Sunteți pe pagina 1din 2

Introducere

În acest referat am dorit sa expun cât mai concret opera reformatoare din timpul
domniei lui Alexandru Ioan Cuza, acesta fiind momentul de vârf în procesul de
constituire a statului roman modern, reformele sale schimbând societatea romanească si
impregnându-i caracteristicile care au constituit baza statului modern. Potrivit spuselor
istoricului C. Giurescu, Cuza prin reformele sale a reușit să schimbe societatea română
punând temeliile statului modern.

Prin dubla alegere a colonelului Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei (5


ianuarie 1859) şi al Valahiei (24 ianuarie 1859), Principatele Române, noul stat
creat atunci, a militat pentru recunoaşterea graniţelor şi statalităţii sale, lucru ce se
întâmpla în 1861, când capătă numele de România. Acest nou stat a fost recunoscut de
Marile Puteri, prin protecţia directă a lui Napoleon al III-lea al Franţei.

Unirea Principatelor Române sau Mica Unire din 1859 este celebrată în fiecare an
de poporul nostru pe data de 24 ianuarie când ne amintim cu mândrie de marețul act care
a pus temeliile statului român modern. Prin Unirea Moldovei cu Muntenia se împlinea un
vis, un ideal pe care poporul nostru îl nutrea dintotdeauna, fiindcă Unirea, visul tuturor
românilor, era după spusele lui Bălcescu ”visarea iubită” a marilor noștri voievozi,
Mircea cel Bătrân şi Ștefan cel Mare.

Crearea statului național, prin unirea forțelor poporului român din Moldova si Țara
Românească , a deschis calea unor profunde prefaceri în viața socialî, economica, politică
și culturală. Domnia lui Alexandru Ioan Cuza a constituit o perioadă de maximă
dezvoltare a Principatelor Unite. Prin recunoaşterea unirii depline, crearea primului
Parlament unic al României, constituirea primului guvern unitar, adoptarea unui prim
proiect de constituţie, reforma electorală, secularizarea averilor mănăstireşti, reforma
agrară şi a învăţământului au constituit documente importante care vor contribui la
trecerea României de la statutul de ţară feudală la cel de ţară modernă.

Prima problemă care a fost rezolvată a fost recunoaşterea internaţională a dublei


alegeri . Situaţia creată în cele două principate, a constituit principala temă de discuţie la
Conferinţa Internaţională de la Paris din intervalul aprilie-august 1866.Pentru
recunoaşterea internaţională au fost trimise în străinătate, misiuni speciale formate din
apropiaţi ai domnitorului care au vizitat principalele capitale europene unde au prezentat

1
situaţia de fapt şi au reuşit să câştige sprijin pentru cauza românească. Încă din primele
zile ale conferinţei reprezentanţii Franţei, Rusiei, Angliei şi Prusiei au recunoscut dubla
alegere a lui Cuza, iar oficialii Imperiului Otoman şi Austriei au tergiversat timp de trei
luni de zile recunoaşterea dublei alegeri.
Concomitent, pe plan intern Cuza, va trece încă din 1859 la unificarea aparatului
de stat a vămilor,armatei , poştei şi a început activitatea Comisiei Centrale de la Focşani
care a elaborat primele acte legislative comune. Pe plan internaţional s-a acţionat în
continuare astfel că în anul 1861, s-a ajuns ca şi Poarta otomană să emită un act oficial
prin care era recunoscută unirea doar pe timpul domniei de şapte ani a lui Cuza.
Motivaţia culturală şi lingvistică au constituit elementul principal al unirii celor două
Principate. Acest fapt a reprezentat un proces complex din punct de vedere instituţional.
Acest lucru l-a obligat pe domnitor să iniţieze mai multe reforme interne pentru a scoate
ţara din statutul de stat feudal şi de a o transpune pe o linie de progres aşa cum
majoritatea ţărilor din Europa occidentală o înfăptuiseră deja. Bineînţeles că au existat o
serie de forţe care s-au opus cei mai importanţi fiind liberalii care îl considerau pe
domnitor un despot şi care se pronunţau pe proclamarea republicii.
După desemnarea lui Mihail Kogălniceanu ca prim ministru, Cuza va iniţia
primele reforme. In decembrie 1863 este promulgată Legea secularizării averilor
mănăstireşti. Prin acest act legislativ, biserica va deveni o instituţie de stat ca şi celelalte
fără vreun drept aparte.1Existau atat in Muntenia cât și in Moldova , o sumă de mânăstiri
si schituri care fusesera inchinate de cate ctitorii lor sau marilor manastiri de la Athos, din
restul Peninsulei Balcanice sau din Orientul Crestin .Scopul inchinarii fusese sa asigure
dainuirea ctitoriilor din tara, sa le garanteze impotriva vicisitudinilor politicii interne sau
a unei rele gospodarii si, in acelasi timp, punandu-le sub o autoritate spitituala superioara,
recunoscuta, sa le mareasca prestigiul.Forurile carora le fusesera inchinate manastirile din
Tarile Romanesti urmau sa privegheze aceste metoașe (pluralul de la metoh!) ale lor, sa
ingrijeasca de buna stare a lor,sa implineasca legatele si obligatiile prevazute de ctitori-
intretinerea de spitale, scoli, aziluri, milostenii la saraci, inzestrare de fete sarmane etc.
Pentru toate aceste indatoriri, patriarhiile si manastiriile din Rasaritul crestin urmau sa
primeasca o parte din venitul metoașelor lor. Cu vremea, se produce insa o modificare
considerabila a raporturilor initiale. Manastirile inchinate ajung sa fie considerate de catre
patriarhii si de lavrele sau manastirile mari din Balcani si Orfientul Crestin ca simple
izvoare de venit.

S-ar putea să vă placă și