la


securitatea naţională, la ordinea şi siguranţa publică, va rămâne şi în viitor, deoarece aceste
fenomene nu pot fi niciodată eliminate, ci doar limitate. De aceea se impune perfecţionarea
calitativă a activităţii sistemului de asigurare a ordinii publice, a siguranţei persoanei şi a
securităţii publice, şi, în primul rând, a administrării instituţiilor care asigură ordinea publică.
Pentru a desfăşura activităţi de calitate, în mod eficace şi eficient, pe baza implementării,
menţinerii şi îmbunătăţirii continue a unui system de management al calităţii în domeniul ordinii
şi siguranţei publice, este necesar mai întâi a cunoaşte legităţile şi factorii social-economici care
determină ordinea publică, precum şi baza normativă legală şi organizatorică de activitate a
instituţiilor care asigură ordinea şi siguranţa publică, ceea ce ne propunem să analizăm şi să
prezentăm în continuare.

Conceptului de „ordine publică“ s-a încercat să i se dea mai multe definiţii. Astfel, în
cadrul ştiinţelor juridice, una dintre concepţii porneşte de la ideea că ordinea publică este o stare
de drept şi de fapt care permite realizarea şi menţinerea echilibrului bazat pe consensul social
necesar funcţionării optime a ansambluluisocial în condiţiile reglementărilor juridice interne în
vigoare, consacrării, apărării şi respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor,
avutului public şi privat, a celorlalte valori supreme în scopul promovării şi afirmării progresului
social într-o societate democratică. Alţi autori apreciază ordinea publică din punct de vedere al
dreptului administrativ pentru a desemna un minim de condiţii esenţiale pentru o viaţă socială
convenabilă, conţinutul acesteia variind cu stadiul încrederii sociale. Într-o altă definiţie se
susţine că „ordinea publica este echilibrul realizat între diferite forţe pe care instinctul social le-a
reunit sau realizat în grup“.

De asemenea se impune să remarcăm că ordinea publica este un echilibru rezultat în urma


interacţiunii unor forţe reunite ori realizate în cadrul unui grup ca urmare a evoluţiei acestuia.

51
SOCIOLOGIE JURIDICA

Evoluţia societăţii contemporane din statul nostru evidenţiază faptul că, deşi, s-au intensificat
măsurile şi intervenţiile statale, ale instituţiilor specializate de control social, împotriva faptelor
de delincvenţă şi criminalitate, se constată o recrudescenţă şi o multiplicare, nemaiîntâlnită, a
delictelor comise cu violenţă, precum şi a celor din domeniul economic şi financiar-bancar, a
celor comise prin fraudă, şantaj şi corupţie.

Toate aceste manifestări ale delincvenţei, precum şi găsirea unor soluţii pentru
diminuarea lor, interesează în egală măsură, atât factorii de control social: poliţie, justiţie şi
administraţie, cât şi opinia publică, deoarece asemenea fapte tind să devină deosebit de intense şi
periculoase, pentru stabilitatea şi securitatea comunităţii, a instituţiilor, a grupurilor şi indivizilor,
fiind asociată, de multe ori, cu cele de crimă organizată, terorism şi violenţă instituţionalizată,
specifice „subculturilor“ violenţei şi crimei profesionalizate.

Orice societate liberă, aşa cum este şi cea românească, trebuie să garanteze tuturor
cetăţenilor starea de ordine, starea de linişte şi siguranţă, necesară fiecărui individ. Termenul de
„ordine“ provine din latinescul „ordo inis“, care semnifică modul firesc de succesiune, de
înşiruire, în timp sau în spaţiu, a unor lucruri, a unor fapte, etc . Astfel, acest termen evocă ideea
de dispoziţie sau de succesiune regulată, cu caracter spaţial, temporal, logic, moral şi estetic, iar
în asociere cu alţi termeni a dobândit şi o semnificaţie juridică, vorbindu-se despre noţiuni ca:
ordine constitu- ţională, ordine de drept, ordine publică, etc.

Ordinea este aceea care, în general, creează coeziunea necesară între indivizi şi care, în
acelaşi timp, dă naştere, susţine şi asigură dezvoltarea societăţii. Necesitatea instaurării ordinii,
implică necesitatea instaurării unor reguli clare de conduită, reguli care indică fiecărei persoane
ce-I este îngăduit să facă şi ce nu îi este îngăduit, precum şi ce conduită trebuie să aibă, fiecare
cetăţean, în cadrul vieţii sociale.

Ordinea implică, de asemenea, măsuri de menţinere, asigurare şi restabilire a ordinii,


menite să asigure restabilirea echilibrului social, atunci când regulile de conduită au fost
încălcate. Dacă ordinea se referă la convieţuirea membrilor societăţii omeneşti, atunci devine
„ordine socială“, care în organizaţia statală este numită ordine socialstatală. Ordinea social-
statală, este acea stare de rânduială, echilibrată, între factorii statali şi sociali, inclusiv
individuali, înfăptuită prin instituirea şi respectarea unor anumite principii, norme şi reguli, strict
necesare pentru prosperarea vieţii socialstatale, având în vedere că: „ordinea socială are menirea
de a servi interesul salutar al omenirii, prin promovarea prosperităţii acesteia“ .

În aceste condiţii, trebuie să fie foarte clar tuturor, că: „starea de ordine internă generală a
statului, presupune echilibru şi armonie, între organizarea şi funcţionarea instituţiilor statului şi
nevoile, aspiraţiile cetăţenilor, deoarece, numai o stare echilibrată a vieţii interioare a statului,
asigură posibilitatea progresului şi a prosperităţii societăţii“ . Toate genurile de activităţi umane
sunt supuse, într-un fel sau altul, unei ordini normative, în sensul că ele nu se pot desfăşura
neorganizat, în afara unei anumite ordini sociale. În lipsa ordinii, apare „o „ieşire“ din

52
SOCIOLOGIE JURIDICA

standardele de manifestare, o abatere de la regularitate, o evidenţă a faptului că informaţia


repetărilor necesare e încălcată, că s-a ivit accidentul, care întrerupe cursul firesc al lucrurilor“ .

Pentru prevenirea „ieşirilor“ şi a abaterilor de la regularitate, este imperios necesar a


normarea activităţilor membrilor societăţii să se realizeze prin „elaborarea unui ansamblu de
reguli, prescripţii, constrângeri, drepturi şi îndatoriri de natură morală, religioasă şi juridică“.
Ordinea publică este o stare de drept şi de fapt, care permite realizarea şi men- ţinerea
echilibrului societăţii, bazat pe consensul necesar funcţionării optime a ansamblului social, în
condiţiile respectării reglementărilor juridice în vigoare, a consacrării apărării şi respectării
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetă- ţenilor, a avutului public şi privat, precum şi a
celorlalte valori supreme, în scopul promovării şi afirmării progresului social într-o societate
democratică.

Pe parcursul evoluţiei sociale, s-a ajuns la asigurarea specifică a ordinii publice, înăuntrul
fiecă- rui stat, realizare la care „au concurat de-a lungul veacurilor, obiceiurile, ordinea
cutumiară şi tradiţiile, preceptele religioase, morale (ordinea etică sau morală) şi rânduielile
dreptului impuse de stat, adică normele juridice“ . Siguranţa publică, pornind de la conceptul de
siguranţă personală, este definită în general ca fiind, „o stare de protecţie a persoanei şi a
societăţii, faţă de orice tip de pericole, de orice acţiune ilicită, faţă de consecinţele acestora,
precum şi faţă de consecinţele stărilor excepţionale sau ale conflictelor sociale, a calamităţilor
naturale, a epidemiilor, a epizootiilor, a catastrofelor, avariilor şi incendiilor, după caz“ etc.

Siguranţa publică exprimă „sentimentul de linişte şi încredere, pe care îl conferă serviciul


poliţienesc (instituţiile statului) pentru aplicarea măsurilor de menţinere a ordinii şi liniştii
publice, a gradului de siguranţă al persoanelor, colectivităţilor şi bunurilor, precum şi pentru
realizarea parteneriatului societate civilă-poliţie, în scopul soluţionării problemelor comunităţii,
al apărării drepturilor, libertăţilor şi intereselor legale ale cetăţenilor“ . Ordinea şi siguranţa
publică, ca şi concept, este utilizat practic în completarea noţiunilor generice de „ordine publică“
şi de „siguranţă publică“. În acest context, unii autori consideră „siguranţa publică“, ca fiind un
bun al dreptului, iar „ordineapublică“, ca fiind un bun „sui generis“, care constituie o categorie
intermediară, între drept şi morală, un bun a cărui violare poate avea totuşi repercusiuni şi mai
grave, decât acelea ale unui principiu pur etic.

În consecinţă „ordinea şi siguranţa publică“ constituie cel mai important complex de


„bunuri publice“, pe care statul, cu autoritatea sa administrativă, le protejează prin funcţiunea
poliţienească. Ca urmare, statul, ca forma cea mai înaltă de organizare a societăţii, pentru a-şi
îndeplini menirea sa, de asigurare a protecţiei persoanelor, de armonizare a nevoilor individuale
şi colective în societate, de asigurare a convieţuirii sociale, „trebuie să fie călăuzit de politica
ordinii şi autorităţii“.

Ordinea şi siguranţa publică se asigură, prin totalitatea măsurilor luate de forţele de


ordine, pentru realizarea, menţinerea şi, în ultimă instanţă, restabilirea ordinii publice.

53
SOCIOLOGIE JURIDICA

Din punct de vedere sistemic, ca element de sine stătător, ordinea publica are trei
componente :

— ordinea socială defineşte convieţuirea paşnică şi cooperarea armonioasa între membrii


societatii;

— ordinea constituţională defineşte funcţionarea normală a organelor statului create în


conformitate cu prevederile Constituţiei pentru elaborarea, punerea în aplicare şi asigurarea
respectării legilor în societate ;

— ordinea naturală defineşte menţinerea echilibrului între factorii naturali şi de mediu.

Din aceste trei componente rezultă două mari principii ce se regăsesc în documente
internaţionale:

— fiecare persoană are dreptul să beneficieze pe plan social şi internaţional de existenţă a


unei ordini care să permită ca drepturile şi libertăţile sale individuale fundamentale să-şi poată
găsi o realizare deplina;

— statelor le revine responsabilitatea de a apăra şi proteja conform legilor obligaţiile şi


angajamentele internaţionale în materia drepturilor omului, ordinea democratică stabilită în mod
democratic şi liber prin voinţa poporului împotriva activităţii persoanelor, grupurilor sau
organzaţiilor care iau parte sau refuză să renunţe la acte de terorism sau violenţă în scopul
rasturnării acestei ordini.

Ordinea publică este o stare de drept, conţinutul fiind legat de prevederile legale, ceea ce
permite realizarea şi menţinerea echilibrului bazat pe:

— consensul social necesar funcţionării optime a ansamblului social în con-diţiile


reglementărilor juridice în vigoare;

— apararea şi respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor;

— apararea avutului public şi privat ;

— apararea valorilor supreme în scopul promovării şi afirmării progresului social într-o


societate democratică.

Ordinea publică este strâns legată de ordinea de drept, reprezentând proiecţia acesteia din
urma în organizarea şi desfăşurarea activităţii publice într-un stat şi constand în respectarea
tuturor normelor de comportare generală, a regulilor de convieţuire socială, de apărare a
cetăţenilor şi a integrităţii lor, a drepturilor legitime ale acestora precum şi a proprietăţii private
şi publice. Atunci când analizăm conceptul de ordine publică este necesar să definim noţiunile de
menţinere, asigurare şi restabilire a ordinii publice.

54
SOCIOLOGIE JURIDICA

Societatea contemporană prezintă diverşi factori ce ar putea constitui adevărate


ameninţări la adresa ordinii publice. Dintre cei mai evidenţi factori nominalizăm următorii:
proliferarea economiei subterane, pe fundalul săvârşirii unor grave infracţiuni de evaziune
fiscală, contrabandă, a nerespectării legislaţiei în domeniul organizării şi funcţionării societăţilor
comerciale şi a contabilităţii, comise, îndeosebi, de agenţii economici privaţi implicaţi în
circuitul criminalităţii transfrontaliere;

Consecinţele producerii riscurilor şi ameninţărilor la adresa ordinii publice, plan intern,


pe fundalul unei tranziţii prelungite, în condiţiile uzurii încrederii populaţiei în instituţiile
statului, ca urmare a amplificării corupţiei, agravării crizei economice, diminuării drastice a
veniturilor, degradării condiţiilor de viaţă şi deprecierii siguranţei cetăţeanului, producerea
situaţiilor de risc la adresa ordinii publice, poate genera efecte multiple, din care reţinem:

— diminuarea autorităţii statului şi degradarea imaginii instituţiilor acestuia; —


amplificarea corupţiei şi proliferarea fără precedent a fenomenelor antisociale din sfera
criminalităţii;

— dereglarea circuitului economic şi blocarea activităţii pe piaţa muncii;

— creşterea frecvenţei situaţiilor generatoare de insecuritate, arbitrar, dezordine şi


nemulţumire;

— favorizarea fenomenului infracţional intern şi transnaţional;

— pierderea controlului asupra acţiunilor revendicative, accentuarea stării de confuzie şi


panica;

— declanşarea crizei de putere şi sociale, prin dezorganizarea sistemelor de conducere şi


execuţie;

— eşuarea procesului de reformă şi producerea dezechilibrelor financiare, ca urmare a


deturnării fondurilor în vederea susţinerii acţiunilor de amploare şi de lungă durată,
pentru restabilirea ordinii publice;

— punerea în pericol a stabilităţii democratice a statului.

Ordinea de drept, aşa cum am putut vedea anterior, reprezintă starea relaţiilor care se
statorniceşte ca urmare a respectării stricte a prevederilor legale de către toţi cetăţenii şi organele
statului. Aşa cum s-a putut vedea anterior, atât ordinea publică, cât şi excluderea fenomenelor ce
ameninţă securitatea statului pot fi asigurate exclusiv printr-o ordine juridică corespunzătoare.
Or, reglementările existente fiind în pas cu evoluţia relaţiilor sociale şi a conjuncturii de orice
natură trebuie să asigure desfăşurarea normală a tuturor activităţilor în stat.

55
SOCIOLOGIE JURIDICA

6.SOCIALIZARE SI INTEGRARE SOCIALA

Rezumat

Socializarea în sens larg înseamnă a transforma un individ dintr-o fiinţă asocială într-o
fiinţă socială, inculcându-i moduri de gândire, simţire, acţionare;
Socializarea este procesul prin care individul îşi dezvoltă identitatea personală, învaţă şi
asimilează, prin interacţiune cu alţii, valorile şi pattern-urile de comportament potrivit culturii
societăţii şi poziţiei sale sociale; Agenţii socializării sunt oamenii, grupurile şi instituţiile care
joacă un rol important în procesul de socializare. Cei mai importanţi agenţi ai socializării sunt
familia (în mod special părinţii), şcoala, religia, colegii şi prietenii, mass-media;
Socializare primară constă într-un proces prin care persoana dobândeşte informaţiile şi
abilităţile esenţiale pentru a participa la viaţa socială cotidiană şi îşi formează eul. Socializarea
secundară, constând în însuşirea de noi roluri sau în adaptarea rolurilor, presupune însuşirea sau
chiar elaborarea personală de modelele de comportament.
Socializarea secundară reprezintă trăirea învăţării sociale în timpul adolescenţei şi, în
special, ca adult; Socializarea anticipatoare desemnează asimilarea acelor norme, valori şi
modele de comportament care facilitează adaptarea sau integrarea într-un cadru instituţional sau
facilitează adaptarea sau integrarea într-un cadru instituţional sau organizaţional viitor;
Socializarea are ca rezultantă fundamentală constituirea personalităţii, modelată şi desăvârşită de
relaţiile de grup prin intermediul agenţilor socializării.
Personalitatea este o constelaţie de atitudini, trăsături, simţăminte şi modalităţi de
comportament.
Personalitatea este rezultatul interacţiunii complexe a mai multor categorii de factori :
a)moştenirea biologică (zestrea genetică); b)mediul fizic; c)cultura; d)experienţa de grup şi
e)experienţa personală.

Concepte-cheie: socializare primara, socializare secundara, agenti de socializare

Formarea personalităţii este rezultatul unui proces complex de socializare, în care


interacţionează factori personali , de mediu şi culturali. Socializarea în sens larg înseamnă a
transforma un individ dintr-o fiinţă asocială într-o fiinţă socială, inculcându-i moduri de
gândire, simţire, acţionare. Prin intermediul socializării, societatea se reproduce în

56
SOCIOLOGIE JURIDICA

configuraţia atitudinală şi comportamentală a membrilor săi. Socializarea este modalitatea prin


care un organism biologic este transformat într-o fiinţă socială capabilă să acţioneze împreună cu
alţii.

Transferul de cultură de la o generaţie la alta se face prin intermediul socializării.


Individul se naşte într-o anumită cultură pe care o preia, o interiorizează şi o transmite
următoarelor generaţii. Una din consecinţele socializării este stabilirea normelor de
comportament astfel dobândite. Această interiorizare a normelor şi valorilor permite, de
asemenea, însuşirea regulilor sociale, care prin definiţie sunt exterioare individului, şi creşterea
solidarităţii dintre membrii grupului.

Procesul de socializare a format obiectul a numeroase analize ştiinţifice care au urmărit


să pună în evidenţă factorii determinanţi, agenţii de socializare, mecanismele prin care aceasta se
realizează. Complexitatea domeniului de studiu a condus la formularea unor teorii diferite ale
socializării, dintre care cele mai importante sunt teoriile învăţării şi teoriile dezvoltării cognitive.

Învăţarea este o modificare permanentă a comportamentului, care rezultă din experienţele


pe care le trăieşte individul. Ea se realizează în familie, de la grupurile perechi, la şcoală, la locul
de muncă, prin mijloacele de comunicare în masă. Prin învăţare, individul se adaptează noilor
condiţii, iar comportamentul său devine flexibil. Învăţarea este cumulativă şi reevaluativă : la
achiziţiile vechi se adaugă cele noi, iar unele din consecinţele vechi sunt reevaluate, modificate
sau abandonate, din perspectiva noilor achiziţii. Învăţarea se înfăptuieşte pe două
căi principale :

-condiţionarea;

-observarea comportamentului altora.

Individul trăieşte diverse experienţe în care constată anumite legături între fapte şi
anumite consecinţe ale acţiunilor sale. Teoriile behavioriste au arătat că, dacă asupra unui individ
se repetă un anumit număr de stimuli, la acesta se dezvoltă un anumit număr de reacţii care devin
mai mult sau mai puţin, automatisme. Preluând analogic ideea reflexului condiţionat al lui
Pavlov, Ioan Mihăilescu afirmă că învăţarea socială are ca rezultat să dezvolte la copil un
anumit număr de reflexe sociale, în raport cu situaţii sociale bine definite. Reflexele sau reacţiile

57
SOCIOLOGIE JURIDICA

condiţionate dobândite în timpul copilăriei se vor manifesta şi la vârsta adultă cu anumite


diferenţe, rezultate din experienţa de viaţă a individului.

Învăţarea se realizează asociativ prin condiţionare operantă şi prin întărire. Prin


condiţionarea operantă, individul învaţă din experienţele sale trecute, reţine ce consecinţe au
avut comportamentele sale, încât va putea repeta comportamentele ale căror consecinţe le doreşte
şi va evita comportamentele care au avut consecinţe neplăcute. Copilul care a avut un şoc
neplăcut când a atins un fir electric, nu va mai atinge firele electrice.

Învăţarea prin întărire poate fi ilustrată prin modul cum are loc dresajul animalelor. În
momentul în care animalul execută o mişcare conformă cu intenţia dresorului, el primeşte un
stimul pozitiv ( de exemplu, hrană), iar când execută o mişcare pe care nu o vrea dresorul,
animalul primeşte un stimul negativ ( de exemplu, este lovit). Aceşti stimuli repetându-se de mai
multe ori, animalul îşi formează reflexe, adoptând numai comportamente care sunt asociate cu
consecinţe plăcute. În mod analogic se procedează şi cu copiii: sunt încurajate,
întărite comportamentele dorite şi reprimate, descurajate comportamentele nedorite.

Dacă învăţarea s-ar face numai prin condiţionare sau numai din propria experienţă, ea ar
dura foarte mult, ar fi incompletă, iar unele experienţe ar fi fatale. Indivizii ştiu că atingerea
firelor electrice provoacă şocuri neplăcute, unele chiar mortale. Dar nu fiecare om a atins un fir
electric pentru a învăţa acest lucru. Învăţarea se realizează şi prin observarea comportamentului
altora, prin interacţiunea cu alţi oameni în acelaşi context social. Învăţarea observaţională constă
în dobândirea unor răspunsuri prin observarea altor oameni fără ca individul să fi fost în
situaţia de a da primul aceste răspunsuri. Învăţarea observaţională operează cu simboluri.
Acestea permit reprezentarea evenimentelor, analiza conştientă a experienţelor, comunicarea cu
alţii, anticiparea unor acţiuni.

Teoriile dezvoltării cognitive

În teoriile învăţării, copilul şi adultul sunt plasaţi în poziţii similare. În realitate, o


experienţă nu are aceeaşi semnificaţie şi aceleaşi consecinţe pentru un copil şi pentru un adult.
Învăţarea se realizează progresiv, etapă cu etapă. Transformarea copilului ( fiinţă biologică) într-

58
SOCIOLOGIE JURIDICA

o fiinţă socială are loc treptat şi progresiv. Dezvoltarea ca fiinţă socială are două aspecte :
dezvoltarea cognitivă şi dezvoltarea morală.

Oamenii sunt fiinţe raţionale care receptează informaţiile, le analizează, le transformă, le


stochează, le reactualizează, le utilizează. Are loc un proces mental , denumit cogniţie, de
utilizare a informaţiei provenite din mediu şi din memorie în luarea deciziilor.

Dezvoltarea cognitivă parcurge mai multe etape , trecerea de la o etapă la alta fiind
marcată de schimbări profunde.

Jean Piaget distinge patru etape în dezvoltarea cognitivă a copilului.

1. În prima etapă, senzorimotorie, pe care o plasează în perioada scurtă de la


naştere până la vârsta de 2 ani, copilul descoperă relaţiile dintre senzaţiile sale şi
comportamentul matur.
2. Etapa a doua, preoperaţională, ( 2-6 ani) este predominant reprezentaţională.
Acum copilul îşi reprezintă lucrurile în mintea sa.
3. Etapa a treia- concret operaţională (6-12 ani )introduce principiul conservării.
Copilul învaţă că o cantitate dată nu se schimbă, chiar dacă înfăţişarea se
schimbă.
4. În etapa a patra – formal operaţională ( de la 12 până la vârsta de adult),
adolescentul devine capabil să gândească logic, să opereze cu raţionamente
abstracte şi ipotetice.

În concepţia lui J.Piaget, individul şi mediul sunt într-o continuă interacţiune. Procesul de
socializare nu este uniform pentru toţi indivizii, întrucât intervin diferenţe în capacităţile
cognitive ale indivizilor

Psihologul Lawrence Kohlberg a aplicat teoria etapelor cognitive, elaborată de Piaget, în analiza
dezvoltării morale. El distinge trei nivele:

-a.Nivelul preconvenţional, caracteristic copiilor până la vârsta de 9 ani, unor


adolescenţi şi persoanelor care comit infracţiuni. La acest nivel, regulile sunt exterioare
persoanei, supunerea la ele fiind dată de pedepse şi recompense.

59
SOCIOLOGIE JURIDICA

-b.Nivelul convenţional este tipic pentru adolescenţi şi adulţi. La acest nivel, regulile
şi aşteptările exterioare sunt încorporate personalităţii. Supunerea la reguli are loc pentru că
oamenii consideră că au datoria să procedeze astfel.

-c.Nivelul postconvenţional este atins de un număr redus de persoane. La acest nivel,


oamenii fac distincţia dintre persoana lor şi regulile şi aşteptările sociale. Persoanele care ating
acest nivel nu se supun orbeşte regulilor sociale, ci fac distincţia între ceea ce este drept şi
nedrept.

Pe baza unor cercetări comparative transculrurale, Kohlberg arată că în toate societăţile şi


culturile, oamenii folosesc aceleaşi concepte morale de bază ( dreptate, egalitate, autoritate,
dragoste). Aceasta nu înseamnă că modelele comportamentale morale nu sunt condiţionate de
caracteristicile şi complexele culturale locale.

Agenţii socializării

Agenţii socializării sunt oamenii, grupurile şi instituţiile care joacă un rol important în
procesul de socializare. Aceştia influenţează formarea şi dezvoltarea atitudinilor oamenilor, a
credinţelor, imaginii proprii şi comportării lor. Agenţii socializării pot ori nu avea drept scop
primar realizarea procesului socializării, dar acţiunea lor întotdeauna are un asemenea efect.

Cei mai importanţi agenţi ai socializării sunt familia (în mod special părinţii), şcoala,
religia, colegii şi prietenii, mass-media. Unele din acestea – familia, religia, şcoala – sunt
instituţii a căror funcţie manifestă este, cel puţin în parte, să fie agenţi ai socializării. Acestea
există, cel puţin parţial, ca să dea copiilor cunoştinţe şi valori. Colegii şi prietenii, mass-media de
asemenea joacă un rol important, dar nu există cu acest scop prioritar; funcţia lor manifestă nu
este socializarea aşa cum este ea pentru familie, religie şi şcoală. Socializarea este o funcţie
latentă a grupului de colegi şi a mass-mediei.

Familia. În primii ani de viaţă ai copilului familia este cel mai important agent al
socializării. Această afirmaţie este îm mod special adevărată cu privire la părinţi dar, de
asemenea, ea este adevărată, e drept într-o măsură mai mică, pentru fraţii şi surorile copilului.
Mai mult decât oricine altcineva, părinţii definesc atitudinile, concepţiile şi credinţele unui copil.
Într-o bună măsură, pentru copiii preşcolari adevărul este ceea ce le spun părinţii lor.

60
SOCIOLOGIE JURIDICA

Părinţii rămân importanţi ca agenţi ai socializării în toată copilăria şi adolescenţa, deşi pe


măsură ce copiii cresc, aceştea împart din ce în ce mai mult rolul lor cu alţi agenţi ai socializării.
Efectele socializării în familie sunt adesea prezente pe durata întregii vieţi a individului. Religia
familiei în mod obişnuit devine şi a copilului, iar atitudinile politice, concepţiile despre lume cât
şi stilul de viaţă proprii viitorului adult sunt influenţate substanţial de cele ale familiei.

Şcoala. Ca instituţie, şcoala are un efect profund nu numai pentru cunoştinţele copiilor,
dar ea joacă un rol deosebit pentru formarea imaginii proprii a acestora, a modului lor de gândire
şi înţelegere a realităţii. Părinţii tind să accepte şi să evalueze performanţele copiilor lor într-o
manieră laxă şi afectivă. Profesorii în şcoli sunt mult mai riguroşi. Aceştea judecă performanţele
pe baza unor criterii impersonale, iar pe cei care au rezultate slabe îi sancţionează cu note mici
sau îi lasă repetenţi.

Şcoala de asemenea joacă un rol important în însuşirea de către elevi şi studenţi a


valorilor şi credinţelor societăţii în care trăiesc. Şcoala, de asemenea, aduce copiii într-o oarecare
independenţă faţă de familie Rolul şcolii în procesul socializării a devenit important în societăţile
industriale moderne deoarece cunoaşterea ştiinţifică şi specializarea tehnică s-auextins dincolo de
ce poate fi posibil să se înveţe acasă .

Religia. Influenţa religiei ca agent al socializării se manifestă în modalităţi variate. Deşi


mulţi sau cei mai mulţi dintre indivizi se identifică cu o religie sau alta, totuşi nu pre mare parte
dintre aceştea participă la serviciul religios. Însă pentru oamenii care sunt credincioşi, religia este
un agent puternic al socializării, deoarece ea îi învaţă ce este bine şi ce este rău.

Prietenii şi colegii.Grupul de ptieteni sau de colegi este probabil al doilea ca importanţă


după familie. Acest tip de grup este un grup de similaritate (de echivalenţă) care desemnează
persoanele care au acelaşi statutm sunt egale sau foarte apropiate potrivit unui criteriu social
semnificativ. Grupurile de vârstă apropiată şi, în mod deosebit al adolescenţilor, joacă un rol
important în împărtăşirea valorilor şi stilurilor de viaţă comune ajungând chiar la constituirea
uneiadevărate culturi proprii.

Grupul de similaritate începe să fie un factor influent în procesul de socializare a


copilului de la o vârstă fragedă. Pe treptele superioare ale şcolii influenţa colegiilor devine

61
SOCIOLOGIE JURIDICA

semnificativă deoarece tinerii caută să-şi dobândească independenţa prin schimbarea influenţei
celor de acasă cu cei de la şcoală. Grupul de colegi impune norme proprii în îmbrăcăminte,
vorbire, atitudi etc., iar neconformarea tinerilor cu ele aduce după sine ridicularizare şi chiar
ostracizare din grup.

Datorită presiunii puternice din partea grupului de colegi, influenţa acestuia pe


durata adolescenţei este poate cea mai importantă dintre toţi agenţii socializării. Acest efect este
cel mai mare în modul de a se îmbrăca şi a vorbi, al distracţiilor preferate şi, în general, al
petrecerii timpului liber. Adesea el poate să se extindă la atitudini şi comportamente din
domeniul sexualităţii, al consumului de alcool sau mai nou, al drogurilor.

Mass-media. În ultimile decenii mass-media a devenit unul din cei mai influenţi agenţi ai
socializării. Deşi socializarea nu este o funcţie manifestă amass-mediei, ea a devenit una din
funcţiile ei latente. În mod deosebit televiziunea excelează în acest sens. Un copil peterce în
medie de la 2 până la 3 ore pe zi privind la televizor, ceea ce în multe cazuri înseamnă mai mult
timp decât el sau ea petrec vorbind cu părinţii ori cu fraţii şi surorile.

Deşi există dezbateri mari despre modalităţile prin care televiziunea influenţează
atitudinile şi comportamentul, în schimb, nu există nici un dubiu că televiziunea a devenit un
mijloc important prin care tinerii ajung să înţeleagă lumea.

Un domeniu particular de interes în domeniul mass-mediei îl reprezintă sexualitatea şi


violenţa. Unele cercetări pun în seama creşterii nivelului general al violenţei şi miile de oameni
ucişi în serialele şi filmele prezentate la televiziune.

Cum agenţii socializării formează gândirea şi comportamentul celor pe care îi


socializează? Una din modalităţile prin care agenţii socializării influenţează atitudinile şi
comportamentele este expunerea selectivă. Copii sunt expuşi la acele comportamente şi atitudini
considerate dezirabile şi sunt protejaţi de cele calificate ca nedorite. Părinţii fac acest lucru prin
felul în care vorbesc şi se comportă faţă de copiii lor, prin lecturile sau prin emisiunile de
televiziune pe care le recomandă acestora. La rândul ei, şcoala încearcă prin comportamentul
disciplinelor care se predau, cât şi celorlalte activităţi culturale, sportive etc. Care se desfăşoară

62
SOCIOLOGIE JURIDICA

în cadrul acesteia, să expună copiii la seturi de idei şi modele de roluri care vin în sprijinul
nucleului valorilor culturale ale societăţii.

O altă modalitate prin care agenţii socializării influenţează atitudinile şi comportamentele


este modelarea. Copii repetă comportamentul la care sunt expuşi în mod repetat şi sistematic
printr-un proces numit modelare. Modelarea începe cu atenţia dată persoanelor semnificative şi
cu reţinerea imaginii în memoria copilului a comportării acestora. Următoarea etapă este imitaţia
ori reproducerea acestei comportări. Însă nu trebuie să înţelegem conţinutul acestei etape doar ca
o simplă imitaţie. O anumită comportare este repetată până devine obişnuită şi se poate manifesta
şi în situaţii schimbate decât în cea care a fost văzută în original. Mai mult, copilul va ajunge să
dezvolte atitudini şi concepţii care reprezintă suportul comportamentului său.

O altă modalitate prin care agenţii socializării influenţează atitudinile şi comportamentele


este recompensarea şi pedepsirea. Când copii învaţă şi repetă comportamentele pe care le văd la
persoanele semnificative, aceste persoane răspund prin aprobare. Această aprobare poate fi
verbală sau nonverbală, după cum uneori poate lua forma unei recompense concrete ca o
prăjitură sau o excursie. În acest fel recompensele întăresc modelarea comportamentului văzut la
persoanele semnificative. Astfel, procesul de recompensare, dar şi cel de pedepsire, întăreşte cele
învăţate prin expunerea selectivă şi modelare.
Agenţii socializării influenţează atitudinile şi comportamentele şi prin identificare. Procesele
discutate mai înainte, expunerea selectivă şi modelarea, cât şi recompensarea şi pedepsirea sunt
mult mai eficiente dacă copilul se identifică cu persoana care acţionează ca agent al socializării.
Prin identificare înţelegem sentimentele pozitive către acea persoană, ce induce colilului dorinţa
să fie la fel ca ea.

Tipuri de socializare
Socializarea începe din primele zile de viaţă şi continuă de-a lungul întregii vieţi. În
primii, copilul este introdus în elementele sociale de bază ( norme, valori, credinţe) prin
intermediul limbajului. La acest nivel, avem de a face cu o socializare primară, care constă într-
un proces prin care persoana dobândeşte informaţiile şi abilităţile esenţiale pentru a participa la
viaţa socială cotidiană şi îşi formează eul. Socializarea primară oferă prima structură
fundamentală de înţelegere a vieţii sociale şi fixează cel mai temeinic normele esenţiale de
convieţuire în societatea oamenilor. Ea îi este, într-un fel, impusă obiectiv individului aflat în
primele momente ale socializării, este interiorizată aşa cum este „livrată” de ceilalţi semnificativi
, selectată potrivit poziţiei pe care aceştia o ocupă în societate şi a sistemului lor de valori,
preferate ori response.
63
SOCIOLOGIE JURIDICA

Dincolo de unele controverse privind măsura în care socializarea primară influenţează


alte experienţe socializatoare care se produc mai târziu în viaţa indivizilor, există un acord
printre specialiştii din domeniu că socializarea primară este cel mai important factor în vieţile
tuturor oamenilor deoarece transformă nou născuţii în fiinţe sociale. Acest proces include:
(1) stabilirea poziţiei iniţiale a individului în societate;
(2) interioarizarea adecvată a valorilor şi credinţelor societăţii şi
(3) învăţarea pattern-urilor corespunzătoare de comunicare şi interacţiune cu alţii.
Viaţa îl determină însă pe individ să-şi însuşească şi alte roluri sociale, precum cele de
elev, student, salariat, soţ, părinte şi altele. Dar rolurile, ca standarde sociale obiective, neputând
fi modificate în mod subiectiv de către individ, îl determină pe acesta să-şi adapteze credinţele,
valorile şi normele, la cerinţele lor, deci să se socializeze în continuare. Şi cum această
socializare, ulterioară, se realizează în grupuri secundare, precum şcolile şi cluburile, poate fi
considerată drept socializare secundară.
Raportul de succesiune dintre socializarea primară şi socializarea secundară constituie, de
fapt, un raport de complementaritate, deoarece socializarea primară :
– fiind iniţială, fundamentează socializarea secundară;
-realizându-se în familie, determină prin intermediul acesteia traiectoria socială a
individului, inclusiv modalităţile de socializare secundară pe care le va suporta;
-definitivându-se în grupurile de camarazi în care copilul experimentează pentru prima
sau pentru unica dată în viaţă relaţii libere şi de egalitate, determină inclusiv modul în care el va
suporta socializarea secundară.
În raport cu socializarea secundară– care intervine în procesul formării personalităţii
relativ tîrziu, solidaritatea primară poate fi considerată o socializare anticipată. Din acest punct
de vedere, socializarea secundară constituie o modalitate filtrată axiologic de integrare-adaptare
la diferite situaţii de viaşă, în timp ce socializarea primară–anticipată reprezintă o consecinţă a
fixării primelor stereotipuri şi rutine atitudinale care „etichetează” definitiv personalitatea.
Prin toate acestea devine necesară şi posibilă trecerea la socializarea secundară, asigurată
de şcoală, atât prin programă, cât şi prin modele de personalitate ale profesorilor şi ale colegiilor
şi, respectiv, prin experienţele sociale pe care le prilejuieşte. Pe această bază devine posibilă şi
socializarea secundară asigurată, precum cel mai lung stagiu de viaţă de locurile de muncă.
În esenţă, socializarea secundară, constând în însuşirea de noi roluri sau în adaptarea
rolurilor, presupune însuşirea sau chiar elaborarea personală de modelele de comportament.
Dacă în socializarea primară experienţa de viaţă a celorlalţi este semnificativă pentru individ, în
sensul că el se simte protejat prin ceilalţi, în cazul socializării secundare rolul principal în
procesul adaptării la situaţiile noi de viaţă revine reconstrucţiei subiective, creatoare a acestor
experienţe.
Deşi socializarea primară şi socializarea secundară sunt succesive prin debut, ele însă se
suprapun pe perioade însemnate din viaţa individului. Astfel, copiii sunt supuşi simultan atât

64
SOCIOLOGIE JURIDICA

socializării primare, în familie şi grupurile de vârstă, cât şi socializării secundare, în şcoli,


biserici şi prin mass-media, în timp ce adulţii sunt supuşi atât socializării secundare, la locurile
de muncă şi prin mass-media, cât şi socializării primare, în familia proprie, ca soţi, părinţi,
bunici, văduvi şi, eventual, divorţaţi.
Socializarea anticipatoare desemnează asimilarea acelor norme, valori şi modele de
comportament care facilitează adaptarea sau integrarea într-un cadru instituţional sau facilitează
adaptarea sau integrarea într-un cadru instituţional sau organizaţional viitor.
De exemplu, studenţii în asistenţă socială sau drept, în facultate experimentează
socializarea anticipatoare atunci când sunt încurajaţi să gândască ca un asistent social sau
magistrat. În mod similar, o femeie însărcinată poate citi despre modul în care cresc copiii şi
poate chiar începe să schiţeze un plan cum va îngriji şi educa propriul copil, chiar dacă în
realitate ea nu a devenit mamă.
Ca interes manifestat pentru o profesie, socializarea anticipatoare apare la tineri ca
urmare a influenţelor mediului social în care trăiesc ( părinţi, rude, prieteni care au îmbrăţişat o
anumită profesie), a propagandei pe care instituţia respectivă o face pentru recrutarea de noi
membri sau datorită impactului pe care simbolurile de statut ale profesiei le au asupra tinerilor.
Dar, uneori, socializarea anticipatoare poate conduce în plan personal la situaţii de conflict
valoric şi normativ. În acest sens sunt tineri care se confruntă cu acest fenomen şi, mai devreme
sau mai târziu, părăsesc profesia.
Acţiunile factorilor socializanţi – familia, grupurile de vârstă , biserica, şcoala, locurile de
muncă, asociaţiile de mass-media, fiind deci şi simultane, ele:
– sunt receptate, ierarhizate şi optate de către indivizi, în funcţie de trăsăturile lor
native, în mod diferit, având astfel efecte socializante diferite, din care rezultă, în cadrul
fiecărei generaţii diversitatea tipurilor de personalitate şi, între generaţii, schimbarea
acestora şi a societăţii;
-se influenţează reciproc, impunând astfel adoptarea factorilor socializanţi, din
care rezultă schimbarea lor ca instituţii fundamentale sau ca organizaţii şi grupuri
importante şi, respectiv, a societăţii.
Dar acţiunile simultane ale factorilor socializanţi pot fi şi contradictorii. Din această cauză,
indivizii riscă să fie atât de derutaţi încât să:
-evite reactiv, deci fără discernământ, o parte din acţiunile factorilor socializanţi,
retrăgându-şi astfel socializarea;
-răspundă inerţial, deci tot fără discernământ, tuturor acţiunilor factorilor socializanţi,
distorsionându-şi astfel socializarea.
Indivizii, socializându-se în funcţie de cerinţele generale ale societăţii devin umani şi,
respectiv, în funcţie de cerinţele specifice instituţiilor fundamentale ale acesteia, precum
economia, religia, medicina, arta şi guvernarea, se particularizează, ca tipuri umane, într-o
tipologie, formulată de psihologul german Edwuard Spanger, ce include :
-omul teoretic, preocupat de cunoaşterea ştiinţifică ;

65
SOCIOLOGIE JURIDICA

-omul economic, preocupat de bogăţie;


-omul estetic, preocupat de artă;
-omul activist social, preocupat de ajutorarea semenilor;
-omul politic, preocupat de putere ;
-omul religios, preocupat de transcedenţă.
Deşi aceste tipuri se regăsesc în toate societăţile, fiecare societate însă, caracterizându-se
prin anumite dominante valorice, pune accent sau chiar idealizează unul din tipuri,
transformându-l în ideal de personalitate, aşa cum sunt, „ specialistul „ pentru germani, „
businessman-ul” pentru americani, „gentelman-ul” pentru englezi şi „ descurcăreţul „ pentru
români.
Aşadar, socializarea, deşi marcată de aspecte contradictorii, constituie procesul
fundamental care asigură atât continuitatea şi stabilitatea societăţii, cât şi schimbarea acesteia.
Integrarea socială
Ca o consecinţă directă a procesului de socializare, are loc exercitarea corectă şi eficientă
de către indivizi a rolurilor ce le revin, cunoaşterea şi respectarea de către aceştea a prescripţiilor
normative, fapt ce asigură gradul de coeziune a unei colectivităţi, ordinea şi stabilitatea
sistemului social general. Pe această bază, în final se facilitează armonizarea şi coordonarea
elementelor de coeziune socială în sistemul organizării sociale, funcţionarea eficientă a întregii
societăţi, sporirea gradului de integrare socială a indivizilor cât şi grupurilor sale componente.
Integrarea socială desemnează o stare de asamblare şi ajustare reciprocă într-un sistem
organizat, a unei totalităţi de elemente (indivizi, grupuri, norme, valori, acţiuni, roluri etc) între
care se stabilesc raporturi de interdependenţă.Acest proces asigură o stare de „ echilibru” social
relativ, caracterizat, în principal, prin relaţii de armonie şi acţiune cooperantă între indivizi. În
acelaşi timp, integrarea socială realizează apartenenţa şi participarea (neimpusă) a individului la
un set de norme, valori şi atitudini comune ale grupului, care odată interiorizate şi apoi
exteriorizate de indivizi în comportamente explicite, generează întărirea solidarităţii de grup.

Resocializarea în instituţiile totale


Un tip mai puţin comun al socializării adulţilor pe care unii îl trăiesc şi alţii nu, este
resocializarea în instituţiile totale, numite şi instituţii închise. Termenul de instituţie totală se
refră la orice grup sau organizaţie care are aproape controlul total şi continuu asupra individului
şi care încearcă să şteargă efectele socializării anterioare a acestuia şi să îi inculte un set nou de
valori, obiceiuri şi credinţe.
Instituţiile totale pot fi clasificate astfel:
(1) organizaţii care îngrijesc persoanele considerate incapabile să-şi satisfacă singure unele nevoi
fundamentale şi care sunt inofensive: cămine pentru bătrâni, orfani, handicapaţi de toate felurile;

66
SOCIOLOGIE JURIDICA

(2) organizaţii care îngrijesc persoane incapabile să-şi poarte singure de grijă şi involuntar
periculoase pentru comunitate : sanatorii, spitale de psihiatrie, leprozerii;
(3) aşezăminte care izolează de restul comunităţii persoanele considerate a prezenta un pericol
vluntar : închisori, penitenciare, lagăre de prizonieri, lagăre de concentrare;
(4) unităţi în care izolarea decurge din nevoia organizării şi desfăşurării eficiente a unei activităţi:
cazărmi, nave, internate, forturi coloniale;
(5) aşezăminte care grupează persoane pentru care izolarea reprezintă o opţiune personală: abaţii,
mănăstiri ş.a.
Caracteristicile comune tuturor acestor tipuri de instituţii sunt următoarele :

 practică izolarea cvasi.totală a unui număr important de persoane într-un acelaşi univers
claustral;
 practică ruptura cu oricare dintre „limitile” experimentale anterior de aceştia;
 pretinde să controleze toate aspectele vieţii lor, spărgând frontierele care separă, în mod
obişnuit, în societăţile moderne, activităţile principale;
 îi „înrolează”, supunându-i unui regim de viaţă colectiv şi promiscuu, strict reglat de
norme instituţionale a căror respectare este riguros controlată de un corp de
supraveghetori, şi care şterge orice deosebire între indivizi, orice şansă de manifestare
personalizată;
 generează o structură socială specifică în care, indiferent de alte atribute (vârstă, sex,
statut socio-profesional), indivizii sunt clasaţi în supraveghetori şi supravegheaţi.

Unul dintre instituţiile totale este armata, unde oamenii când intră în această instituţie, în
general, cred că uciderea semenilor este un lucru rău, dar ei sunt transformaţi treptat în maşini de
luptă gata să ucidă şi să îşi rişte vieţile supunându-se ordinelor. Procesele tradiţionale de
socializare a militarilor sunt destinate să dezvolte un nivel înalt al motivaţiei şi încrederii în
instituţie. Aceste procese includ următoarele :

 Suprimarea statusurilor anterioare. Prin tunsoare, uniforme şi altele de acest fel, recrutul
este privat de legăturile vizibile cu statusul său anterior.
 Învăţarea de reguli şi norme noi. La nivel oficial, recrutul este învăţat să se supună
regulilor armatei; prin socializarea informală (între colegi) el învaţă o parte din cultura
instituţiei militare.
 Dezvoltarea solidarităţii. Atât socializarea formală cât şi disciplina riguroasă construiesc
solidaritatea şi prietenia dintre recruţi; ei învaţă că depind unul de celălalt.
 Spiritul birocratic. Recrutul este instruit să accepte fără întrebări tradiţia şi obiceiul;
ordinile se primesc şi se dau tot timpul.

Aceste procese nu sunt întotdeauna eficiente complet. Unul din motive rezidă în faptul că
oamenii sunt, de asemenea, subiect al socializării şi din partea colegilor care îi îndrumă să se
preocupe de modalităţile de acomodare convenabilă în instituţia totală.

67
SOCIOLOGIE JURIDICA

7.Devianţă şi control social

Activitatea socială ca activitate normată

Viaţa socială, activitatea oamenilor, relaţiile dintre ei sunt guvernate de unsistem complex de
norme, corespunzător unui sistem de principii, al cărui caracter acut imperativ sau elastic, permisiv,
este determinat de importanţa relaţiilor sociale a căruiintegritate urmează să fie asigurată.

Principalele norme ce reglementează viaţa socială sunt normele morale şi normele juridice, aflate
într-o strânsă interdependenţă. Desigur că toate normele sociale,indiferent de natura lor, indică o serie
întreagă de acţiuni ce trebuie îndeplinite desubiecţi în mod obligatoriu (societatea neputând fi concepută în
absenţa unor normecare să reglementeze relaţiile dintre oameni).

Specific pentru normele de drept, din această perspectivă, este faptul că elereprezintă factori ce realizează
o„programare” a libertăţii de acţiune a omului, într –un cadru socio-economic determinat.Ceea
ce este comun normelor morale şi normelor juridice este că, atât unele câtşi altele,
reglementează, în modalităţi specifice, relaţiile dintre oameni. Ele se deosebesc, printre altele, în
câteva puncte esenţiale:
a)Dacă normele morale se instituie oarecum „de la sine”, izvorând dinexperienţa
convieţuirii îndelungate a oamenilor, normele juridice sunt instituite de stat şisunt menite a
reglementa, pe calea consfinţirii lor sociale, cele mai importante relaţii sociale;
b)Dacă normele morale se instituie treptat, ele căpătând existenţă şi forţăreglatorie pe
măsură ce sunt înţelese, chiar dacă nu pe deplin, acceptate şi respectate deoameni în comportamentul lor în
societate şi, ca atare, nu se poate stabili cu preciziecând anume intră ele în funcţiune, normele juridice
intră în vigoare după o procedură precisă. Ele sunt statornicite, în cele mai multe cazuri, prin
legi şi alte acte normative şiintră în vigoare în momentul adoptării (promulgării) lor de forurile competente.
c)În mod similar, în timp ce este dificil, dacă nu chiar imposibil de stabilit când încetează să
funcţioneze o normă morală, o normă juridică, o normă de drept îşiîncetează existenţa în
momentul abrogării de către forurile competente. Altfel spus,norma juridică acţionează din
momentul intrării ei în vigoare şi este suprimată înmomentul abrogării ei (ea neputând fi nici
retroactivă şi nici să acţioneze după abrogarea ei).
d)În tip ce respectarea normelor morale este garantată de forţa coercitivă aopiniei publice,
încălcarea lor neatrăgând după sine decât oprobiul public, respectarea normelor juridice este
impusă prin forţa coercitivă a statului, prin instituţiile salespecializate, încălcarea lor atrăgând
după sine sancţiuni formal stabilite şi aplicate deinstituţii specializate.
e)Dacă normele morale au o organizare internă mai puţin riguroasă şi, deregulă, nu sunt
prezentate într -o formă scrisă unanim acceptată (este recunoscut doar „spiritul”, sensul general,
dominant al normei morale, sens susceptibil de interpretări diferite), norma juridică are o
structură internă riguroasă, ea se prezintă într -o formă scrisă, consfinţind precis drepturi

68
SOCIOLOGIE JURIDICA

subiective şi obligaţii juridice, lăsând relativ puţin


loc pentru interpretări prea divergente, fiind obligatorie respectarea atât a literei, cât şi a spiritului
ei.
De menţionat că nu în toate cazurile se poate face o distincţie netă între ceea ce poate fi
considerată norma morală şi norma juridică. Aceasta pentru că, pe de o parte,orice normă
juridică are şi o dimensiune morală şi, pe de alta, pentru că o normă morală poate funcţiona, în
anumite circumstanţe, şi ca o normă juridică (de ex., „să nu minţi”este o normă morală, dar „să nu
depui mărturie mincinoasă” este o normă juridică).

Viaţa şi activitatea oamenilor este guvernată de un ansamblu de norme sau reguli, mai mult
sau mai puţin clar conturate, a căror respectareeste urmărită prin diverse mijloace, de către
societate.

Normele stabilesc însă, doar ceea ce se aşteaptă să facă oamenii şi nu şi ce facrealmente


aceştia. Şi, nu rareori, unii o ameni, prin ceea ce spun sau fac, vin în contradicţie cu ceea ce majoritatea
consideră a fi comportament acceptabil. Aşadar, înviaţa socială întâlnim nu doar conformitate
(adică respectarea normelor), ci şinonconformitate sau devianţă

Natura devianţei

Majoritatea sociologilor consideră că devianţa nu este o proprietate inerentă unor anumite


acte sau comportamente. Ea este o proprietate conferită unor acte sau comportamente prin
definiţii sociale. Aceasta înseamnă că societatea sau o partesemnificativă a ei, este cea care decide
dacă un comportament este deviant sau nu.
O proprietate esenţială a devianţei o reprezintă relativitatea ei. Un act sau un
comportament va fi considerat deviant sau nu în funcţie de grupul social care faceaprecierea şi în funcţie de
contextul concret istoric în care se produce actul saucomportamentul respectiv. Rezultă că unul şi acelaşi act va fi
considerat deviant de cătreun grup şi normal, acceptabil sau chiar demn de admirat de către altul,
după cum el poate fi considerat deviant într-un anumit context istoric şi nondeviant în altul.
Atunci când oamenii au aprecieri diferite asupra unui anumit comportament,problema este
cine anume va prevala. Dacă devianţa depinde de definiţii sociale şi de relaţii de putere (de cine prevalează),
atunci, evident, noţiunea despre ceea ce este deviant sau nu poate fi, şi estede multe ori,schimbată.

Controlul social
Dacă societatea vrea să funcţioneze normal, oamenii trebuie să urmeze anumite reguli, să respecte
anumite norme. Păstrarea ordinii socialeimpune ca întreg comportamentul să se înscrie între
anumite limite permisibile, Iar societatea urmăreşte să asigure conformarea membrilor săi la
unele norme de bază prin mijloacele controlului social.
Controlul social reprezintă, în esenţă, „un ansamblu de mijloace şi mecanismesociale şi
culturale, prin intermediul cărora:

69
SOCIOLOGIE JURIDICA

a) sunt impuse individului o serie de interdicţii şi constrângeri, referitoare lanecesitatea


respectării normelor şi valorilor dezirabile;
b) sunt permise anumite acţiuni, fiind apreciate şi recompensate conduitele caresunt
conforme cu modelul normativ şi cultural;
c) sunt interzise acele acţiuni caretransgresează ordinea socială.

Prin natura lor, interdicţiile şi constrângerile (dar şi încurajările şi recompensele) sunt, în


primul rând (iar, la o primă vedere, chiar predominant) exterioare, ele fiind expresia presiunilor
şi influenţelor exercitate, prin diferite modalităţi, asupra oamenilor de către societate.
Societatea este interesată să asigure o cât mai mare conformare a membrilor săi la sistemul de
norme şi valori considerate ca esenţiale pentru buna sa funcţionare şi recurge, în acest scop, la o
diversitate de mijloace (în fond, rolul principal al controlului social fiind acela de a asigura consistenţa şi
coeziunea internă alesocietăţii, prin organizarea şi ordonarea conduitelor individuale şi a
raporturilor sociale).
Interdicţiile şi constrângerile pot fi şi de ordin intern (autoconstrângeri, autoimpunerea
unor conduite şi comportamente conform normelor) atunci când individul ajunge să accepte, să
internalizeze un set de norme, un anumit model normativ, considerându-le ca ale sale şi apreciind că
este normală, firească această conformare. De altfel, tendinţa larg răspândită este (sau ar trebui să fie)
aceea de treceretreptată de la prodominanţa controlului extern la predominanţa controlului
intern, a autocontrolului.
Se apreciază că există trei tipuri de bază de procese de control social:

A.Procesul de socializare Se consideră că la început conformitatea(conformarea la


norme, respectarea acestora) este primordial produsul unor controale externe (ea este, deci,
impusă din afară). Treptat însă, pe măsură ce individul uman sematurizează şi se implică în viaţa
socială, o parte tot mai mare a comportamentului săudevine dominată de controale interne.
Se produce aşa -numita internalizare, respective încorporarea în personalitatea omului a normelor şi
standardelor de comportamentprevalente în societate. Treptat, aceste standarde acceptate c onştient
sau nu, devin oadevărată „a doua natură” a omului. Se dezvoltă conştiinţa de sine care îi
reglementează comportamentul în conformitate cu normele grupului, normele grupului devin
propriilesale norme iar controlul social devine autocontrol.
B. Procesele care structurează experienţele noastre sociale. Se poate spune că, în bună
măsură, ne construim noţiunile şi aprecierile noastre sociale după modul încare societatea structurează
alternativele sociale. Omul este, cumva „legal cultural”,adică trebuie să se rezume la standardele
şi alternativele oferite de către societate. De multe ori absenţa unor modele nonconformiste se datorează
absenţei unor alternative la standardele dominante într-o societate.
C.Conformarea la normele societăţii, la regulile instituite de aceasta, se poate datora şi
faptului că respectarea normelor atrage după sine preţuire şi apreciere socială,în timp ce încălcarea
acestora (devianţă) este pasibilă de sancţiuni de diverse tipuri.

70
SOCIOLOGIE JURIDICA

Mijloacele controlului social, ca instrumente de persuadare şi presiune care au rolul să


influenţeze indivizii să adopte conduite dezirabile şi permise şi să eviteîncălcarea normelor şi a
regulilor, pot fi clasificate în trei mari categorii:
a)mijloace psihosociale – urmăresc asigurarea conformităţii prin internalizarea
morală şi respectarea din convingere a normelor şi regulilor de comportament;
b)mijloace instituţionalizate – urmăresc asigurarea conformităţii prin presiune şi
constrângere exercitată prin intermediul unor instituţii sau organisme specializate;
c)mijloace neinstituţionalizate – reprezentate de obiceiuri, tradiţii,
moravuri,cutume, opinii care instituie modele de conduită de urmat oferite oamenilor şi a
căror nerespectare atrage după sine ostracizarea şi oprobriul public.

În funcţie de caracterul (permisiv sau prohibitiv, sancţionatoriu) al mijloacelor


utilizate,controlul social poate fi:
a)pozitiv – atunci când realizarea lui se bazează pe asigurarea cunoaşterii şiinternalizării
de către indivizi a normelor şi regulilor de conduită socială considerate casocialmente valabile,
dezirabile şi formarea motivaţiei pozitive de a le respecta dinconvingere. Rezultatul acestui tip de
control îl reprezintă un comportament conformacestor norme şi valori, datorat coniderării
acestora,de către indivizi, ca propriile lor norme şi valori;
b)negativ – atunci când se bazează pe teama individului de sancţiuni de diversetipuri, în cazul în care el
nu ar respecta anumite norme şi valori sociale impuse desocietate. În această situaţie, individul se va
conforma normelor nu din convingere, ci din teamă, existând oricând riscul ca această
conformare să fie doar de suprafaţă şitemporară, tentaţia încălcării normelor şi adoptării unei
conduite deviante fiind permanent.

In functie de gradul de organizare,controlul social poate fi:


a.organizat (sau instituţionalizat) – atunci când este exercitat de societate prin instituţii
specializate (poliţie, organisme judecătoreşti etc.) ;
b.neorganizat (neinstituţionalizat) – când este realizat de către grupuri de prieteni, familie,
grupuri de vecinătate, grupuri de muncă etc.

In functie de gradul de formalizare, controlul social poate fi:


a.formal (oficial) – realizat cu ajutorul diferitelor reglementări de natură juridică, politică
sau administrativă:
b. informal (neoficial), realizat prin tradiţii, obiceiuri, cutume, moravuri sau presiunea opiniei
publice.

În privinţa rolului dreptului ca mijloc de control social, s-au conturat de-alungul


timpului, mai multe puncte de vedere. De exemplu, reprezentanţii „jurisprudenţei sociologice”,
pornind de la aprecierea că ordinea socială nu este nici spontană şi niciinstinctivă, considerau că ea trebuie
asigurată prin mijloace specifice, un rol importantîn acest sens revenind dreptului (legislaţiei) ca

71
SOCIOLOGIE JURIDICA

cel mai specializat şi perfecţionat mijloc de control social (acestuia adăugându-i-se şi alte mijloace
de influenţare şi stimulare aconduitelor dezirabile şi legitime).

A. Comte respingea rolul dreptului (pe care-l considera un vestigiu metafizic, arhaic şi
imoral) în realizarea controlului social. După opinia lui, consensul dintre indivizi trebuie să se
bazeze pe dragoste şi morală şi nu pe constrângere şi presiune socială.

În concepţia lui E. Durkheim, cea care asigură ordinea socială, reglează comportamentul
indivizilor şi funcţionează ca formă fundamentală de control social este„conştiinţa colectivă”.

În opinia lui G. Gurvitch, reprezentant al „pluralismului juridic”, controlul


social poate fi exercitat, în orice societate, atât prin intermediul atitudinilor, sentimentelor şi
opiniilor dominante cât şi prin presiune şi constrângere socială, inclusiv prin utilizarea forţei
coercitive a statului şi a dreptului (legislaţiei).

Concluzie :dreptul este un important instrument de control social, dar:


a) nu este şi nu poate fi singurul instrument, mijloc de asigurare, realizare a
controlului social;
b) utilizarea exclusivă sau excesivă a dreptului (legislaţiei) ca instrument de
control social poate avea efecte adverse (putând genera nu conformism ci
devianţă).

Concepte- cheie: delincventa, devianta, dezorganizare sociala, inadaptare, conflict


de dezvoltare

Delincvenţa minorilor constituie o problemă a lumii contemporane intim legată de


decăderea (dezorganizarea) familiei, care, în loc să contribuie la îmbogăţirea personalităţii a doi
parteneri printr-o nouă personalitate, cea a cuplului, în loc să realizeze o homeostazie de cuplu,
dimpotrivă, devine încărcată de angoase, conflicte şi chiar violenţă. Asemenea familii nu pot
realiza rolul de socializare morală pozitivă a descendenţei în scopul încorporării idealurilor
sociale în personalitate, nu au obişnuinţă în îndeplinirea unor roluri sociale, nu au capacitate de
discernământ şi creativitate utilă. Definirea şi circumscrierea delictelor în funcţie de criteriile
normativului penal este reducţionistă, deoarece evoluţia fenomenului de criminalitate este
determinat de o serie de variabile socio-culturale ignorate de studiile cu caracter strict juridic.
Fenomenele antisociale, reprezentând o problemă socială, se produc în cadrul unei societăţi
având o determinare socială resimţită la nivelul indivizilor, grupurilor şi instituţiilor, produc ceea
ce se intitulează dezorganizare socială.

72
SOCIOLOGIE JURIDICA

Abordarea fenomenului de delincvenţă de pe poziţii sociologice vizează dezorganizarea


socială ca stare de inadecvare a reţelei de statusuri şi roluri, creând o discrepanţă între scopurile
colective şi obiectivele individuale. Ele se manifestă prin extinderea puternică a sferei de nevoi şi
aspiraţii individuale care nu-şi găsesc pe deplin satisfacţia. Dezorganizarea socială sau “starea de
anomie”, cum o numeşte Durkheim, determină, pe lângă creşterea numărului de delicte
(alcoolism, narcomanie, devianţă socială), şi extinderea treptată a stării de marginalitate la un
număr tot mai mare de indivizi, grupuri sociale.

Marginalitatea, situându-l într-un context de minus de responsabilităţi, de atribuţii


sociale şi, în consecinţă, de reangajări, de imposibilitate de afirmare şi participare la deciziile
sociale, determină profunde sentimente de periferizare şi frustrare socială. Acestea se manifestă
prin convingerea că le sunt obstrucţionate căile de acces spre bunurile şi valorile sociale. Ca o
consecinţă negativă cresc tensiunile sociale şi nesiguranţa între indivizi. Evaluarea intensităţii şi
gravităţii actelor comise se face concordat cu criteriile normative, dar şi cu implicarea
caracterului social şi cultural al faptei comise. În definirea unor anumite categorii de delicte, un
aport important îl aduc cultura, moravurile, obiceiurile şi cutumele prin evidenţierea implicării
normelor morale şi a celor de convieţuire socială. Sociologia delincvenţei îşi aduce aportul la
descifrarea actului infracţional; la nivel de fenomen social, cu analiza actelor antisociale
săvârşite în realitate, în raport cu multiplele aspecte de inadaptare, dezorganizare, anomie şi
marginalitate existente în cadrul societăţii.

Ca formă distinctă de devianţă (de natură penală), delincvenţa juvenilă constituie un


fenomen complex, care defineşte ansamblul conduitelor aflate în conflict cu valorile ocrotite de
norma penală. Din punct de vedere strict juridic, acest fenomen caracterizează încălcarea
normelor care reflectă cerinţele oricărei forme de convieţuire umană (limitarea libertăţii
personale, adaptarea adecvată la mediul social, concordanţa dintre atitudinile individuale şi
cerinţele sociale, respectarea interdicţiilor şi prescripţiilor normative, adoptarea acelor criterii de
acţiune care fac posibilă “normalitatea” şi predictibilitatea comportamentului etc.)

Perspectiva juridică nu poate opera delimitări tranşante între specificul conduitei


delictuale a tinerilor şi particularităţile comportamentului infracţional al adulţilor, deoarece ea nu
permite identificarea cauzelor, ci doar fixarea unui criteriu unilateral cu ajutorul căruia putem
distinge între o conduită ilicită, deviantă de la norma legală, şi un comportament normal,
socialmente acceptat. Din această cauză, noţiunea de delincvenţă juvenilă se confundă, de cele
mai multe ori, cu cea de criminalitate, de unde şi existenţa unor ambiguităţi în utilizarea unor
termeni, cum sunt: infracţiune, delict, delincvenţă etc.

Studiul delincvenţei juvenile porneşte de la ipoteza că prin comportarea individuală


orice persoană încearcă să dea un răspuns semnificativ stimulilor externi (relevaţi de situaţia
particulară), urmând să înlăture orice ambiguitate, să evite obiectul multiplelor neînţelegeri, să
restabilească echilibrul social în raporturile cu lumea înconjurătoare. F. Augustin afirma că:
“Nimeni nu datorează ceea ce n-a primit”, astfel încât ajungem la concluzia inevitabilă că fiecare

73
SOCIOLOGIE JURIDICA

minor ar trebui să-şi definească şi să-şi justifice comportamentul prin modul în care a fost educat
în familie, societate, definindu-şi tendinţele în cadrul mediului social în funcţie de experienţa
socială şi de influenţa socialului asupra sa. Amploarea socială a fenomenului de delincvenţă,
caracterul profund antisocial al acestui tip de comportament obligă corelarea abordării strict
juridice cu cea de implicare socială şi de intervenţie asupra individului concret. Din punct de
vedere juridic, comportamentul delincvent este definit prin luarea în considerare a unor trăsături
specifice:

- caracterul ilicit, reprezintă o acţiune cu caracter ilicit, imoral, ilegitim, ilegal, prin care
sunt violate şi prejudiciate anumite valori şi relaţii sociale;

- caracterul de vinovăţie, acţiunea este comisă de o anumită persoană care acţionează


deliberat, conştient şi responsabil (deci are răspundere penală);

- incriminare, fapta comisă este incriminată şi sancţionată de legea penală.

Doar în prezenţa acestor caracteristici, o faptă antisocială săvârşită de o persoană


responsabilă poate fi incriminată de legea penală. Inexistenţa şi numai a unei singure trăsături
duce la inexistenţa delictului. În funcţie de aceste trăsături, gradul de periculozitate şi gravitate al
criminalităţii este evaluat după anumite criterii normative şi sociale. Prin implicaţii juridice
reglementate de norma penală, faptul social al delictului trece din planul social în cel juridic,
devenind un fapt juridic generator de efecte şi consecinţe sancţionatorii. Rezultantă este şi
cuprinderea în dreptul penal a unor dispoziţii ce descriu faptele ce constituie delicte şi
consecinţele juridice pentru săvârşirea lor.

Ca fapt antisocial, delictul presupune acţiunea unor anumite persoane care, cu


discernământ şi vinovăţie, atentează la anumite valori şi relaţii sociale ce sunt protejate de
normele penale. În viziunea dreptului penal se iau în considerare, în abordarea actului ca delict,
patru factori: obiectul delictului, subiectul delictului, latura obiectivă şi latura subiectivă.

Obiectul delictului se referă la valorile şi relaţiile sociale care sunt violate printr-o
acţiune ilegală sau ilicită.

Subiectul delictului vizează persoana denumită subiect activ şi care comite acţiunea
ilicită, şi subiectul pasiv fiind identificat cu persoana care suferă consecinţele negative ale
acţiunii. Pentru ca o persoană să fie desemnată ca subiect activ trebuie să îndeplinească trei
condiţii: să aibă o anumită vârstă, să fie responsabilă, să dispună de libertatea de gândire şi
acţiune.

Latura obiectivă este dimensiunea cea mai importantă a delictului şi se conturează la


intersecţia interferenţei mai multor aspecte: acţiunea (inacţiunea) delincventă, consecinţele
antisociale produse, raportul cauzal dintre acţiunea ilicită şi consecinţele negative şi alţi
indicatori (timpul şi locul delictului, mijloace şi modalităţi de comitere a actului etc.). Acţiunea

74
SOCIOLOGIE JURIDICA

delincventă consemnează violarea normelor juridice cu caracter prohibitiv (interzic anumite acte)
sau inacţiunea (omisiunea), care consemnează încălcarea normelor juridice prin neefectuarea
unor acţiuni cu caracter de obligativitate (efectuarea serviciului militar, ajutarea familiei).
Consecinţele şi urmările sociale periculoase ale acţiunii constau în pagubele materiale şi morale
aduse diferitelor persoane, instituţii şi organizaţii. Relaţia cauzală apreciază existenţa şi
gravitatea delictelor. Fiind o relaţie de determinare, raportul cauzal prezintă dificultăţi de
circumscriere, fapt pentru care trebuie rezumat doar la acţiunea (inacţiunea) delincventă,
provocatoare de prejudiciu şi la efectele acesteia asupra relaţiilor şi valorilor lezate.

Latura subiectivă a delictului cuprinde referiri la caracteristicile psihice ale persoanei


care comite acţiunea ilicită de factură intelectivă, afectivă, volitivă, pe baza cărora se stabileşte
responsabilitatea şi răspunderea persoanei. În planul dreptului penal modern, conţinutul
vinovăţiei se stabileşte prin teoria voinţei, teoria reprezentării, teoria mobilului etc. Codul penal
românesc se fundamentează, din acest unghi, pe teoria reprezentării, distingând în funcţie de
conţinutul reprezentărilor persoanei delincvente, în momentul comiterii faptelor, diferite grade de
vinovăţie (intenţie sau culpă). Atunci când în mod conştient şi voluntar o persoană efectuează un
act delincvent, având conştiinţa urmării negative a actelor sale, considerate în acest caz ca
deliberată, avem de-a face, din punct de vedere juridic, cu intenţia persoanei. În cazul în care
persoana care a săvârşit un act nu a prevăzut rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l
prevadă, vinovăţia sa este din culpă. Nu putem considera vinovăţie dacă acţiunea ilicită nu a fost
gândită, dorită şi voită de o persoană, care a acţionat fiind constrânsă moral sau fizic
(ameninţată) sau în stare de inconştienţă.

În afară de vinovăţie, se iau în considerare şi motivele, mobilurile care pot genera,


impulsiona individul spre o anumită acţiune. De asemenea, nu sunt neglijate stipularea scopurilor
urmărite prin finalitatea acţiunii (obţinerea de avantaje materiale, înlăturarea unui rival, atragerea
atenţiei opiniei publice). În funcţie de determinantele de factură psihologică, implicarea graduală
sub raportul vinovăţiei poate fi scalată de la mai gravă spre mai puţin gravă, în funcţie de
corelarea diferitelor implicări motivaţionale: intenţie directă sau indirectă, culpă sau imprudenţă,
cu implicarea conştiinţei sau obnubilarea ei. Pe baza acestor dimensiuni se disting mai multe
categorii de delincvenţă:

- delincvenţa reală, supranumită şi “cifra neagră”, fiind acţiunea săvârşită, ca atare, în


realitate şi însumând totalitatea manifestărilor antisociale cu caracter penal care s-au comis sau
care au avut loc în realitate;

- delincvenţa descoperită cuprinde numai o parte a faptelor antisociale cu caracter


penal şi anume a celor identificate de organele specializate. Deoarece nu toate faptele penale
comise sunt identificate, procentual, infracţionalitatea descoperită este mai mică decât cea reală.
Se includ aici şi aşa-numitele infracţiuni cu autori “necunoscuţi”.

- delincvenţa judecată sau legală se identifică cu acea secvenţă din delincvenţa

75
SOCIOLOGIE JURIDICA

descoperită care ajunge să fie judecată şi care este sancţionată de către instanţele specializate ale
statului. Deoarece nu toate faptele descoperite sunt pasibile de judecată, acest tip de delincvenţă
este numeric mai mic decât delincvenţa descoperită. Pot apărea pe parcursul judecării actelor
descoperite graţieri sau amnistieri şi astfel nu se mai finalizează cu o sancţiune. Alte acte, până la
judecarea lor, pot intra sub incidenţa unei noi legislaţii penale, astfel că finalitatea judecării poate
lua altă direcţie. Deci, însăşi legea penală este supusă unei evoluţii şi, în consecinţă, poate suferi
modificări. Delincvenţa reală, din punct de vedere obiectiv, reprezintă cea mai importantă
semnificaţie pentru fenomenul infracţional (delincvenţa), deoarece cuprinde fapte antisociale
reale, care exprimă încălcări reale ale normelor juridice. Faptele de delincvenţă reală, chiar dacă
nu au fost descoperite sau nu ajung să fie judecate şi sancţionate, ele există ca reale, deoarece au
fost săvârşite în realitate, aducând serioase prejudicii valorilor sociale şi morale, precum şi
relaţiilor sociale.

Majoritatea definiţiilor insistă asupra criteriului juridico-penal, desemnând ca fiind de


natură delictuală orice act care, prin consecinţele sale, îl fac pasibil pe tânăr de a fi adus în faţa
instanţei şi de a fi sancţionat. Însă în fiecare legislaţie există variaţii considerabile în privinţa
gradului de toleranţă faţă de codificarea ca delict a unui act ilicit comis de tânăr, noţiunea de
delincvenţă juvenilă având un conţinut care variază în funcţie de prescripţiile şi normele penale,
de limitele de vârstă ale majoratului penal, de sistemul de sancţiuni şi pedepse faţă de anumite
conduite juvenile. Dincolo de aceste diferenţe şi variaţii legislative, definirea şi circumscrierea
delincvenţei juvenile se face în funcţie de două criterii: vârsta majoratului penal şi sistemul de
sancţiuni şi tratament aplicat minorilor delincvenţi.

a) În ceea ce priveşte vârsta majoratului penal, deşi nu există o uniformitate normativă,


documentele O.N.U. adoptate la cel de-al VII-lea Congres pentru prevenirea delincvenţei şi
tratamentul delincvenţilor (Milano, 1989) stipulează că noţiunea de “tineri” trebuie aplicată
tuturor indivizilor care au vârsta sub 25 ani. Convenţia O.N.U. privind drepturile copilului
precizează că ea este aplicabilă oricărei fiinţe umane sub vârsta de 18 ani, “cu excepţia cazurilor
în care vârsta majoratului este atinsă mai devreme, în funcţie de legislaţia care este valabilă
pentru aceste cazuri”. În acelaşi sens, Ansamblul de reguli minime ale Naţiunilor Unite cu
privire la administrarea justiţiei pentru minori (Regulile de la Beijing) stipulează că “un minor
este un copil sau un tânăr care, în raport cu sistemul juridic considerat, poate să răspundă
pentru un delict conform unor modalităţi diferite de cele care sunt aplicate în cazul unui adult”,
iar “un delincvent juvenil este un copil sau un tânăr, acuzat sau vinovat de a fi comis un delict”.

Vârsta majoratului civil diferă sensibil de cea a majoratului penal în funcţie de diversele
legislaţii. Astfel, pentru majoritatea sistemelor europene, vârsta majoratului civil (momentul în
care tânărul dobândeşte capacitate deplină de exerciţiu) este fixată, de regulă, la 18 ani, în timp
ce vârsta majoratului penal este mai mică. Ea variază între 16-18 ani pentru majoritatea
sistemelor penale, existând unele excepţii şi sub această limită, cum ar fi cazul legislaţiilor
scandinave - stabilită la 15 ani, Germaniei, Austriei şi Ungariei - fixate la 14 ani, Franţei şi
Poloniei - fixate la 13 ani. În consecinţă, limitele de vârstă diferă sensibil în funcţie de fiecare
76
SOCIOLOGIE JURIDICA

sistem legislativ în parte, astfel încât din punct de vedere al normativului penal vârsta răspunderii
penale poate oscila pentru delincvenţii minori între 7(8) ani-18 ani şi chiar mai mult.

Codul penal român, utilizând criteriul vârstei pentru definirea şi sancţionarea actelor
antisociale comise de minori, stabileşte anumite limite de vârstă privind răspunderea penală a
minorilor; astfel conform art. 99 Cp:

- alin 1: ”Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal”.

Aşadar, minorii aflaţi sub vârsta de 14 ani nu răspund penal pentru faptele lor întrucât
există prezumţia absolută că sunt lipsiţi de discernământ, neavând deci capacitatea intelectivă,
afectivă şi volitivă de a percepe fapta ilicită şi consecinţele negative ale acesteia. Categoria
minorilor care nu răspund penal, cuprinde de fapt, două subcategorii, prima are în vedere toţi
minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani, iar cea de-a doua este formată din minorii care au
împlinit vârsta de 14 ani, dar nu au împlinit încă 16 ani şi au săvârşit fapta fără discernământ.

Cu privire la prima subcategorie, art.50 c.p prevede că : ”Nu constituie infracţiune fapta
prevăzută de legea penală, săvârşită de un minor care la data comiterii acesteia nu îndeplinea
condiţiile legale pentru a răspunde penal”. Deci, starea de minoritate a făptuitorului înlătură
caracterul penal al faptei numai dacă se constată că la momentul săvârşirii acesteia, minorul nu
îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde penal. Minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani,
nu pot fi subiecţi activi de drept penal, faptele săvârşite de aceştia fiind lipsite de caracter penal.
Prezumţia absolută consacrată de acest text de lege nu poate fi răsturnată prin probe contrarii.
Minorii care se regăsesc în această categorie, nu răspund penal niciodată pentru faptele penale
săvârşite, ieşirea din acest cerc făcându-se la împlinirea vârstei de 14 ani. În asemenea situaţii,
soluţiile adoptate de organele judiciare sunt: scoaterea de sub urmărire penală, conform art.11
pct.1 lit. b raportat la art.10 lit.e c.p.p., în cazul organului de urmărire penală şi achitarea potrivit
art.11 pct.2 lit.a raportat la art.10 lit.e c.p.p., în cazul instanţei de judecată.

Soluţia clasării nu poate fi posibilă, întrucât minoritatea fiind o cauză care înlătură
caracterul penal al faptei, se aplică la o anumită persoană şi, în consecinţă, nu se poate vorbi de
inexistenţa învinuitului în cauză.

- alin 2:”Minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani răspunde penal, numai dacă se
dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ”.

Minorii cu vârsta între 14 - 16 ani răspund penal numai dacă se dovedeşte, pe baza
expertizei medico–psihiatrice, că au acţionat cu discernământ (faţă de aceştia legea introduce
doar o prezumţie relativă în privinţa existenţei sau inexistenţei discernământului). Deci, pentru
această subcategorie de minori care nu răspund penal, trebuie să se constate, pe lângă condiţia
referitoare la vârstă şi că au săvârşit fapta fără discernământ.

Minorii care se includ aici, formează o clasă intermediară: ei nu răspund penal,

77
SOCIOLOGIE JURIDICA

considerându-se că, totuşi, dezvoltarea lor nu a atins şi depăşit pragul spre existenţa unei
capacităţi penale depline. Existenţa sau inexistenţa discernământului, trebuie să se facă în
concret, în raport de natura faptei săvârşite şi de datele referitoare la minor. Sub aspectul
angajării răspunderii penale, între minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani şi cei care au
împlinit această vârstă, dar nu au ajuns la 16 ani, fără a se fi făcut dovada că au acţionat cu
discernământ, nu există nici o deosebire: nici cei din urmă nu pot fi subiecţi de drept penal,
faptele lor nu constituie infracţiuni şi nu li se aplică sancţiuni penale. Dacă s-a dovedit existenţa
discernământului, minorul este socotit capabil să răspundă penal, acesta bucurându-se însă de un
tratament diferenţiat în ceea ce priveşte regimul sancţionator (faţă de minorul care răspunde
penal se poate lua o măsură educativă ori i se poate aplica o pedeapsă, aceasta din urmă
aplicându-se numai dacă se apreciază că luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru
îndreptarea minorului).

- alin 3: ”Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal”.

Astfel, conform dispoziţiilor legii, minorii care au împlinit vârsta de 16 ani răspund
penal întocmai ca şi adulţii. Pentru aceşti minori, operează o prezumţie absolută de capacitate,
nefiind permisă de legiuitor înlăturarea ei prin probe contrarii. Deci între minorul care a împlinit
16 ani şi major nu există nici o deosebire, în ceea ce priveşte reţinerea şi angajarea răspunderii
penale, acesta putând fi subiect de drept penal. Faptele penale săvârşite de minorul care a
împlinit 16 ani au caracter penal şi atrag răspunderea penală dacă nu există vreo cauză care
înlătură acest caracter. Ca şi în cazul majorului, acest caracter absolut al capacităţii penale, nu
exclude posibilitatea de a se dovedi o stare de iresponsabilitate potrivit art.48 cod penal., şi în
consecinţă să fie înlăturat caracterul penal al faptei.

De asemenea, pornindu-se de la faptul că discernământul nu poate fi confundat cu


vinovăţia, fiecare având un înţeles aparte, în cazul în care minorul a împlinit 16 ani, operând deci
o prezumţie absolută în domeniul capacităţii penale, fiind interzisă dovada lipsei
discernământului, nu acelaşi lucru este valabil şi pentru vinovăţie: se poate face dovada lipsei
acesteia, ca şi în cazul majorului, putându-se ajunge la concluzia că fapta a fost săvârşită cu lipsa
vinovăţiei sau a formei de vinovăţie cerută de legiuitor.

În consecinţă, în funcţie de acest criteriu, în sfera delincvenţei juvenile din România ar


trebui incluşi numai minorii între 14-16 ani care au comis fapte penale şi care implică răspundere
penală, precum şi cei între 16-18 ani aflaţi în conflict cu legea penală, în timp ce minorii sub 14
ani şi cei între 14-16 ani lipsiţi de discernământ care au comis delicte formează fenomenul de
predelincvenţă juvenilă.

b) Cel de-al doilea criteriu are în vedere sistemul de sancţiuni, tratament şi


resocializare. Deşi regimul juridic privind sancţionarea şi tratamentul minorilor delincvenţi
diferă de la o ţară la alta, în prezent se pot întâlni trei situaţii mai importante:

1) în diverse legislaţii penale, sistemul de sancţionare a minorilor şi tinerilor nu diferă

78
SOCIOLOGIE JURIDICA

prea mult de cel aplicat adulţilor, cu precizarea că, în cazul minorilor, măsurile şi pedepsele
adoptate sunt mai blânde şi sensibil mai reduse faţă de cele aplicate adulţilor.

2) în alte cazuri, diferenţele sunt foarte sensibile, structurându-se chiar un sistem de


sancţionare şi pedepsire a minorilor delincvenţi în care sunt utilizate, alături de sancţiunile
privative de libertate şi cele neprivative, constând din negocierea delincvent– victimă şi
repararea prejudiciilor, libertatea de probaţiune, prestarea unei munci benevole în folosul
comunităţii etc.

3) în sfârşit, în alte legislaţii, sistemul de sancţionare a minorilor delincvenţi combină


elemente ale sistemului penal clasic (măsuri educative neprivative de libertate, alături de măsuri
şi pedepse privative de libertate) cu cele ale sistemului medical– curativ, fiind aplicat în special
unor categorii de minori delincvenţi handicapaţi fizic sau psihic şi care necesită îngrijire,
supraveghere şi tratament special.

Independent şi totuşi legat de sistemul juridic pentru adulţi, sistemul juridic pentru tineri
este în primul rând responsabil de atitudinea acestora faţă de delictele comise. Din acest motiv,
sancţiunile acordate minorilor delincvenţi ar trebui aplicate în funcţie de anumiţi factori, cum ar
fi, de exemplu, vârsta şi personalitatea acestora, circumstanţele comiterii delictului, situaţia
familială etc. Cu toate acestea, vârsta şi discernământul sunt cele care decid, de cele mai multe
ori, răspunderea penală şi sancţionarea minorului. În consecinţă, sancţiunile adoptate în privinţa
minorilor care au comis fapte antisociale prevăd:

1) - internarea în vederea resocializării într-o şcoală de reeducare (este o măsură


educativă luată faţă de minorii care nu au răspundere penală) sau internarea într-un institut
medical-educativ de specialitate (pentru minorii care au comis fapte penale, dar care, datorită
stării lor fizice sau psihice, au nevoie de un tratament de durată şi de un regim special de creştere
şi educare);

2) - internarea într-o şcoală specială de muncă şi reeducare cu regim sever, de


semidetenţie (adoptată faţă de minorii care au răspundere penală şi care au comis delicte grave şi
repetate) sau încredinţarea minorului spre reeducare unui colectiv de muncă sau învăţătură
(măsură adoptată faţă de minorii cu răspundere penală, care au comis delicte cu un grad de
pericol social scăzut şi care erau, la data comiterii faptei, elevi sau încadraţi în muncă).

Stabilirea răspunderii şi a discernământului minorului se face, de regulă, de către


instanţa de judecată atât pe baza expertizei medicale de specialitate cât şi prin luarea în
considerare a unor elemente extrinseci persoanei făptuitorului, cum ar fi: natura delictului,
împrejurările în care a fost comis, modalităţi de acţiune, timp, loc, mijloace folosite de infractor
etc. În absenţa expertizei medicale, în afară de elementele juridice ce caracterizează fapta
antisocială, instanţa se orientează, în mare măsură, în funcţie de ancheta socială aflată la dosarul
minorului. Analiza unora din anchetele sociale privind pe minorii delincvenţi evidenţiază faptul
că o mare parte din ele sunt incomplete şi lacunare, lipsind informaţii şi date precise în legătură

79
SOCIOLOGIE JURIDICA

cu contextul de viaţă al minorului, conduita sa anterioară, starea de sănătate fizică şi psihică.

Consecinţa acestui mod de sancţionare şi individualizare a pedepsei a condus, adeseori,


la situaţia ca în multe şcoli de reeducare să fie internaţi minori care au acţionat fără
discernământ, dar care, prezentau serioase deficienţe psihice şi a căror creştere şi protecţie
trebuia făcută într-un institut medico-educativ. În schimb, în aceste şcoli sunt minori care, în
absenţa expertizei medicale şi a evaluării inadecvate, au simulat lipsa discernământului, deşi erau
bine dezvoltaţi fizic şi psihic. Fără a pune la îndoială rolul activ al instanţei, ca şi experienţa
judecătorului în stabilirea şi individualizarea răspunderii unui minor, considerăm că, în
momentul de faţă, în absenţa unei expertize medicale de specialitate şi a anchetei sociale bine
elaborate, nu se poate stabili întotdeauna şi în mod cert dacă un anumit minor a acţionat în mod
conştient, sau a fost incitat de împrejurări de moment, cunoscând şi urmărind producerea unor
consecinţe socialmente periculoase.

Există numeroase alte argumente care arată că operaţia de convertire a unui concept
juridic, cum este responsabilitatea, într-un concept psihiatric, cum este discernământul, eşuează
într-un discurs lipsit de orice rigoare ştiinţifică. Din acest punct de vedere, schemele etiologice
tradiţionale se dovedesc neviabile, explicaţiile cele mai vehiculate în domeniul delincvenţei
juvenile solicitând înlocuirea perspectivei juridice şi a criteriului normativului penal cu o
perspectivă interdisciplinară a problemelor cu care se confruntă minorii şi adolescenţii în mediul
lor de viaţă şi convieţuire socială. Pentru acest motiv, sunt necesare multiple evaluări de natură
psihologică, sociologică, medicală şi pedagogică, care să identifice întregul complex de factori şi
condiţiile ce pun în dependenţă personalitatea încă insuficient structurată şi maturizată a
minorului de contextul social în care se găseşte amplasat.

Delincvenţa juvenilă a fost şi continuă să fie analizată în mod diferenţiat de la o


societate la alta, fiind elaborate numeroase teze, orientări, paradigme şi teorii explicative, unele
excluzându-se reciproc, toate urmărind însă identificarea şi evaluarea cauzelor şi a mecanismelor
de bază care determină producerea unor fapte şi manifestări cu caracter penal în rândul tinerilor.
Unele dintre aceste teze şi teorii nu au decât o capacitate de generalizare limitată la cadrul social
particular în care se desfăşoară actele delincvente ale tinerilor, altele au o rază mai mare de
generalizare, fiind valide în contexte sociale diferite. În domeniul delincvenţei juvenile există
numeroase modele etiologice, însă cele mai reprezentative teorii sunt:

a).teorii care supralicitează importanţa cauzelor individuale, psihologice, considerând


că manifestările delincvente ale tinerilor rezidă în comportamentul individual. Pornind de la
ideea că unii tineri delincvenţi se caracterizează prin tulburări de personalitate ori prin mentalităţi
specifice adolescenţei (concretizate în adoptarea unor atitudini de negare a valorilor şi normelor
recunoscute de societatea adulţilor), perspectiva devianţei comportamentale consideră că faptele
sancţionate de legea penală sunt comise, cu predilecţie, de tineri deficienţi care violează normele
sociale şi juridice, neavând capacitatea de a li se supune şi de a le respecta. Însă, se recunoaşte că
“predispoziţia” spre devianţă a tânărului depinde în mare parte de: contextul socioeconomic şi

80
SOCIOLOGIE JURIDICA

cultural în care trăieşte, carenţele socializării morale în familie, condiţiile dificile de muncă şi de
viaţă, sentimentele de anxietate şi frustrare afectivă etc.

După cum arată unii dintre adepţii acestei perspective, “un comportament delincvent
poate fi un simptom al unei nevroze sau echivalentul unei depresiuni nervoase, dar în cea mai
mare parte a cazurilor există, la origine, o stare de insecuritate care generează conduite
agresive, proces care intensifică, la rândul său, anxietatea şi nevoia de conflict” Aşadar,
delincvenţa juvenilă este definită ca fiind rezultatul unui conflict de adaptare între tânăr şi
anturajul său, conflict datorat trăsăturilor psihice caracteristice adolescenţei (egocentrism,
impulsivitate, agresivitate etc.). În consecinţă, analiza delictelor comise de tineri se face după o
etiologie psihologizantă, accentuându-se rolul prioritar al unor perturbări datorate conflictelor
familiale, fiind chiar utilizate o serie de concepte psihanalitice, cum ar fi cele de identificare,
compensare, supraeu etc. Prevenirea delictelor săvârşite de tineri trebuie să se facă la nivel
individual şi familial, fie prin ameliorarea tensiunilor interpersonale, fie prin frânarea evoluţiei
negative a unor factori de grup.

b) teorii care consideră delincvenţa juvenilă drept o consecinţă directă a dezorganizării


sociale implicate în procesele de schimbare şi dezvoltare. Cauzalitatea “primară” a delictelor
juvenile trebuie căutată în consecinţele negative şi conflictuale generate de perioade de criză şi
instabilitate economică, mobilitate teritorială şi socială a populaţiilor. Având în vedere aspectele
de “dezorganizare” socială, numeroşi teoreticieni şi specialişti şi-au pus problema identificării şi
explicării variaţiilor tipurilor de comportament deviant şi a ratei delincvenţei juvenile prin
compararea unor indicatori cu caracter social, cultural, geografic etc., din diferite arii urbane,
grupuri de populaţie, legislaţii. Astfel, au putut fi identificate “zone” şi enclave criminogene în
care rata delincvenţei în rândul tinerilor este ridicată, datorită eterogeneităţii şi mobilităţii
populaţiei, proceselor aculturative, ineficienţei controlului social instituţionalizat etc. Cu toate
acestea, perspectiva “dezorganizării” sociale ignoră o serie de variabile culturale care pot
influenţa intensitatea delincvenţei juvenile în anumite zone şi arii urbane, neexplicând faptul
pentru care o serie de tineri proveniţi din aceleaşi locuri de rezidenţă nu devin delincvenţi.

c) teorii conform cărora delincvenţa juvenilă constituie un efect nemijlocit al


conflictelor normative între diferitele categorii de tineri şi obstrucţiile organizaţionale de a avea
acces la status, putere şi bogăţie. Acestea antrenează neînţelegeri între tineri privind utilizarea
optimă a normelor sociale, apărând un conflict puternic între scopurile sociale dezirabile şi
mijloacele legitime de a le realiza. Delincvenţa juvenilă este, aşadar, consecinţa utilizării unor
mijloace ilegitime de către tineri, ca şi a unor discrepanţe intense între normele socialmente
împărtăşite şi condiţiile reale ale vieţii sociale.

Tinerii devin delincvenţi fie datorită eşecului de a ajunge la scopuri culturale prin
mijloace legitime, fie datorită nepriceperii de a promova alternative de reuşită ca urmare a
existenţei unor restricţii şi bariere sociale. Această teorie pune un accent prea mare pe aspectele
conformismului tinerilor, eludând motivaţiile comportamentului lor individual şi ignorând

81
SOCIOLOGIE JURIDICA

extensiunea largă a valorilor şi a scopurilor extrem de diverse şi chiar conflictuale ale diferitelor
categorii de grupuri sociale din cadrul societăţii. Din acest punct de vedere, o tendinţă
nonconformistă sau chiar distructivă pentru conservatorismul sistemului, apărută din partea unor
tineri, dar în consens cu progresul istoric, poate fi calificată ca “devianţă pozitivă”, forma acestei
definiri depinzând de poziţia socială şi politică a evaluatorului, care poate considera, spre
exemplu, că este “problematic” sau “deviant” orice act care atentează la ordinea şi stabilitatea
sistemului social.

Marea diversitate a acestor teorii şi puncte de vedere, ca şi gradul lor de relativitate


impun precauţie în utilizarea şi operaţionalizarea diferitelor concepte “cheie” pe care le include,
cum ar fi cele de patologie socială, anomie socială, dezorganizare şi disfuncţie socială ş.a. Dintre
acestea, ne vom ocupa cu precădere de cele care sunt mai des folosite în etiologia delincvenţei
juvenile, deoarece ele includ o serie de repere orientative pentru cercetarea interdisciplinară a
abaterilor şi a manifestărilor antisociale comise de tineri.

Încercând să ofere o explicaţie cât mai nuanţată şi corectă a fenomenului de delincvenţă


juvenilă, diversele perspective şi orientări teoretice analizate nu reuşesc, totuşi, să surprindă
totalitatea contextului determinativ al manifestărilor delincvente săvârşite de adolescenţi şi tineri.
Ele au însă meritul de a fi semnalat aspectele şi factorii cei mai puternic implicaţi în etiologia
fenomenului de delincvenţă juvenilă, ca şi principalele disfuncţii şi carenţe ale unor instituţii cu
rol de socializare şi control social, indicând, uneori, modalităţile şi mijloacele de intervenţie şi
prevenire a actelor antisociale comise de tineri.

Recunoscând valoarea şi meritele unora dintre aceste teorii şi orientări etiologice,


trebuie subliniat că ele nu pot fi aplicate şi experimentate, în întregime şi fără precauţiile de
rigoare, în cadrul aspectelor fenomenului de delincvenţă juvenilă din ţara noastră. Chiar dacă
diferitele delicte săvârşite de tineri în societatea noastră sunt încă departe de a atinge gradul de
periculozitate şi intensitatea infracţiunilor juvenile din alte ţări, ele reprezintă o problemă socială
care interesează toţi factorii cu rol educativ şi de control social. Se impune, în consecinţă,
desfăşurarea unor ample cercetări cu caracter interdisciplinar, capabile să depăşească obstacolele
ideologice şi conceptuale ce au împiedicat elaborarea unor teorii şi modele explicative valabile
pentru realităţile fenomenului de delincvenţă juvenilă din ţara noastră.

În momentul de faţă, când se cristalizează şi se structurează noua societate civilă în ţara


noastră şi când se multiplică o serie de fenomene şi procese dizarmonice şi disfuncţionale,
apărând chiar aspecte de anomie şi patologie socială, problemele educării, adaptării şi, mai ales,
promovării tinerilor devin extrem de presante şi dificile, nerezolvarea lor putând determina
apariţia unor fenomene de frustrare, inadaptare, înstrăinare şi delincvenţă în rândul anumitor
minori şi adolescenţi. Credem că dincolo de alte “moşteniri” negative lăsate de vechiul regim,
una dintre cele mai grele vizează tineretul, care a fost cea mai frustrată categorie socială şi de
vârstă, prin educarea în spiritul obedienţei şi al conformismului şi prin limitarea posibilităţilor de
a avea acces la un status superior în societatea “conformităţii”.

82
SOCIOLOGIE JURIDICA

8. RESPONSABILITATE SOCIALA SI RASPUNDERE JURIDICA

Concepte-cheie: raspundere juridica, rasponsabilitate morala, responsabilitate sociala

Sfera răspunderii sociale este deosebit de largă şi de cuprinzătoare. Ea include


răspunderea morală, răspunderea politică, răspunderea juridică, precum şi diferite alte modalităţi
sub care, într-o formă sau alta, membrii societăţii sunt chemaţi să dea socoteală pentru modul în
care se comportă în viaţa socială.

În sens general răspunderea se referă la „obligaţia de a răspunde de îndeplinirea unei


acţiuni, sarcini”. Dicţionarul limbii române moderne şi Dicţionarul explicativ al limbii româe,
pun semnul egalităţii între „responsabilitate” şi „răspundere”, definind „responsabilitatea” ca o
obligaţie de a efectua un lucru, de a răspunde, de a da socoteală de ceva , definiţie destul de
imprecisă .

Răspunderea juridică este complexul de drepturi şi obligaţii conexe, care, potrivit legii, se
nasc ca urmare a savârşirii unor fapte ilicite, constituind cadrul de realizare a constrângerii de
stat prin aplicarea sancţiunilor juridice în scopul asigurării stabilităţii raporturilor sociale şi a
îndrumării membrilor societăţii în spiritul respectării ordinii de drept.

Răspunderea juridică se defineşte ca „un raport juridic de constrângere, iar sancţiunea


juridică reprezintă obiectul acestui raport” .Răspunderea juridică este definită ca un instrument
clasic de realizare a prescripţiilor normelor juridice .

Răspunderea poate să fie de natură: politică, morală, juridică, religioasă, etc.; şi are un
caracter corelativ, respectiv politic, moral, juridic, religios ş.a.m.d. Prin declanşarea răspunderii
şi suportarea consecinţelor ce decurg din ea se restabileşte ordinea de drept încălcată.

In ceea ce priveste notiunea de responsabilitate, intr-o lucrare de drept civil francez din perioada
interbelică, găsim o explicaţie etimologică a noţiunii de responsabilitate precizându-se că
termenul cuprinde latinescul „spondeo”, ceea ce în contractul verbis din vechiul drept roman
semnifică legarea solemnă a debitorului faţă de creditorul său, pentru a executa o anumită

83
SOCIOLOGIE JURIDICA

obligaţie asumată prin contract. În limba latină, spondeo, respondeo, sponsum, sponsa, sponsio,
înseamnă a promite, a se obliga faţă de zei.

De fapt, termenul „responsabilitate” include două cuvinte latine: verbul „spondeo”, care
înseamnă a promite solemn, a garanta, a răspunde pentru cineva şi substantivul „res”, care
înseamnă lucru motiv, cauza, realitate, afacere, chestiune, interes, avantaj.

Desprindem de aici concluzia că noţiunea de responsabilitate juridică înseamnă legătura


stabilită printr-o promisiune solemnă sau prin lege, să facă sau să nu facă ceva, ori să suporte
ceva într-o afacere, chestiune, lucrare, realitate etc., ca urmare a încălcării unor obligaţii
anterioare.

Astfel, responsabilitatea, reprezentând o modalitate activă de raportare a individului şi


colectivităţii la o anumită cauză, implică asumarea unor răspunderi şi riscuri, acţionînd uneori
dincolo de sistemul de norme care le generează drepturile şi obligaţiile. Responsabilitatea se
referă deci la autoangajarea liber consimţită, obligaţia izvorîtă din sistemul de norme devenind o
datorie pe care şi-o impune individul sau colectivitatea prin autoconstrîngere”.

Comparativ cu instituţia răspunerii juridice, răspunderea morală nu a fost la fel de mult


studiată, fiind definită în principal în raport cu răspunderea socială, mai precis prin sancţiunile de
natură socială pentru un comportament antisocial, ilicit.

Constrângerea venită din partea societăţii, corespunzătoare normei morale, se poate


concretiza în oprobiul public, prin ironizare, marginalizare etc. Diminuarea antrenării răspunderii
morale s-a datorat lipsei identificării reale a instituţiei faţă de care are loc răspunderea morală şi
gradul scăzut al severităţii sancţiunilor impuse de societate.

Conştientizând nevoia creşterii responsabilităţii morale şi a formalizării răspunderii


morale au fost introduse în diferite sfere a societăţii diferite structuri sociale (comitete, agenţii
etc.) în vederea creşterii responsabilităţii şi răspunderii morale şi a conştientizării sancţiunilor.
Prin aceste acţiuni s-a încercat eliminarea aspectului aleatoriu care plana cu privire la
răspunderea morală.

84
SOCIOLOGIE JURIDICA

Prin raportarea răspunderii morale la divintate aceasta dobândeşte noi valenţe. Teologia morală
fără a face o distincţie clară între răspundere şi responsabilitate, defineşte responsabilitate ca
„obligaţia ce-i revine unei persoane de a se recunoaşte ca autor liber al faptelor sale şi de a lua
asupra sa urmările acestora” . În strânsă legătură cu responsabilitatea stă imputaţia morală, care
este „judecata prin care o persoană este declarată drept autor liber al unei fapte, dimpreună cu
urmările ei .

Cu toate că au existat şi există opinii care neagă existenţa răspunderii morale, existenţa ei
este „strâns legată de conştiinţa noastră morală şi înainte de a fi declaraţi responsabili din punct
de vedere moral din partea altor foruri, propria noastră conştiinţă este forul cel dintîi care ne
declară responsabili” .

In ceea ce priveste etica in afaceri, „responsabilităţile etice obligă societăţile comerciale


de a întreprinde ceea ce este just, corect şi echitabil chiar dacă nu sunt silite să procedeze astfel
de actele normative existente la un moment dat. Prin aceasta se sugerează indirect că răspunderea
morală preexistă răspunderii juridice şi este prezentă în societate chiar în absenţa unor norme
juridice.

În teoria dreptului, referitor la instituţia răspunderii juridice, s-au conturat două curente:
adepţii primului curent consideră că răspunderea este o sancţiune, o constrîngere ce apare doar în
urma încălcării normelor juridice, iar susţinătorii celui de-al doilea curent prezintă răspunderea
juridică sub două aspecte: pozitiv – responsabilitatea juridică, şi retrospectiv, negativ –
răspunderea juridică propriu- zisă. Făcînd abstracţie de unele nuanţe, aceste curente acoperă,
practic, întreg conţinutul teoriei răspunderii juridice.

Astfel s-au conturat două categorii de relaţii conceptuale între răspundere şi responsabilitate,
un raport de independentă şi un raport de interdependenţă.

1. a) Răspundere şi responsabilitate – un raport de independenţă

Această perspectivă susţine că „responsabilitatea nu îşi are fundamentul în norma juridică şi


nu presupune aplicarea constrângerilor statale”, pentru că „responsabilitatea este una din
coordonatele existenţei sociale a omului şi îşi are fundamentul în liberul său arbitru”.

85
SOCIOLOGIE JURIDICA

Astfel responsabilitatea este liberă de orice condiţionare a normelor juridice fiind prezentă în
orice tip de răspundere din conglomeratul răspunderii sociale. Potrivit acestei viziunii
responsabilitatea este mult mai legată de natura umană decât de norma juridică. Cu toate acestea
datorită degradării naturii umane de-a lungul vremurilor afectându-i până şi libertatea se ridică
legitima întrebare în ce măsură se mai poate exercita un grad ridicat de responsabilitate?

1. b) Răspundere şi responsabilitate – un raport de interdependenţă

Răspunderea reprezentă nu doar o consecinţă negativă a unui comportament ilicit, ci şi o


atitudine conştientă faţă de reglementările legale, o responsabilitate sporită faţă de
comportamentul propriu al individului, faţă de societate şi valorile sale, atitudine care serveşte
drept premisă pentru excluderea încălcării literei legii.

Răspunderea derivă din responsabilitate, răspunderea juridică este consecinţa săvârşirii


responsabile a unei fapte juridice, tragerea la răspundere juridică este urmarea săvârşirii cu
răspundere a unei fapte ilicite, adică a încălcării unei dispoziţii legale actuale printr-un
comportament acţional concret, în cunoştinţă de cauză.

Adepţii responsabilităţii juridice (răspunderii pozitive) se bazează pe faptul că dreptul are


rolul de stimulator al poziţiei active a subiectului de drept şi contribuie la aceea ca statul, în cele
din urmă, să fie transformat într-o societate cu autocontrol, fundamentată pe reglementări de
natură morală. Răspunderea reprezintă un mecanism nu doar de a anihila încălcarea normelor
juridice, dar şi unul de stimulare a comportamentului activ pozitiv al subiectului, mecanism de
educare juridică ce ar avea drept temelie reglementatori interni de natură morală în calitate de
garanţi ai unei societăţi exemplare.

Responsabilitatea juridică nu apare din neant. Ea trebuie să fie reglementată de norma


juridică, determinată de ea. Din acest motiv, nici răspunderea juridică nu există fără o obligaţie
prescrisă de lege. Existenţa obligaţiilor concrete stipulate de norma juridică reprezintă statica
responsabilităţii juridice, pe cînd realizarea acestora reprezintă dinamica ei. Comportamentul
legal şi raportul juridic nu se pot ivi fără modelul de comportament prevăzut de lege. În evoluţia

86
SOCIOLOGIE JURIDICA

sa, responsabilitatea parcurge cîteva etape: încorporarea regulii în norma juridică, existenţa
obligaţiilor corespunzătoare, determinarea statutului juridic; conştientizarea obligaţiilor cu luarea
unei atitudini psihice faţă de ele şi găsirea motivaţiei comportamentului; comportamentul legal.

Răspunderea şi responsabilitatea juridică sînt două categorii distincte, dar care au multe
trăsături comune, interacţionînd şi determinîndu-se reciproc, deoarece nu poate să existe
răspundere decît numai între persoane responsabile şi libere să-şi aleagă un anumit tip de
comportament conformat sau neconformat legii.

Răspunderea şi responsabilitatea nu coincid, deoarece se întemeiază pe factori externi diferiţi,


precum diverse sînt şi obiectivele la care se raportează. Noţiunile nu coincid nici în ce priveşte
natura lor: răspunderea este mai mult de ordin normativ, în timp ce responsabilitatea,
preponderent şi direct este mai mult de ordin valoric.

Răspunderea Juridică

Răspunderea juridică trebuie studiată în strînsă conexiune cu cea socială, adăugând


ultimei specificul juridic, întrucât foarte mulţi savanţi, filozofi, sociologi, definind răspunderea
socială, dezvăluie doar caracterele specifice răspunderii morale, politice şi altele, fără a evidenţia
în special semnele răspunderi i juridice.

Din perspectiva juriştilor răspunderea juridică este forma cea mai gravă a răspunderii sociale şi
are următoarele caracteristici:

Legalitatea

Răspunderea juridică „are, întotdeauna, ca temei încălcarea sau nerespectarea unei norme
de drept” . In absenţa încălcării dovedite a unei norme juridice nu poate fi vorba de o răspundere
juridică.

Instituţionalitatea

În stabilirea răspunderii juridice este, întotdeauna, necesar existenţa unei instituţii cu


competenţă specifică în acest domeniu, răspunderea juridică fiind „legată de activitatea exclusivă

87
SOCIOLOGIE JURIDICA

a unor organe de stat care au competenţa de a constata în mod oficial nerespectarea sau
încălcarea normei de drept, de a aprecia gradul de vinovăţie şi de a stabili şi aplica sancţiunea
prevăzută de norma juridică” .

Obligativitatea

Aceasta este o răspundere general-obligatorie, izvorând din imperativitatea dreptului şi


capacitatea coercitivă a aparatului de stat de a interveni şi aplica, la nevoie, constrângerea
juridică;

Punitivă

Orice răspundere juridică aduce cu sine sancţiunea pentru faptele ilicite, proporţional cu
gravitatea acestora, „putând antrena chiar sancţiuni privative de libertate sau (în unele state)
pedeapsa capitală” e) Complexă

În procesul stabilirii concrete a răspunderii juridice acesta ” nu este un act sau demers
strict juridic, ci cu valoare multipla, de ordin moral, social, economic, etc.” . Astfel răspunderea
juridică antreneză şi celelalte forme de răspundere existente în societate, şi chiar, în unele
situaţii, dinamizează acţiunea lor.

Literatura de specialitate consacră principiile generale ale răspunderii juridice:

1. Principiul răspunderii personale – răspunderea juridică acţionează în mod direct numai


faţă de persoana vinovată de săvârşirea faptei ilicite, iar întinderea răspunderii juridice
este stabilită în funcţie de circumstanţele personale ale autorului faptei. În virtutea acestui
principiu funcţionează regula conform căreia numai cel care a comis o încălcare a legii
este pasibil de răspundere, iar pentru o singură faptă ilicită se poate aplica o singură
pedeapsă şi o singură dată
2. Principiul prezumţiei de nevinovăție. Până la momentul rămânerii definitive şi executori a
unei hotărâri judecătoreşti de angajare a răspunderii, cel în cauză este considerat
nevinovat.
3. Principiul justeţei sancţiunii sau al răspunderii, proporţional cu fapta săvârşită.

88
SOCIOLOGIE JURIDICA

Răspunderea juridică presupune o corectă corelare a gravităţii faptei cu sancţiunea aplicată,


astfel încât sancţiunea aplicată să fie proporţională cu fapta; de aici necesitatea alegerii corecte a
normei ce se aplică şi necesitatea individualizării corecte a faptei şi sancţiunilor.

1. Principiul operativităţii şi celerităţii în tragere la răspundere.

Celeritatea reprezintă rapiditate, repeziciune, viteză. Persoanelor ce se fac vinovate de


săvârşirea unor fapte ilicite trebuie să li se aplice sancţiunile cât mai rapid posibil după săvârşirea
faptelor, pentru ca sancţiunile să-şi atingă scopul urmărit, atât faţă de făptuitor, cât şi scopul
reparatoriu educativ şi preventiv (faţă de societate).

1. Principiul răspunderii unice pentru o faptă

Pentru o faptă, o persoană, făptuitorul, răspunde o singură dată. Dar, pot exista şi situaţii
când, prin aceeaşi faptă, au fost încălcate mai multe norme juridice, deci, fapta ca atare constituie
obiect de reglementare pentru mai multe ramuri de drept.

În doctrina juridică, sunt reţinute două categorii de condiţii, subiective şi obiective, fiind
necesară, potrivit profesorului Adrian Gorun , întrunirea cumulativă a următoarelor elemente:

 existenţa subiectului răspunderii juridice;


 existenţa unei conduite ilicite a subiectului;
 existenţa vinovăţiei;
 existenţa unei legături de cauzalitate între fapta ilicită şi rezultatul dăunător.

Subiectul răspunderii juridice poate fi persoane fizice şi persoane juridice.

Pentru ca o persoană fizică să devină subiect al răspunderii juridice, trebuie să fie îndeplinite
două condiţii: să aibă capacitatea de a răspunde şi să acţioneze în mod liber.

Subiectele colective (instituţii, organizaţii, organe de stat, autorităţi publice, fundaţii,


societăţi comerciale, regii autonome) pot deveni persoane juridice în baza unor proceduri legale.
Acestea pot răspunde numai civil şi administrativ, (nu pot răspunde penal sau disciplinar).
Răspund, în schimb, sub toate formele, persoanele fizice cuprinse în persoanele juridice.

89
SOCIOLOGIE JURIDICA

Conduita ilicită constituie cauza declanşării răspunderii juridice. Prin conduita omului
se înţelege un ansamblu de fapte ale individului aflate sub controlul voinţei şi raţiunii sale.
Conduita ilicită poate să constea într-o acţiune sau inacţiune contrară prevederilor normelor
juridice; acestea aparţin unei persoane care are capacitatea de a răspunde de faptele sale.
Inacţiunea constă dintr-o abţinere a persoanei de a face ceva, reţinerea de la o acţiune la care ar fi
fost obligată, o neîndeplinire a unor fapte stabilite de lege. Omisiunea este în acest caz, un act
conştient şi voluntar de a nu face ceea ce trebuie sa facă, în virtutea cerinţelor stabilite în norma
juridică.

Vinovăţia este o condiţie fundamentală a răspunderii juridice. Aceasta poate fi definită ca


„starea subiectivă ce caracterizează pe autorul faptei ilicite în momentul încălcării normelor de
drept; ea constă în atitudinea psihică şi de conştiinţă negative faţă de interesele şi valorile sociale
protejate de normele de drept”.

Formele în care apare vinovăţia sunt intenţia şi culpa

Intenţia – forma vinovăţiei, prin care acţiunea ilicită este orientată în mod voit, deliberat,
spre a produce efectul dorit.

Culpa – forma uşoară a vinovăţiei în care autorul faptei ilicite nu prevede consecinţa
faptelor sale, deşi trebuia să le prevadă sau, prevăzându-le, spera în mod superficial că acestea nu
se vor produce. Deci, culpa nu conţine dorinţa realizării scopului nemijlocit ilicit ci acceptarea
posibilităţii sau riscului producerii lui. Pentru faptele săvârşite din culpă, răspunderea juridică
este mai uşoară.

Legătura cauzală dintre fapta ilicită si rezultatul dăunător. Apare ca raport cauzal între
cauză si efect; cauza, fiind fenomenul care generează, produce efectul. Se distinge de condiţie –
complex de împrejurări care favorizează sau frânează evoluţia cauzei spre efect.

Răspunderea juridică poate fi penală, civilă, (delictuală, contractuală), administrativă


(contravenţională) şi disciplinară.

Răspunderea morală

90
SOCIOLOGIE JURIDICA

La fel ca şi răspunderea juridică, răspunderea morală este guvernată de principii generale şi


speciale, cele speciale fiind următoarele :

 Actele săvârşite de o persoană ca urmare a unei presiuni externe nu sunt imputabile şi,
deci, nu atrag după sine răspunderea morală.
 Actele săvârşite de o persoană fără nici o intenţie sau deliberare şi deci, fără participarea
voinţei libere nu implică răspunderea morală.
 Omiterile în general sunt imputabile şi atrag răspunderea morală, dacă sunt săvârşite în
mod liber şi conştient.
 Urmările faptelor sunt imputabile şi atrag după ele răspunderea, dacă au fost intenţionate
şi premeditate.
 Cooperarea împreună cu alţii la săvârşirea unor fapte ilicite atrage după sine răspunderea
în măsura în care s-a participat voluntar la aceste fapte. În această situaţie culpabilitatea
cea mai mare revine autorului principal, iar în caz de vinovăţie egală, răspunderea e
solidară.
 Răspunderea morală este spirituală şi atemporală. Din perspectiva moralei religioase
instanţa ultimă în faţa căruia va răspunde fiecare om este Dumnezeu, iar hotărârea este
definitivă şi veşnică. Prin căinţă fiecare om poate schimba cursul viitorului mare proces şi
să primească iertarea lui Dumnezeu.

În multe privinţe răspunderea morală şi cea juridică sunt asemănătoare, dar există şi diferenţe, în
special în ceea ce priveşte instanţele faţă de care are loc răspunderea morală, cât şi caracterul
atemporal al răspunderii morale.

Principiile fundamentale ale eticii în domeniul responsabilităţii sociale.


În domeniul responsabilităţii sociale, esenţial este respectarea a trei principii fundamentale:
– binefacere,
– justiţie,
– respectul pentru drepturile celorlalţi.

91
SOCIOLOGIE JURIDICA

a.) Binefacere, adică responsabilitate pentru protejarea celor vulnerabili este principiul
care presupune din punct de vedere al responsabilităţii sociale datoria atunci când ai o poziţie
socială solidă să faci bine altora, să îi protejezi, să eviţi să le faci rău.
Acest principiu fundamental presupune datoria individului de a apăra drepturile celor
care se află în imposibilitate de a-şi apăra singuri propriile drepturi.
b.) Justiţie, adică corectitudine este principiul fundamental care implică datoria de a fi
corect din punct de vedere al egalităţii de şanse pentru toţi salariaţii şi de a fi echitabil în
aprecierea rezultatele acestora şi acordarea recompenselor.
Acest principiu implică datoria de a trata salariaţii cu decenţă, demnitate, evitând orice
acţiuni de discriminare a acestora pe motiv de rasă, vârstă, etnie, sex, religie etc.
c.) Respectul pentru oameni este principiul fundamental al eticii care implică obligaţia de
a respecta demnitatea, libertatea de gândire şi exprimare a tuturor persoanelor.
Acest principiu presupune cultivarea în organizaţie a valorilor de cinste, onestitate,
sinceritate şi de dezvoltare a potenţialului salariaţilor în ascensiunea profesională.
În cadrul sistemului judiciar, responsabilitatea faţă de salariaţi implică o dublă perspectivă:

1. o dimensiune internă, în relaţia directă cu angajaţii:


– asigurarea unui mediu de muncă sigur şi sănătos;
– oferirea de oportunităţi reale şi obiective pentru dezvoltarea profesională şi personală;
– realizarea unui dialog permanent prin care săse monitorizeze gradul de satisfacţie şi
aşteptările angajaţilor;
– promovarea nediscriminării şi acordarea de şanse egale tuturor.

2.o dimensiune externă, în relaţia cu mediul extern sistemului: cu alte autorităţi statale,
organizaţii profesionale, mass-media, justiţiabilii, cetăţenii în general. Responsabilitatea socială
implică:
– sporirea încrederii în sistemul judiciar;
– creşterea calităţii actului de justiţie;
– eliminarea factorilor de corupţie;
– independenţă, imparţialitate, integritate în exercitarea profesiei;
– eliminarea oricăror prejudecăţi în a favoriza/ defavoriza vreun salariat/ justiţiabil.

92
SOCIOLOGIE JURIDICA

Exercitarea unei funcţii publice se încadrează în categoria acelor profesii care prezintă
cel mai mare risc potenţial ca – prin modul în care are loc – să-i afecteze pe cei cu care titularul
vine în contact.
Consacrarea legislativă a unor reguli de conduită a profesiilor juridice este deosebit de
importantă pentru identificarea metodelor folosite în rezolvarea problemelor de morală cu care se
confruntă categoriile profesionale implicate în sistemul judiciar, obligaţiile impuse acestora fiind
necesare pentru a garanta imparţialitatea, echitatea şi eficienţa acţiunilor lor.
La nivelul categoriilor profesionale din sistemul judiciar sunt identificaţi factori de
presiune de natură a altera independenţa, imparţialitatea, echitatea în exercitarea atribuţiilor
specifice fiecărei profesii juridice:
– campania negativă în mass-media împotriva autorităţii judecătoreşti;
– conduita părţilor/ avocaţilor în derularea procedurilor judiciare;
– imixtiunea unui coleg în exercitarea atribuţiilor;
– solicitarea unor autorităţi statale privind furnizarea de date în legătură cu actele
procedurale efectuate într-un dosar;
– atitudinea pătimaşă a avocatului în concluziile puse într-un dosar;
– relaţia magistratului cu una din părţi sau cu apărătorul acesteia.

9. CRIMA ORGANIZATA

Concepte cheie: crima, criminalitate, crima organizata, contrabanda, coruptie

În lumea de astăzi, mai mult ca oricând, a luat o amploare fără precedent crima
organizată, cu nucleul ei dur, criminalitatea economic-financiară, precum şi corupţia, fenomene
ce tind să erodeze baza sistemului economic şi să afecteze instituţiile fundamentale ale statului
de drept. Tot mai mult, organizaţiile criminale profită de contradicţiile generate de permisivitatea
sau chiar lipsa unor legi, de neaplicarea legilor existente, de relaţiile neadecvate dintre sferele
politice, economice şi administrative, precum şi de ineficienţa ori slaba colaborare între
structurile interne abilitate în combaterea fenomenului infracţional.

93
SOCIOLOGIE JURIDICA

Infiltrarea structurilor crimei organizate în cadrul structurilor economice îngrădeşte


libertatea de acces la investiţii, afectează forţa de muncă, consumul, pieţele de desfacere,
proprietatea, capitalul, activitatea productivă, ceea ce are consecinţe negative asupra bunăstării
populaţiei şi dezvoltării economice. Criminalitatea organizată şi corupţia sunt fenomene
omniprezente, care pot fi întâlnite în ţări diferite din punct de vedere economic sau al dezvoltării
sociale.

Deşi anumite societăţi sunt mai vulnerabile decât altele şi pot suferi mai mult de pe urma
efectelor devastatoare ale criminalităţii organizate şi corupţiei, totuşi nicio ţară din lume nu este,
în prezent, imună la influenţa distructivă a corupţiei şi criminalităţii organizate. află în legătură
strânsă de cauzalitate cu dinamica întregului ansamblu economico-social, constituind o reflectare
indirectă a carenţelor şi disfuncţionalităţii acestuia.

Globalizarea crimei organizate a avut loc în tandem cu globalizarea economiei mondiale.


În anii ’70 cele mai multe organizaţii criminale erau ancorate în ţările lor de origine. În anii ’80,
organizaţiile tradiţionale ca Triadele chinezeşti, Yakuza japoneză sau Mafia siciliană, s-au
transformat în organizaţii globale, devenind tot mai sofisticate şi diversificate pentru noile pieţe
internaţionale .

Colapsul Uniunii Sovietice din 1990 a favorizat expansiunea organizaţiilor criminale, iar
extinderea Uniunii Europene din 2004 şi 2007 a deschis noi pieţe pornind de la graniţele cu
Belarus şi Ucraina, până la Oceanul Atlantic. Crima organizată este „un atac masiv împotriva
societăţii, afectând, practic, toate componentele acesteia de la nivelul individului până la nivelul
colectivităţilor şi al instituţiilor statului şi ameninţând chiar elementele care stau la baza ordinii
democratice”.

În fapt, în ultimele decenii s-a produs transformarea criminalităţii de tip asociativ în


criminalitate organizată; astfel, organizaţiile nou-născute au înghiţit grupurile mici (cu acţiune
preponderent locală) producând organizarea activităţilor criminale.

Dar evoluţia acestui flagel al prezentului nu s-a oprit aici: organizaţiile criminale locale s-
au unit formându-se astfel organizaţii criminale regionale şi internaţionale. Astfel că, pornindu-
se de la grupurile criminale, s-a ajuns la organizaţiile criminale transfrontaliere, criminalitatea

94
SOCIOLOGIE JURIDICA

simplă locală cu organizare mai mult sau mai puţin elaborată transformându-se în criminalitate
organizată transfrontalieră.

Ce a determinat o astfel de evoluţie? În primul rând nevoia şi tendinţa criminalilor de


sporire a profitului, „ambiţiile” de control a principalelor sectoare ale societăţii. Apoi au
intervenit factorii politici, sociali, economici: procesul de globalizare economică, prăbuşirea
blocului comunist din Europa – la care s-a adăugat şi fenomenul de „capitalizare” a Chinei –,
dispariţia unor vechi state prin divizare, conflictele armate regionale, discrepanţele întrestatele
europene în ceea ce priveşte nivelul dezvoltării economice şi, pe cale de consecinţă, nivelul de
trai, dezvoltarea fenomenului migraţiei, dezvoltarea tehnicii – în special a informaticii –
dezvoltarea mişcărilor de sorginte etnică şi, nu în ultimul rând, criza economică.

Toate acestea au fost însoţite iniţial, de o lipsă totală de reacţie de prevenire şi de


represiune din partea instituţiilor statale. Lipsa de reacţie a fost determinată de amploarea
fenomenului dezvoltării criminalităţii; practic instituţiile statelor au fost luate prin surprindere de
această dezvoltare.

Apoi, s-a adăugat şi lipsa de pregătire a acestor instituţii de ordine publică, dar şi a
dominării lor de către înşişi organizaţiile criminale: de multe ori organizaţiile criminale au ajuns
să controleze, practic, toate instituţiile statului care aveau chiar rolul de a fi „adversarii”
criminalităţii.

Conceptul de „crimă/criminalitate organizată” este o noţiune destul de dificil de definit.


În literatura juridică internaţională se remarcă o inconsecvenţă terminologică în ceea ce priveşte
utilizarea diferiţilor termeni cu privire la fenomenul denumit generic „criminalitate/crimă
organizată”. Astfel, se utilizează noţiuni, precum: „criminalitate organizată”, „crimă organizată”,
„organizaţie criminală”, „grup criminal (infracţional) organizat”, „criminalitate transfrontalieră”,
„criminalitate organizată transnaţională”.

Criminalitatea organizată face parte din infracţionalitatea numită „de grup”. Ea este un
fenomen complex, dificil de desluşit, pornind de la „bandele organizate” şi până la cele de tipul
„mafiei”. „Bandele organizate” constituie embrionul criminalităţii organizate, în timp ce „mafia”
constituie forma cea mai înaltă, de succes.

95
SOCIOLOGIE JURIDICA

Conceptul de „criminalitate organizată” este unul cu privire la care nu există, încă, un


consens în definirea sa. Pe de o parte, există tendinţe diferite de a defini această noţiune, iar, pe
de altă parte, se constată punerea unui semn de egalitate între noţiunile de „criminalitate
organizată” şi „crimă organizată” iar, uneori, şi „organizaţie criminală” . Rareori, se utilizează
distinct una dintre cele trei noţiuni, iar în aceste cazuri, definirea uneia dintre acestea se face prin
raportare la alta din celelalte două.

Problema definirii noţiunii de crimă organizată este una semantică şi empirică, în acelaşi
timp; este semantică deoarece este un concept contestat, neexistând acord complet asupra a ceea
ce denotă termenul; este empirică deoarece nu există un consens absolut cu privire la exemplele
de fond care ar putea intra în domeniul său de aplicare.

Raportându-ne la diferenţele dintre noţiunile de criminalitate şi crimă se constată că nu se


poate spune că acestea sunt sinonime; criminalitatea este o noţiune specifică sociologiei sau
criminologiei, iar crima este utilizată în special de dreptul penal. Prin criminalitate se înţelege
ansamblul manifestărilor antisociale care încalcă prevederile înscrise în norma de drept, atrăgând
după sine intervenţia forţei coercitive a statului.

În sens larg, criminalitatea este considerată un caz particular al devianţei sociale, care
cuprinde totalitatea actelor care încalcă normele stabilite şi violează codurile ei scrise (legea) sau
nescrise (prescripţiile cutumei, aşteptările opiniei publice etc.), reprezentând manifestări ilicite
sau transgresiuni de la modelul normativ al unei anumite societăţi. Prin crimă se înţelege, în sens
larg, orice violare a legii penale. Asocierea unuia dintre cele două cuvinte cu termenul de
organizat conduce la naşterea unui alt concept; un simplu grup de persoane care comite una sau
mai multe fapte penale nu se încadrează în fenomenul de crimă organizată.

Jean Claude Monet aprecia că „ceea ce caracterizează cel mai bine diferenţa între
delincvenţa individuală şi crima organizată, este faptul că strategia acţiunii individuale diferă
total de strategia grupului criminal, considerat ca un ansamblu uman reperabil şi caracterizat prin
diviziunea sarcinilor, ierarhizarea nivelurilor de competenţă, existenţa şi aplicarea riguroasă a
procedurilor de coordonare şi control şi asigurarea circulaţiei fluxurilor ilicite”.

96
SOCIOLOGIE JURIDICA

Criminalitatea organizată reprezintă ansamblul manifestărilor antisociale comise în mod


organizat, structurat; crima organizată este definită prin raportarea la comiterea, în mod
organizat, a unor fapte ce reprezintă violări ale legii penale. Termenul este potrivit atunci când se
vorbeşte despre fenomen în general .

Raportându-ne la literatura juridică se constată că deseori se folosesc noţiunile de crimă


organizată şi criminalitate organizată, în acelaşi context, majoritatea autorilor considerându-le
sinonime . Cu toate acestea se observă o preferinţă în utilizarea conceptului de crimă organizată,
deşi termenul are o valoare mai mult metaforică.

În prezent, analiza definiţiilor întâlnite în literatura juridică internaţională relevă faptul că


unii autori utilizează conceptul de criminalitate organizată pentru a defini relaţiile dintre
organizaţiile ilegale, în timp ce alţii utilizează conceptul pentru a defini un grup de activităţi
ilegale efectuate de către anumiţi agenţi.

Criminalitatea organizată este definită astfel ca o întreprindere non-ideologică în care sunt


implicate mai multe persoane, organizată pe bază ierarhică cu cel puţin trei niveluri, constituită
cu scopul de a obţine profit şi putere, cu implicarea în special în activităţi ilegale, dar şi legaleTot
prin raportare la ideea de întreprindere, criminalitatea organizată este definită ca o întreprindere
criminală cu durată în timp, care lucrează raţional în scopul obţinerii de profit din activităţi
ilicite, existenţa sa continuă fiind menţinută prin folosirea forţei, ameninţări, controlul
monopolist şi/sau corupţie a funcţionarilor publici. Se acreditează astfel ideea potrivit căreia
criminalitatea organizată a devenit sinonimă cu întreprinderile economice organizate, în scopul
desfăşurării de activităţi ilegale.

Se considera că noţiunea de criminalitate organizată poate fi lămurită prin enumerarea


caracteristicilor sale relevante. Se consideră astfel a fi relevant faptul că activitatea este
desfăşurată de un grup de indivizi care se angajează în acţiuni legale sau ilegale ce implică
capitaluri mari, folosirea violenţei, coruperea oficialilor publici, cu scopul de a obţine venituri
mari, venituri ce vor fi spălate în sectoare legale ale economiei.

În literatura juridică internaţională se poate vorbi de existenţa a două teorii principale cu


privire la criminalitatea organizată, și anume, teoria organizaţională şi teoria reţelei.Teoria

97
SOCIOLOGIE JURIDICA

organizaţională utilizează anumite concepte care definesc organizaţia criminală, respectiv:


mărimea (numărul de persoane), formalizarea (regulile stricte aplicabile în cadrul organizaţiei),
diferenţiere pe verticală (conducători ierarhici), diferenţiere pe orizontală (subordonaţi). În cadrul
teoriei reţelei nu se pune accent pe structura formală a organizaţiei criminale, ci pe modul de
relaţionare, respectiv, interacţionare al indivizilor, indivizi care au, fiecare dintre ei, un rol
specific în funcţionarea reţelei.

Globalizarea, în accepţiunea sociologului Ulrich Beck, este cuvântul cel mai des folosit,
dar şi cel mai rar definit şi, probabil, cel mai neînţeles, nebulos şi spectaculos. Controversa dacă
globalizarea este o realitate politică sau economică pare să devină o poveste fără sfârşit care
amână, sine die, un eventual consens cu privire la definiţia globalizării. Independent
de controversele de la nivelul conceptual, este lipsit de orice dubiu faptul că globalizarea a
produs o schimbare de paradigmă în abordarea fenomenului criminalităţii organizate.

Lumea contemporană se află într-un proces pe alocuri impredictibil de schimbare,


caracterizat prin accelerarea interdependenţelor economice, politice şi de securitate dintre state.
În acest context, problemele de securitate devin din ce în ce mai complexe şi multi-dimensionale,
iar actorii statali nu mai au posibilitatea să prevină şi să combată ameninţările la adresa
securităţii înlăuntrul propriilor graniţe. Putem vorbi astfel despre o globalizare a riscurilor şi
ameninţărilor, respectiv, despre o criminalitate organizată transnaţională care utilizează toate
facilităţile pe care globalizarea le-a creat, dar în egală măsură, valorifică toate vulnerabilităţile
inerente acestui proces.

A devenit evident faptul că fenomenul criminalității organizate reprezintă o amenințare


neconvențională la adresa securității statelor, încalcă drepturile omului și subminează
dezvoltarea economică, culturală, socială și politică a societății. Criminalitatea organizată a
devenit globală, a căpătat proporții macroeconomice, iar relațiile dintre rețelele de crimă
organizată au devenit din ce în ce mai sofisticate. Astfel fiind, în opinia unor autori, societatea
contemporană este o „societate a riscului global”, caracterizată prin mai multe straturi de
riscuri, și anume, crizele ecologice, crizele economiei globale şi marea criminalitate.

Se evidențiază o formă aparent nouă a grupurilor de crimă organizată constituite în rețea


care sunt mai puțin definite de o apartenență etnică sau națională, fiind caracterizate de

98
SOCIOLOGIE JURIDICA

capacitatea de a acționa în plan internațional. Structurile tradiționale piramidale ale acestor


organizații au evoluat în rețele de celule ale căror parteneri și chiar implantarea acestora se
schimbă în mod constant. Această modificare de structură a grupurilor infracționale organizate
determină un alt tip de acțiuni, centrate pe domenii de criminalitate și mai puțin pe grupurile
infracționale etnice.

Astfel fiind, sfârşitul secolului al XX-lea şi începutul secolului al XXI-lea sunt caracterizate pe
de-o parte, de o globalizare a criminalităţii, iar, pe de altă parte, de o puternică conştientizare a
gravităţii acestui fenomen de către instituţiile internaţionale, societatea civilă şi mass-media. În
acest context se consideră că marea problemă a politicii penale a acestui secol constă în efortul
de a stăpâni forţele criminale care slăbesc funcţionarea regimurilor democratice şi le condamnă
la dispariţie. Apare în mod firesc întrebarea care sunt cauzele care au generat această creştere şi,
respectiv, globalizare a criminalităţii. Literatura de specialitate analizată relevă mai multe cauze,
fără pretenţia ca enumerarea acestora să aibă caracter exhaustiv.

O primă cauză este relaţionată la schimbările politice ce au avut loc în Europa, urmare a
căderii comunismului şi sfârşitului Războiului Rece. Cu privire la aceste cauze se acreditează
opinia potrivit căreia coaliţia anti-comunistă creată după cel de-al Doilea Război Mondial în
jurul democraţiei creştine a întreţinut şi justificat compromisuri atât cu marile grupuri economice
licite, cât şi cu cele de tip ilicit. Paradisurile fiscale şi preţurile de transfer fac parte, de exemplu,
din sfera compromisurilor mai sus enunţate.

O altă explicaţie este dată de incapacitatea democraţiei occidentale de a face faţă, prin
mijloace democratice tradiţionale, marii criminalităţi organizate globalizate. Căderea barierelor
comerciale, urmare a prăbuşirii sistemului comunist în Europa, a făcut ca grupurile criminale să
profite în primul rând de liberalizarea fluxurilor de bunuri, servicii, persoane şi de capital.

Pe de altă parte, progresele în tehnologia comunicaţiei au generat noi perspective de


acţiune grupurilor criminale, e-mail-ul, telefonia mobilă au eliminat problemele de spaţiu şi de
timp, devenind în anumite situaţii mijloace concrete de realizare a infracţiunilor. Actorii globali
ai criminalităţii valorifică plenar infrastructura creată la nivel global pentru desfăşurarea unor
activităţi economico-financiare licite, astfel cum companiile multinaţionale deschid sucursale
şi/sau filiale în zonele în care mâna de lucru şi materia primă sunt mai ieftine, cu scopul de a-şi

99
SOCIOLOGIE JURIDICA

maximiza profitul. Mai mult decât atât, aceşti mari actori ai criminalităţii folosesc experţi cu o
înaltă pregătire profesională, pregătiţi la cele mai reputate universităţi.

Conflictele armate regionale au determinat, la rândul lor, o escaladare a cererii şi,


respectiv, ofertei de arme. Este bine cunoscut faptul că grupurile etnice şi/sau religioase angajate
în conflicte armate sunt alimentate cu arme nu numai pe căi legale şi în atare condiţii este evident
faptul că aceste conflicte au favorizat traficul ilicit de arme, dar şi alte forme ale criminalităţii
organizate determinate de nevoia finanţării achiziţiei de armament.Conflictele armate, dar şi
discrepanţele dintre state în ceea ce priveşte nivelul de dezvoltare economică au condus la
dezvoltarea fenomenului migraţiei. Odată cu migraţia legală s-a dezvoltat şi fenomenul migraţiei
ilegale, fenomen care a condus la crearea şi dezvoltarea unor reţele transnaţionale. Odată cu
exportul de persoane s-a realizat şi un export de infractori și teroriști, persoane care odată
stabilite în ţările receptoare, au creat adevărate grupuri criminale organizate.

Criza economică, la rândul ei, a reprezentat o cauză a dezvoltării criminalităţii


organizate. Deşi majoritatea autorilor consideră că una dintre cauzele crizei economice a fost
tocmai dezvoltarea fără precedent a operaţiunilor criminale transnaţionale, mai ales a celor de
natură economico-financiară şi de corupţie, aceiaşi autori arată că relaţia cauză-efect s-a inversat.
Astfel fiind, este unanim acceptat faptul că în perioadele de criză, operaţiunile grupurilor
criminale sunt mai frecvente, reacţia autorităţilor este mai diluată, iar nevoia cooperării la nivel
interstatal devine imperioasă.

Criminalitatea organizată din perspectiva instrumentelor juridice internaționale

Statele membre ale ONU au fost de acord încă din anul 1994 că trebuie să stabilească o
definiţie comună pentru criminalitatea organizată, pentru a face cât mai omogene măsurile luate
la nivel naţional şi pentru a asigura eficacitatea cooperării internaţionale. Astfel fiind, o primă
definiţie a „crimei organizate” se regăseşte în Planul Mondial de Acţiune contra criminalităţii
transnaţionale organizate. Adunarea Generală a ONU a încercat astfel să dea o primă definiţie
prin raportare la activităţile ilegale comise, pornind de la furtul internaţional de ovehicule până la
vânzarea produselor nucleare, activităţile de imigrare ilegală, crimele contra mediului, crimele de
piraterie informatică, traficul de femei şi copii şi ajungând până la corupţie.

100
SOCIOLOGIE JURIDICA

Ulterior, instituţiile internaţionale nu au definit conceptele de „crimă organizată” sau


„criminalitate organizată”, dar au înţeles să se raporteze la acest fenomen prin conceptul de
„organizaţie criminală”. În linii generale, atât Interpol, cât şi Europol, definesc
„organizaţia criminală” ca fiind o întreprindere sau grup de persoane angajate în activităţi
ilegale permanente, angajate dincolo de frontierele naţionale şi care au ca principal obiectiv
obţinerea de profit.

În anul 1998, Consiliul Uniunii Europene – Justiţie şi Afaceri Interne definea la rândul său
conceptul de „organizaţie criminală” ca fiind „o asociere structurată, a mai mult de două
persoane, stabilită în timp, care acţionează concertat în vederea comiterii de infracţiuni pasibile
de o pedeapsă privativă de libertate sau de aplicarea unei măsuri de siguranţă privative de
libertate de maximum patru ani, sau de o pedeapsă mai severă, indiferent dacă aceste infracţiuni
reprezintă un scop în sine sau un mijloc de obţinere a unor avantaje materiale şi, după caz, de
influenţare ilegală a funcţionării autorităţilor publice” .

Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate adoptate la


New York la 15 noiembrie 2000 (denumită în continuare „Convenția de la Palermo”), înlocuieşte
sintagma de „organizaţie criminală” cu cea de „grup infracţional organizat”. Astfel fiind,
conform art. 2 lit. a) din această Convenţie, „grupul infracţional organizat” este: „ un grup
structurat alcătuit din trei sau mai multe persoane, care există de o anumită perioadă şi
acţionează în înţelegere, în scopul săvârşirii uneia ori mai multor infracţiuni grave sau
infracţiuni prevăzute de prezenta convenţie, pentru a obţine, direct ori indirect, un avantaj
financiar sau un alt avantaj material”.

Consiliul JAI, prin Decizia-cadru nr. 2008/841/JAI privind lupta împotriva crimei
organizate, a abrogat Acţiunea comună nr. 98/733/JAI şi a redefinit organizaţia criminală după
cum urmează: „asociaţie structurată, stabilită în timp, de mai mult de două persoane, care
acţionează concertat în vederea comiterii de infracţiuni pasibile de o pedeapsă privativă de
libertate sau de aplicarea unei măsuri de siguranţă privative de libertate cu o durată maximă de
cel puţin patru ani, sau de o pedeapsă mai severă, pentru a obţine, direct sau indirect, un
beneficiu financiar sau de altă natură materială”. În accepţiunea Deciziei, asociaţia structurată
este acea asociaţie care nu este formată la întâmplare pentru comiterea imediată a unei infracţiuni

101
SOCIOLOGIE JURIDICA

şi care nu prezintă în mod necesar roluri definite formal pentru membrii săi, continuitatea
membrilor sau o structură dezvoltată.

Analiza instrumentelor juridice internaţionale, dar şi a celor adoptate la nivel european


relevă faptul că fenomenul criminalității organizate nu poate fi definit şi lipsa unei definiţii
acreditate juridic poate fi eventual explicată prin dinamica fenomenului în ansamblu, dar şi a
formelor sale de manifestare. Crima organizată, respectiv, criminalitatea organizată
transfrontalieră, din perspectivă conceptuală, pare că rămâne apanajul preocupărilor
doctrinarilor, fără ca definiţiile acreditate de către aceştia să dobândească valenţele juridice
necesare impunerii unei definiţii cu valoare de universalitate.

Convenţia de la Palermo, chiar dacă conţine în titlul său sintagma „criminalitate


organizată transfrontalieră” şi este principalul instrument juridic internaţional care are ca scop
combaterea şi prevenirea criminalităţii organizate transfrontaliere, nu prevede o definiţie a
acestui fenomen. Lipsa unei definiţii legale este explicată prin nevoia de a se asigura o
aplicabilitate generală a prevederilor Convenţiei de la Palermo, în contextul în care fenomenul
are o dinamică fără precedent şi omenirea se confruntă cu noi forme de manifestare a
infracţionalităţii, dificil de previzionat.

Convenţia de la Palermo, enunţă însă exhaustiv faptele care trebuie să fie incriminate ca
infracţiuni de către statele părţi, stabilind că aceste infracţiuni intră în sfera de aplicare a
Convenţiei, în măsura în care au caracter transnaţional şi în comiterea lor este implicat un grup
infracţional organizat. Astfel sunt enumerate ca fapte care trebuie să fie incriminate de către
statele părţi: participarea la un grup infracţional organizat, corupţia, spălarea de bani,
obstrucţionarea bunei funcţionări a justiţiei şi infracţiunile grave. În ceea ce priveşte infracţiunile
grave, Convenţia nu face o enumerare a acestora, lăsându-se la latitudinea statelor membre
posibilitatea ca în funcţie de regimul sancţionator stabilit prin legile penale naţionale să
determine acele infracţiuni care vor intra în categoria infracţiunilor grave şi care, în măsura în
care au caracter transnaţional şi implică un grup infracţional organizat, vor intra în sfera de
aplicare a Convenţiei.

Crima organizată în Europa, așa cum este înțeleasă în mod obișnuit, se referă la
delictele de prădare (cum ar fi traficul de ființe umane, furtul de obiecte de artă și antichități,

102
SOCIOLOGIE JURIDICA

șantajul, frauda, tâlhăria) precum și delictele consensuale și activitățile infracționale de tranzit


(cum ar fi anumite forme de corupție, trecerea clandestinilor, traficul de droguri și splălarea
capitalurilor). Datele disponibile sunt puține pentru majoritatea acestor infracțiuni și se
caracterizează prin mari zone de umbră a infracțiunilor nesemnalate sau nedetectate. În ciuda
absenței cifrelor precise asupra numărului, impactului și costurilor crimei organizate în spațiul
paneuropean, se admite în general, mai ales pentru infracțiunile cu privire la comerțul ilicit și la
alte infracțiuni consensuale sau a căror victimă este greu de stabilit, că procentul de infracțiuni
sau de urmărire anunțate oferă mai degrabă un indiciu asupra activității polițienești decât o
măsură a întinderii și a scalei obiective a unui tip de criminalitate. Pentru a putea stabili
tendințele crimei organizate, trebuie deci să fie combinate resursele oficiale, cele universitare
precum și cele care provin din jurnalismul de investigație și de la societatea civilă.

Căutarea acestor noi ținte a activității infracționale și transferul lor, din țara de origine sau
de producție până la destinația finală, conferă crimei organizate noua sa dimnesiune
transnațională;

- Evoluțiile instituționale și politice, mai ales dispariția frontierelor în anumite spații sau
regiuni. Uniunea Europeană este un exemplu bun: dispariția frontierelor interne facilitează libera
circulație a persoanelor, a bunurilor, a capitalurilor și a serviciilor dar și cea a delicvenților și a
mărfurilor, a serviciilor și capitalurilor ilicite;

- Evoluțiile tehnologice, care permit și încurajează tranzacțiile rapide, dar și transferul


rapid de capitaluri ilicite generate de activitatea infracțională (produsele infracțiunii) pentru
spălarea cărora este indispensabilă găsirea de plasamente sigure. Fiind vorba de aspectul
organizațional, se constată în general o întărire a legăturilor între delicvenți, care sunt din ce în
ce mai conștienți de interesul pe care îl are cooperarea lor pentru realizarea de activități ilicite.
Bineînțeles, nu putem vorbi de o organizație când infracțiunea este comisă de mai multe
persoane care își împart rolurile pentru a-și atinge scopul ilicit pe care îl urmăresc.

Organizația în senul în care o înțelegem noi supune existeța unui grup stabil, care nu
este alcătuit la întâmplare ci structurat fie în mod rudimentar, fie în mod foarte complex, în
vederea executării unui program mult mai vast decât o simplă infracțiune izolată, destinată să
aducă venituri membrilor grupului. Existența noilor forme de criminalitate modernă, care pot fi

103
SOCIOLOGIE JURIDICA

constatate cu ușurință în mod concret pe teren, reiese clar din citirea raporturilor autorităților
represive și judiciare precum și din analiza datelor culese la nivel național și internațional și a
analizelor disponibile la nivelul UE.

În acest scop, menționăm raportul strategic al Europol despre evaluarea amenințării pe


care o reprezintă marea criminalitatea organizată (raportul SCOTA – Serious and Organised
Crime Threat Assessment, 2013); el furnizează decidenților și autorităților represive din Europa
informații despre această amenințare la nivelul Uniunii europene care pot fi transpuse la cel al
nivelului Consiliului Europei. Conform acestui raport, „marea criminalitate organizată este un
fenomen din ce în ce mai dinamic și mai complex, care rămâne o amenințare majoră pentru
securitatea și prosperitatea UE și a altor țări.”

Principalele concluzii ale raportului arată că activitățile infracționale tradiționale cum ar


fi traficul de droguri rămân un subiect major de preocupare. Totuși ele subliniază și faptul că
efectele mondializării în societate și în mediul de afaceri au facilitat apariția unor noi forme de
activitate infracțională în care rețelele infracționale profită de vidul juridic, de internet și de
situațiile provocate de criza economică pentru a acumula, cu riscuri foarte mici, beneficii ilicite.

Plecând de la analiza principalelor amenințări, raportul SCOTA 2013 identifică mai


multe domenii prioritare: ajutorarea imigrației clandestine, traficul de persoane, traficul de
droguri de sinteză și de droguri multiple, fraudele intracomunitare de tip carusel (MTIC- Missing
Trader Intra-Community), producerea și distribuirea de produse de contrafacere, criminalitatea
informatică și spălarea capitalurilor reprezintă infracțiuni deosebite din această categorie. De
altfel, raportul SCOTA 2013 subliniază evoluția constantă a unei forme aparent noi a grupurilor
de crimă organizată constituite în rețea care se definesc mai puțin prin apartenența lor etnică sau
națională decât era cazul până acum și care se caracterizează mai mult prin capacitatea lor de a
acționa pe plan internațional, cu ajutorul unor asociați și în multiple domenii și țări.

Structurile piramidale au evoluat în rețele de celule, ale căror parteneri și chiar


implantare, se schimbă în mod constant. Europol consideră că această evoluție impune
modificarea răspunsurilor strategice de adus în cadrul Uniunii europene nelimitându-se la acțiuni
distincte duse împotriva diferitelor grupuri infracționale etnice, chiar a diferitelor domenii de
criminalitate. Este mai bine să se opteze pentru un model mai suplu și mai heterogen de

104
SOCIOLOGIE JURIDICA

combatere a acestor rețele active de criminalitate organizată, datorită unei utilizări mai eficiente
a mecanismelor transfrontaliere, în vederea partajării informațiilor și a coordonării activității
operaționale.

Consiliul Europei ar putea merge în acest sens, fapt ce nu ar tebui să pună probleme
statelor membre care au ratificat Convenția de la Palermo.

Analiza efectuată de instituțiile UE, cu toate că nu este în totalitate aplicabilă spațiului


paneuropean permite totuși desinarea principalelor tendințe ale COT: în definitiv, în cadrul UE,
acest fenomen este în mod clar și direct legat de organizațiile infracționale care, de exemplu, se
ocupă cu traficul de droguri în interiorul UE și operează în numeroase state membre ale
Consiliului. Putem afirma că, în cadrul UE, anumite infracțiuni prezintă particularități sau au un
impact variabil, mai ales pe motivul dispariției frontierelor interne ale spațiului Schengen; dar
analiza COT din interiorul spațiului Consiliului nu scoate în evidență nicio tendință proprie,
nicio formă diferită a uno noi infracțiuni. Din 2005, data publicării ultimului raport al situației
anuale al Consiliului Europei consacrat situației criminalității organizate, nu exită nicio instanță,
niciun mecanism însărcinat de culegerea datelor referitoare la tendințele crimei organizate în
ansamblul statelor membre alePrincipalii factori care determină situația crimei organizate într-o
țară sunt: mondializarea, situația economică a țării, lacunele din legislația națională, privirea
societății asupra criminalității, slăbirea țesutului sociocultual, evoluțiile tehnologice, absența
vizei obligatorii, uniunea vamală și capacitățile serviciilor represive și judiciare.

Criza economică actuală și circumstanțele politice (Primăvara arabă) au un impact asupra


criminalității transfrontaliere în spațiul Consiliului Europei. În continuare, o listă a elementelor
cheie ale COT:

- Orice act infracțional influențează societatea. Dar COT, care este capabilă să se
insinueze în țesutul economic și social al societății și amenință grav drepturile și libertățile
individuale, statul de drept, fiabilitatea sistemului financiar, este mai nocivă decât orice altă
formă de criminalitate.

- Grupurile infracționale organizate au o dimensiune atât locală cât și transfrontalieră, nu


doar în componența lor și în modul lor de organizare ci și în activitățile pe care le desfășoară și

105
SOCIOLOGIE JURIDICA

consecințele acestora. Datorită supleții lor, aceste grupuri au o mare capacitate de adaptare a
dispozitivelor lor infracționale și ale modului lor de operare.

- Progresul tehnologic facilitează acțiunea crimei organizate transnaționale dar suscită și


noi tipuri de infracțiuni. De exemplu, lupta împotriva skimming-ului sau frauda bancară pe
internet și atacurile împotriva sistemelor informatice, a bazelor de date și a calculatoarelor fac în
prezent parte din cotidianul serviciilor represive.

- Cu toate că obiectivele pe termen lung ale grupurilor teroriste și a celor de criminalitate


organizată transnațională nu sunt aceleași, urmărirea activităților lor infracționale depinde de
capacitățile lor financiare. În categoria nacroterorismului, traficul de droguri, ocupă un loc
deosebit.

- Grupurile de crimă organizată tind să se specializeze în prestarea de servicii deosebite,


chiar si atunci când își exercită activitatea în rețea. Putem cita drept exemplu importul,
disimularea și distribuția drogurilor, și întocmirea de documente false, înșelăciunea;

- Anumite grupuri de crimă organizată seamănă cu intreprinderi infracționale al căror


nivel de expertiză este ridicat, structurile sunt elaborate și echipele cu un nivel ridicat de
tehnicitate, în timp ce altele prezintă o structură extrem de simplă și de suplă.

Delicvenții nu mai acordă deloc importanță bunurilor care fac obiectul traficului lor. Ceea
ce contează pentru ei este să desfășoare activități cu risc minim de a fi descoperit și care
generează în același timp un maxim de profit. - Produsele infracțiunii constituie forța principală
a organizațiilor infracționale. Grupurile infracționale intră în economia legală pentru a-și
legaliza profiturile folosind persoane juridice care protejează și facilitează practica activităților
ilicite.

Printre sectoarele vulnerabile acestei infiltrări sunt discotecile, sectorul imobiliar,


bijuteriile, birourile de schimb, sectorul financiar, turismul, cazinourile, piețele publice sau
domeniul construcțiilor. Această reinvestiție a profiturilor ilicite în economia legală dăunează
activităților comerciale legitime până la punctul de a afecta libertatea pieței și libera concurență.

106
SOCIOLOGIE JURIDICA

- Grupurile beneficiază de ajutorul unui larg evantail de profesioniști ale căror servicii însoțesc
activitatea infracțională: avocați, contabil, consilieri financiari, funcționari, judecători,
responsabili politici corpuți, chimiști, etc. COT nu ar putea reuși în acțiunile sale fără ajutorul
acestora.

- Activitățile de crimă organizată se caracterizează de obicei prin corupția puterii publice sub
forma mitei sau a cumpărării serviciilor agenților publici. Această metodă le asigură lipsa a
pedepsei sau le permite să se strecoare în economia legală și în instituțiile publice pentru a
exercita activități ilicite comune cu responsabilii politici, funcționarii, membrii forțelor de
securitate și de informații, ofițeri din armată, responsabili din sectorul financiar, avocați,
consilieri juridici, industriași, funcționari bancari, jurnaliști și proprietari de media sau membrii
ai familiei lor și rudele apropiate, considerate cele mai bune ținte pentru acest tip de practică. În
acest tip de mecanism, fiecare parte se străduiește în general să o protejeze pe cealată.

- Combaterea COT cere o abordare mai largă decât lupta împotriva criminalității obișnuite.
Această chestiune trebuie considerată drept prioritară, nu doar de către legislator și de puterile
publice ci și de societate , inclusiv de ONG-uri, de presă și de media, de universiăți, de sindicate
și de sectorul privat.

- Prevenția ar trebuie să fie o prioritate a combaterii COT: este important să se reducă faliile și
posibilitățile care există pe plan administrativ, social și economic; lacunele reglemetării sau
zonele gri pot fi exploatate de grupurile infracționale. Această abordare trece și prin promovare
unei bune guvernanțe, a transparenței, a obligației de răspunde și a deontologiei profesionale la
toate nivelele serviciului public. Susținerea media și a populației este esențială în combaterea
corpuției și a crimei organizate.

- Din acest unghi este important să se ia măsuri care vizeză reducerea impactului criminalității
organizate, prevenirea caracterului său recurent și protejarea victimelor. Articolele 31 și
următoarele din Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate
prezintă metode de prevenție.

- Pentru a combate în mod eficient criminalitatea organizată, este indispensabil ca justiția


represivă să acționeze în mod determinat. Trebuie pus accent pe specializarea serviciilor și a

107
SOCIOLOGIE JURIDICA

unităților, pe calificarea personalului, pe capacitățile tehnice, pe suma suficientă pentru resursele


bugetare și adecvarea cu dreptul penal.

- Definiția dată de dreptul penal a participării la un grup de criminalitate organizată nu este în


mod sistematic conformă cu normele fixate de Convenția Națiunilor Unite împotriva
criminalității transnaționale organizate. Această situație împiedică aplicarea măsurilor penale la
nivel național si cooperarea cu alte tări în dosarele referitoare la crima organizată.

10. Fenomene de nondrept (absenţa dreptului)

Concept-cheie: fenomenul de nondrept, autoeliminarea dreptului, autoneutralizarea


dreptului, rezistenta faptului la drept

Cel care analizează acest tip de fenomene este Jean Carbonnier, care considera nondreptul ca fiind
„absenţa dreptului într-un anumit număr de raporturi umane unde dreptul ar fi avut o vocaţie
teoretică de a fi prezent”, restrângerea sau retragerea acestuia,„abandonarea de către drept a unui
teren pe care-l ocupa sau care era de competenţa lui să-l ocupe”.

După opinia lui, există trei tipuri de nondrept:

1. Nondreptul prin autolimitarea dreptului – dreptul se limitează el însuşi şi


organizează aşa-numite instituţii juridice de nondrept. Există, astfel:
a)Locuri de nondrept:
– cum ar fi dreptul de azil, în multiplele sale forme pecare le-a îmbrăcat de-a lungul timpului, care poate fi
considerat ca o recunoaştere a unor insule de nondrept (de nondrept penal):
– ascunzători în care dreptul nu are acces sau are un acces foarte limitat;
b)Perioade de nondrept: (intensitatea dreptului nefiind aceeaşi în toate momentele unei
perioade date). Exemplu clasic este cel al calendarului judiciar al Romei antice, în care zilele
erau împărţite în „faste” (în care se puteau ţine judecăţi) şi„nefaste” (închise acţiunii legii, în care
judecăţile erau interzise). Chiar şi astăzi, spunea Carbonnier, duminicile, sărbătorile legale,
nopţile etc. nu sunt în mod complet juridice(acţiunea dreptului este limitată);
c)Nondrept intelectual-„acel regim juridic în care regula de drept prezentând lacune, şi
extinderea prin analogie fiind interzisă, anumite situaţii nu sunt conceptual cuprinse de către
drept”. În aceste condiţii, sublinia Carbonnier, maxima „Tot ce nu e interzis este permis” poate fi
tradusă prin „Tot ce nu este în mod expres juridicizat este nondrept”.

108
SOCIOLOGIE JURIDICA

2. Nondreptul prin autoneutralizarea dreptului – este situaţia în care


dreptul, prin propriile sale exigenţe se autoanihilează, determinând neutralizarea juridicităţii unor
fenomene juridice. Exemple:
a)Exigenţa dovezii elimină în afara dreptului tot ce nu poate fi dovedit;
b)Exigenţa existenţei unei intervenţii umane pentru a săvârşi dreptul tinde săscoată din
sfera dreptului tot ce este considerat a valora mai puţin decât această intervenţie.

3. Nondreptul prin rezistenţa faptului la drept


După opinia lui Carbonnier, din perspectiva sociologiei juridice, nu orice obstacol opus
dreptului creează nondrept, iar fenomenele de violare a dreptului nu sunt fenomene de nondrept prin simplul
fapt că ele violează dreptul. Pentru a putea considera faptele nepedepsite de încălcare adreptului ca
aparţinând nondreptului este necesar ca dreptul să fi renunţat la sesizarea şi urmărirea acestor fapte, iar
această renunţare să aibă caracter de generalitate.
În cazul criminalităţii nepedepsite, spunea autorul, dreptul nu a renunţat la urmărirea
şi pedepsirea celor vinovaţi, iar dacă, în virtutea principiului oportunităţii urmăririlor acest lucru
se întâmplă, această renunţare nu are valabilitate decât cu titlu particular.
Nondreptul, afirma Carbonnier, poate fi privit şi ca alegere individuala care poate fi:
a)difuză atunci când individul inserat într-o situaţie juridică poate decide dacă va
trăi sau nu în mod juridic.
Un exemplu ilustrativ este cel al dreptului familiei. Instituţia familială are,
indiscutabil, o reglementare juridică, ea presupunând un set de drepturi şi obligaţii legale,
prevăzute în coduri, legi sau alte acte normative. Numai că cei mai mulţi oameni practică
dreptul doar cu intermitenţă, când nu pot face altfel (ca,de exemplu, în cazul încheierii
căsătoriei), în rest trăind ca şi cum dreptul n-ar exista.
b)organica atunci când nondreptul este perceput ca un reflex al dreptului. În acest
caz, în faţa instituţiei juridice se ridică un fel de instituţie umbră (shadow-institution), cu
structuri similare dar mai mlădioase, mai puţin rigide.
Exemple de nondrept – rezultate ale alegerii organice ar fi:
- situaţiile de fapt – care fie înlocuiesc situaţiile de drept (ex., mariajul de fapt,
separarea de fapt, filiaţia de fapt etc.), fie au decăzut din starea de drept intenţionată
iniţial în urma unor obstacole juridice (ex., posesiunea de buna-credinţă sau societăţile de
fapt);
-situaţiile de prietenie – bazate pe constatarea că viaţa socială se poate ordona
după două axe fundamentale – dreptul şi prietenia-, ea putând funcţiona perfect fără drept, doar prin
amiciţia reciprocă a indivizilor.

În general vorbind, consideră autorul, din punct de vedere ierarhic, fenomenele de drept au un
caracter secundar în raport cu cele de nondrept, cu precizarea că nondreptul nu înseamnă nici
neant, nici haos. El reprezintă „o lume de relaţii pe care dreptul nu le părăseşte, când el se

109
SOCIOLOGIE JURIDICA

retrage, în favoarea disoluţiei şi dezordinii. Terenul evacuat de el va fi reocupat în mod simplu de vechii
ocupanţi, principii de ordine, de pace şi armonie cărora li se postulează anterioritate faţă de drept”.

Din punct de vedere cronologic, conform celor mai mulţi autori, tendinţa este de evoluţie de la
nondrept la drept, de la dreptul rudimentar specific societăţilor arhaice, la dreptul dezvoltat al
societăţilor evoluate, perspectiva părând a fi un supradrept care să corespundă complexităţii
societăţii viitoare. Numai că, spune Carbonnier, din punct devedere sociologic lucrurile nu pot fi
absolutizate. Astfel că, dacă este indiscutabil că domenii vaste care erau altădată sub resortul
moravurilor se juridicizează, nu e mai puţin adevărat că o serie întreagă de fenomene tipice
pentru vremurile noastre înseamnă teren câştigat de nondrept.

110